Ideologie și putere. Despre construcția discursivă a realității

 [Ideology and Power: On Discursive Generated Reality]

Dragoș DRAGOMAN

Abstract: The willingness of bringing freedom on sexual grounds, that is specific to the post-material Western ideology, has turned into a conundrum related to individual rights and freedoms. Focusing on what is now currently labeled as woke, the new religion-style ideology that swept American campuses, entered the lower education grades, infused labor relations and corporate social responsibility, the article questions the grounds of new identities freely assumed by various kinds of people. Far from being an strictly individual choice, acquiring a new sexual identity, whatever it is, is confronted to the way this identity is acknowledged, accepted and promoted by others. Mirroring in others’ minds, the new identity requires a safeguard from state bureaucracy, which has to take in charge defending this new identity in the eyes of the beholder. By doing so, there is little room left for others’ autonomy of conceiving social environment. The widespread state bureaucracy is now called not only to defend people, but to reinforce very personal, intimate imagined self-portraits in the minds of all others who interact with us.

Keywords: state bureaucracy, Western culture, woke, European institutions, ideology.

Introducere

A spune că Uniunea Europeană s-a născut, la începutul anilor ‘50 ai secolului trecut, ca un proiect ameri­can de putere, nu mai este azi ceva neobișnuit. Înlocuind hegemonia bri­tanică după 1945, sistemul american avea nevoie de un aliat european fi­del, capabil să se interpună între Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică în logica Războiului Rece¹. Status-quo-ul teritorial și militar din­tre cele două mari blocuri nu însemna însă și autonomia economică și poli­tică a construcției europene, așa cum aveau să înțeleagă repede politicienii care conduceau țările europene occi­dentale², în special francezii și brita­nicii. În cazul Germaniei și, parțial, al Italiei, lucrurile erau mult simplifica­te prin prezența militară masivă ame­ricană și prin statutul de țări învinse. De aceea, planul Marshall, cu toate condițiile de tip bancar ale unui îm­prumut cu dobândă (chiar și redusă), avea să creeze condițiile returnării creditului prin avantajarea firmelor americane în industrie, comerț, servi­cii și cultură de masă, inclusiv în do­meniul muzicii și al filmului. Europa a devenit americană nu doar prin sis­temul internațional de plăți al dolaru­lui, instituțiile financiare tutelare (Fondul Monetar Internațional – FMI, Banca Mondială – BM, Banca pentru Reglementări Internaționale – BIS), organizațiile economice inter­naționale (Organizația pentru Coope­rare și Dezvoltare Economică – OCDE, G7), ci și prin acționariat direct și indirect, companiile ameri­cane cumpărând ieftin activele deva­lorizate de război în Europa occiden­tală³.

Din perspectivă ideologică, nu era nimic mai natural ca Uniunea Europeană ce se năștea să reflecte dominația valorilor americane. Piața liberă, retragerea statului din econo­mie, reducerea subvențiilor, nu fă­ceau decât să preceadă comprimării veniturilor muncitorilor, transformă­rii lor într-o clasă lovită grav de pre­caritate, odată cu avântul neolibera­lismului din anii ’70 și profiturile crescânde ale instituțiilor bancare și de credit⁴. Mai mult, vânătoarea de comuniști americani de către Comisia Joseph McCarthy, cu tot contextul ei cultural, nu putea să nu se traducă în slăbirea sindicatelor și partidelor de stânga din Europa occidentală, mai ales în țările unde comuniștii luptase­ră cu eroism în rezistența anti-fascistă. Ca atare, nu ar trebui să ne mire prea mult transformarea ideolo­gică a Uniunii Europene actuale, ca răspuns la transformările ideologice radicale și radicalizate ale noii stângi americane din anii ’80 și ’90.

Crescuți în atmosfera campusuri­lor și sălilor de clasă ale universități­lor americane unde se exprimau, în sfârșit liberi, intelectualii Școlii de la Frankfurt ce se refugiaseră din fața totalitarismului nazist⁵, tinerii cursanți ajunși la maturitate, influență socială, autoritate morală și putere financiară covârșitoare, aveau să re­modeleze peisajul ideologic ameri­can. Migrând de pe băncile sălilor de curs în campusuri, apoi în organiza­rea sistemului de producție capitalist și în morala corporațiilor, ideile lor abstracte au modelat lumea america­nă până jos, în sistemul educațional de bază, în interacțiunile comunitare și strict personale. Favorizate de con­formismul specific al societății de masă capitaliste, de egalitarismul specific american și de coerciția ex­trem de eficientă a opiniei publice americane, „corectitudinea politică”, starea de „trezire” la conștiința acțiu­nii favorabile tuturor „victimelor” (pe care o vom subsuma etichetei ameri­cane de „woke”), „valorile” ESG („egalitate”, „sustenabilitate”, „gu­vernanță”) au traversat Atlanticul pentru a reorganiza relațiile de afa­ceri, raporturile instituționale și inte­racțiunile strict interumane din în­treaga Uniune Europeană⁶. Fiind im­puse prin mecanisme birocratice pri­vate (corporații), dar mai ales publice (birocrația EU și a statelor membre, sisteme de educație, mijloace de co­municare în masă, universități și in­stituții de cercetare), noile valori au în Uniunea Europeană mai puțin ca­racterul dictaturii opiniei publice, precum în Statele Unite, cât caracte­rul unei etici de stat, foarte asemănă­toare cu etica socialistă a fostei Uni­uni Sovietice și a statelor sale comu­niste satelit. La fel, ele generează o „nou-limbă”, un jargon specific se­cretat de birocrația de stat⁷, dar și o gândire paralelă, ce încearcă să scape ideologiei dominante prin înguste spații de libertate privată, așa cum funcționa samizdatul în fostele țări socialiste⁸.

Bazele filozofice ale noii ideologii de stat europene

Deși uneori tratate superficial, fi­ind considerate simple deviații inte­lectuale ale unor gânditori fără viitor, bazele filozofice ale noii religii de stat europene merită toată atenția, măcar pentru capacitatea lor birocra­tic-coercitivă de a remodela spațiul public european, dacă nu pentru pute­rea lor ideologică de a convinge ge­nerații întregi de intelectuali euro­peni⁹. Iar la baza noii religii de stat stau afirmații dintre cele mai radicale, menite a destabiliza soclul gândirii europene raționale: biologia este o știință „genizată” și „machistă” pentru „vina” ei de a stabili existența a două sexe și recunoașterea faptului că, la specia umană, reproducerea este inevitabil sexuată¹⁰. De aceea, consideră criticii biologiei ca știință, biologia chiar merită să fie criticată pentru simplul fapt că ea ar fi rezulta­tul concepțiilor sociale și culturale ale unei epoci.

Nefiind „neutră”, ea este o cu­noaștere condiționată, încadrată (fra­med) de un întreg ansamblu de preju­decăți, tributară condițiilor sociale și culturale în care își desfășoară cerce­tările¹¹. De aceea ea își permite să afirme că în natură ar exista doar do­uă sexe. Prin contrast, militanții teo­riei genului cred cu tărie că situația naturală este mult mai „nuanțată”, că binarul masculin-feminin este o eroa­re care trebuie să cedeze teren în fața concepției celor cel puțin 5 sexe, de fapt o infinitate distribuită pe un con­tinuum, o întreagă serie de fiziologii și gradații hormonale sau cromozo­miale între cele două sexe¹². Exage­rând cazurile de hermafroditism real (sub 1 la 100.000 de nașteri)¹³, adep­ții teoriei cred că este imposibil să se distingă până la capăt, chiar și din punct de vedere biologic, între mas­culin și feminin. Ca atare, determina­rea sexului unui copil la naștere ar fi o decizie esențialmente culturală și arbitrară¹⁴. Altfel spus, biologia ar fi mai slabă decât ideologia, natura ar trebui întotdeauna să se supună cultu­rii, căci oricine poate renunța la baga­jul biologic pentru a dobândi altă identitate sexuală, scuturându-se de „arbitrarul” cu care a fost judecat la naștere.

Aici teoria genului părăsește tere­nul biologiei, pentru a se ancora defi­nitiv în cel al culturii, adică al voinței pure de a transforma valorile, com­portamentele și societatea. Acesta este ultimul avatar al behaviorismul american, care face acum ravagii în țările din Uniunea Europeană. Pentru că ceea ce se constituie ca obstacol la fluiditatea identității sexuale este corpul, teoria genului dezvoltă cu timpul o ură față de condiționările acestuia și își îndreaptă efortul pentru depășirea lui. De aceea, genul va fi deconectat de corp ca și când relația sa cu sexul ar fi nedeterminată. Într-un fel, această orientare plină de dis­preț față de corp, subliniază Braun­stein¹⁵, se înrudește cu oroarea gnos­ticilor epocii elenistice, ce se debara­sau de „corpul-mormânt”, de înveli­șul de carne¹⁶, de cadavrul pe care-l poartă veșnic pe străzi prin asceză severă sau prin desfrâu exasperant. Urcând din păcatul cel mai abject, unii gnostici ajung în starea de „om duhovnicesc”, devin ființe pe deplin spirituale, complet eliberate de cor­poralitate¹⁷.

În cazul transgenderismului, el fa­ce un pas mai departe decât transse­xualismul anterior. În cazul celui din urmă, „reconcilierea” dintre natură și aspirația cultural-psihologică se rea­lizează chirurgical, prin îndepărtarea organelor sexuale nedorite de către subiectul posesor și „(re)construirea” unor organe noi. Deși cele mai multe „tranziții” sunt de la sexul masculin la cel feminin, foarte rarele cazuri opuse sunt intens mediatizate pentru a lăsa impresia că „tranzițiile” sunt cu dublu sens, că fiecare „doritor” este „ajutat” de miracolele chirurgiei mo­derne pentru a fi altcineva. Până la urmă, subliniază Braunstein citându-l pe psihiatrul Thomas Szasz, totul se reduce la o dorință, o dorință de a fi altcineva, căreia i se oferă un răspuns medical chirurgical¹⁸. Împinsă până aproape de absurd, cineva i-ar putea cere chirurgului să-i îndepărteze un membru, o mână, convins fiind, de exemplu, că este „un stângaci captiv într-un corp ambidextru”, deși mem­brul său este perfect sănătos¹⁹. Aceas­tă dorință este o aspirație care nu poate fi satisfăcută decât la nivel imaginar, ce nu trebuie tratată chirur­gical în nici un caz. Altfel, absurdul ar putea ajunge până la dorința unui bătrân de a fi tânăr (numindu-l, ca atare, „transcronologic”) sau cea a unui sărac care vrea să fie bogat (numindu-l „transeconomic). Insis­tența chirurgiei de a „rezolva” aceas­tă incongruență corp-minte prin am­putări, proteze, tratamente hormonale și așa mai departe, în opinia lui Szasz, scoate la iveală interesele ma­teriale ale unor medici, dar și puterea pe care medicina și-o sporește în so­cietate, chiar cu prețul distrugerii echilibrului psihicului oamenilor²⁰.

Exact aceasta este și diferența în­tre transsexualism și transgenderism. Ultimul, debarasat de povara corpu­lui, nu se mai sinchisește de contra­dicțiile biologice. De ce să ne limi­tăm la doar două genuri? Dacă avem (cel puțin) cinci sexe, afirmă adepții teoriei transgender, de ce să nu avem o infinitate de genuri, peste care să alunecăm (să trecem, să revenim, să trecem din nou) precum surferii²¹, cu maximă „fluiditate”? Prin teoria „transgen”, genul nu mai are legătură cu anatomia, ci simplul sentiment al persoanei de a fi cineva, bărbat, fe­meie sau o categorie intermediară, sau orice altceva situat chiar dincolo de ele²². Respingând binaritatea bio­logică, cineva poate să fie în același timp și unul și cealaltă, dobândind o identitate „queer”, una dintre acele atât de numeroase „identități” în care corpurile nu mai au o existență rea­lă²³, determinată și determinantă, pe care le putem trece sub formă de lite­re în succesiunea indefinită de litere LGBTQI+, unde „+” înseamnă orice altceva este dorit, imaginat, fantas­mat.

Ceea ce lipsește însă din această „eliberare” de corporalitate și din această identitate flotantă este că ea devine pur declarativă. Fiecare poate fi acum oricine vrea să fie prin sim­plă declarație. Fiind doar declarativă, pentru a avea o minimă priză cu rea­litatea este necesar ca de partea cea­laltă, a observatorului sau a locutoru­lui, să existe acceptare și recunoaște­re. Deși părea o cale ușoară de ieșire din mutilările transsexualismului, transgenderismul se lovește de recu­noașterea de către ceilalți a alegerii pe care un individ a făcut-o²⁴. Privi­rea lor devine validarea identității lui, a celui ce afirmă că este ceea ce este, în ciuda aparențelor materiale. De aici apare revendicarea nebunească a persoanelor „trans” de toate felurile, subliniază Braunstein, ca restul lumii să gireze noua identitate pe care pre­tind că au dobândit-o²⁵. Psihologic vorbind, de aceea și apar atât de mulți observatori catalogați drept „fobi” (homofobi, lesbofobi, transfobi, gra­sofobi etc.), cei mai mulți imaginari, tocmai pentru oglindirea în privirea lor îi dă, în sfârșit, persoanei „trans” sentimentul că existența sa are o exis­tență obiectivă și certă²⁶.

Cu toate astea, a te baza pe privirea celuilalt pentru a-ți fonda existența implică riscul major al ne­recunoașterii necesare. Și aici inter­vine rolul religiei de stat, ca instituți­onalizare a credințelor „trans” în ve­derea transformării limbii și a certifi­cării diferenței. A rămâne în sfera privată înseamnă a nu avea o existen­ță autonomă. De aceea, cererile de recunoaștere trebuie impuse birocra­tic prin acte administrative de stare civilă, dar și prin alterarea limbii (prin instituirea de noi pronume), cu toate implicațiile practice ce derivă de aici: accesul băieților ce se declară pur și simplu femei în vestiarele fete­lor, accesul bărbaților în toaletele femeilor, colonizarea sporturilor fe­minine cu bărbați ce se pretind femei ș.a.m.d. Pentru că acum, genul nefi­ind legat de biologie, fiind emina­mente „flotant”, cuvintele anterior semnificative de „bărbat” și „femeie” (folosite inclusiv la toalete și la vesti­are) pot să desemneze la fel de bine un corp de bărbat sau un corp de fe­meie²⁷.

Uniunea Europeană și identitatea de gen

Înțelegem acum de ce dobândirea puterii de stat este atât de importantă pentru adepții woke. Pentru că statul este cel care are puterea, anume exer­citarea monopolistă a violenței fizice, pentru a impune dogmele noii religii. De aceea, trebuie depășită validarea neoficială a celor din jur și pus capăt „discriminării pe bază de gen”, înce­pând cu starea civilă. De aceea, Uni­unea Europeană cere toate țărilor membre trebuie să recunoască maria­jul dintre două persoane de același sex, dacă acesta a fost încheiat legal într-un alt stat al Uniunii²⁸. Asta în ciuda faptului că în numeroase țări membre, inclusiv România, Codul Civil nu recunoaște astfel de căsătorii și efectele lor patrimoniale și succe­sorale.

Parlamentul European (PE) ceruse deja în 2021, prin rezoluția 2021/ 2679(RSP), ca UE să elimine toate obstacolele cu care se confruntă per­soanele LGBTIQ atunci când își exercită drepturile fundamentale. Mai mult, rezoluția PE cere Comisiei Eu­ropene să ia măsuri împotriva Româ­niei, Ungariei și Poloniei pentru în­călcarea „valorilor UE”, anume prin proceduri de constatare a neîndeplini­rii obligațiilor, măsuri judiciare și instrumente bugetare (sic!)²⁹.

Acțiunile Parlamentului, Comisiei și Curții de Justiție ale Uniunii se fundamentează pe un întreg eșafodaj juridic care afirmă existența răspândi­tă a discriminării persoanelor „trans”. Mai mult, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (APCE) deplân­ge, prin Rezoluția 2048/2015, încăl­carea drepturilor fundamentale ale acestor persoane (la viață privată și la integritatea fizică) atunci când recurg la cererea recunoașterii identității lor de gen, unele țări membre ale Consiliului cerând anterior aprobării unei astfel de cereri proceduri certe de sterilizare, divorț, diagnostic psi­hiatric, intervenții chirurgicale, alte tratamente medicale (art. 3). Nu e de mirare că APCE salută apariția, în unele state europene, a unui drept la identitate de gen fără proceduri ce implică medici sau psihiatri (art. 4), stabilind principiul conform căruia fiecare individ are dreptul la recu­noașterea identității de gen pe care și-o dorește, precum și dreptul de a fi tratat și recunoscut conform acestei identități (art. 5). APCE cere aplica­rea rapidă de proceduri bazate pe simpla auto-determinare pentru preschimbarea numelui (care reflectă tranziția de gen) în certificatele de naștere, cărțile de identitate, pașa­poarte, diplome școlare; păstrarea relației de căsătorie și după schimba­rea administrativă a genului; include­rea unei a treia opțiuni de gen în do­cumentele de identitate (art. 6.2); rambursarea costurilor intervențiilor chirurgicale, tratamentelor hormonale și schemei de sprijin psihologic prin casele publice de asigurări medicale pentru cei care recurg la schimbarea de sex (art. 6.3)³⁰.

Folosind impulsul pozițiilor ideo­logice ale APCE, Comisia Europeană a început ea însăși să susțină ideolo­gic pozițiile woke exprimate anterior în Statele Unite încă din anii ‘90. Astfel, Comisia afirmă în noiembrie 2020 principiul egalității persoanelor LGBTIQ pentru cincinalul următor (2020-2025)³¹. În această comunica­re, Comisia reia tezele woke de bază, anume libertatea fiecărui individ de a fi „el însuși”, un individ care „poate să iubească pe oricine dorește”, deși nici o administrație națională nu a reglementat vreodată iubirea. Sesi­zând pericolul identificării cu tendin­țele ideologice ale stângii americane, comunicarea Comisiei insistă că „a fi tu însuți nu este o chestiune de ideo­logie, ci de identitate”. Pentru ca imediat să reia teza identității genera­te prin privirea celuilalt. Iar acest „ce­lălalt” nu este, așa cum ne-am putea deja aștepta, decât cineva ostil, res­ponsabil pentru „incidente îndreptate împotriva persoanelor LGBTIQ”, pentru „atacuri comise pe parcursul evenimentelor publice LGBTIQ, in­clusiv în timpul marșurilor Pride”, pentru „acțiuni homofobe de intimi­dare în timpul festivităților de carna­val”, așa cum „raportează organizații­le societății civile care protejează și promovează drepturile persoanelor LGBTIQ, pe fondul ascensiunii miș­cării anti-gen și anti LGBTIQ”. De aceea, Comisia se ocupă de aceste identități auto-asumate, mai ales de „persoanele supuse discriminării in­tersecționale și persoanele transgen, non-binare și intersexuale”. Preluând teza discriminării „intersecționale”³², Comisia Europeană își însușește în corpore una dintre tezele tari ale ideologiei woke, anume faptul că dis­criminările față de aceste persoane auto-definite ar fi un cumul de dis­criminări sexuale, rasiale, de clasă, limbă, greutate corporală, handicap fizic sau mental etc., așa cum chiar Comisia subliniază în Comunicare atunci când afirmă că „discriminarea este adesea multi-dimensională și doar o abordare intersecțională poate conduce la schimbări durabile și res­pectate în societate”. De aceea, Co­misia cere statelor membre „să acțio­neze rapid pentru a contracara aceste noi evoluții”.

Dacă tendința de a-i considera ca reprezentanți ai societății civile doar pe cei care sunt fideli ideologic liniei Comisiei nu este deloc neașteptat, ceea ce transpare din Comunicare este alinierea fără nuanțe la ideologia woke americană prin adoptarea de măsuri ce întăresc prejudecata că aceste persoane sunt sistematic dis­criminate. Comisia crede cu tărie că „există o legătură dovedită (sic!) între incluziunea persoanelor LGBTIQ și rentabilitatea activelor, inovare și productivitate”, dar și între „diversi­tate și incluziune” și „îmbunătățirea rezultatelor întreprinderilor” (sic!). De aceea, „Comisia promovează ges­tionarea diversității prin intermediul Platformei UE a cartelor diversității, ai căror semnatari „au instituit rețele interne LGBTIQ, au asigurat forma­rea personalului, au sărbătorit Ziua Internațională împotriva Homofobiei, Transfobiei, Bifobiei și Interfobiei (IDAHOT) și au participat la eveni­mente Pride organizate la nivel nați­onal”.

Deloc surprinzător, ceea ce trebu­ie să dea consistență acestor auto-identificări sunt tocmai reacțiile ce trebuie să gireze noile identități auto-asumate, eliminând riscul indiferenței sau neconformării publice. Ca atare, lupta împotriva „prejudecăților de gen și altor stereotipuri”, deci a felu­lui în care terții își permit să interpre­teze în mod liber realitatea socială înconjurătoare, este esențială pentru eliminarea atitudinilor „negative sau ostile față de persoanele LGBTIQ”. Nimic surprinzător, ca atare, în decla­rarea de către Parlamentul European (2021/2557(RSP)) a Uniunii Europe­ne ca zonă de libertate pentru persoa­nele LGBTIQ, cerând investigarea exhaustivă a discursurilor împotriva persoanelor LGBTIQ, ținând seama de motivația părtinitoare și, atunci când este cazul, ar trebui efectuată corespunzător urmărirea penală³³. Aici, Parlamentul European întărește încă o dată, dacă mai era cazul, afir­mația woke de bază că validarea celor din jur este esențială pentru consis­tența factuală, juridică și culturală a identității celor care și-au afirmat această identitate, indiferent de „apa­rențe”, în fapt de datele care le parvin observatorilor terți prin simțuri, de­ducție sau mărturie convingătoare. Oricine își ia libertatea de a judeca realitatea socială înconjurătoare prin observație și judecată proprie este pasibil de condamnare pentru „moti­vație părtinitoare”, dacă este cazul, prin sancțiuni penale. În acest climat de suspiciune față de „discurs de inci­tare la ură” și „infracțiuni motivate de ură” (fără a defini în nici un act nor­mativ ce se înțelege prin ură), nu este de mirare că interacțiunile sociale se reduc la minimum și că întreg corpul social se atomizează. Teama de Co­dul Penal face ca orice încredere în propria judecată și propriile simțuri, în educația transmisă generațional și în principiul libertății să fie abando­nată, adoptând codul social impus administrativ și cultural prin imensul aparat de propagandă.

Acțiunile Comisiei Europene și efectele culturale la nivel social. Realitatea ca discurs

Deși pretinde că aceste identități auto-asumate sunt obiective, Comisia recunoaște (Comunicarea COM (2020)698) că ceea ce contează sunt expresiile culturale pentru a combate discriminarea, pentru a con­solida încrederea și pentru acceptarea persoanelor LGBTIQ. Altfel spus, felul în care oamenii sunt educați pentru a accepta valori culturale (în detrimentul observației directe a rea­lității naturale, fizice, biologice, ge­netice) devine acum esențial. De ace­ea, dintre proiectele de cercetare fi­nanțate de Comisie devin prioritare cele „care abordează discriminarea intersecțională și inegalitatea cu care se confruntă persoanele LGBTIQ, prejudecățile de gen și alte stereoti­puri”, putând fi „finanțate prin inter­mediul programului „Cetățeni, egali­tate, drepturi și valori” (2021-2027)”. Tot acest program este și cel care „va spori oportunitățile de finanțare pen­tru organizațiile mici și mijlocii și va pune o serie de granturi de funcționa­re la dispoziția rețelelor care promo­vează egalitatea pentru persoanele LGBTIQ”. Nu este de mirare că ofer­ta de finanțare sporește „interesul” pentru studiul discriminării „omni­prezente”, „istorice”, „sistematice” și pentru catalogarea oricărei devieri de la ideologie, chiar și cu o nuanță, drept „discurs de incitare la ură” și la „infracțiuni motivate de ură”. Nu întâmplător, subliniază Comisia, „de­monstrațiile pașnice (ale militanți­lor ideologici ce susțin LGBTQI) sunt întâmpinate cu ură”³⁴. Asistăm, astfel, la o întreagă industrie de iden­tificare, evaluare, raportare, rușinare și sancționare (uneori penală) a „dis­cursului de ură”, fără a ști vreodată ce înțeleg raportorii Comisiei și Comisia Europeană însăși atunci când afirmă că reuniunile publice și alte acțiuni ale LGBTIQ „sunt întâmpinate cu ură”. Cert este că acest mecanism sporește chiar percepția publică, afirmând că există o problemă gene­rală de sistem social, problemă pe care Comisia încearcă să o rezolve prin extirparea stereotipurilor și pre­judecăților, deci, în final, printr-o orientare spre schimbarea comporta­mentului, așa cum este specific beha­viorismului.

Această perspectivă radical beha­vioristă este cea care stă la baza ideo­logiei de gen, anume că identitatea aleasă de cineva, fiind „fluidă”, se construiește și reconstruiește prin acte de limbaj, „norme” în mare parte inconștiente, care sunt repetate, re-iterate, în procesul de creație a reali­tății sociale printr-un ritual numit „performance”³⁵. Asta fac „gender drifters”, cei care combină și aduc laolaltă diferite „coduri ale perfor­mance-urilor de gen”, cei care osci­lează fără încetare între diversele ge­nuri existente și cele care se vor mai inventa³⁶. Există, desigur, interesul producătorilor de reality-show-uri pentru a exploata atenția atrasă de astfel de „queer” și „gender drifters”, mai ales dacă sunt asociați cu persoa­ne cunoscute³⁷. Unul dintre protago­niștii cei mai faimoși este Bruce Jenner, fost campion olimpic la deca­tlon, prezentat de revista Vanity Fair drept femeie lesbiană. Tatăl vedetei Kim Kardashian, Jenner s-a îmbrăcat pur și simplu ca o femeie și asta a fost suficient pentru a fi recunoscut drept femeie, pe nume Caitlyn, asta pentru a exemplifica puterea pe care a dobândit-o autoidentificarea, pe care APCE o saluta în statele europe­ne pe care le dădea ca exemplu de bune practici. Când i s-a recomandat să adopte o înfățișare mai verosimilă, Bruce Jenner a apelat la operații este­tice de remodelare facială și de im­plant mamar³⁸. După încă doi ani, Jenner/Caitlyn și-a îndepărtat sexul masculin, devenind „o sursă de inspi­rație” pentru mulți/multe.

Dar mai există și o altă latură a orientării spre schimbarea compor­tamentului, care este accentul pus pe modelarea copiilor, pe intrarea com­portamentelor „fără prejudecăți” în lumea copiilor. Fără structuri psiho­logice și comportamentale ferme, stabile, închegate, copiii au devenit domeniul de intervenție predilect pentru noua ideologie, așa cum arată cea mai recentă modă a „copiilor transgen”³⁹. Nu mai este vorba aici de tendința vizibilă a asociațiilor de ho­mosexuali de a face „educație sexua­lă” în școlile publice și private, unde „drag queens” îi „familiarizează” pe minori cu orientările lor sexuale sau de asocierea copiilor la paradele Pride, precum cele lăudate în Comu­nicarea emisă de Comisia Europeană. Ci de glorificarea „curajului și mân­driei” unor copii, precum Avery Jackson, băiatul/fetiță din Kansas City care „trăiește ca fată de la vârsta de cinci ani”⁴⁰. El/ea este „prima per­soană trans care a apărut vreodată pe coperta revistei” (National Geografic)⁴¹, altă­dată o apreciată re­vistă de geografie. Declarată de revista în cauză drept „simbol al conceptului de revoluție a genului”, fata/băiat este exemplul mult așteptat „despre ce înseamnă să fii transgen, cisgen, de gen necon­form, gender queer, agender sau ori­care dintre cei peste cincizeci de ter­meni oferiți de Facebook utilizatori­lor săi pentru definirea profilurilor”⁴², citează Braunstein din ediția franceză a revistei⁴³. Desigur că face parte din adolescență, scrie Braunstein, să îți cauți identitatea, să nu fii sigur ce-ți dorești de la viață; dar să spunem că identitatea sexuală indicată de datele fizice nu contează deloc înseamnă să respingem orice sprijin solid oferit de realitatea corporală⁴⁴. Împingerea a tot mai mulți copii spre incertitudinea delirantă ce primește în schimb tra­tamente hormonale de blocare a in­stalării pubertății (apoi intervenții chirurgicale hazardate de punere în acord între identitatea „fluidă” și noi­le caracteristici sexuale) arată că mo­da „trans” are consecințe, remarcate inclusiv de asociațiile pediatrice ame­ricane⁴⁵. Și nu este vorba doar de pro­fitul clinicilor de chirurgie plastică, ci și de inconsistența identitară și echi­librul psihic al copiilor și adolescenți­lor, mulți dintre ei bombardați cu reality-show-uri sau influențați de părinți rătăciți⁴⁶.

Propaganda de stat europeană și noile transformări culturale        

Nimic din obiectivele noii ideolo­gii de stat nu ar putea fi însă atins fără acțiunea omniprezentă a propa­gandei. Pentru că transformarea comportamentelor, pretinsă de beha­viorismul omnipotent, nu se poate realiza fără prezența masivă, de fapt, fără promovarea covârșitoare a (fos­telor) cazuri revoluționare, care devin astăzi norma. Autoidentificarea trans, asexuală, queer, nu se poate realiza fără forțarea consimțământului terți­lor privitori, iar cei din urmă nu pot fi lăsați pasivi, izolați în mediile lor culturale și în autonomia lor observa­țional-cognitivă. De aceea spațiul public este umplut de producții cultu­rale care „bifează” grila ideologic construită și din care se desprind ca­racteristicile dezirabile, în fapt valori­le stimate ale noii ideologii de stat. Programele mărunte de televiziune, filmele banale de pe rețelele de streaming Disney sau Netflix, crite­riile de angajare obișnuite din eco­nomiile statelor occidentale, toate se conformează grilei ideologice DEI (diversitate, egalitate, incluziune). Chiar și campionate de fotbal occi­dentale se preocupă acum ca tricouri­le jucătorilor să fie ornate cu simbo­luri LGBTIQ+⁴⁷, cu sau fără acceptul protagoniștilor în cauză⁴⁸.

Dar nu este suficient ca acestea să infuzeze corpul social. Ele trebuie să obțină și o maximă vizibilitate, glori­ficând astfel „revoluția de gen”. De­loc întâmplător, deschiderile și închi­derile festive ale unor mari eveni­mente sportive, precum Jocurile Olimpice (JO), sunt platformele idea­le pentru acest tip de propagandă de stat. Nu mai demult decât la deschi­derea JO de la Paris din 2024, scena centrală nu era altceva decât o paro­die sordidă a Cinei cea de Taină, cu Iisus Mântuitorul interpretat de o fe­meie lesbiană supraponderală, iar apostolii de personaje queer, intersex, transexuale, asexuale etc., costumate specific paradelor Pride⁴⁹. Insensibili (sau poate chiar interesați de reacția) la afectare sensibilității credincioșilor creștini din Franța și din alte părți ale lumii⁵⁰, spectatori și ei la deschiderea JO2024, protagoniștii scenei și susți­nătorii lor ideologici i-au catalogat pe critici drept „fobi” (homofobi, lesbo­fobi, grasofobi etc.), întărind astfel percepția publică favorabilă privind „ura sistematică”, dar consolidându-și astfel și propria identitate, ce nu poate prinde contur ferm decât prin reflectarea în privirea celorlalți, ine­vitabil „fobi”.

Nimic de mirare în organizarea al­tor evenimente publice europene, precum Eurovision, unde grila valo­rică ideologică depășește de multă vreme judecata valorică a realizărilor muzicale. În fața riscului dezaprobă­rii publicului, propaganda ideologică a fost consolidată prin reducerea ponderii votului publicului în desem­narea câștigătorului. Este interesantă remarca lui Braunstein despre alune­carea identității transsexuale din do­meniul vieții private în aparatul de propagandă ideologică de stat a Uniunii Europene. În 1998, transse­xuala israeliană Dana Internațional, născută Yaron și devenită Sharon Cohen, a câștigat concursul Eurovision, fără însă ca această „rea­lizare” să fie sărbătorită drept un eveniment politic fondator, un eve­niment „societal” de amploare⁵¹. Doar două decenii mai târziu, „victoria” austriacului Conchita Wurst, bărbat bărbos travestit în fe­meie, a fost salutată în Uniunea Europeană (de la președintele Austriei la arhiepiscopul catolic al Vienei), în timp ce Parlamentul European decla­ra solemn că solistul/solista ar repre­zenta nimic mai puțin decât identita­tea europeană și că ar fi Queen of Europe⁵².

Ceea ce se schimbase între timp era trecerea de la transexualism la transgenderism ca notă dominantă a ideologiei de gen. În timp ce Dana Internațional se hotărâse să-și schim­be sexul și să se conformeze stereoti­purilor noului gen ales, Conchita Wurst rămâne în mod voit între ge­nuri, glisând ca un surfer între genuri indefinite după predispoziția zile, făcând să nu existe raport determi­nant între corp și gen: deși se îmbracă foarte feminin și are părul lung, păs­trează o barbă și o aparență masculi­nă foarte pronunțată⁵³, pe placul rezo­luției APCE din 2015, care lăuda au­toidentificarea fără obstacolele certi­ficării psihologice sau medicale. În aceeași notă se încadrează și militan­tismul piesei cântate de Wurst, pre­cum și mesajul transmis („we are unstoppable”), ce nu admite nici o întrebare despre oportunitatea de a le prezenta tinerilor un astfel de model, orice fel de întrebare de acest gen fiind, desigur, „queerfobă”⁵⁴.

Ușor de înțeles, de altfel, de ce militantismul ideologic afișat la con­cursul Eurovision se transferă în re­glementările ideologice ale birocrați­ei de stat. Odată ce au cucerit scenele artistice, identitățile „trans” trebuie să pătrundă, cu deplină protecție, în structurile administrative. Iar când spunem cu protecție birocratică, ne referim, din nou, la rolul coercitiv al statului ideologic în reglementarea felului în care terții îi privesc, deci îi oglindesc, pe cei care se pretind transsexuali, asexuali, otherkins și chiar therians (care se identifică cu ființe imaginare, inorogi, elfi și alte creaturi mitologice)⁵⁵. Pentru că iden­titățile se creează prin acte de limbaj, cred behavioriștii, manualele de adre­sare elaborate de birocrațiile de stat devin importante în afirmarea exis­tenței acestor identități și în obligarea terților de a se conforma acestui joc al etichetelor. Așa poate fi înțeles manualul de adresare elaborat de De­partamentul de Stat al Statelor Unite ale Americii, care descurajează folo­sirea unor termeni precum „mamă” și „tată” sau „el” și „ea”, termeni tradi­ționali care indică ideea unei identi­tăți de sex stabilă și puternică. Pentru Secretarul de Stat al administrației Biden, genul este deplin construit social, în acord cu ideologia plecată de pe băncile și din campusurile uni­versitare, și nu poate fi dedus din as­pectul sau prenumele persoanei⁵⁶.

Deloc surprinzător, și Parlamentul European a elaborat un astfel de „ghid” de adresare, în care cuvintele menționate anterior sunt eliminate pentru a face loc unor auto-atribuiri aleatorii, pentru a nu afecta diferite sensibilități derivate din identități auto-asumate⁵⁷. În logica firească a răspândirii gândirii ideologice, vari­antele intermediare, căsuțele libere pentru completarea oricărei presupu­se identități (de la „intersex” la „ot­herkin” și alte zeci de situații imagi­nate) au împânzit formularele școla­re, medicale, bancare, de transport și de cazare, pe măsură ce identificarea sexului pe actele de identitate și pa­șapoarte au dispărut.

Deși modernitatea „lichidă” pre­supunea eliberarea de povara identi­tară a corpului, propriile dificultăți de ancorare identitară, încurajate de propaganda omniprezentă, s-au tran­sferat ca povară asupra celorlalți, so­mați să oglindească întocmai imagi­nea pe care ne-am creat-o singuri. Pentru că imaginea auto-creată este personală, imaginată în propria min­te, pretenția totalitară ca toți să i se supună nu poate produce decât nefe­ricire. Iar asta se vede foarte bine în „războiul toaletelor” (bathroom wars) din clădirile publice care face ravagii în Statele Unite, unde părinții de adolescente (și adolescentele, de­sigur) sunt terorizate de ideea că ori­ce bărbat auto-declarat femeie are dreptul de a le folosi toaletele (la fel cum le poate folosi vestiarele). Solu­ția toaletelor „transgen”, propuse pentru construire în liceele și univer­sitățile din statul California sau toale­ta „gender neutral” inaugurată la Casa Albă în 2015 de către președin­tele Obama nu rezolvau problema pe fond⁵⁸, ci agrava conflictul dintre drepturile femeilor (de a avea intimi­tate) și susținerea noilor identități. Odată create, noile identități nu pu­teau fi oprite de la libera exprimare, considerau Departamentele de Justi­ție și de Educație din administrația Obama, chiar și din „dorința de a evita disconfortul unora”, pentru că ar fi „o politică ce discriminează și dezavantajează un grup specific de elevi”⁵⁹. În dezacord cu administrația centrală, parlamentele statelor Carolina de Nord, Texas, Mississippi și Tennessee au ales protejarea drep­turilor femeilor, iar multe femei (in­clusiv sau mai ales lesbienele) au salutat această politică, în opoziție cu „transgeder mania” care se răspân­dește în școlile și universitățile ame­ricane⁶⁰. Acest conflict arată conse­cințele practice ale eliberării de cor­poralitate, dar și limitele capacității administrative de a răspunde adecvat cererilor tuturor (de ordinul zecilor sau sutelor) de identități sexuale crea­te, ce au egală îndreptățire la trata­ment egal. Nimic surprinzător, deci, ca elevii auto-identificați drept theri­ans (pisici, vulpi, alte animale cu păr, care se auto-intitulează „fursona”, dar și alte identități „captive” în corpuri omenești, precum nori, stele sau ne­buloase galactice) să înceapă să apară în școlile americane⁶¹.

Concluzii

Ambițiile behaviorismului ameri­can, anume subjugarea naturii prin puterea covârșitoare a culturii, par să-și arate tot mai pregnant roadele. Pornit ca un program pozitivist, rați­onalist, bazat pe analiza empirică a realității naturale, behaviorismul a reușit, de-a lungul timpului, să ne facă înțelese multe dintre mecanis­mele comportamentului animal și uman, deopotrivă. Axat pe latura so­cială, el a influențat puternic psiholo­gia socială experimentală, cu succese remarcabile, de altfel. Ceea ce nu înseamnă că el nu și-a depășit limite­le, instrumentalizând multe dintre descoperirile sale în vederea unor ambiții de putere. Un astfel de caz este și cel analizat aici, anume pute­rea behaviorismului în învățare/re-învățare într-un domeniu în care na­tura este nu doar observată, ci tratată ca un adversar ce trebuie pe deplin învins. Acest obstacol natural este corpul nostru biologic, ce poate fi acum transformat, modelat și, în fi­nal, negat.

Ducându-și consecințele la ex­trem, ideologia woke, luând în folo­sință behaviorismul, enunță azi din vârful birocrației de stat cea mai cu­prinzătoare, că biologia nu este o ști­ință de încredere. Ea ne spune că bio­logia este părtinitoare și încă domina­tă de prejudecățile părinților săi fon­datori, bărbații albi, heterosexuali, misogini și patriarhali. Ca atare, „eli­berarea de prejudecăți” nu va fi posi­bilă decât prin mecanisme de propa­gandă și constrângere birocratică du­ră, necesare redefinirii realității socia­le (și biologice, inevitabil). Asta pentru că biologia este limita ce tre­buie azi depășită pentru ca fiecare să fie liber să-și aleagă orice identitate își dorește, așa cum proclamă biro­crația europeană. Totuși, ca să pună în practică acest program de „elibera­re”, birocrația trebuie să constrângă privitorul, martorul, alteritatea, să se conformeze programului mental al „eliberării”, prin care oricine poate fi orice, un bărbat o femeie, un copil un animal cu blană, un student un nor prizonier într-un corp omenesc.

Pentru ca identitatea proclamată să capete consistență, toți trebuie for­țați să joace jocul închipuirilor perso­nale ale trans, queer, agender, furso­na, otherkin și așa mai departe, în ritmul și măsura diferențierii imagi­native nelimitate. De aceea, birocrația deja ultra-potentă trebuie să primeas­că puteri sporite pentru a inhiba, a supraveghea, a reduce la tăcere, a amenda, a sancționa, a izola social și a re-educa toate categoriile „ostile”, ce se fac vinovate de „discriminare”, „discurs de ură”, „instigare la acțiuni bazate pe ură” față de cei care-și cau­tă neîncetat identitatea prin oglindire în celălalt. Odată creat, dușmanul social va îngroșa rândurile categorii­lor ostile anterioare, musulmanii „ra­dicalizați”, „terorismul islamist”, „idioții utili”, „negaționiștii” tuturor „adevărurilor științifice” enunțate de „comisiile de specialiști” și răspândi­te de imensul aparat de propagandă guvernamentală, universități și mass-media subordonate. În starea perma­nentă de victimizare, nu există salva­tor mai bun decât covârșitoarea pute­re de stat, gata oricând să „confere drepturi” abstracte prin restrângerea severă a tuturor libertăților în fapt. De aceea limbajul este instrumentul esențial al întregii birocrații totalitare, cea care este acum gata să enunțe cu emfază orwelliană, folosind Nou-Vorbirea, că „războiul este pace” „libertatea este sclavie”, „ignoranța este putere”⁶².

Note

• Alfred Grosser, Les Occidentaux. Les pays d’Europe et les Etas-Unis depu­is la guerre, Paris, Fayard, 1978.
• Annie Lacroix-Riz, Originile subjugării europene (1900-1960), Editura Alexandria, Suceava, 2026. Vezi și Annie Lacroix-Riz, Les origines du plan Marshall. Le mythe de „l’aide” américaine, Armand Colin, Paris, 2023.
• Ritmul amețitor al transferului de proprietate, dar și transformarea tutu­ror lucrurilor, serviciilor și relațiilor în bunuri vandabile pe piață (fenomen cunosc drept „comodificare”), nu pu­teau să le scape artiștilor sensibili și conștienți de procesul de destructura­re a vechii Europe, ce semăna cu vânzarea la bucată. Pentru cazul bri­tanic vezi, de exemplu, Genesis, în special albumul lor din 1973, Selling England by the Pound și Pink Floyd, albumul din 1975, Wish You Were Here.
• David Harvey, Enigma capitalului. Crizele capitalismului, trad. rom. Alexandru Vasile Sava, Alexandria Publishing House, Suceava, 2023.
• Este vorba aici în special de Adorno, Marcuse, Horkheimer, Fromm și Kirschheimer.
• Jean-François Braunstein, Religia woke. Cum a căzut pradă Occidentul unei mișcări iraționale, trad. rom. Emanuela Jalbă Șoimaru, Editura Humanitas, București, 2024.
• Czeslaw Milosz, Gândirea captivă, trad. rom. Constantin Geambașu, Editura Humanitas, București, 2017.
• Alecsader Wat, Czeslaw Milosz, Secolul Confesiunile unui intelectual european, trad. rom. Constantin Geambașu, Editura Humanitas, București, 2014.
• Pentru o abordare profund convinsă de puterea enormă a noilor norme in­telectuale adoptate din America de Uniunea Europeană, vezi Jean-François Braunstein, Filozofia a luat-o razna. Genul, animalul, moartea, trad. rom. Mirela Mircea, Editura Humanitas, București, 2026.
• Ibidem, p. 56.
• Ibidem, p. 57.
• Ibidem, p. 54.
• Ibidem, p. 55.
• Ibidem.
• Ibidem, p. 75.
• Pentru o imagine asupra gnosticilor occidentali, vezi Ioan Petru Culianu, Gnozele dualiste ale Occidentului. Istorie și mituri, trad. rom. Tereza Culianu-Petrescu, Editura Polirom, Iași, 2013.
• Jean-François Braunstein, Filozofia a luat-o razna, cit., p. 75.
• Ibidem, p. 84.
• Ibidem.
• Ibidem, p. 85.
• Ibidem, p. 86.
• Ibidem, p. 87.
• Ibidem.
• Ibidem.
• Ibidem.
• Ibidem, p. 88.
• Ibidem, p. 89.
• Bianca Bâlu, „Statele membre UE trebuie să recunoască mariajul între persoane de același sex. Efecte admi­nistrative pentru România”, ro, 28.11.2025, https://www.digi24.ro/di-gieconomic/consumer/statele-memb-re-ue-trebuie-sa-recunoasca-mariaju-l-intre-persoane-de-acelasi-sex-efecte -administrative-pentru-romania-761-15, (accesat 14.08.2026).
• Parlamentul European, „Căsătoriile și parteneriatele între persoane de ace-lași sex ar trebui recunoscute în în-treaga UE”, 14.09.2021, https://www.europarl.europa.eu/news/ro/press-room/20210910IPR11913/ casatoriile-intre-persoane-de-acelasi-sex-ar-trebui-recunoscute-in-intreaga-ue, (accesat 14.08.2026).
• Council of Europe, Parliamentary Assembly, Resolution 2048/2015 on „Discrimination against transgender people in Europe”, adoptat pe 22.04.2015, https://assembly.coe.int/nw/xml/xref/xref-xml2html-en.asp?fileid=21736 (accesat 14.08.2026).
• Comisia Europeană, „Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor. O Uniune a egalității: Strategia privind egalitatea pentru persoanele LGBTIQ 2020-2025” (COM(2020)698), 11.12. 2020, https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A52020DC0698, (accesat 17.08.2026).
• Jean-François Braunstein, Religia woke, p. 20.
• Rezoluția Parlamentului European din 11 martie 2021 referitoare la de-clararea UE ca zonă de libertate a persoanelor LGBTIQ, https://www.europarl.europa.eu/doceo/document/TA-9-2021-0089_RO.ht-ml, (accesat 18.08.2026).
• Comisia Europeană, „Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor. O Uniune a egalității”, COM(2020)698.
• Jean-François Braunstein, Filozofia a luat-o razna, cit., p. 93.
• Ibidem, p. 94.
• Ibidem, p. 95.
• Ibidem.
• Ibidem.
• Ibidem, p. 96.
• Numărul din decembrie 2016 din Statele Unite ale Americii.
• Ediția franceză a National Geografic are numărul 1, volumul 231, cea din ianuarie 2017.
• Jean-François Braunstein, Filozofia a luat-o razna, cit., p. 96.
• Ibidem, p. 96.
• Ibidem, p. 97.
• Ibidem.
• Gill Clark, „France football set to end rainbow-shirt LGBTQ+ campaign after three years”, com, 16.10. 2023, https://www.goal.com/en/news/ france-football-end-rainbow-shirt-lg-btq-campaign-after-three-years/blt7e-44f8d403dbdd93, (accesat 20.08.2026).
• John Bennett, „Idrissa Gueye refuses to wear PSG shirt featuring rainbow symbol”, BBC, 18.05.2022, https://www.bbc.com/sport/football/61492696, (accesat 20.08.2026).
• Dilara Hamit, „Last Supper parody at Paris Olympics sparks condemnation by Catholics”, Anadolu Agency, 27.07.2024, https://www.aa.com.tr/ en/politics/last-supper-parody-at-pari-s-olympics-sparks-condemnation-by-catholics/3286828, (accesat 20.08. 2026).
• Conférence des évêques de France, „Réaction de la Conférence des évêques de France et Holy Games au sujet de la cérémonie d’ouverture des Jeux olympiques de Paris 2024”, Eglise catholique en France, 27.07.2024, https://eglise.catholique.fr/espace-pr-esse/communiques-de-presse/554020 -reaction-de-la-conference-des-eveq-ues-de-france-et-holy-games-au-suj-et-de-la-ceremonie-douverture-des-j-eux-olympiques-de-paris-2024/, (accesat 20.08.2026). Adunarea episcopilor deplânge batjocorirea cre-dinței creștine și partizanatul ideolo-gic al actorilor implicați, îndemnând la unitate și fraternitate umană în spi-ritul olimpismului.
• Jean-François Braunstein, Filozofia a luat-o razna, cit, p. 108.
• Ibidem.
• Ibidem, p. 109.
• Ibidem.
• Ibidem, p. 107.
• Victor Nava, „Secretary of State urges staffers to avoid „problematic” terms like „manpower” and „mother/ father”, New York Post, 19.02.2024, https://nypost.com/2024/02/19/us-ne-ws/secretary-of-state-antony-blinken-urges-staffers-to-avoid-using-proble-matic-terms-like-manpower-and-mot-her-father-report/, (accesat 29.02. 2024).
• Sorina Ivașc, „Parlamentul European: Cuvintele „mama” și „tata” ar trebui evitate în documentele oficiale la ni-vel european”, ro, 18.03.2021, https://stirileprotv.ro/stiri/social/parlamentul-european-cuvintele-mama-si-tata-ar-trebui-evitate-in-documentele-oficiale-la-nivel-european.html, (accesat 29.02.2024).
• Jean-François Braunstein, Filozofia a luat-o razna, cit, p. 100.
• Ibidem, p. 101.
• Ibidem, p. 102.
• Scott McCLallen, „Some students are really identifying as ”therians”, re-cords requests reveal”, Heartlander News, 15.04.2024, https://heartlandernews.com/some-st-udents-are-really-identifying-as-theri-ans-records-requests-reveal/, (accesat 20.08.2026).
• George Orwell, O mie nouă sute optzeci și patru, traducere de Dana Crăciun, Editura Polirom, Iași, 2019.

Bibliografie

Documente

COMISIA EUROPEANĂ, „Comunica-rea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor. O Uniune a egalității”, COM(2020)698.

COUNCIL OF EUROPE (PARLIAMENTARY ASSEMBLY), Resolution 2048/2015 on „Discrimination against transgender people in Europe”, adoptată pe 22.04.2015.

Lucrări cu caracter general și special

BRAUNSTEIN, Jean-François, Filozofia a luat-o razna. Genul, animalul, moartea, Editura Humanitas, București, 2026.

BRAUNSTEIN, Jean-François, Religia woke. Cum a căzut pradă Occidentul unei mișcări iraționale, Editura Humanitas, București, 2024.

CULIANU, Ioan Petru, Gnozele dualiste ale Occidentului. Istorie și mituri, Editura Polirom, Iași, 2013.

GROSSER, Alfred, Les Occidentaux. Les pays d’Europe et les Etas-Unis depuis la guerre, Fayard, Paris, 1978.

HARVEY, David, Enigma capitalului. Crizele capitalismului, Editura Alexandria, Suceava,2023.

LACROIX-RIZ, Annie, Les origines du plan Marshall. Le mythe de „l’aide” américaine, Armand Colin, Paris, 2023.

LACROIX-RIZ, Annie, Originile subjugării europene (1900-1960), Editura Alexandria, Suceava, 2026.

MILOSZ, Czeslaw, Gândirea captivă, Editura Humanitas, București, 2017.

ORWELL, George, O mie nouă sute optzeci și patru, Editura Polirom, Iași, 2019.

WAT, Alecsader și Czeslaw MILOSZ, Secolul meu. Confesiunile unui intelectual european, Editura Humanitas, București, 2014.

Articole și studii

BÂLU, Bianca, „Statele membre UE trebuie să recunoască mariajul între persoane de același sex. Efecte admi-nistrative pentru România”, Digi24.ro, 28.11.2025.

BENNETT, John, „Idrissa Gueye refuses to wear PSG shirt featuring rainbow symbol”, BBC, 18.05.2022.

CLARK, Gill, „France football set to end rainbow-shirt LGBTQ+ campaign after three years”, goal.com, 16.10. 2023.

COMISIA EUROPEANĂ, „Comunica-rea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor. O Uniune a egalității: Strategia privind egalitatea pentru persoanele LGBTIQ 2020-2025” (COM(2020)698), 11.12.2020.

CONFÉRENCE DES ÉVÊQUES DE FRANCE, „Réaction de la Conférence des évêques de France et Holy Games au sujet de la cérémonie d’ouverture des Jeux olympiques de Paris 2024”, Eglise catholique en France, 27.07. 2024.

HAMIT, Dilara, „Last Supper parody at Paris Olympics sparks condemnation by Catholics”, Anadolu Agency, 27.07.2024.

IVAȘC, Sorina, „Parlamentul European: Cuvintele „mama” și „tata” ar trebui evitate în documentele oficiale la nivel european”, stirileprotv.ro, 18.03.2021.

McCLALLEN, Scott, „Some students are really identifying as ”therians”, records requests reveal”, Heartlander News, 15.04.2024.

NATIONAL GEOGRAFIC (ediția fran-ceză), numărul 1, volumul 231, ianuarie 2017.

NAVA, Victor, „Secretary of State urges staffers to avoid „problematic” terms like „manpower” and „mother/father”, New York Post, 19.02.2024.

PARLAMENTUL EUROPEAN, „Căsă-toriile și parteneriatele între persoane de același sex ar trebui recunoscute în întreaga UE”, 14.09.2021.

IDEM, „Rezoluția din 11 martie 2021 referitoare la declararea UE ca zonă de libertate a persoanelor LGBTIQ”.