EDITORIAL | Mai întâi ideile, apoi instituțiile. Rolul ideologiilor în reconfigurarea modernității

[First ideas, then institutions The Role of Ideologies in the Reconfiguration of Modernity]

Sabin DRĂGULIN

Abstract: The emergence of ideologies represents a natural evolution of societies that inherited Greco-Roman culture and belong to the Judaic and Christian religions. In the Christian space, the Greco-Roman cultural heritage left deep traces in the cultural and mental plane. The collapse of the Roman Empire and the emergence of feudal states led to the emergence of a new political system; feudalism. For almost a millennium and a half, feudalism represented the political and social model of organizing societies. However, within this rigid system, divided into „states” and with a rigid subordination at the social, religious and political levels, ideas emerged, which later crystallized into cultural currents, which promoted reformist visions. The result of this fertile pool of ideas and conceptions about the world and life was the Reformation, Humanism and the Enlightenment. It took time and the maturation of economic and social conditions for feudalism to collapse in the face of new realities.

Ideologies have entered the stage of history and have been shaping humanity for almost two and a half centuries.

Keywords: Greco-Roman culture, feudalism, Reformation, Humanism and Enlightenment.

În decembrie 2025, Facultatea de Științe Politice și Administrative a Universității „Petre Andrei” din Iași a organizat conferința internațională „Reconfigurări ideologice în Europa”, un eveniment dedicat re­flecției asupra unuia dintre concep­tele fundamentale ale modernității politice: ideologia. Alegerea acestei teme nu a fost întâmplătoare. Pe de o parte, ideologiile continuă să repre­zinte unul dintre principalele meca­nisme prin care societățile moderne își formulează proiectele politice, își legitimează instituțiile și își definesc orizonturile de așteptare. Pe de altă parte, lumea contemporană traver­sează o perioadă de intensă competi­ție ideologică, în care vechi para­digme sunt contestate, iar noi formule de organizare socială și politică în­cearcă să-și găsească legitimitatea.

Conferința a oferit totodată cadrul prezentării ediției integrale în limba română a lucrării Caietele din închi­soare de Antonio Gramsci, una dintre cele mai importante apariții editoriale din ultimii ani în domeniul gândirii politice europene¹. Gramsci rămâne, fără îndoială, una dintre figurile in­telectuale majore ale secolului al XX-lea. Elaborată în condițiile detenției fasciste, opera sa a depășit cu mult contextul istoric în care a fost scrisă, exercitând o influență considerabilă asupra dezbaterilor politice, culturale și ideologice din perioada Războiului Rece și din epoca postbelică.

Puține concepte sunt atât de frec­vent invocate în discursul public contemporan precum ideologia. Uti­lizat adesea în contexte diferite și cu sensuri uneori contradictorii, terme­nul desemnează, în accepțiunea sa generală, un ansamblu coerent de idei, valori și principii care oferă o interpretare a realității sociale și poli­tice și propune modele de organizare a comunității umane². Dincolo de definițiile consacrate, ideologia re­prezintă încercarea de a conferi sens istoriei și de a orienta acțiunea colec­tivă către un anumit ideal politic, social sau cultural.

Apariția ideologiilor este insepa­rabilă de experiența istorică a Europei occidentale. Ele nu au apărut în mod accidental, ci au fost rezulta­tul unei evoluții intelectuale îndelun­gate, desfășurate în interiorul unui spațiu cultural format prin întâlnirea dintre moștenirea greco-romană și tradiția iudeo-creștină. Această dublă filiație a generat, de-a lungul secole­lor, o cultură a interogației, a reflec­ției critice și a dezbaterii asupra ra­portului dintre autoritate, comunitate și libertate.

În interiorul Europei occidentale, spațiul modelat de creștinismul latin a devenit terenul fertil al unor pro­funde transformări intelectuale. Re­nașterea, Umanismul și Iluminismul nu au reprezentat doar curente cultu­rale succesive, ci etape esențiale ale unui proces de emancipare a gândirii de sub autoritatea exclusivă a sacru­lui. Aceste mișcări au contribuit la redefinirea raporturilor dintre individ și putere, dintre credință și rațiune, dintre comunitatea religioasă și co­munitatea politică.

Procesul de separare graduală dintre autoritatea ecleziastică și cea politică a favorizat afirmarea unor concepte care aveau să devină fun­damentale pentru modernitate: cetă­țenia, suveranitatea populară, națiu­nea și statul modern. Acumulările intelectuale, schimbările economice și transformările sociale produse de-a lungul mai multor secole au creat condițiile necesare apariției ideologi­ilor, înțelese ca expresii sistematice ale unor noi moduri de a concepe or­dinea politică și organizarea socie­tății. Din acest moment, istoria Europei și, ulterior, a lumii moderne avea să fie marcată decisiv de con­fruntarea, competiția și dialogul din­tre marile ideologii ale epocii con­temporane.

Iluminismul a reprezentat mo­mentul în care acumulările intelectu­ale ale Europei moderne au dobândit o formă sistematică și au început să se transforme în programe politice coerente. Ca expresie a încrederii în rațiune, a spiritului critic și a contes­tării ordinii feudale, Iluminismul a creat condițiile necesare cristalizării ideologiilor moderne. Din acel mo­ment, ideologiile au devenit instru­mente privilegiate de interpretare a realității sociale și de orientare a acți­unii politice colective.

În ultimele două secole, marile ideologii au modelat decisiv evoluția societăților occidentale. Liberalismul, conservatorismul, naționalismul, so­cialismul sau comunismul au oferit răspunsuri diferite la provocările mo­dernității și au contribuit la redefini­rea raporturilor dintre individ, comu­nitate și stat. Influența lor a depășit cu mult spațiul european, afectând structurile politice și sociale ale unor regiuni aflate în afara lumii occiden­tale și accelerând procesele de trans­formare a vechilor imperii multiet­nice și multiconfesionale.

Dintre toate ideologiile moderne, naționalismul a cunoscut probabil cea mai amplă răspândire. El a oferit elitelor politice și culturale un limbaj comun pentru mobilizarea colectivă și pentru legitimarea proiectului sta­tului-națiune. În secolele al XIX-lea și al XX-lea, ideea națională a deve­nit una dintre principalele surse de legitimitate politică, contribuind atât la procesele de emancipare și unifi­care națională, cât și la apariția unor forme de conflict și excludere.

Exacerbarea sentimentului națio­nal a alimentat rivalități care au cul­minat cu marile conflagrații ale se­colului trecut. Totuși, dincolo de di­mensiunea sa conflictuală, naționa­lismul a fost una dintre forțele care au însoțit tranziția către modernitate și consolidarea statului-național ca formă dominantă de organizare poli­tică. În acest context, individul a în­cetat treptat să mai fie perceput ex­clusiv ca supus al unei autorități di­nastice sau religioase și a început să fie definit prin statutul său de cetă­țean, titular al unor drepturi și obli­gații în cadrul comunității politice.

Ca toate marile ideologii mo­derne, naționalismul a îmbrăcat forme diverse. În anumite contexte istorice, el a favorizat integrarea și solida­ritatea socială, în timp ce în altele a generat mecanisme de exclu­dere, discriminare sau conflict. Ca­racterul său a depins în mare măsură de valorile și doctrinele politice cu care s-a asociat.

În comparație cu Occidentul eu­ropean, spațiul ortodox și cel islamic au cunoscut traiectorii istorice dife­rite în procesul de constituire a mo­dernității politice. Evoluția lor a fost influențată de contexte instituționale, religioase și geopolitice distincte, care au determinat ritmuri diferite de re­cep­tare a ideilor moderne și de transfor­mare a structurilor politice tradiționale.

În cazul lumii ortodoxe, două elemente au avut o importanță deose­bită. Pe de o parte, expansiunea Imperiului Otoman în Balcani și Europa de Sud-Est a contribuit la sepa­rarea pentru mai multe secole a acestei regiuni de marile centre inte­lectuale și politice ale Occidentului. Pe de altă parte, relația dintre autori­tatea religi­oasă și puterea politică a urmat un model diferit de cel occi­dental.

Dacă în Europa catolică existența unei autorități ecleziastice autonome, reprezentată de Papalitate, a generat frecvent tensiuni cu puterea seculară și a favorizat apariția unor mișcări precum Reforma și Contrareforma, în spațiul ortodox s-a consolidat, în ge­neral, modelul bizantin al colaborării dintre Biserică și stat. În această for­mulă, autoritatea religioasă și cea politică au funcționat mai degrabă complementar decât concurențial, fapt care a influențat în mod semnifi­cativ evoluția culturii politice și a pro­ceselor de modernizare din această parte a Europei.

Spre deosebire de experiența oc­cidentală, în multe regiuni ale lumii islamice procesul de separare dintre autoritatea religioasă și cea politică a urmat un parcurs diferit. În nume­roase contexte istorice, instituțiile religioase au rămas strâns legate de structurile puterii politice, iar moder­nizarea a fost percepută adesea ca un proces exogen, asociat influenței occidentale. Acest fapt nu a împiedi­cat apariția unor curente reformiste sau modernizatoare în interiorul lumii islamice, însă acestea nu au avut în­totdeauna forța necesară pentru a genera transformări comparabile cu cele produse în Europa Occidentală în urma Reformei, Iluminismului și revoluțiilor moderne.

În aceste condiții, atât spațiul or­todox, cât și cel islamic au receptat mo­dernitatea și ideologiile într-o manieră diferită de cea occidentală. Liberalismul, naționalismul, socia­lismul, comunismul sau, mai recent, diferitele forme de neoliberalism și neoprogresism au fost produse inte­lectuale ale modernității occidentale care, prin influență culturală, econo­mică și politică, au depășit granițele spațiului în care s-au născut și au remodelat societăți aparținând unor tradiții culturale distincte.

Dincolo de diferențele dintre ele, toate marile ideologii moderne au un element comun: plasarea ființei umane în centrul reflecției politice. Prăbu­șirea ordinii feudale și afirma­rea cetă­țeniei au modificat funda­mental raporturile dintre individ și comu­nitate. Dacă în societățile pre­moderne apartenența la o categorie socială de­ter­mina aproape integral statutul persoanei, modernitatea a introdus ideea individului ca subiect politic autonom, purtător de drepturi, liber­tăți și responsabilități.

Triada libertăți–drepturi–îndato­riri a devenit astfel fundamentul ra­porturilor dintre cetățean și stat. În forme și registre diferite, toate ideo­logiile moderne au revendicat eman­ciparea individului de constrângerile considerate incompatibile cu demni­tatea umană: privilegiile de castă, dominația arbitrară, lipsa reprezentă­rii politice, inegalitățile economice sau discriminările sociale. Diferențele dintre ele nu rezidă în obiectivul de­clarat al emancipării, ci în mijloacele și modelele de organizare socială pro­puse pentru atingerea acestui scop.

Dosarul tematic al prezentului număr al revistei Polis reunește șap­tesprezece contribuții care explo­rează, din perspective diferite, ra­portul dintre ideologie, cultură poli­tică și transformările lumii contempo­rane. Fără a avea pretenția exhausti­vității, selecția urmărește să surprindă diversitatea experiențelor istorice și a interpretărilor teoretice care au mo­delat spațiul politic modern.

Numărul se deschide cu studiul semnat de ambasadorul Vasile Soare, specialist recunoscut în domeniul studiilor central-asiatice și al lumii mongole. În articolul intitulat „Sovi­etizarea popoarelor Asiei Centrale în anii 1920-1940. De la desființarea vechiului Turkestan la edificarea homo sovieticus”, autorul analizează mecanismele prin care puterea sovie­tică a urmărit transformarea identită­ților colective din Asia Centrală și integrarea acestora într-un nou pro­iect politic și civilizațional.

Studiul oferă o radiografie detali­ată a procesului de remodelare soci­ală și culturală desfășurat în fostul Turkestan, evidențiind modul în care autoritățile sovietice au încercat să substituie vechile repere religioase, istorice și comunitare cu o nouă identitate construită în jurul idealului homo sovieticus. Așa cum arată auto­rul, acest proces a debutat în perioada leninistă, când politica naționalităților a încurajat constituirea unor noi re­publici și identități etno-politice, și a continuat sub Stalin într-o formă mult mai coercitivă. Frontierele trasate atunci, adesea fără corespondență cu realitățile istorice și culturale ale re­giunii, aveau să genereze tensiuni și dispute care continuă să influențeze evoluția statelor central-asiatice și după destrămarea Uniunii Sovietice.

Următoarele două contribuții sunt dedicate lui Antonio Gramsci, una dintre figurile intelectuale majore ale secolului al XX-lea, a cărui operă continuă să genereze dezbateri și reinterpretări în contexte istorice și politice profund diferite de cele în care a fost elaborată.

Guido Liguori, profesor de istoria gândirii politice și președinte al In­ternational Gramsci Society, sem­nează studiul „Moștenirea lui Gramsci și politica comuniștilor itali­eni în perioada postbelică”. Autorul analizează modul în care Palmiro Togliatti, revenit în Italia în anul 1944 după o lungă perioadă petrecută la Moscova, a integrat gândirea gramsciană în procesul de recon­strucție a Partidului Comunist Italian. Din perspectiva lui Liguori, recupera­rea lui Gramsci nu a reprezentat doar un exercițiu de legitimare ideologică, ci o veritabilă schimbare de para­digmă. Prin asumarea moștenirii gramsciene, comunismul italian s-a îndepărtat de modelul rigid al Inter­naționalei a Treia și a acceptat regu­lile competiției democratice, transfor­mându-se într-un partid de masă integrat în sistemul parlamentar italian.

În aceeași direcție tematică se în­scrie și contribuția istoricului Fabrizio Fiume, intitulată sugestiv „ Prezent și viitor: Timpul lui Gramsci și viitorul său”. Studiul propune o reflecție asupra actualității gândirii gramsciene într-un context marcat de fragilizarea democrațiilor liberale, de ascensiunea noilor forme de popu­lism și de consolidarea unor meca­nisme tehnocratice care tind să re­ducă spațiul participării politice. Pentru Fiume, actualitatea lui Gramsci nu rezidă într-o simplă re­cuperare istorică, ci în capacitatea operei sale de a oferi instrumente conceptuale pentru înțelegerea cri­zelor contemporane. Autorul argu­mentează că depășirea impasului democratic actual presupune o re­gândire profundă a democrației în­săși, prin articularea valorilor sale fundamentale la noile realități soci­ale, economice și culturale ale seco­lului XXI.

Profesorul Angelo Chielli pro­pune, în schimb, o incursiune în uni­versul conceptual al ordolibe­ralismului și în influența exercitată de această doctrină asupra procesului de construcție europeană. Articolul său oferă o interpretare nuanțată a relației dintre piață și stat în tradiția ordo­liberală. Așa cum arată autorul, pentru gânditorii acestei școli, piața nu reprezintă o realitate spontană, autoreglată și independentă de inter­venția politică, ci o ordine care trebuie construită și protejată prin intermediul unui cadru instituți­onal solid. Din această perspectivă, statul nu este conceput ca adversar al pieței, ci ca garant al condițiilor care fac posibilă funcționarea acesteia. Stu­diul oferă astfel o cheie de lectură utilă pentru înțelegerea unor dintre fundamentele intelectuale ale integră­rii europene.

O perspectivă diferită asupra transformărilor contemporane este propusă de Silvio Suppa în articolul „De la americanismul expansiv la capitalismul rentier (sau, de la mo­dernitatea dezvoltării la întoarcerea rentei)”. Plecând de la reflecțiile unor autori precum Alexis de Tocqueville, Guglielmo Ferrero și Talcott Parsons, studiul urmărește evoluția democra­ției moderne și mutațiile care au afectat raportul dintre economie, re­prezentare politică și legitimitate socială. Pentru Suppa, democrația occidentală traversează o perioadă de transformări profunde, generate de schimbările economice și culturale ale ultimelor decenii. În acest con­text, revenirea lui Donald Trump la Casa Albă este interpretată nu doar ca un episod electoral, ci ca expresia unei noi forme de conservatorism, diferită de paradigmele clasice care au dominat politica occidentală în a doua jumătate a secolului trecut.

O reflecție asupra limitelor puterii și asupra condițiilor libertății este propusă de Ion Mihai Grecu în stu­diul său dedicat gândirii lui Étienne de La Boétie și Václav Havel. Deși separați de secole și de contexte isto­rice radical diferite, cei doi autori sunt reuniți prin preocuparea comună pentru mecanismele prin care domi­nația politică devine posibilă și pen­tru formele de rezistență pe care soci­etatea le poate opune acesteia. Ana­liza lui Grecu evidențiază faptul că libertatea nu poate fi redusă la simpla absență a constrângerii, ci presupune existența unor instituții și practici politice capabile să garanteze res­pectarea drepturilor fundamentale ale individului.

Criza ideologică a Europei con­temporane constituie tema contribu­ției semnate de istoricul și omul poli­tic Andrei Daniel Gheorghe. Pornind de la o perspectivă conservatoare asupra transformărilor recente ale societă­ților occidentale, autorul exa­minează efectele produse de globali­zare, revo­luția tehnologică și intensi­ficarea fenomenelor migratorii asupra mode­lelor politice tradiționale. În interpre­tarea sa, erodarea reperelor ideolo­gice clasice a favorizat apariția unor formule politice hibride, mar­cate de volatilitate doctrinară și de accen­tuarea polarizării. În acest con­text, populismul, expansiunea medi­ului digital și slăbirea identității par­tidelor tradiționale sunt analizate ca simp­tome ale unei crize mai profunde a culturii politice europene. Soluția propusă de autor constă în recupera­rea valorilor care au stat la baza con­strucției civilizației europene mo­derne.

Una dintre contribuțiile teoretice cele mai consistente ale volumului aparține profesorului Anton Carpinschi, care, în articolul „Când ideologia destramă sensul comun: cât de fragilă este democrația în Europa de Est? Ideologie, sens comun și va­riațiile fragilității ordinii democratice în România, Ungaria și Polonia”, deplasează analiza dinspre instituții către dimensiunea epistemică a vieții politice. Argumentul central al studi­ului este că funcționarea democrației presupune existența unui minim uni­vers comun de semnificații, fără de care competiția politică își pierde inteligibilitatea. Din această perspec­tivă, ideologia nu este înțeleasă ex­clusiv ca doctrină politică, ci și ca mecanism de construire și fragmen­tare a sensului comun, influențând modul în care actorii politici și cetă­țenii interpretează realitatea socială și politică.

Problematica degradării instituți­ilor democratice este continuată de Alexandru Muraru în studiul consa­crat evoluției regimului lui Viktor Orbán din Ungaria. Articolul „Con­strucția statului iliberal și a regimului orbanist în Ungaria: autoritarism, populism, dezagregare democratică și cleptocrație politică” analizează transformările produse după celebrul discurs de la Băile Tușnad din 2014, considerat de mulți observatori mo­mentul de articulare explicită a pro­iectului iliberal maghiar. Autorul urmărește procesul de concentrare a puterii executive, diminuarea auto­nomiei instituțiilor democratice, capturarea unei părți importante a spațiului mediatic și consolidarea unor rețele economice dependente de puterea politică. Studiul oferă astfel o perspectivă relevantă asupra provocă­rilor cu care se confruntă democrați­ile central-europene în contextul as­censiunii populismului și al contestă­rii modelului liberal.

Tema populismului este aprofun­dată în contribuția semnată de Anton Carpinschi și Ciprian Iftimoaei, inti­tulată „Populismul antiintelectual în România după 1990”. Autorii exami­nează populismul românesc nu doar ca fenomen electoral, ci și ca expre­sie a unor transformări sociale și culturale mai profunde. Analiza evi­dențiază legătura dintre ascensiunea discursurilor populiste și crizele de reprezentare, neîncrederea în institu­ții, slăbirea intermedierii politice și distanțarea progresivă dintre elite și cetățeni. În același timp, studiul atrage atenția asupra dimensiunii antiintelectuale a populismului con­temporan, caracterizată prin contesta­rea expertizei și prin substituirea ar­gumentului rațional cu apelul la emoție și resentiment. Datele socio­logice utilizate de autori indică exis­tența unui teren favorabil pentru dez­voltarea unor asemenea tendințe, într-un context marcat de incertitudine socială, neîncredere instituțională și cerere crescută pentru ordine și auto­ritate.

Analiza transformărilor ideologice contemporane este continuată de profesorul Cristian Bocancea în stu­diul „Guvernările de mare coaliție și declinul familiilor ideologice tradiți­onale”. Autorul pornește de la o ob­servație relevantă pentru numeroase democrații europene: ascensiunea forțelor populiste, naționaliste și anti­sistem nu poate fi explicată exclusiv prin crizele economice sau culturale ale ultimelor decenii, ci și prin slăbi­rea capacității de diferențiere doctri­nară a marilor partide tradiționale. În interpretarea sa, participarea repetată la formule de tip „mare coaliție” a redus intensitatea competiției ideolo­gice și a alimentat percepția existen­ței unei convergențe excesive între actorii politici consacrați. Paradoxal, tocmai diminuarea conflictului dintre adversarii tradiționali ai scenei poli­tice a creat condiții favorabile afirmă­rii unor mișcări care contestă ordinea politică existentă.

O contribuție consacrată trans­formărilor recente ale spectrului po­litic românesc este semnată de soci­ologul Dragoș Dragoman, care anali­zează evoluția partidului Uniunea Salvați România (USR). Studiul examinează apariția și dezvoltarea unei formațiuni care și-a construit identitatea în jurul unor teme asociate noilor clivaje culturale și valorice ale societăților occidentale. Autorul ur­mărește relația dintre orientarea doc­trinară a partidului, receptarea pu­blică a unor teme precum ecologia, egalitatea de gen și noile politici identitare, precum și dificultățile în­tâmpinate în procesul de extindere electorală și de construire a unor ali­anțe guvernamentale stabile. Analiza oferă o perspectivă asupra tensiunilor existente între importul unor teme politice specifice spațiului occidental și particularitățile culturale și electo­rale ale societății românești.

În articolul „Mișcări tectonice ideologice. Primele semne ale Euro­pei viitoare”, Georgeta Condur pro­pune o lectură de ansamblu a trans­formărilor politice care marchează continentul european. Autoarea utili­zează metafora tectonicii pentru a descrie procesele lente, dar profunde, de reașezare a clivajelor politice, identităților colective și sistemelor de valori. Criza financiară din 2008, valurile migratorii, pandemia de COVID-19 și războiul declanșat de Federația Rusă împotriva Ucrainei sunt analizate ca factori care au ac­celerat schimbări aflate deja în desfă­șurare. Pe baza acestor evoluții, stu­diul conturează mai multe scenarii privind viitorul politic al Europei și atrage atenția asupra necesității unei adaptări instituționale și civice la noile realități ideologice.

O perspectivă complementară este oferită de Sabina-Adina Luca, în articolul „Utilitatea ideologiilor de astăzi și impactul asupra construcției identității, din perspectiva psihologiei politice”. Plecând de la instrumentele conceptuale ale psihologiei politice, autoarea investighează modul în care ideologiile continuă să influențeze procesele de construire a identităților individuale și colective. Studiul evi­dențiază faptul că, în pofida nume­roaselor predicții privind declinul lor, ideologiile rămân cadre esențiale de interpretare a realității sociale, con­tribuind la definirea apartenențelor, valorilor și orientărilor politice ale indivizilor.

Dimensiunea geopolitică a con­fruntărilor ideologice contemporane este analizată de Roberta Alma Anastase în articolul „Întoarcerea sferelor de influență: eurasianismul ca proiect revizionist și reconfigura­rea securității europene”. Studiul examinează fundamentele ideologice ale politicii externe promovate de Federația Rusă și impactul acestora asupra arhitecturii de securitate euro­pene. Autoarea argumentează că re­venirea conceptului de sferă de influ­ență nu poate fi redusă la o simplă reacție geopolitică la extinderea NATO, ci trebuie înțeleasă în con­textul unui proiect ideologic mai am­plu. Eurasianismul, reinterpretat și instituționalizat progresiv în perioada regimului Putin, este analizat ca o doctrină cu valențe revizioniste, me­nită să ofere legitimitate unei noi viziuni asupra raporturilor de putere din spațiul eurasiatic și asupra con­testării ordinii europene construite după încheierea Războiului Rece.

O direcție diferită, dar la fel de relevantă pentru înțelegerea trans­formărilor contemporane, este pro­pusă de Carlo Bosna în studiul „Contextul actual al dreptului inter­național umanitar. Evoluție, autono­mie, surse normative și protecția patrimoniului cultural ca dimensiune a drepturilor omului”. Autorul aduce în atenție o problematică insuficient explorată în cultura politică româ­nească: raportul dintre protecția pa­trimoniului cultural și drepturile fun­damentale ale omului. Din perspec­tiva sa, patrimoniul cultural nu poate fi redus la statutul de bun material sau artistic, ci trebuie înțeles ca ex­presie a memoriei istorice, a identită­ții colective și a continuității unei comunități. Distrugerea deliberată a patrimoniului sau transformarea acestuia în obiectiv militar reprezintă nu doar o încălcare a normelor drep­tului internațional umanitar, ci și un atac asupra fundamentelor simbolice care susțin existența unei societăți.

În încheierea dosarului tematic, Mario Di Pumpo propune o analiză a transformărilor conceptului de meri­tocrație în societățile europene con­temporane. Studiul urmărește gene­alogia intelectuală a termenului și evidențiază mutațiile semantice prin care acesta a trecut, de la semnificația sa inițială, formulată în registru critic și distopic, la funcția normativă pe care o îndeplinește astăzi în discursul public. Autorul argumentează că, în contextul postdemocrației neolibe­rale, meritocrația tinde să funcționeze ca un mecanism de legitimare a ine­galităților sociale și economice, con­tribuind la depo­litizarea conflictelor și la consoli­darea unor forme de pu­tere tehnocra­tică. În același timp, asocierea dintre discursul meritocra­tic și diferite forme de politică iden­titară influențează redefi­nirea con­ceptelor de cetățenie, repre­zentare și justiție socială în Europa con­tempo­rană.

În loc de concluzii

Lectura contribuțiilor reunite în acest număr al revistei Polis confirmă un fapt pe care istoria modernității îl ilustrează cu o remarcabilă claritate: ideologiile nu reprezintă simple con­strucții teoretice, destinate exclusiv reflecției academice. Ele sunt forțe active care modelează percepții, mo­bilizează comunități, legitimează instituții și influențează direcția în care evoluează societățile.

Începând cu secolul al XVIII-lea, istoria politică a lumii moderne poate fi citită și ca istoria confruntării din­tre marile ideologii. Liberalismul, con­servatorismul, naționalismul, socia­lismul, comunismul sau diferi­tele lor forme contemporane au oferit răspun­suri distincte la întrebările fundamen­tale privind libertatea, ega­litatea, autoritatea, proprietatea, identitatea și organizarea comunității politice. Dincolo de diferențele dintre ele, toate au încercat să ofere o inter­pretare a lumii și un proiect de trans­formare a acesteia.

În societățile democratice, ideolo­giile continuă să reprezinte compo­nente esențiale ale culturii politice, chiar și atunci când granițele doctri­nare par mai puțin vizibile decât în trecut. În regimurile autoritare, ele rămân instrumente privilegiate de legitimare și control. Diferența fun­damentală constă în faptul că, într-o democrație, competiția dintre idei este deschisă și plurală, în timp ce în sistemele autoritare o singură inter­pretare a realității tinde să fie impusă de sus în jos.

Experiența ultimelor două secole demonstrează că ideile au capacitatea de a transforma profund societățile. Atunci când instituțiile nu mai răs­pund așteptărilor colective, când me­canismele reprezentării politice devin rigide sau când elitele își pierd capa­citatea de reînnoire, ideologiile rea­par cu forță, oferind explicații, spe­ranțe și proiecte alternative de orga­nizare a lumii. Marile transformări politice și sociale ale epocii moderne au fost precedate, aproape întot­deauna, de mutații în planul ideilor.

Din această perspectivă, ideologi­ile nu aparțin trecutului. Ele continuă să structureze prezentul și să mode­leze viitorul. Chiar dacă limbajul, formele și actorii lor se schimbă, nevoia societăților de a interpreta realitatea și de a proiecta alternative rămâne constantă. În fond, istoria modernă și contemporană arată că marile schimbări nu încep prin trans­formarea instituțiilor, ci prin trans­formarea ideilor care le fac posibile.

Note

• Antonio Gramsci, Caietele din închi­soare, ediție îngrijită de Sabin Drăgulin, Ioana Cristea Drăgulin și Angelo Chielli, traducere de Sabin Drăgulin și Ioana Cristea Drăgulin, vol. I–V, Editura Revistei Timpul, Iași, 2025.
• Martin Seliger, Ideology and Politics, George Allen & Unwin, London, 1976, pp. 11-29. Seliger definește ideologia drept un ansamblu structurat de idei și credințe orientate către explicarea, justi­ficarea și organizarea acțiunii politice, constituind unul dintre elementele cen­trale ale modernității politice.

Bibliografie

Lucrări cu caracter general și special

GRAMSCI, Antonio, Caietele din închisoare, ediție îngrijită de Sabin Drăgulin, Ioana Cristea Drăgulin și Angelo Chielli, traducere de Sabin Drăgulin și Ioana Cristea Drăgulin, vol. I–V, Editura Revistei Timpul, Iași, 2025.

SELIGER, Martin, Ideology and Politics, George Allen & Unwin, London, 197