Reziliența ordoliberalismului  în construcția Uniunii Europene

[The resilience of ordoliberalism in the construction of the European Union]

Angelo CHIELLI

Abstract: Abstract: For ordoliberals, the market is not a natural, autonomous reality, governed by its own laws and impervious to any external interference. Rather, it is an order that must be built, and for this purpose, the presence of an ordering state is necessary that indisputably decides on the fundamental principles of the economy and public intervention. For ordoliberals, the state should not be that disproportionate structure that accompanies you from the cradle to the grave, although this does not mean at all that it should not, at the same time, be interventionist. It is just that this inclination manifests itself through the provision of rules and incentives.

Keywords: ordoliberalism, European Union, Weimar, Freiburg School, crises.

Pentru a înțelege pe deplin sensul și amploarea ordoliberalismului, este necesar să trecem în revistă pe scurt situația germană din anii 1920. Constituția de la Weimar a fost o în­cercare de a reconcilia nevoile forței de muncă cu cele ale capitalului, adi­că de a realiza un compromis între liberalism și intervenționismul statu­lui¹, acesta din urmă testat pe scară largă în timpul războiului. Perioada postbelică a fost caracterizată de creșterea costurilor forței de muncă, care au încetat să mai fie o variabilă dependentă de tendințele pieței; de crearea de carteluri, oligopoluri sau, în unele cazuri, monopoluri și, în consecință, de slăbirea pietrei de te­melie a ordinii liberale clasice, și anume libera concurență². O parte semnificativă a elitei intelectuale cu pregătire economică și juridică a in­terpretat aceste fenomene ca o pato­logie indusă, pe de o parte, de o con­fuzie nejustificată între politică și economie, ceea ce a dus la dezvolta­rea democrației de la Weimar a unei ostilități preconcepute față de regulile unei concurențe sănătoase; pe de altă parte, printr-o predispoziție, inerentă economiei de piață, față de capita­lism, lăsat de capul său, a dezvoltat tendințe de tip monopolic³. Pentru acești intelectuali, liberalismul nu reușise să apere economia de piață de asaltul grupurilor organizate, posibil datorită ocupației statului de către aceștia, care, la rândul său, își aban­donase rolul de garant al condițiilor care asigură o funcționare liberă și echilibrată a pieței.

Dintr-o perspectivă epistemologi­că, ordoliberalismul contrasta cu școala istorică de drept și economie (ai cărei principali exponenți erau, respectiv, Savigny și Sombart⁴). Aceasta din urmă și-a stabilit sarcina de a extrage din ansamblul relațiilor sociale existente în cadrul unei orga­nizații politice orice elemente eco­nomice și juridice dezvoltate spontan în cadrul acesteia. Această abordare considera orice intervenție care viza modificarea cursului economiei sau construirea voluntară a unor norme juridice ca fiind perturbatoare. Isto­rismul nu își propune să creeze o or­dine juridică și economică rațională și abstractă, ci să acomodeze forțele care emană în mod natural și instinc­tiv din corpul social. Pentru această școală de gândire, economia nu este influențată de alte sfere ale activității umane, ci se dezvoltă pe baza unui principiu inerent acesteia. În schimb, Școala de la Freiburg, așa cum este cunoscut și ordoliberalismul, susține că soarta unui sistem economic este strâns legată de societatea în care acesta prosperă⁵. Prin urmare, și-au stabilit sarcina de a reconecta politica și economia. Trebuie clarificat de la bun început faptul că reconstrucția legăturilor dintre politică și economie sau chiar, așa cum au susținut unii, subordonarea economiei politicii, nu înseamnă supunerea alegerilor eco­nomico-productive controlului siste­mului reprezentativ-democratic cen­trat, în statele liberale, pe parlament. Mai degrabă, acești autori, într-o ma­nieră schmittiană, identifică politica cu luarea deciziilor⁶.

Putem trage câteva concluzii iniți­ale. Pentru ordoliberali, piața nu este o realitate naturală, autonomă, guver­nată de propriile legi și impermeabilă la orice interferență externă. Mai de­grabă, este o ordine care trebuie con­struită, iar în acest scop, este necesară prezența unui stat ordonator care de­cide în mod incontestabil asupra principiilor fundamentale ale econo­miei și intervenției publice⁷. Școala de la Freiburg acordă o importanță atât de mare rolului decizional al sta­tului încât consideră esențială o con­stituționalizare a economiei⁸. Cu alte cuvinte, opțiunea pentru un model economic specific, care pentru acești autori este evident capitalismul, tre­buie să fie, pentru a folosi o expresie celebră a lui Carl Schmitt, un autor foarte apreciat de ordoliberali, neu­tralizată⁹: adică alegerea modelului economic de adoptat nu trebuie să mai fie baza conflictului dintre prie­ten și dușman. Odată ce modelul economic a fost ales și depolitizat prin constituționalizarea sa, asupra lui se poate interveni doar „tehnic”. Transformările profunde care au afectat capitalismul după sfârșitul Primului Război Mondial nu sunt rezultatul unei presupuse „logici eco­nomice iminente”, ci sunt, dimpotri­vă, produsul abordării tipice libera­lismului secolului al XIX-lea, care susținea laissez-faire-ul și dusese la o economie pradă monopolurilor. Din relația dintre abținerea de la interven­ția statului și dezvoltarea unui sistem concurențial echilibrat – considerat o lege de fier de către liberalii secolului al XIX-lea, dar respins de ordolibe­rali – apare iluzia că capitalismul, cu accentul său pus pe liberul schimb, ar putea asigura coexistența între indi­vizi fără instrumentele tipice politicii. În 1932¹⁰, Eucken a clarificat că, oda­tă cu dispariția vechiului stat și a ve­chii organizări sociale în cadrul căre­ia se dezvoltase capitalismul, o orga­nizare nouă și diferită i-a luat locul, împiedicând grav funcționarea meca­nismului capitalist, încetinindu-i as­tfel dezvoltarea. Într-adevăr, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, o serie de crize ciclice ale capitalismului au dus la o reorientare a acțiunii statului către politici protecționiste, redistri­butive și de planificare. Aceste poli­tici au stârnit temeri că se desfășoară un marș forțat către o colectivizare a economiei. Din aceste motive, ideo­logia ordoliberală a apărut ca o pro­punere socială, politică și economică care a căpătat caracterul unei a treia căi între liberalism și o economie planificată, dar cu o orientare centrată pe stat¹¹.

Acești autori și-au propus să con­struiască o organizație economică și un stat de drept al cărui scop princi­pal este protejarea unei „ordini de piață”, pe care au definit-o ca o „eco­nomie socială de piață”¹². Termenul „social” nu ar trebui să inducă în eroare: nu este o economie de piață atenuată în efectele sale cele mai ine­gale de limitări care o fac compatibilă cu obiective superioare, generale – adică sociale. Termenul „social” se referă la un model de societate fondat pe concurență ca unic mijloc de co­nectare a actorilor economici. Cu alte cuvinte, referința la socialitate face aluzie la o economie de piață a cărei esență nu este slăbită, ci consolidată în continuare. Socialitatea este defini­tă ca suprimarea conflictului social și reafirmarea ordinii proprietății.

Mecanismul concurențial este pre­zentat aici ca cel mai bun instru­ment pentru redistribuirea bogăției, iar aceasta din urmă ca vehicul exclu­siv pentru incluziunea socială.

Concurența, însă, contrar a ceea ce credeau contractualienii și econo­miștii clasici, nu era considerată mo­dul natural de interacțiune între indi­vizii care operează în sfera economi­că, ci mai degrabă o creație a legiui­torului. Funcția constitutivă de ordine a legiuitorului i-a determinat pe ordo­liberali să reconsidere complet rolul statului. Acesta din urmă a devenit arhitectul unei politici active care viza crearea conștientă a unui sistem juridic în cadrul căruia inițiativa pri­vată să se poată desfășura liber, cu condiția să fie supusă legilor concu­renței. Mecanismul concurențial, la rândul său, era considerat nu doar din perspectiva îngustă a rațiunii instru­mentale, ca fiind cel mai potrivit mij­loc pentru a atinge obiectivul eficien­ței maxime, ci, mai general, capabil să genereze valori „spirituale”¹³ și, în consecință, armonie socială.

Pentru ordoliberali, statul nu ar trebui să fie acea structură dispropor­ționată ce te însoțește de la leagăn până la mormânt, deși acest lucru nu înseamnă absolut deloc că nu ar tre­bui, în același timp, să fie intervenți­onist. Doar că această înclinație se manifestă prin furnizarea de reguli și stimulente. În viziunea lor, statul a preluat masca unei afaceri, devenind o mașinărie birocratică eficientă în mă­sura în care a fost capabil să re­producă și să dezvolte sistemul eco­nomic, men­ținând în același timp niveluri scăzute ale cheltuielilor pu­blice.

Din această combinație de motive, ordoliberalii nutreau o ură profundă față de toate formele de asistență so­cială, deoarece aceasta din urmă se hrănește cu rate din ce în ce mai mari ale inflației, creșterea presiunii fiscale și a datoriei publice. Antidotul acestei patologii, produs de politicile keyne­siene, constă în dezvoltarea politici­lor de stimulare¹⁴. În timp ce politici­le de asistență socială, care vizează ocupa­rea deplină a forței de muncă, produc forme costisitoare de asistență socială universalistă în detrimentul bugetului public, politicile de stimu­lare, în primul rând cele fiscale, sunt aliniate cu obiectivul maximizării efi­cienței și, mai presus de toate, sunt ieftine.

Prin urmare, statul nu mai este un „rău necesar”, o instituție parazitară a asistenței sociale care absoarbe ne­productiv un procent considerabil din produsul intern brut, ci este o condi­ție prealabilă pentru eficiența tehnică a întregului sector economic. Acesta folosește reglementarea stimulentelor pentru a influența alegerile antrepre­noriale și distribuția resurselor. Într-adevăr, în viziunea ordoliberală, efi­ciența sistemului nu se atinge prin eliminarea zonelor de sărăcie, ci mai degrabă prin activități independente (de unde și toată retorica despre a deveni propriul antreprenor) și prin direcționarea consumatorilor și a economisitorilor către o alocare efici­entă a resurselor lor, contribuind as­tfel la rezolvarea problemelor sociale fără a suporta pericolele inflației sau, mai rău, riscul de a cădea într-o eco­nomie planificată. Relaxarea protecți­ilor sociale pentru a evita risipa pu­blică și descurajarea socială este în­locuită de o rețea complexă de stimu­lente construite pe fundații birocrati­ce.

După cum am menționat deja, pentru Școala de la Freiburg, rolul statului nu trebuie să fie limitat la limitele înguste ale sarcinilor tehnice care susțin performanța economică. De asemenea, acesta trebuie să pro­moveze valori capabile să consolide­ze legătura, pe care modernitatea a slăbit-o grav, dintre individ și forma­țiunile sociale fundamentale, cum ar fi familia și comunitățile mai largi. Într-adevăr, doar aceste organisme sociale intermediare sunt potrivite pentru a contracara „masificarea” pro­dusă de funcționarea mecanismu­lui concurențial. Această persistență a premodernului în societățile moderne servește la menținerea dependenței umane de comunitățile naturale, la combaterea răspândirii formelor mo­bile de proprietate în detrimentul pro­prietății rurale și la promovarea soli­da­rității corporative la locul de muncă. Sarcina dificilă pe care ordo­liberalii încearcă să o realizeze este reconcilierea dinamismului economic cu stabilitatea socială, un proiect po­litic complex și multifațetat care re­varsă energie inovatoare și tehnologi­că în sfera productivă, dar cristalizea­ză structurile sociale în cadrul unor cadre arhaice, nuanțate cu viziuni idilice de pacificare a claselor. În cele din urmă, idealul social avut în vede­re este o societate a micilor antrepre­nori, unde nimeni nu are puterea de a manipula mecanismele automate ale pieței și unde consumatorii își exerci­tă liber puterea individuală de alegere zilnic.

Evident, aspectele mai specifice politice și instituționale nu puteau fi omise din gândirea ordoliberală. O caracteristică a tuturor societăților moderne este solicitarea excesivă la care sunt supuse aparatul administra­tiv al statului de către multiple intere­se organizate. Pentru a rezista acestei presiuni enorme, școala de la Freiburg susține un stat puternic, gu­vernat de elite competente, care nu reprezintă interese particulare. Mai presus de toate, pentru a evita inter­venția generalizată costisitoare și ine­ficientă a statului, aceasta consideră că este esențial să se limiteze partici­parea populară la alegerea guvernu­lui, ridicând simultan bariere puterni­ce între alegători și executiv pentru a-l proteja pe acesta din urmă de intru­ziuni arbitrare și ilegitime din partea primului. Însă cel mai tulburător as­pect al propunerilor ordoliberale este că, dacă este necesar, regulile demo­cratice trebuie chiar să poată fi sus­pendate, chiar dacă temporar, pentru a interveni în situații de urgență pen­tru a apăra ordinea economică.

După cum este ușor de observat, democrația este prezentată ca o func­ție a mecanismului concurențial. Prin urmare, acești autori pledează pentru o dezmembrare a democrației. Aceas­ta este acceptabilă doar în măsura limitată în care facilitează conserva­rea proprietății. Această viziune în­gustă și instrumentală asupra demo­crației înseamnă că clasa politică nu mai este responsabilă față de cetățenii săi, ci față de agențiile de rating și piețele financiare internaționale. Oda­tă ce eficiența și performanța financi­ară sunt stabilite ca pietre de temelie ale acțiunii politice a statului, cetățe­nii sunt reduși la simpli clienți și, ca atare, relația lor cu instituțiile se trans­­formă într-un simplu calcul econo­mic între taxele plătite și serviciile presta­te. Nu există însă nicio referire la ideea de participare politică, inclu­ziune socială și recunoaștere a drep­turilor.

Stabilindu-și ca obiectiv minimi­zarea numărului de persoane care ar putea avea nevoie de asistență socială publică, ordoliberalismul atribuie sta­tului o sarcină antropologică su­plimentară, mai profundă: aceea de a transforma indivizii. Pentru a atinge acest obiectiv ambițios, este necesară implementarea unei politici sociale capabile să transforme lucrătorii în antreprenori responsabili¹⁵. Indivizii trebuie să dezvolte abilități antrepre­noriale, care, nefiind înnăscute, tre­buie construite lent. Scopul final este de a încuraja lucrătorii să se conceapă ca afaceri – adică trebuie să devină competitivi, capabili să își asume riscuri, autosuficienți și responsabili. Această transformare ar permite lu­crătorilor să se elibereze de depen­dența lor economică, realizându-și astfel deplina libertate și responsabi­litate. În cele din urmă, politica socia­lă trebuie să se limiteze la o legislație minimă pentru protejarea lucrătorilor, implementând o redistribuire fiscală foarte moderată, care să permită tutu­ror să continue să participe la „jocul pieței”. În conformitate cu acest ca­dru, rolul preconizat pentru sistemul de beneficii sociale, înțeles ca o con­trapartidă a obligației de a munci, care nu are legătură cu recunoașterea drepturilor sociale, este conceput ca un vehicul pentru integrare în ordinea socială, mai degrabă decât pentru emancipare.

Cât din această ideologie comple­xă și nuanțată a fost încorporată în pro­cesul de construire a Uniunii Europene? Termenul „economie so­cială de piață” apare pentru prima dată în proiectul de Constituție Europeană din 2004. În urma refe­rendumului eșuat privind Tratatul Constituțional, termenul a fost inclus în Tratatul de la Lisabona, care a fost adoptat în 2007. Lăsând la o parte referința ex­plicită la economia socia­lă de piață, influența ordoliberală este evidentă în unele decizii luate de le­giuitorul european. Înființarea Băncii Centrale Europene este un exemplu în acest sens. BCE, un organism in­dependent atât față de statele mem­bre, cât și față de instituțiile politice europene, are competență exclusivă în chestiuni mo­netare, în special în ceea ce pri­vește protejarea stabilității prețurilor ca instrument de securitate econo­mică și garanție a rentabilității in­vestițiilor. Ceea ce trădează origini­le fribourgeoise ale BCE este, pe de o parte, impermeabilitatea sa absolută față de alte instituții europene și state membre, așa cum este sancționată de articolul 130 din TFUE. Dar ceea ce nu lasă nicio îndoială cu privire la amprenta ordoliberală asupra BCE este puterea de reglementare acordată acesteia prin articolul 132 din TFUE. BCE poate emite decizii, recoman­dări și avize, dar mai presus de toate, regulamente, iar noi știm că acestea din urmă sunt direct aplicabile în țări­le care au adoptat moneda euro. Este izbitor faptul că un organism tehnic, precum BCE, poate emite acte politi­ce și non-tehnice fără nicio participa­re sau control din partea instituțiilor politice, în special a Parlamentului. Acest lucru demonstrează clar defici­tul democratic care caracterizează Europa, dar este funcțional viziunii ordoliberale.

De asemenea, în mod clar ordoli­beral este așa-numitul Pact Fiscal (Tratatul privind Stabilitatea, Coor­donarea și Guvernanța în cadrul Uniunii Economice și Monetare), semnat în martie 2012, care solicită includerea unei reguli a bugetului echi­librat în constituție – un principiu, așa cum am subliniat anterior, puter­nic susținut de ordoliberali.

Dincolo de instituțiile individuale sau alegerile politice care demon­strează clar legături cu viziunea Șco­lii de la Freiburg, în opinia noastră, întreaga structură a Uniunii Europene poate fi considerată adevărata capo­doperă ordoliberală. UE este primul exemplu de guvernanță care renunță aproape complet la un organism poli­tic legitimat prin proceduri democra­tice: adică adevărata piatră de temelie a întregii gândiri ordoliberale. Naște­rea Uniunii Europene a fost puternic influențată de ideea că ordinea eco­nomică europeană ar trebui să garan­teze exclusiv libertățile economice individuale și să susțină principiul liberei concurențe. Procesul de unifi­care europeană nu a urmărit niciodată în mod convingător legitimitatea de­mocratică, preferând în schimb una bazată pe garanțiile libertăților eco­nomice care constituie adevărata, unică și eficientă „constituție euro­peană”, a cărei sarcină principală a fost de a face politicile economice imune la influ­ența politică. Această constituție eco­no­mică europeană constituie o barieră formidabilă în calea politicilor macro­economice keynesiene, deoarece acestea din ur­mă ar necesita decizii politice care nu pot fi planificate în cadrul unui cadru economic și juridic prestabilit, consi­derat imuabil în criteriile sale funda­mentale.

Nu voi insista, deoarece este una­nim recunoscut, asupra poziției auxi­liare atribuite Parlamentului, institu­ția democratică și reprezentativă a Uniunii, în ciuda faptului că Tratatul de la Lisabona i-a extins sfera de competențe, confirmând în același timp rolul său secundar și subordonat față de celelalte instituții, în primul rând Consiliul și Comisia.

O confirmare suplimentară a tezei avansate aici – și anume, divergența UE între economie și democrație re­zultată din adoptarea cadrului ordoli­beral – este jurisprudența Curții de Justiție privind drepturile sociale. De fapt, Curtea nu recunoaște aceste drepturi ca fiind absolute. Exercitarea lor trebuie să fie proporțională cu cerințele imperative dictate de recu­noașterea acelor libertăți care sunt esențiale pentru formarea pieței uni­ce. Prin urmare, în opinia Curții, aceste libertăți (adică cele care sunt esențiale pentru formarea pieței uni­ce) sunt principii fundamentale și inderogabile, în timp ce drepturile sociale, în ciuda adoptării Cartei drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor în decembrie 1989, pot fi clasificate drept instrumente juridice soft law.

Cred că dependența arhitecturii instituționale și a principiilor direc­toare ale Uniunii Europene de dicta­tele școlii ordoliberale a fost suficient demonstrată, iar acest lucru poate fi parțial atribuit și impasului în care s-a aflat Uniunea în ultimii ani. Într-adevăr, am putea, fără teama de a fi contraziși, să vorbim despre o stare comatoasă a Uniunii de la criza din 2008, dar mai ales de la perioada post-COVID.

Din acest motiv, este modesta noastră opinie că lupta pentru revita­lizarea Uniunii nu se poate limita doar la arena politică, ci trebuie să implice o luptă culturală profundă și amplă care să submineze cadrul ideo­logic ordoliberal.

Traducere din limba italiană reali­zată de Sabin DRĂGULIN

Note

• Detlev J. K. Peukert, The Weimar Re­public: The Crisis of Classical Modernity, New York, Hill and Wang, 1992.
• Adam Tooze, The Deluge: The Great War and the Remaking of Global Order, London, Penguin, 2015.
• Walter Eucken, Grundsätze der Wirtschaftspolitik, Tübingen, Mohr Siebeck, 1952.
• Friedrich Carl von Savigny, System des heutigen römischen Rechts, Berlin, Veit, 1840; tr. it., Sistema di diritto romano moderno, voll. 8, UTET, Torino 1896-1900 ; Werner Sombart, Der moderne Kapitalismus, Leipzig, Duncker & Humblot, 1902; tr. it., Il capitalismo moderno, UTET, Torino 1967 (l’edizione italiana, traduzione parziale dell’opera, è stata effettuata sulla seconda edizione edita nel 1916, sempre presso lo stesso editore).
• Franz Böhm, Wettbewerb und Monopolkampf, Nomos, Baden Baden 2010; l’edizione originale risale al 1933.
• Carl Schmitt, Il concetto di politico, Il Mulino, Bologna, 1972.
• Walter Eucken, Grundsätze der Wirtschaftspolitik, Francke, Tubinga, 1952.
• Michel Foucault, Nascita della biopolitica, Feltrinelli, Milano, 2005.
• Carl Schmitt, cit.
• Walter Eucken, Ordnungspolitik, Mohr Siebeck, Tubinga 2002.
• Wilhelm Röpke, La crisi sociale del nostro tempo, Einaudi, Torino, 1946.
• Alfred Müller-Armack, Wirtschaftslenkung und Marktwirtschaft , Verlag für Wirtschaft und Sozialpolitik, Hamburg 1947.
• Wilhelm Röpke, Civitas Humana, Eugen Rentsch Verlag, Erlenbach Zürich 1944; tr.it., Civitas Humana, Rubettino, 2017.
• Friedrich A. von Hayek, La via della schiavitù, Rizzoli, Milano, 1948.
• Pierre Dardot, Christian Laval, La nuova ragione del mondo, DeriveApprodi, Roma, 2013.

Bibliografie

Lucrări cu caracter general și special

ARMACK-Alfred Müller, Wirtschaftslenkung und Marktwirtschaft, Verlag für Wirtschaft und Sozialpolitik, Hamburg 1947.

BÖHM, Franz, Wettbewerb und Monopolkampf, Nomos, Baden Baden 2010, l’edizione originale risale al 1933.

DARDOT, Pierre, LAVAL, Christian, La nuova ragione del mondo, Derive Approdi, Roma, 2013.

EUCKEN, Walter, Grundsätze der Wirtschaftspolitik, Tübingen, Mohr Siebeck, 1952.

IDEM, Ordnungspolitik, Mohr Siebeck, Tubinga 2002.

FOUCAULT, Michel, Nascita della biopolitica, Feltrinelli, Milano, 2005.

von HAYEK, A. Friedrich, La via della schiavitù, Rizzoli, Milano, 1948.

PEUKERT, J. K. Detlev, The Weimar Republic: The Crisis of Classical Modernity, New York, Hill and Wang, 1992.

RÖPKE, Wilhelm, La crisi sociale del nostro tempo, Einaudi, Torino, 1946.

von SAVIGNY, Friedrich Carl, System des heutigen römischen Rechts, Berlin, Veit, 1840; tr. it., Sistema di diritto romano moderno, voll. 8, UTET, Torino 1896-1900.

SCHMITT, Carl, Il concetto di politico, Il Mulino, Bologna, 1972.

SOMBART, Werner, Der moderne Kapitalismus, Leipzig, Duncker & Humblot, 1902, tr. it., Il capitalismo moderno, UTET, Torino, 1967.

TOOZE, Adam, The Deluge: The Great War and the Remaking of Global Order, London, Penguin, 2015.