Populism + technocracy = techno-populism

[Populism + tehnocrație = tehnopopulism]

Radu CARP

Abstract: Techno-populism represents an advanced stage of populism in which disinformation, truth based on conviction rather than fact, micro-targeting, social media algorithms, and – more recently – what is known as „astroturfing” (a tactic involving giving visibility to a topic to make it appear as a mass phenomenon, even though it stems from the coordination of just a few online accounts generating a high volume of posts on the same subject) create the „perfect storm” for the rise of this new form of populism. Democracy currently relies on algorithms or micro-targeting. Models of democracy have begun to emerge that prioritize technology and entirely eliminate the discussion of representation – such as those proposed by thinkers classified as „techno-monarchs” or “neo-reactionaries”, proponents of an ideology known as the „Dark Enlightenment”. They even argue that the form of political regime should be revised to align with the new realities of the online environment.

Keywords: “Dark Enlightenment 0148, micro-targeting, populism, technocracy, techno-populism, techno-monarchs.

Tehno-populismul intră în catego­ria a ceea ce Vladimir Tismăneanu descria într-o carte apărută în 1999 a fi „fantasmele salvării”, ideologii mai mult sau mai puțin evoluate care promit salvarea rapidă, cu prețul sa­crificării mecanismelor democrației¹. Termenul de tehno-populism repre­zintă o combinație între populism și tehnocrație, un fenomen relativ re­cent. Acest fenomen a devenit posibil datorită ascensiunii formelor de ex­primare online cu conținut politic care au evoluat foarte rapid, odată cu evoluția rețelelor sociale. Partidele populiste și liderii populiști au o abi­litate cu totul specială de a se adresa unei audiențe largi prin rețelele socia­le. Avansul tehnologiei a lărgit parti­ciparea la viața politică și a atras noi cetățeni în procesele democratice, iar mulți dintre aceștia au fost atrași de modul de exprimare direct, tipic po­pulismului.

Tehnocrația și populismul au re­zultat din avansul tehnologic și din globalizarea tipică acestui avans. Giovanni Bello consideră că demo­crația liberală este amenințată în pre­zent cel mai mult de populism și teh­nocrație². Tehno-populismul este, din această perspectivă, capabil de a exercita o „presiune dublă” asupra instituțiilor. „Democrația este ținută în frâu de aceste două mega-tendințe….exploatarea politică a noi­lor forme și instrumente oferite de societate, precum și tehnologia folo­sită pentru a ajunge la consens, res­pectiv…instituțiile care nu rezultă din urma unor alegeri și care introduc dosciplina în interiorul puterii politi­ce, prin reguli, directive și folosirea banilor – cum ar fi băncile sau autori­tățile supranaționale”. Tehno-populismul este rezultatul confruntă­rii între aceste forțe care exercită si­multan presiuni asupra instituțiilor, pentru a obține o schimbare la nivelul politicilor publice. Pe de o parte, există o planificare tehnocratică, efi­cientă și rațională dar care nu este validată prin votul popular. Pe de altă parte, presiunea venită din partea cu­rentelor populiste din societate, de multe ori iraționale care doresc schimbarea status-quo-ului din socie­tate. Giovanni Bello ajunge la o con­cluzie extrem de interesantă, anume că, din perspectivă istorică, democra­ția „este aproape o excepție”, iar gra­dul maxim de libertate care poate fi acordat cetățenilor derivă de fapt nu din dreptul la vot, ci din „tehnologia puterii”. Cetățenii se simt mai liberi pe rețelele sociale decât în cabina de vot unde trebuie să facă alegeri com­plicate, raționale, mult peste nivelul lor de așteptare. Rețelele sociale ad­mit și alegerile iraționale și nu cer nimic în schimb.

Marco Deseriis consideră că teh­no-populismul apare din intersecția a două tipuri de discurs preexistente: populismul și tehno-libertarianismul³. Aceste două discursuri erau distincte în timpul crizei financiare din 2008 sau în timpul mișcărilor de protest globale din 2011 dar ulterior au fuzi­onat. Rezultatul a fost un model radi­cal de tip participativ al democrației în care cetățenii cooperează prin for­me sofisticate de luare a deciziilor online, fără medierea făcută de obicei prin instrumente politice. Cu toate acestea, partidele tehno-populiste nu au renunțat cu totul la figura liderului carismatic. Deseriis face distincția între două forme de tehno-populism: tehnocratică, respectiv fără lider. Prima variantă ar fi întruchipată de partide mici, digitale, expresie a ceea ce am analizat anterior ca fiind „de­mocrație lichidă”. De asemenea, pri­ma variantă este reprezentată și de partide precum Podemos sau Mișca­rea 5 Stele care au combinat sau combină în continuare o conducere carismatică cu o prezență foarte pu­ternică în mediul online. Varianta fără lideri este bazată pe ideea că re­țelele sociale pot produce poziții poli­tice care să fie preluate ulterior de partide populiste, expresie a unui pre­supus „simț comun”.

Cristopher Bickerton și Carlo In­vernizzi Accetti au analizat aceleași partide populiste, Podemos și Mișca­rea 5 Stele, la care au adăugat și La Républiqe En Marche⁴. Acești autori consideră că respectivele partide aparțin unei noi familii, „partide teh­no-populiste”. Această familie de partide se caracterizează prin ameste­cul de elemente „anti-sistem” și po­puliste cu un discurs „tehnocratic” care evită confruntarea ideologică și insistă pe soluții tehnice, expresie a unei competențe superioare. De re­marcat faptul că acceptarea acestei paradigme înseamnă îndepărtarea partidelor tehno-populiste de noțiu­nea de populism. Populismul este o „ideologie subțire”⁵. Tehno-popu­lismul transcede orice ideologie.

Într-adevăr, Podemos și Mișcarea 5 Stele nu pot fi încadrate pe axa tra­dițională dreapta – stânga. Ele sunt de fapt pentru Bickerton și Invernizzi Accetti un simptom al „declinului confruntării între platforme ideologi­ce rivale”.

Tehno-populismul poate fi anali­zat și fără o raportare strictă la anu­mite partide politice. De exemplu, Arthur Lipow și Patrick Seyd consi­deră tehno-populismul ca fiind un „sentiment anti-partide” care s-a năs­cut odată cu dezvoltarea rețelelor so­ciale. Chiar și partidele tehno-popu­liste se bazează pe acest senti­ment împotriva partidelor politice. Ele sunt tehno-populiste nu pentru că ar folosi o tehnologie mai avansată decât alte partide, ci pentru că se si­tuează într-o paradigmă non-ideologică⁶.

Alțí autori preferă să teoretizeze modelul „populismului digital”, în locul sintagmei tehno-populism. Un exemplu în acest sens este Alessan­dro Dal Lago care consideră că există un populism digital, deoarece liderul carismatic de tip populist are o relație mediată digital, prin rețelele sociale, cu cetățenii⁷.

Unii autori nu folosesc sintagma „tehno-populism” dar se referă de fapt la acest fenomen. De exemplu, Giovanni da Empoli folosește expre­sia „inginerii haosului” pentru a des­crie comportamentul liderilor popu­liști care folosesc intens mijloace tehnice de promovare prin folosirea rețelelor sociale. Da Empoli începe prin a descifra rolul pe care îl joacă Steve Bannon în rețelele populiste la nivel global, acesta fiind primul care a declarat că dorește construirea unei „infrastructuri globale a populismu­lui”. Cazul lui Bannon este pentru da Empoli foarte important în dezvolta­rea noilor forme de populism, deoa­rece acesta reflectează asupra mode­lului italian pe care îl dorește replicat la nivel global. Italia este relevantă din perspectiva lui Bannon, deoarece este țara care a realizat în premieră o alianță între „populiști și naționaliști” – mai mult ca sigur, Bannon are în vedere coaliția de guvernare între Mișcarea 5 Stele și Lega (iunie 2018-august 2019)⁸. Da Empoli consideră că Bannon are dreptate: cazul italian nu este o reeditare a fascismului in­terbelic, ci „apariția unei noi forme de politică modelată de Internet și noile tehnologii”⁹. Da Empoli se refe­ră, la fel ca și autorii care analizează tehno-populismul, la Mișcarea 5 Ste­le, despre care afirmă că se bazează pe o combinație inedită: „populismul tradițional și algoritmii rețelelor soci­ale”, ceea ce dă naștere unei „mașină­rii politice redutabile”¹⁰. Autorul face o observație extrem de interesantă legată de Mișcarea 5 Stele: mediul online are semnificații diferite pentru militanți – în cazul cărora este văzut ca un instrument de preluare a puterii de la elite și o modalitate de a crește participarea – și pentru conducere – în cazul acesteia, este vorba de un instrument de control¹¹. Alianța între Mișcarea 5 Stele și Lega a fost posi­bilă, potrivit lui da Empoli, datorită existenței unei viziuni comune: Davide Casaleggio măsoară în timp real impactul diferitelor postări onli­ne ale membrilor partidului, în timp ce Matteo Salvini prin „Bestia” ur­mărește de asemenea impactul pro­priilor sale postări online¹². Partidele populiste au descoperit că, prin teh­nologie, pot obține un avantaj com­petitiv față de adversarii politici, ceea ce se traduce până la urmă și prin mai multe voturi offline, în realitate. Da Empoli observă în acest sens că o postare pe Facebook a AfD are, în medie, de cinci ori mai multe interac­țiuni decât o postare a CDU. „Ingine­rii haosului” sunt personaje care stau în spatele liderilor politici populiști și le oferă o vastă panoplie de mijloace tehnice pentru eficientizarea mesaju­lui politic. Da Empoli oferă exemplul lui Bannon și folosirea Breitbart News, implicarea lui Arthur Finkelstein în campaniile electorale din Ungaria și din Israel prin folosi­rea masivă a teghnicii micro-targetării, strategia folosită de David Cummings în cazul referendumului Brexit etc.

Concluzia lui da Empoli este că partidele populiste doresc să înlocu­iască democrația reprezentativă, ba­zată pe mediere, cu un nou tip de „democrație directă electronică”, un proces care a început odată cu tehni­cile experimentate de Gianroberto Casaleggio la jumătatea anilor 2010. În prezent, mișcările populiste pro­pun, fără excepție, renunțarea la mo­delul democrației reprezentative. Exact acest aspect este ignorat de cei care vor să înțeleagă aceste mișcări: apariția unui nou model, mai apropiat de modalitățile de consum a informa­ției în mediul online, oferă o atracti­vitate greu de contracarat. Adeziunea la mișcările populiste nu se mai face fizic, prin semnarea unui document, ci online, iar imediat după acest nou fel de adeziune „inginerii haosului” încep să folosească algoritmii pentru a crea fiecăruia impresia că „se află ăn centrul unei transformări istori­ce”¹³.

Da Empoli are meritul de a fi ob­servat faptul că „inginerii haosului”, artizanii care stau la baza comporta­mentului mișcărilor populiste, reu­șesc să canalizeze o resursă politică pe care alte mișcări politice o ignoră în general: deschiderea – închiderea. Nu granițele trebuie să fie deschise, ci rețelele sociale. Granițe închise înseamnă mai puțină migrație. Rețele sociale fără restricții înseamnă mai multe voturi pentru mișcările populis­te. Astfel are loc ceea ce am putea numi o veritabilă „translatare a grani­țelor” la nivel mental.

Așa cum am afirmat, Giuliano da Empoli nu folosește termenul tehno-populism dar în prefața ediției din 2023 a cărții sale vorbește despre apariția „tehno-suveranismului”, no­țiune folosită pentru prima oară în 2022 de Gilles Gressani, o formă de politică ce s-a manifestat pentru pri­ma oară prin victoria alianței condusă de Giorgia Meloni la alegerile din Italia din septembrie 2022¹⁴. Acest „tehno-suveranism” ar fi, în viziunea lui da Empoli, „o nouă formulă poli­tică, sinteză între acceptarea logicilor tehnocratice alle Uniunii Europene și a cadrului geopolitic al NATO, pe de o parte și, pe de altă parte, accentul pe valorile foarte conservatoare și pe războiul cultural în favoarea unei Europe tradițională și creștină pe care o apără Meloni”¹⁵.

Nu putem discuta despre tehno-populism fără a aborda problema „teh­no-monarhilor” și a „tehno-fascismu­lui”, respectiv apariția unei tip de reflecție numită „neo-reacționară” care teoretizează avanta­jele democra­ției iliberale. Evoluția tehnologiei a dus la contacte din ce în ce mai intense între tehnologie și po­litică. Tehnologia a devenit un adver­sar al democrației, de unde până cu­rând era doar un instrument decisiv pentru răspândirea democrației. Co­nexiunea între puterea deținută pe rețelele sociale și puterea reală a de­venit obiect de preocupare nu doar pentru liderii populiști, ci și pentru anumiți gânditori care se plasează într-o descen­dență situată la extrema politică.

Alessandro Mulieri are meritul de a fi abordat pentru prima dată această problemă într-o manieră sistematică, denumind reprezentanții acestui cu­rent „tehno-monarhi” într-o carte publicată în octombrie 2025¹⁶. Aceș­tia sunt la originea unui alt tip de atac la adresa democrației liberale decât cel practicat de liderii populiști. Mulieri observă că acest tip de gândi­re al „tehno-monarhilor” reprezintă în realitate o tehnică de dominație în materie de putere. Acești „tehno-monarhi” nu reprezintă o noutate, fiind de fapt o nouă formă de oli­garhi. „Tehno-monarhii” sunt cumva în cealaltă extremă a atacurilor la adresa democrației, din moment ce, așa cum observă Mulieri, manifestă o aversiune expresă la adresa „moder­nității lichide” teoretizată de Bauman. Deconstrucția lumii moder­ne duce la adevărul relativ care încu­rajează po­pulismul dar duce în egală măsură și la o contra-reacție, gândi­rea de tip „tehno-fascist”¹⁷ care stă la baza modu­lui de gândire al „tehno-monarhilor”.

Unul dintre cei mai importanți re­prezentanți ai „tehno-monarhilor” este Curtis Yarvin care debutează în 2006 cu apariția unui blog intitulat Unqualified Reservations. Aici apare pentru prima oară ideea Dark Enlightenment, tot aici Yarvin dez­voltă ideea transformării SUA într-o „monarhie tehnologică” absolută sau respingerea egalității între cetățeni, considerată ca o idee dezvoltată de „elitele progresiste” încurajate de Iluminism. Curtis Yarvin, publicând sub pseudonimul Mencius Moldbug, s-a atașat de filozoful britanic Nick Land, inițial profesor la Universitatea din Warwick, în prezent în China. Acesta din urmă a publicat manifes­tul „Iluminismului întunecat” în 2012¹⁸, considerând că există o tradi­ție ce începe cu Thomas Hobbes și ajunge la Hans-Hermann Hoppe¹⁹ care merită pusă în valoare. Pentru Land, democrația nu este doar un regim politic dar și o „ideologie ega­litară” care se bazează pe o ficțiune, „suveranitatea poporului” și împiedi­că apariția distrugeriii creatoare oferi­tă de tehnologie. Astfel, democrația este pentru Land un „decelerator” care împiedică dezvoltarea firească a societății, creând condițiile pentru „demoscleroză”.

Un alt reprezentant al „tehno-monarhilor” este Peter Thiel care susține că scopul unui regim politic este să creeze condițiile pentru ca să fie depășite limitele corpului uman, prin intervenții tehnice – o formă de trans-umanism, în esență. Elon Musk și Hans-Hermann Hoppe sunt, din perspectiva lui Mulieri, reprezentanți ai „tehno-monarhismului libertarian”. Dincolo de tendința lui Elon Musk de a încuraja contactele cu populiștii de extremă dreapta din Germania (AfD), Hoppe construiește o teorie inedită: monarhia ar fi sistemul de guvernare cel mai apropiat de ordinea naturală, deoarece ar încuraja „proprietatea privată”, în timp ce democrațiile re­prezentative ar încuraja „proprietatea publică”. Modelul propus de Hoppe și de „tehno-monarhi” este monarhia ereditară care se bazează pe BigTech – câteva firme importante care dețin rețelele sociale și pot influența deci­siv opinia publică. Modelul de socie­tate propus de „tehno-monarhi” este un stat condus de Donald Trump, în calitate de monarh ereditar, fără ale­geri tipice democrației reprezentative și susținut de cei care dețin Facebo­ok, X, Truth Social sau Telegram. În esență, avem de-a face cu o critică radicală a democrației liberale, diferi­tă de cea realizată de tehno-populism dar având multe puncte comune cu acesta, în principal încrederea în ca­pacitatea tehnologiei de a submina democrația.

Arnaud Miranda, într-o carte pu­blicată în ianuarie 2026, analizează gândirea lui Curtis Yarvin, Nick Land, Peter Thiel și a altora fără a folosi sintagma „tehno-monarhi”²⁰. În opinia lui Miranda, este vorba de o formă de libertarianism politic care se cuplează cu o fomă de conservato­rism cultural, iar ceea ce rezultă este o gândire neo-reacționară care se manifestă împotriva democrației libe­rale, pe care o vrea înlocuită cu un regim monarhic. Acesta este, în in­terpretarea oferită de Miranda, punc­tul comun între adepții democrației iliberale și „tehno-monarhi” – dorința de a crea un model alternativ la de­mocrația liberală. Neo-reacționa­rismul începe în 2006, odată cu scrierile lui Yarvin, acesta fiind și punctul de pornire identificat de Alessandro Mulieri. Nick Land este pentru Miranda gânditorul care apro­pie gândirea neo-reacționară de îm­binarea tehnologiei cu politica (teh­nopolitică), prin formularea teoriei „acceleraționismului”, potrivit căreia, datorită progresului tehnologic expo­nențial, omenirea se îndreaptă în di­recția unui război cibernetic fatal. Această mișcare accelerată este de­numită de Land „singularitate tehno­logică”, în urma căreia va avea loc un eveniment fatal: topirea (meltdown) civilizației. Miranda remarcă, pe bu­nă dreptate, că acest tip de gândire seamănă foarte mult cu ideile lui Marx care se referă la accelerarea contradic­țiilor din interiorul capita­lismului.

Punctul comun al tuturor acestor gânditori este, pentru Miranda, faptul că democrația este condamnată la accelerarea dată de tehnologie și va dispare inevitabil. Astfel, Miranda consideră că apariția acestei forme de gândire neo-reacționare este simpto­mul unui fenomen mai amplu, con­testarea democrației de pe poziții ili­berale. De altfel, Yarvin afirmă ex­plicit că Europa ar trebui să renunțe la modelul democrației liberale, pen­tru a deveni „un laborator al reacțiu­nii”, cu o nouă înțelegere a democra­ției, mai apropiată de cea din SUA în versiunea Trump. De aici, Yarvin sare la o concluzie absolut șocantă: Federația Rusă (mai bine adaptată acestui tip de gândire neo-reacționar) poate ajuta la acest efort de „trezire în conștiință” a Europei, dacă i se va da dreptul de a face ce dorește pe conti­nentul european. Un tip de raționa­ment pe care îl vedem pus în practică, poate nu atât de radical, prin politica actuală a Administrației Trump față de Europa. Extrem de surprinzător, textul lui Yarvin a fost publicat în ianuarie 2022, la puțin timp înainte de invazia rusă în Ucraina²¹.

Note

• Vladimir Tismăneanu, Fantasmele salvării. Democrație, naționalism și mit în Europa post-comunistă, tradu­cere de Magda Teodorescu, Polirom, Iași, 1999.
• Giovanni Bello, Democracy in the age of techno-populism, 2019, https://www.academia.edu/38568004/Democracy_in_the_age_of_techno_populism (accesat pe 26.03. 2026).
• Marco Deseriis, Technopopulism: The Emergence of a Discursive Formation, tripleC Communication Capitalism & Critique Open Access Journal for a Global Sustainable Information Society, no. 2 (15)/2017, pp. 441 – 458.
• Cristopher J. Bickerton, Carlo Invernizzi Accetti, Technopopulism: the New Logic of Democratic Politics, Oxford University Press, Oxford, 2021; Idem, „Techno-Populism as a New Party Type: The Five Star Mov­ement and Podemos”, Contemporary Italian Politics, 10: 2, 2018.
• Cas Mudde, Cristobal Rovira Kaltwasser, A very short introduction, Oxford University Press, Oxford, 2017.
• Arthur Lipow, Patrick Seyd, „Political Parties and the Challenge to Democracy: From Steam-Engines to Techno-Populism”, New Political Science, no. 17/1995, pp. 295 -308.
• Alessandro Dal Lago, Populismo digitale. La crisi, la rete e la nuova destra, Raffaello Cortina Editore, Milano, 2017, pp. 24 – 25.
• Pentru o analiză a acestei alianțe de guvernare, vezi Maurizio Molinari, Perché e successo qui. Viaggio all’origine del populismo italiano che scuote l’Europa, La nave di Teseo, Milano, 2018.
• Giuliano da Empoli, Les ingénieurs du chaos, Gallimard, Paris, 2019, p. 39.
• Ibidem, p. 45.
• Ibidem, p. 55.
• Ibidem, p. 93.
• Ibidem, p. 189.
• Gilles Gressani, Giorgia Meloni n’incarne pas le retour du fascisme, mais l’apaprition d’une novelle formule politique, Le Monde, 26.09.2022, https://www.lemonde.fr/-idees/article/2022/09/26/giorgia-mel-oni-n-incarne-pas-le-retour-du-fascis-me-mais-l-apparition-d-une-nouvelle-formule-politique_6143300_323-2.html (accesat pe 26.03.2026).
• Giovanni da Empoli, cit., p. 209.
• Alessandro Mulieri, Gli ideologi della nuova Destra all’attaco della democrazia, Donzelli editore, Roma, 2025.
• Termenul „tehno-fascism” este mai vechi dar interesează în acest context felul în care descrie influența tehno­craților ce fac parte din BigTech asupra procesului de luare a deciziilor din SUA – vezi în acest sens Kyle Chaika, Techno-fascism comes to America, New Yorker, 26.02.2025, https://www.newyorker.com/culture/infinite-scroll/techno-fascism-comes-to-america-elon-musk (accesat pe 26 martie 2026).
• Republicat în Nick Land, The Dark Enlightenment, Imperium Press, Baldwin City, 2022.
• Cea mai importantă carte a lui Hoppe este Democracy, the God that failed. The Economics and Politics of Monarchy, Democracy, and Natural Order, Transaction Publishers, New Brunswick, 2001.
• Arnaud Miranda, Les Lumières sombres. Comprendre la pensée néoréactionnaire, Gallimard, Paris, 2026.
• Curtis Yarvin, A New Foreign Policy for Europe, Gray Mirror, 15.01.2022.

Bibliografie

Lucrări cu caracter general și special

BICKERTON, J. Cristopher, ACCETTI, Invernizzi Carlo, Technopopulism: the New Logic of Democratic Politics, Oxford University Press, Oxford, 2021.

da Empoli, Giuliano, Les ingénieurs du chaos, Gallimard, Paris, 2019.

HOPPE, Hans-Hermann, Democracy, the God that failed. The Economics and Politics of Monarchy, Democracy, and Natural Order, Transaction Publishers, New Brunswick, 2001.

Dal Lago, Alessandro, Populismo digitale. La crisi, la rete e la nuova destra, Raffaello Cortina Editore, Milano, 2017.

MIRANDA, Arnaud, Les Lumières sombres. Comprendre la pensée néoréactionnaire, Gallimard, Paris, 2026.

MOLINARI, Maurizio, Perché e successo qui. Viaggio all’origine del populismo italiano che scuote l’Europa, La nave di Teseo, Milano, 2018.

MUDDE, Cas, KALTWASSER, Cristobal Rovira, Populism. A very short introduction, Oxford University Press, Oxford, 2017.

TISMĂNEANU, Vladimir, Fantasmele salvării. Democrație, naționalism și mit în Europa post-comunistă, tradu-cere de Magda Teodorescu, Polirom, Iași, 1999.

Articole și studii

DESERIIS, Marco, Technopopulism: The Emergence of a Discursive Formation, tripleC Communication Capitalism & Critique Open Access Journal for a Global Sustainable Information Society, no. 2 (15)/2017, pp. 441-458.

BICKERTON, J. Cristopher, ACCETTI, Invernizzi Carlo, „Techno-Populism as a New Party Type: The Five Star Movement and Podemos”, Contempora-ry Italian Politics, 10: 2, 2018.

LAND, Nick, The Dark Enlightenment, Imperium Press, Baldwin City, 2022.

LIPOW, Arthur, SEYD, Patrick, „Political Parties and the Challenge to Democracy: From Steam-Engines to Techno-Populism”, New Political Science, no. 17/1995, pp. 295 -308.

MULIERI, Alessandro, Tecnomonarchi. Gli ideologi della nuova Destra all’attaco della democrazia, Donzelli editore, Roma, 2025.

YARVIN, Curtis, A New Foreign Policy for Europe, Gray Mirror, 15.01.2022.

Resurse online

BELLO, Giovanni, Democracy in the age of techno-populism, 2019, https://www.academia.edu/38568004/Democracy_in_the_age_of_techno_populism (accesat pe 26.03.2026).

CHAIKA, Kyle, „Techno-fascism comes to America”, New Yorker, 26.02.2025, https://www.newyorker.com/culture/infinite-scroll/techno-fascism-comes-to-america-elon-musk.

GRESSANI, Gilles, „Giorgia Meloni n’incarne pas le retour du fascisme, mais l’apaprition d’une novelle formule politique”, Le Monde, 26.09.2022, https://www.lemonde.fr/idees/article/2022/09/26/giorgia-meloni-n-incarne-p-as-le-retour-du-fascisme-mais-l-appa-rition-d-une-nouvelle-formule-politiq-ue_6143300_3232.html.