File din istoria Sloveniei
Kornelija Ajlec, Božo Repe, Dismembered Slovenia, Založba Univerze v Ljubljani, 2023, 179 p.

Monografia Dismembered Slovenia, semnată de profesorii Kornelija Ajlec și Božo Repe, de la Departamentul de Istorie al Universității din Ljubljana, a fost elaborată în cadrul proiectului națio­nal de cercetare „Faceți această țară germană … italiană … maghiară … croată! Rolul frontierelor de ocu­pație în politica de deznaționalizare și în viața populației slovene”, finanțat de Agenția Slovenă pentru Cercetare.

În prefața lucrării autorii aduc pre­cizări importante privind locul mono­grafiei în cadrul istoriografiei slo­vene, etapele desfășurării cercetării, diseminarea procedurilor și rezultate­lor în rândul specialiștilor și al publi­cului larg. Reținem în primul rând noutatea temei și a demersului (în cadrul unei bibliografii abundente, care a vizat cu precădere negocierile și deciziile diplomatice), precum și efortul studierii surselor conexe, dis­persate în diverse instituții: Institutul de Istorie Militară din Belgrad, care păstrează și multe microfilme valo­roase din arhive străine, în special germane, arhivele naționale ale foste­lor state ocupante și, îndeosebi, cele de la Berlin, arhivele slovene etc. Potrivit autorilor, proiectul reprezintă o cercetare de pionierat în așa-numita istorie publică din Slovenia, aceștia apreciind că lucrarea „oferă o per­spectivă realistă asupra efortului enorm și energiei necesare pentru supraviețuirea și rezistența sloveni­lor.” (p. 14)

În capitolul Borders in the Past, Borders in the Present, autorii urmă­resc istoricul conceptului de fronti­eră, începând cu civilizațiile antice și până în perioada modernă. Principiile statelor naționale delimitate teritorial s-au format de-a lungul secolului al XIX-lea și s-au maturizat odată cu Primul Război Mondial, evenimentul de cotitură care a desființat vechile imperii europene. (p. 17) Cei doi isto­rici analizează pe larg reorganizarea radicală a Europei și a altor părți ale lumii, decisă la Conferința de Pace de la Paris din 1919. În urma prăbușirii a patru imperii, a existat un mare inte­res pentru pentru fostele lor teritorii și pentru chestiunile teritoriale, în general. Autorii punctează că această conferință a fost marcată de „confu­zie și improvizație, din cauza lipsei unei agende și a unei proceduri clare” și a reprezentat „un amestec de co­merț, presiuni, șantaj (de exemplu, teza italiană despre o «victorie muti­lată», deoarece se temeau că Tratatul de la Londra nu va fi realizat), lobby și utilizare aleatorie a criteriilor pen­tru stabilirea frontierelor (geografice, geostrategice, legate de transport, etnice, cu plebiscite în unele locuri, decizii arbitrare în altele etc.). Igno­ranța participanților a fost agravată de cunoștințele lor slabe de geografie, despre disputele teritoriale și acele națiuni a căror soartă era decisă.” (p. 18)  Alte idei importante pentru cer­cetarea în discuţie, argumentate con­vingător, sunt următoarele: Decizia dezintegrării Austro-Ungariei a fost luată doar în etapele finale ale războ­iului, învingătorii nefiind pregătiți pentru consecințe. Învingătorii au considerat –atunci când era în benefi­ciul altora, cum ar fi italienii – că slo­venii și națiunile similare, care făceau parte din imperiile beligerante, erau învinși. Milioane de oameni de alte naționalități au ajuns să trăiască în state nou formate, mulți dintre aceștia – inclusiv sloveni – fiind împărțiți în­tre mai multe state.

Capitolul Slovenes and the Borders up to World War II prezintă informații referitoare la formațiunile statale din care a făcut parte de-a lungul istoriei actualul teritoriu slo­ven, la Carantania (primul stat slo­ven, în concepția mitică a slovenilor), parte a marelui Regat Franc al lui Carol cel Mare la începutul secolelor al VIII-lea și al IX-lea, la stăpânirea bavareză, germană sau parțial ma­ghiară până când cea mai mare parte a slovenilor a ajuns sub habsburgi, iar marginea vestică a teritoriului sloven a intrat sub stăpânire venețiană la mijlocul secolului al XV-lea și, ulte­rior, sub Italia. Sub habsburgi, în Evul Mediu, au apărut așa-numitele teritorii istorice, care definesc identi­tatea regională a slovenilor până în prezent: „Această identitate este ex­primată, printre altele, prin diferite dialecte, obiceiuri și cutume care sunt rezultatul unor influențe culturale diferite. În ciuda formării treptate a slovenilor ca o națiune unică, grani­țele regionale rămân prezente în con­știința slovenă.” (p. 25) Stăpânirea habsburgică asupra părții centrale a teritoriului sloven a fost întreruptă timp de patru ani prin înfiinţarea Pro­vinciilor Ilirice (1809–1813) de către Napoleon, o unitate administrativă care cuprindea întregul Litoral Sloven, Carintia de Vest și Carniola (ținutul central sloven, singurul cu o majoritate slovenă). Francezii au per­mis utilizarea limbii slovene și au creat o universitate care a fost desfiin­țată după revenirea stăpânirii austriece. Totodată, autorii punctează o realitate istorică specifică –„Trăind în imperii mari, granițele erau ceva străin slovenilor până în a doua jumă­tate a secolului al XIX-lea. Cu toate acestea, situația s-a schimbat semnifi­cativ în istoria mai recentă, când fron­tierele și schimbările rapide ale acestora au devenit parte integrantă din viața slovenului de rând.” (p. 30-32)– și faptul că teritoriul etnic slo­ven a cunoscut cinci modificări semni­ficative ale granițelor din 1918 până în prezent.

Cei doi istorici atrag atenţia asu­pra faptului că: „Pentru Slovenia, la fel ca pentru multe alte națiuni, Primul Război Mondial a fost un moment de cotitură în ceea ce pri­vește frontierele. La sfârșitul Primu­lui Război Mondial, marile puteri și-au declarat poziția față de sloveni pentru prima dată în istorie […]. Sfâr­șitul Primului Război Mondial a în­semnat intrarea slovenilor pe arena internațională, deși acest lucru nu s-a încheiat bine pentru ei. Marile țări care au decis soarta slovenilor, fie direct, fie indirect, nu erau deosebit de familiarizate cu aceștia înainte de Primul Război Mondial.“ (p. 33) De exemplu, rapoartele întocmite de ambasada Franței la Viena, consula­tul din Trieste și reprezentanții fran­cezi în Comisia Plebiscitului indică faptul că slovenii erau recunoscuți ca o națiune separată în cercuri re­strânse, că limba slovenă și numele de familie slave s-au păstrat în mare parte cu ajutorul clerului, care a jucat un rol decisiv în Carintia și Slovenia, dar și la Belgrad, unde Anton Korošec era reprezentantul lor în gu­vern. Cu toate acestea, rapoartele franceze îi calificau pe sloveni drept „o națiune de țărani”, iar pe germani „o națiune conducătoare, mai evolu­ată din punct de vedere cultural și economic.” (p. 34) Francezii au pus presiuni asupra acestora să semneze Tratatul de la Rapallo, ceea ce a fost în detrimentul slovenilor, iar britani­cii au estimat că slovenilor le lipsea forța internă pentru a obține o poziție autonomă și cu atât mai puţin pro­priul stat, prin urmare nu au văzut obstacole în calea realizării Pactului de la Londra, chiar și după formarea statului iugoslav. Cât privește poziția președintelui american Woodrow Wilson, acesta s-a bazat pe grupul The Inquiry, care „nu cunoștea aproape nimic despre sloveni ca nați­une «non-istorică» […] După ce au aflat câteva date despre sloveni, ame­ricanii erau convinși că nu făceau altceva decât să se plângă și nu erau dispuși să facă nimic din proprie iniți­ativă.” (p. 35) În acest context, sunt menționate replica rostită în tim­pul uneia dintre cele două întâlniri ale lui Wilson cu delegația slovenă din 5 iunie 1919 la Paris –„Ne eliberați și în același timp ne tăiați în bucăți mici” – și cea a fostului prim-minis­tru sloven, Janko Brejc, șeful guver­nului format după dezintegrarea Austro-Ungariei, care i s-a adresat acestuia cu salutul „Ave Wilson, Slo­veni morituri te salutant” (‘Ave, Wilson, te salută slovenii pe moarte’).

În lumina celor prezentate ante­rior, cei doi istorici apreciază că: „Soarta slovenilor după Primul Război Mondial a fost astfel decisă în cadrul unor acorduri internaționale (secrete), al unor înțelegeri încheiate la Conferința de Pace de la Paris, al îndoielilor cu privire la vitalitatea națională slovenă și al prejudecăților. Drept urmare, slovenii au fost împăr­țiți în patru state, dintre care doar unul le-a permis consolidarea națio­nală, și anume Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor sau Regatul Iugoslaviei. […] Slovenii s-au con­fruntat astfel cu o nouă realitate –trăiau în patru state cu sisteme poli­tice diferite, toate bazate pe funda­mente autoritare și cu o atitudine nefa­vorabilă față de sloveni în con­textul național.” (p. 37)

În continuare este detaliată situa­ția pe care au traversat-o slovenii ca urmare a acestei dezmembrări teritori­ale. Mai mult de o treime din­tre sloveni au rămas în afara teritoriu­lui-mamă. Slovenia a pierdut Trieste, cel mai semnificativ centru industrial, accesul la mare și aproximativ 57.000 de sloveni care locuiau acolo. În perioada interbelică, slovenii din zona Litoralului au fost supuși unei italienizări planificate, violenței fas­ciste și precarității economice, ceea ce a determinat emigrarea a aproxi­mativ 100.000 de persoane, cea mai mare parte în Iugoslavia (în jur de 70.000) şi America de Sud. Cei ră­maşi au reușit să-și păstreze organiza­țiile culturale, identitatea lingvistică și culturală și au fost primii din Eu­ropa care au opus rezistență fascis­mului. Slovenii din Austria au fost oficial protejați de prevederile Trata­tului de la Saint-Germain referitoare la minorități, pe care autorităţile aus­triece nu le-au respectat integral, ur­mărind şi eşuând totodată în încerca­rea de eliminare și germanizare a slovenilor din Carintia, inițiată de naziști în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Integrarea, după Primul Război Mondial, a regiunii Prekmurje, cea mai estică parte a teritoriului sloven, a fost o realizare notabilă, realizată în ciuda lipsei de conștientizare a faptului că populația de acolo făcea parte din națiunea slovenă. Regiunea Rába, populată de sloveni, a devenit parte a Ungariei și, conform teoriei Vend, slovenii care locuiau acolo au fost supuși încercări­lor de maghiarizare, dar cu ajutorul Bisericii, în principal, limba slovenă s-a păstrat în această regiune.

La 12 noiembrie 1920, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor și Regatul Italiei au semnat un acord în orașul italian Rapallo, prin care a fost definită așa-numita frontieră Rapallo între aceste două state. Aceasta mă­sura 289 km în lungime, intra în pro­funzimea teritoriului etnic sloven (omogen din punct de vedere etnic timp de secole) fragmentându-l. Noua graniță a provocat numeroase traume și a schimbat brutal modelele tradiționale de migrație, agricultură, comerț, contacte și nevoi diverse. Zone aflate departe de mare, care în perioada Austro-Ungariei făceau parte din teritoriile istorice situate în interiorul Sloveniei moderne, au deve­nit în felul acesta parte a defini­ției geografice „Primorska” (‘Lito­ral’, în slovenă) inclusiv în percepția slovenilor. Deşi, după cel de-Al Doilea Război Mondial, cea mai mare parte a acestui teritoriu a revenit Sloveniei, datorită războiului de elibe­rare națională, afilierea sa geogra­fică și culturală cu „Primorska” a rămas, iar cele două decenii de ocupație italiană și-au lă­sat amprenta asupra arhitecturii, obi­ceiurilor, dietei și mentalității localni­cilor. În urma introducerii frontierei Rapallo, a fost construită o vastă infra­structură de apărare: așa-numita Linie Rupnik, pe partea iugoslavă (numită după generalul Leon Rupnik, care a fost responsabil de construcția sa), și, respectiv, așa-numitul Zid Al­pin, pe partea italiană. Infrastructura respectivă a lăsat o amprentă perma­nentă asupra peisajului și a oamenilor care locuiau acolo: viața în zonele anterior închise și îndepărtate s-a îmbunătățit, atât datorită acesteia, cât și prin practicarea contrabandei, iar sosirea străinilor din alte părți ale Sloveniei, Iugoslaviei și Italiei a avut un impact semnificativ asupra relații­lor populaţiei, ȋndeosebi a celor senti­mentale, a căsătoriilor și a nașterilor. O parte din frontiera de la Rapallo a devenit granița germano-italiană în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, iar o alta a fost transformată în graniță internă a Italiei, deși provin­cia Ljubljana era ocupată și făcea parte din Regatul Italiei.

Carintia a fost martora unor con­flicte severe între forțele slovene și austriece de la sfârșitul războiului până la sfârșitul primăverii anului 1919. În urma dezintegrării Austro-Ungariei, populația sa sud-slavă a proclamat un stat interimar de o lună –Statul Slovenilor, Croaților și Sârbi­lor–, cu capitala la Zagreb, care a fost unit cu Serbia la 1 decembrie 1918. Marile Puteri, nemulțumite de faptul că partea iugoslavă s-a angajat în operațiuni militare în perioada în care granița urma să fie definită la Confe­rința de Pace de la Paris, au ajuns la soluția organizării unui plebiscit în regiune. Autoritățile provinciale din Carintia au investit sume mari de bani în propagandă, evidențiind ata­șamentul tradițional față de Austria, amenințarea războiului iminent al Italiei cu Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, serviciul militar obliga­toriu în slujba regelui ortodox sârb și tulburările de la granițele noului stat balcanic, în contrast cu natura demo­cratică a republicii austriece și di­verse avantaje economice. Propa­ganda iugoslavă s-a concentrat în principal asupra conștiinței naționale, ignorând motivele politice, sociale și economice ale votului. La Plebiscitul din 10 octombrie 1920 s-au prezentat 95,75% dintre cetăţenii cu drept de vot: 22.025 de persoane, adică  59,04% dintre alegători, au votat pentru Austria, iar 15.279 (40,96%) pentru integrarea în Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor. Istoricii subli­niază răsunetul acestei pierderi în rândul poporului sloven: „Slovenii au fost profund afectați de pierderea Carintiei, populată de sloveni, deoa­rece o considerau leagănul slove­nismului (așa cum sârbii consi­deră Kosovo), în special datorită concep­ției mitice conform căreia Carantania, care avea sediul în Carintia și unde erau numiți prinții carantanieni, a fost primul stat sloven.” (p. 43)

În urma unor lungi dezbateri, Bad Radkersburg a fost cedat Austriei, Maribor și Stiria au devenit parte din Regatul Sârbilor, Croaților și Slove­nilor, iar cererile italienilor privind Jesenice, Bled și Bohinj au fost res­pinse. Prekmurje, regiunea cea mai estică a teritoriului sloven și parte a jumătății maghiare a monarhiei, mixtă din punct de vedere național, dar cu o populație majoritară slovenă, a fost ocupată în 1919 de armata Re­gatului Sârbilor, Croaților și Sloveni­lor, trimisă în zonă de Antanta, deve­nind ulterior parte a Iugoslaviei. Cea mai nordică parte a teritoriului popu­lat de sloveni, Szentgotthárd (în slo­venă, Monošter), care constituia îm­preună cu Prekmurje provincia Marca Slovenă (în slovenă Slovenska krajina sau Slovenska okroglina), a devenit parte a Ungariei.

În capitolul European Borders on the Eve of World War II, autorii mo­nografiei aduc argumente în favoarea ideii că frontierele, în special cele definite la Conferința de Pace de la Paris, au jucat un rol cheie în forma­rea motivelor izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial, care ar putea fi numit un război pentru frontiere. Apoi prezintă detaliat și elocvent politicile iredentiste, revizioniste și naționaliste ale statelor învinse, îndeo­sebi cele ale Germaniei şi Ungariei, care au considerat pierde­rile teritoriale și negarea dreptului la unificare cu Austria drept o mare nedreptate comisă de statele victori­oase. Aşa cum indică cei doi istorici, „învingătorii Primului Război Mon­dial nu au fost nici ei imuni la tentați­ile iredentismului” (p. 49). La Confe­rința de Pace de la Paris, Italia s-a străduit pentru o realizare completă a Tratatului din 1915 de la Londra. În urma unei propuneri înaintate la Con­ferința de Pace de la Paris, ca orașul Rijeka să devină parte a Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, 2.000 de legionari, în frunte cu Gabriele D’Annunzio, au mărșăluit în oraș pe 12 septembrie 1919, ocupându-l și forțând trupele ameri­cane, britanice și franceze să plece. În atmosfera tensionată a acestei ocupa­ții care a durat aproape un an, Rega­tul Sârbilor, Croaților și Slovenilor și Italia au semnat Tratatul de la Rapallo, Italia obținând Trieste, Gorizia, Istria și o parte din Carniola. Rijeka a devenit un stat independent până la anexarea de către Italia fas­cistă, condusă de Mussolini și pe baza Tratatului de la Roma. Autorii reiterează ideea că, deşi italienii nu constituiau majoritatea populației din aceste zone, teritoriile anexate au fost supuse asimilării forțate, cu încercări constante ale Italiei de a-și extinde atât drepturile, cât și teritoriile. (p. 49)

În preambulul capitolului The Occupation of Yugoslavia and the Outline of Occupation Borders se arată că, inițial, Iugoslavia nu a jucat un rol semnificativ în obiectivele militare ale lui Hitler. Deși teritoriile Sloveniei, Croației și Voivodinei au fost sub stăpânire habsburgică o lungă perioadă de timp, Hitler nu a exploatat acest fapt istoric în măsura în care a făcut-o în alte părți ale Europei de Est. Iugoslavia era al doi­lea stat cel mai bogat în resurse natu­rale din Balcani, după România, iar amploarea tot mai mare a războiului însemna că Germania trebuia să își asigure cât mai multe materii prime. Prin urmare, Hitler a fost reticent în a trasa granițele din Iugoslavia din mo­tive strategice, în ciuda argumentului repetat al Italiei că Mediterana îi apar­ține și se întinde până la bazinul Dunării. În aprilie 1939 Italia a ocu­pat Albania şi a dorit să repete această încercare în Iugoslavia, dar a eșuat.

Înfuriat de nesiguranța şi de poli­tica șovăielnică a Iugoslaviei, Hitler i-a declarat pe sârbi și sloveni ca fiind în mod tradițional antigermani și a decis să atace Iugoslavia împreună cu aliații săi. Atacul asupra Iugoslaviei a început în primele ore ale zilei de 6 aprilie 1941. Regele și guvernul au părăsit țara, iar pe 17 aprilie reprezen­tanții Înaltului Comanda­ment al Armatei Iugoslave au semnat o capitulare necondiționată. Cea mai mare parte a armatei iugoslave a fost capturată, iar țara dezmembrată. Sta­tele agresoare au pledat pentru situa­ţia de debellatio a Iugoslaviei, în con­formitate cu poziția lui Hitler expri­mată la 27 aprilie 1941, care a susți­nut că Iugoslavia trebuie distrusă ca stat. Procedând astfel, statele agre­soare au justificat anexarea completă sau planificată a unor părți din terito­riul iugoslav (sloven). (p. 59-60)

Cu toate că situaţia de debellatio nu a fost recunoscută de Marea Britanie (și, ulterior, de coaliția anti­fascistă) sau de Guvernul iugoslav în exil, ea a fost recunoscută de princi­palul partid sloven la acea vreme, Partidul Popular Sloven (SLS), con­dus de Anton Korošec. Previziunea că Iugoslavia se va dezintegra şi căde­rea Parisului în mâinile naziștilor în iunie 1940 l-au determinat pe Korošec să caute o soluție într-un protectorat german şi să ducă la înde­plinire o politică  germanofilă: „El a cerut un guvern pro-german și a ple­dat pentru arianizarea Iugoslaviei; ca ministru, s-a proclamat naționalist și socialist (urmând astfel o formă de național-socialism modelată după exemplul german), a urmărit politici evident antisemite, a pledat pentru corporatism fascist, antiliberalism, anticomunism și s-a asociat cu mișca­rea de extremă dreaptă (mișcarea fascistă a Serbiei Mari, condusă de Ljotić).” (p. 60) Korošec și tabăra catolică au considerat Germania na­zistă drept o apărare împotriva comu­nismului și a Uniunii Sovietice. Toto­dată, Korošec și-a dat seama că, cu ajutorul susținătorilor lui Ljotić, Nedić și Frank (Ustașa), Iugoslavia putea introduce o ordine socială mo­delată după nazism, în care Biserica n-ar fi avut de suferit. Fran Kulovec, care i-a succedat și i-a urmat politica, era mai favorabil să coopereze cu Partidul Țărănesc Croat și cu Vladko Maček, care dorea o Iugoslavie dua­listă, în care slovenii să fie subordo­nați croaților. Când a devenit clar că germanii intenționau să înființeze Statul Independent al Croației (Neodvisna država Hrvaška – NDH), liderii Partidului Popular Sloven și-au dat seama că vor putea să înființeze un stat sloven cu sprijin nazist. Chiar înainte de atacul asupra Iugoslaviei, Kulovec și Krek hotărâseră să ur­meze exemplul croat, considerând că războiul era iminent și va aduce sfâr­șitul Iugoslaviei. Dezamăgiți și conști­enți de faptul că Slovenia va fi dezmembrată, politicienii burghezi s-au îndreptat către Italia. Inițial Mussolini le-a promis un protectorat și, în cele din urmă, a anexat Provin­cia Ljubljana, acţiune întâmpinată călduros de politicienii și presa slo­venă. Istoricii sintetizează astfel situa­ţia: „Nu a fost dificil pentru for­țele de ocupație să împartă Slovenia, fiindcă nimeni nu a luptat […]. Prin urmare, împărțirea s-a realizat, cel puțin în ceea ce-i privește pe sloveni, fără probleme.” (p. 64)

În capitolul Outlining the Occupation Borders in Slovenia auto­rii prezintă politicile statelor ocu­pante și noile frontiere. Zona ocupată de germani a fost împărțită în două unități administrative –Stiria Inferi­oară și Gorenjska cu Valea Meža, inițial cu sediul central în Maribor și, respectiv, Bled, ulterior transferate la Klagenfurt și Graz– și s-au aplicat legile rasiale germane, ceea ce echi­vala cu eradicarea națiunii slovene. Datorită dezvoltării mișcării de rezis­tență, integrarea preconizată nu a avut loc. Maghiarii au urmat propria politică de iredentism și de restaurare a Ungariei Mari: Prekmurje a fost împărțită în două județe istorice –județul Vas și județul Zala–, așa cum se întâmplase sub stăpânirea Austro-Ungariei. Statul Independent al Croației a urmat ideile nefondate, naționaliste, pancroate formulate la începutul secolului al XVIII-lea de Pavao Ritter Vitezović, care a echiva­lat croații cu slovenii și ambele nați­uni cu vechii iliri, idei reluate un se­col și jumătate mai târziu de Ante Starčević, în perioada mișcării ilirice, și adoptate apoi de Ustașa. Înainte de război, Ustașa trasase granițele Croației Mari în lanțul muntos Triglav, dar, în realitate, doar cinci sate din regiunea Posavje – cuprin­zând o supra­față de aproximativ 20 km² populată de aproximativ 800 de persoane– și alte câteva mici teritorii din Štajerska și Dolenjska au devenit parte a Croației.

Ocuparea teritoriului etnic sloven în 1941 și crearea noilor frontiere a fost însoțită de violențele din timpul războiului, deportări și evadări dintr-o zonă de ocupație în alta. Granițele au dus la numeroase traume și au rupt tiparele tradiționale de migrație, agri­cultură și comerț. Cei doi istorici evi­dențiază faptul că frontierele au impli­cat adoptarea unor politici care vizau asimilarea populației locale în conformitate cu principiile noilor for­mațiuni statale și prezintă statistic etnocidul și genocidul regimurilor de ocupație: „58.522 de sloveni au fost duși în lagăre de concentrare ger­mane și italiene, 688 în lagăre ma­ghiare și aproximativ 400 în lagăre croate. Aproape 20.000 de persoane au fost reținute sau supuse muncii forțate, iar aproximativ 80.000 au fost închise. Cinci sute șaptezeci și unu de evrei din Prekmurje au fost deportați, majoritatea fiind uciși în lagărul de concentrare de la Auschwitz. Germanii intenționau să expulzeze între 220.000 și 260.000 de sloveni, dar au reușit să expulzeze doar aproximativ 63.000 de persoane. Circa 17.000 de persoane au reușit să scape peste granița germano-italiană în zona de ocupație italiană. Unele dintre cele 10.000 de persoane care au fost expulzate din zona de ocupa­ție germană către Statul Independent al Croației au reușit, de asemenea, să scape sau să intre legal în zona de ocupație italiană. Aproximativ 17.000 de germani din Gottschee au fost relocați din zona de ocupație italiană în teritoriile slovene părăsite de-a lungul frontierei cu Croația.” (p. 71)

Capitolul Diplomatic Decisions about the Borders demonstrează fap­tul că împărțirea propriu-zisă a terito­riilor a fost realizată în conformitate cu Directiva privind împărțirea Iugoslaviei, redactată la 12 aprilie 1941 la Mönichkirchen, iar aliații Germaniei nu au avut prea multe de spus în această privință. Hitler a defi­nit teritoriile care erau supuse anexă­rii; aceste zone fuseseră anterior părți din Stiria, Carintia, Carniola Superi­oară sau Gorenjska de astăzi. În urma discuțiilor cu Italia, care avea preten­ții teritoriale mari, inclusiv anexarea întregii Croații, Hitler a decis să recu­noască Statul Independent al Croației, condus de Ante Pavelić.

În următoarele șapte capitole –The Border between Germany and Italy, The Operational Zone of the Adriatic Littoral, The Border between Germany and the NDH – the Reich’s Southern Border, The Border between Italy and the NDH, The Border between Germany and Hungary, The Border between Hungary and the NDH, Tripoints–, autorii descriu acapararea militară a teritoriului, marcarea zonei de ocupa­ție pe teren, conflictele ocazionale între ocupanți, examinează stabilirea granițelor (fie pe baza activității comi­siilor de frontieră, fie – acolo unde nu exista o comisie – pe baza deciziilor arbitrare ale comandanților și oficialilor militari locali), anali­zează metodele de fortificare a noilor graniţe, evidențiază trăsăturile co­mune și diferențele dintre regimurile individuale de ocupație a frontierelor. În privința acestui ultim aspect, atrage atenția în mod special politica fasciștilor croați. Înainte de război, ambiția ustașilor era să integreze în­treaga Slovenie în Croația Mare. Vio­lența aplicată de ustași asupra popula­ției slovene din teritoriul slo­ven ocupat a fost atât de mare, încât acțiunile lor brutale au rămas vii în amintirea populației locale până în ziua de azi. Potrivit celor doi istorici, „Aproape 400 de sloveni au fost de­portați la Jasenovac, dintre care peste 70% nu au supraviețuit. Italienii nu au reușit să protejeze granița, iar tru­pele ustașe au intrat pe teritoriul slo­ven și au comis numeroase crime în zonă și, odată cu sfârșitul războiului care se apropia, în zonele aflate în drum spre retragerea lor în Austria. Cel puțin 823 de sloveni au fost uciși de trupele NDH. […] O distincție clară poate fi detectată în mărturiile martorilor oculari ai populației locale atunci când se discută despre italieni și ustași.  […] nu s-a auzit niciun cu­vânt pozitiv despre ustași în zeci de interviuri. Mai mult, conform mărtu­ri­ilor, chiar și germanii au apă­rat populația locală de ustași după capi­tularea Italiei.” (p. 112-114)

În capitolul Slovenia – A Concentration Camp, cei doi istorici argumentează cu numeroase exemple ideea potrivit căreia, în urma împărți­rii teritoriului său ocupat, Slovenia semăna cu un mare lagăr de concen­trare, ale cărui granițe erau înconju­rate cu sârmă ghimpată, buncăre, câmpuri minate și turnuri de veghe. Toate acestea au generat restricții de mișcare și contacte între indivizi, fa­milii și comunități și o stare constantă de frică.

În anexă este prezentat un raport privind curățarea fâșiei de frontieră din Carniola Superioară, care inclu­dea, între altele, măsurile luate de germani pentru asigurarea controlului optim al frontierei, sarcinile îndepli­nite de poliția de stat și de securitate, activitățile de relocare a locuitorilor în fermele confiscate din Carniola Superioară, ori la rudele lor din Pro­vincia italiană Ljubljana și din Gorizia, demolarea proprietăților vacante, re­feriri la evaluarea politică și rasială, în urma căreia „doar fami­liile compa­tibile din punct de vedere național, politic și economic au avut voie să rămână pe moșiile lor” (p. 150).

Argumentele istoricilor sunt coro­borate meticulos cu trimiteri biblio­grafice, hărți referitoare la situația politică și administrativă a teritoriului etnic sloven în diverse epoci și peri­oade istorice, situația Plebiscitului din Carintia din 1920, împărțirea Iugoslaviei și a teritoriului sloven, rapoarte diplomatice, Proclamația ustașă a anexării Međimurje, Štrigova și Razkrižje de către Statul Independent al Croației, imagini-do­cument cu slovenii expulzați în Bjelovar (Croația) ori ale lagărului de concentrare Szárvár, instantanee ale contrabandei cu mărfuri la granițe, cronici școlare care descriu poziția școlilor și viața populației în timpul ocupației, fotografii ale diverselor puncte de frontieră, borne de hotar, turnuri de veghe etc. La finalul lucră­rii regăsim o bibliografie substanțială și un binevenit index al numelor.

Monografia Dismembered Slovenia reprezintă o cercetare abso­lut necesară, solidă și convingătoare referitoare la cea mai dificilă peri­oadă din istoria modernă a Sloveniei, cea a ocupației fasciste și naziste din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, iar sintezele și rezultatele acesteia interesează deopotrivă istori­cii, cercetătorii din alte domenii uma­niste preocupați de realitățile slovene ale timpului și publicul larg.

Sergiu LOZINSCHI