Conflictul elitelor şi instabilitatea politică în evoluţia modernă şi contemporană a României

Conflictul elitelor şi instabilitatea politică în evoluţia modernă şi contemporană a României*

(The conflict of elites and the political instability in Romania’s modern and contemporary evolution)

George TIBIL

       Sfârşitul anului 1989 marchează prăbuşirea regimului comunist din  România şi începutul unor procese de profunde transformări politice, economice şi sociale. Schimbările au fost extrem de rapide şi radicale, în doar câteva  zile întreg eşafodajul politic al vechiului sistem comunist fiind aruncat la „lada de gunoi a istoriei”. A urmat o perioadă de reconstrucţie a noului cadru instituţional democratic: în acest context social instabil, o temă care vizează stabilitatea politică pare cel puţin neobişnuită. Iar dacă este pusă în relaţie directă cu elitele politice, ineditul întreprinderii este aproape total în câmpul sociologiei politice româneşti. Este vorba despre o schimbare de paradigmă, necesară după ce timp de peste o jumătate de secol ştiințele sociale româneşti au trăit sub monopolul doctrinei marxist-leniniste pentru care masele aveau rolul determinant în istorie. Este relevant, în acest sens, faptul că inclusiv termenul de „elită” a fost aproape eliminat, atât din vocabularul ştiinţific, cât şi din discursul cunoaşterii comune, iar eticheta de „elitist”, aplicată cuiva, semnifica o grea condamnare, echivalând cu eliminarea din spaţiul dezbaterii ştiinţifice sau publice.

După această „eră a maselor”, este necesară revenirea la analizele orientate spre evidenţierea rolului important jucat de elită în evoluţia societăţii omeneşti, fără a cădea într-un exclusivism de sens opus, prin care să fie afirmat un determinism absolut al socialului dinspre minoritatea constituită în elită.
Cei care au îmbogăţit şi revitalizat teoria clasică a elitelor au fost J. Higley, M. Burton şi G. L. Field. Plecând de la clasicii domeniului – Pareto, Mosca şi Michels – ei elaborează o teorie nouă, care evidenţiază gradul de autonomie al elitelor în determinarea cursului politicii naţionale. În funcţie de relaţiile care există între fracţiunile elitei naţionale sunt definite trei tipuri – elite unificate ideologic, elite unificate consensual şi elite dezbinate (în conflict) – fiecare dintre acestea fiind strâns relaţionate cu pattern-urile globale ale stabilităţii politice şi cu condiţiile care asigură reuşita tranziţiei de la totalitarism la democraţie. Pe scurt, autorii afirmă că, atât timp cât elitele naţionale sunt în conflict, regimul politic rămâne instabil, structura elitei fiind interpretată ca o prioritate logică factuală a stabilităţii regimului. Pentru a avea loc o tranziție democratică trainică, elita naţională trebuie mai întâi să se transforme dintr-una în conflict în una unificată consensual.
         În analiza de faţă vom încerca să punem  „la lucru” această nouă teorie a elitelor pe cazul evoluţiei moderne şi contemporane a României. Privind retrospectiv procesul de modernizare a României, desfăşurat într-un ritm „de ardere a etapelor”, una dintre caracteristicile sale esenţiale o constituie desele schimbări ale regimului politic şi instabilitatea politică în general, care a însoţit evoluţia societății româneşti pe parcursul secolelor al XIX-Iea şi al XX-lea. Ipoteza de bază, de verificat, este aceea potrivit căreia elita naţională din România a fost adânc divizată ideologic şi programatic în tot acest timp, fapt ce a contribuit semnificativ la instabilitatea sistemului politic.
Subiectul divizării l-a constituit modelul social-economic, politic şi cultural adoptat de ţara noastră la mijlocul secolului trecut, prin care România a intrat în modernitate şi în spaţiul european de cultură şi civilizaţie. Punerea permanentă în discuție a Weltanschauung-ului a divizat elita națională în două grupări distincte, una care sprijinea modernizarea şi capitalizarea ţării şi cealaltă care i se opunea.
Disputa a fost brutal întreruptă de instaurarea regimului comunist la mijlocul acestui secol, când s-a realizat, prin intervenția forţelor de ocupație sovietice, anihilarea întregii elite româneşti interbelice şi înlocuirea ei cu o elită ideologică, străină de tradiţiile şi cultura naţională.
Ajunşi în contemporaneitate, după  prăbuşirea regimului comunist, elita politică a rămas la fel de conflictuală, nereuşind să stabilească un consens minim privind regulile jocului politic şi, din nou, modelul de dezvoltare considerat cel  mai potrivit pentru ţară. De data aceasta, linia de separaţie cea mai importantă o constituie poziţia faţă de putere, în funcţie de care elita politică s-a divizat în două tabere opuse: cei care guvernează şi cei din opoziţie.
Stabilitatea politică şifactorii ei fondatori
         Marile teorii despre om şi societate s-au preocupat şi au oferit, fiecare în parte, explicaţii ştiinţifice problematicii complexe a ordinii sociale. Contextul de profunde transformări în care   s-a născut sociologia, generat de revoluţia industrială şi emergent modernismului, a somat pe fiecare gânditor să răspundă acestei provocări majore. În condițiile prăbuşirii ordinii tradiţionale, fondată pe soluţia religioasă a Evului Mediu, şi apariţiei clivajului dintre stat şi societate, necesitatea găsirii unui „consens secular”, care să menţină coeziunea socială, a devenit problema- cheie pentru ştiinţele socio-umane (S. M. Lipset, 1981, p. 3).
Răspunzând acestui obiectiv major, clasicii domeniului – Tocqueville, Marx , Weber şi Pareto – au pus bazele viitoarei sociologii politice, devenită, în prezent, una dintre cele mai dezvoltate discipline de ramură din câmpul ştiinţelor social-politice. Având ca obiect de studiu politicul ca domeniu distinct al socialului, sociologia politică acordă un spaţiu larg descrierii condiţiilor în care naţiunile devin stabile şi investigării factorilor care asigură trăinicia şi perpetuarea acestei stabilităţi.
În literatura de specialitate există un oarecare consens în definirea stabilităţii politice, de obicei acest lucru realizându-se într-o manieră negativă, accentul fiind pus pe descrierea instabilităţii politice. Ca o caracteristică esenţială a sistemelor politice, instabilitatea este definită în termeni de violenţă politică, având ca forme concrete de manifestare revoltele, tulburările, demonstraţiile de masă, grevele sau alte răsturnări prin forţă ale elitelor guvernamentale. Un regim politic se poate spune că este instabil atunci când „puterea executivă guvernamentală este subiect al confiscărilor ilicite sau al tentativelor de acaparare” (Higley, Burton, 1989, p. 20).
Pe de altă parte, S. P. Huntington consideră ordinea politică mai mult un obiectiv (deziderat) decât o realitate, iar lucrarea sa fundamentală, Political Order in Changing Societies, este plină de descrieri ale violenţei, dezordinilor şi instabilităţii cunoscute de societăţile aflate într-un proces de schimbare rapidă. Din punct de vedere epistemologic, Huntington introduce o comparaţie fructuoasă între economistul preocupat de „dezvoltarea economică” şi cercetătorul din domeniul ştiinţelor politice, dornic să cerceteze şi să explice stabilitatea politică.
La fel cum indicii dezvoltării economice, de genul produsului naţional brut pe cap de locuitor, sunt recunoscuţi ca fiind valizi din punct de vedere academic, indicii ordinii politice pot fi cuantificaţi şi utilizați în analizele de specialitate. Comparaţia este dusă mai departe şi se afirmă posibilitatea dezbaterii şi promovării, într-o manieră ştiinţifică, a căilor şi mijloacelor de realizare ale ordinii politice, la fel cum economiştii indică politicile de dezvoltare economică (Huntington, 1968, p. 7) .
Pot fi identificate trei direcţii importante de explicare a stabilităţii politice:
1. perspectiva dominantă a modernizării, care consideră stabilitatea politică drept un rezultat fericit al proceselor de dezvoltare economică, socială şi culturală aduse de modernitate;
2. perspectiva instituțională, în care accentul este pus pe importanța înființării, existenței şi funcţionării anumitor instituţii de asigurare a stabilităţii, precum şi a mecanismelor şi regulilor de bază care trebuie să le fundamenteze activitatea;
3. perspectiva elitelor naţionale (a managementului macrosocial), în cadrul căreia stabilitatea este explicată în termeni de comportament al actorilor politici, scoțându-se în evidenţă importanţa relaţiilor interne dintre elitele politice naţionale.
Fără a nega total determinările de natură economico-socială şi instituţională, în cadrul celei de-a treia perspective este subliniată independenţa şi autonomia elitelor naționale şi relaţia complexă de intercondiţionare dintre integrarea elitelor şi stabilitatea politică.
Conceptul de acord (înţelegere) al (a) elitelor constituie o extensie şi  o îmbogăţire a teoriei clasice, aşa cum a fost ea dezvoltată de Gaetano Mosca, Vilfredo Pareto şi Robert Michels. În centrul acesteia din urmă se situează circulaţia elitelor, variaţia structurii şi  compoziţiei elitei, cu importante efecte de determinare asupra sistemelor politice. Astfel, G. Mosca (1939, pp. 50-51), după ce afirmă universalitatea clasei conducătoare pentru toate societăţile umane, subliniază faptul că „structura variată a clasei conducătoare are o importanţă preponderentă în determinarea tipului politic şi al nivelului de civilizaţie ale diferitelor popoare”.
În aceeaşi direcţie de preocupare, V. Pareto explică instabilitatea şi violenţa prin blocarea circulaţiei elitelor, a trecerii indivizilor cu indici înalţi de excelenţă din masă în elită.
Contribuţii de dată mai recentă din domeniul sociologiei politice aduc argumente noi în susţinerea legăturii dintre conduita elitelor naţionale şi stabilitatea politică. Raymond Aron (1950, p. 129) subliniază faptul că doar în societăţile unde există „colaborare reală” şi  „unitate de opinie şi  acţiune în legătură cu problemele esenţiale” între elite divizate din alte puncte de vedere, democraţiile pot funcţiona şi ţările prospera. Ralf Dahrendorf (1967, pp. 229-231) conchide că o elită naţională care combină o „coeziune profundă” cu „atitudini politice multiple” este o precondiţie pentru o guvernare democratică stabilă. În acelaşi  sens, şi pentru Robert Putnam (1976, p. l28) „argumentul potrivit căruia integrarea elitei favorizează stabilitatea politică şi eficacitatea este foarte răspândit şi foarte convingător”. Giovanni Sartori leagă stabilitatea politică de modul în care elitele percep jocul politic. Dacă politica este percepută ca o negociere (politics-as-bargaining) mai degrabă decât ca o confruntare (politics-as-war) şansele stabilităţii cresc (1987, p. 224).
 
Definirea cadrului conceptual al analizei: tipuri de elite naţionale şi stabilitatea politică
Argumente clasice 
Focalizarea interesului specialiştilor pe studiul elitelor politice este de dată relativ recentă, fiind revitalizat de dezbaterile în legătură cu rolul lor în societăţile democratice contemporane. Există cel putin două direcţii teoretice importante în sociologia politică, referitoare la acest subiect. Prima, pe care am putea-o numi elitistă, având în vedere semnificaţia exclusiv tehnică a termenului, se centrează pe analiza elitei politice, considerată a fi centrul principal de putere şi de luare a deciziilor în societate. A doua direcţie, teoria clasică a democraţiei pluraliste, susţine principiile suveranităţii populare, a egalităţii şi a autoguvernării. Robert Dahl distinge, în acest sens, două curente mari de gândire: „unul constituit din analiştii sensibili la conducerea populară (popular rule), celălalt format din specialiştii antidemocraţi” (1966, p. 296). Este un mod tranşant de punere a problemei, împotriva căruia pot fi aduse argumente dintre cele mai consistente. Giovanni Sartori se referă tocmai la această tendinţă de a eticheta drept elitiste, în sens peiorativ, toate teoriile preocupate de procesele de conducere politică. Întrebându-se dacă riscul major constă în elite, răspunsul autorului italian este negativ. Mai mult, el consideră că acesta vine dinspre antielitiști, a căror preocupare principală este orientată spre subminarea propriilor elite (1978, pp. 58-80).
       Prima perspectivă de analiză a vieţii politice se înrădăcinează în teoria clasică a elitelor, ale cărei principale teze vor fi trecute în revistă în continuare.
        Prima teză se referă la împărţirea societăţii în elite şi mase. „În toate societăţile… apar două clase de oameni – o clasă care conduce şi o clasă condusă. Prima clasă, întotdeauna mai puţin numeroasă, îndeplineşte toate funcţiile politice, monopolizează puterea şi se bucură de avantajele aduse de putere, în timp ce a doua clasă, clasa cea mai numeroasă, este controlată şi direcţionată de prima” (G. Mosca, 1939, p. 50). Aceeaşi dogmă se regăseşte şi în teoria paretiană. Elita este o clasă formată „din cei care au indicii cei mai ridicaţi în ramura în care-şi desfăşoară activitatea”, divizată la rândul ei în „elita guvernamentală”, cu rol important în guvernare şi „elita nonguvernamentală”. Întreaga populaţie societală este împarţită de Pareto în trei grupe. „Avem deci două pături în populaţie: 1. pătura sau stratul inferior, clasa străină elitei; 2. pătura sau stratul superior, elita, care se divizează în două: a) elita guvernamentală şi b) elita nonguvernamentală” (V. Pareto, 1933, p. 1293, apud. I. Bădescu, 1994, pp. 135-137). Sintetizând aceste afirmaţii, I. Bădescu ajunge la concluzia potrivit căreia  întreaga sociologie a elitei împartăşeste teza că elita este făuritoare a istoriei, iar masa suportă actul guvernării, manipularea şi violenţa elitei” (1994, p. 140).
        A doua propoziţie de bază din teoria elitelor afirmă legătura strânsă dintre statusul socio-economic şi puterea politică în societatea modernă; bogăţia, statusul social şi puterea politică interacţionează întărindu-se reciproc. Membrii elitei politice nu au o bază socială largă de recrutare, şanse de accedere în clasa conducătoare având doar un grup social restrâns. În continuarea acestor enunţuri este subliniat caracterul de grup coeziv al elitei. R. Michels descrie elita (oligarhia) ca având conștiinţă de grup şi coeziune în apărarea propriilor interese legate de păstrarea puterii. Dar cea mai concludentă demonstraţie a celor afirmate mai sus este facută de  C. W. Mills, pe cazul societăţii americane. El demonstrează că cele trei grupări majore ale elitei din SUA – conducătorii corporaţiilor, liderii politici şi şefii militari – formează o singură elită a puterii, omogenă din punct de vedere al originii sale sociale şi a educaţiei. Unitatea elitei este susținută şi de mecanismele ierarhice instituţionale, care facilitează interconexiunile dintre membrii ei şi de conştientizarea intereselor comune (C. W. Mills, 1956, pp.19-20) .
        O altă teză importantă din teoria elitelor vizează gradul de angajament al acestora faţă de principiile conducerii democratice, urmărit în paralel cu acţiunile desfășurate de elite pentru câştigarea suportului popular, cu precădere în perioadele electorale. Atât G. Mosca, cât mai ales R. Michels au fost sceptici, eufemistic vorbind, în legătură cu guvernarea parlamentară, bazată pe alegeri libere, şi au scos în evidenţă inconsistenţa şi falsitatea mecanismelor electorale. Pentru R. Michels „orice sistem de conducere este incompatibil cu postulatele esenţiale ale democraţiei” (1962, p. 364). Această dezbatere este pe larg reprezentată în analizele şi lucrările contemporane, tot mai mulți analişti politici fiind preocupaţi de sublinierea pericolelor la adresa ordinii sociale şi a sistemelor politice democratice care vin dinspre cei aflați în vârful ierarhiilor politice, economice şi sociale.
       O ultimă idee centrală se referă la chestiunea consensului elitelor, a gradului de integrare a lor în privinţa valorilor şi credinţelor fundamentale despre societate şi politică.
 
Elite unificate şi elite conflictuale
Autorii acestei noi teorii inovează începând cu modul de definire a elitelor. Astfel, elitele naţionale sunt considerate a fi „persoanele care sunt capabile, în virtutea poziţiilor lor de autoritate în organizaţii de putere şi mişcări de orice alt tip, să afecteze rezultatele politice naţionale în mod regulat şi substanţial”. Din elită fac parte deţinătorii poziţiilor de vârf din sectoarele politic, economic (al afacerilor), militar, sindical, mass-media, religios şi academic (Burton, Higley, 1987, p. 296). Accentul este mutat de la caracteristicile psihologice ale indivizilor, cum sunt indicii de excelenţă Pareto, la poziţiile pe care le dețin indivizii din elită în structurile de putere şi capacitatea acestora de a influenţa semnificativ jocul politic naţional. Suntem mai aproape de C. W. Mills, pentru care elita puterii poate fi definită „în termeni ai mijloacelor puterii, ca fiind cei care ocupă posturile de comandă” (1956, p. 23).
Dar, la Higley şi Burton, pe lângă fracţiunile puterii (establishment fractions) în elită sunt incluse şi fracţiunile opuse, care nu fac parte din structurile puterii (counterelite fractions). Este un element semnificativ, de care trebuie ţinut seama, întrucât gradul de integrare sau de dezbinare al elitei este analizat prin luarea în calcul a relaţiilor dintre toate aceste grupări.
Structura elitei, pe baza căreia este clădită tipologia elitelor naţionale, este înțeleasă ca un „amestec de atitudini, valori şi relaţii interpersonale între fracţiunile care fac parte din elită” (Burton, Higley, 1987, p. 296). Plecând de la aceste elemente, sunt identificate trei tipuri de structuri ale elitelor naţionale:
a) tipul de elite „neunificate” (dezbinate, în conflict), cunoscut de majoritatea statelor în trecut şi preponderent astăzi în zonele din afara spaţiului occidental;
b) tipul de elite „unificate ideologic” – în statele comuniste, fasciste şi teocratice;
c) tipul de elite „unificate consensual” – existând în cele mai multe societăţi occidentale contemporane.
Regimul politic este înțeles şi interpretat ca „modalităţi (patterns) de bază în organizarea, exercitarea şi transferul puterii de decizie guvernamentală” (Burton, Higley, 1987, p. 18). Tipologia regimurilor politice ocupă un spațiu larg în literatura social-politică. Începând cu Aristotel şi terminând cu cei mai importanţi analişti ai vieții politice contemporane, toți au fost preocupaţi de construirea de tipologii ale regimurilor politice, ele constituind pârghii importante în cunoaşterea realității. O clasificare devenită clasică distinge între regimurile politice trei tipuri semnificative: democratice, autoritare şi totalitare. Higley şi Burton propun şi lucrează cu distincţia dintre regimurile politice stabile şi cele instabile.
O elită naţională este unificată consensual dacă membrii ei îndeplinesc cel  puţin două condiţii:
1. împărtăşesc un larg consens în legătură cu regulile şi codurile de conduită politică, având drept rezultat „partizanatul reţinut” (restrained partisanship):
2. participă la o structură de interacţiuni multiple prin care este asigurată încrederea reciprocă între diferitele fracţiuni şi accesul acestora la cele mai importante decizii (Higley, Burton, 1989, p. 19).                
Prin contrast, o elită este neunificată (conflictuală) când membrii ei:
1. împărtăşesc puţine sau nu împărtăşesc deloc înţelesuri comune în legătură cu proprietăţile conduitei politice;
2. se angajează doar în interacţiuni sporadice şi limitate peste graniţele fracţiunii din care fac parte (Higley, Burton, Field, 1990, p. 423).
Acest tip este caracterizat de conflicte ascuţite, uneori chiar violente, între elite. Fracţiunile elitei naţionale se suspectează şi se contestă reciproc, şi nu cooperează nici măcar în momentele de criză acută. Rezultă o izolare adâncă a grupurilor elitei şi o stare de insecuritate, resimţită atât de cei aflaţi la putere, cât şi de cei care contestă pozițiile guvernanţilor.
Elitele unificate ideologic, specifice regimurilor politice totalitare, cunosc un grad maxim de integrare, toţi membrii elitei făcând parte din acelaşi partid sau mişcare politică, iar relaţiile lor se derulează în acest cadru instituţional restrâns şi artificial. Ideologia susţinută de elită este cea oficială, orice derivaţie sau abatere din cadrele ei fiind reprimată prin forţă. Trebuie spus că odată cu valul de democratizare ce a cuprins America Latină, Europa Centrală şi fostul Imperiu Sovietic, acest tip de elită este tot mai slab reprezentat în realitatea politico-socială contemporană (vezi în acest sens S. P. Huntington, 1991, The Third Wave) .
Referindu-se la tipologiile din ştiințele sociale, G. Sartori afirmă că tipurile teoretice „reprezintă standarde, parametri sau modele cu care situaţiile concrete pot fi comparate în termenii proximităţii mai ridicate sau mai scăzute” (1976, p. 423). În acest sens, se poate spune că elitele naţionale se grupează pe un continuum, în diferite poziţii, mai aproape sau mai departe de un anumit tip teoretic, funcţie de gradul real de unificare sau conflict.
Ajunşi în acest punct, este necesară prezentarea căilor prin care elita conflictuală se transformă în elită unificată consensual. Sunt identificate două rute istorice de transformare:
a) acordul elitelor (elite settlement) – prin care „fracţiuni ale elitei în conflict, în mod deliberat şi brusc, îşi reorganizează relaţiile prin negocierea compromisurilor asupra celor mai importante dezacorduri” (Burton, Higley, 1997, p. 295).
b) transformarea în „doi paşi”, realizată după cum urmează:
pasul 1 – unele fracţiuni ale elitei se unifică, formând un bloc electoral şi câştigă majoritatea electorală, protejându-şi propriile interese prin puterea executivă;
pasul 2 – celelalte fracţiuni semnificative ale elitei îşi abandonează gradual atitudinile şi poziţiile radicale, ostile primei grupări, aderând la consensul adversarilor (Higley, Burton, 1989, pag. 21).
Prima rută de realizare a elitei unificate consensual este exemplificată prin evenimentele politice care au avut loc în Anglia în anii 1688-1689 şi Suedia (1808-1809). Cea de-a doua modalitate se regăseşte în evoluţiile majorităţii statelor occidentale din perioada postbelică. Autorii afirmă unicitatea acestor rute de schimbare, faptul că ele au loc rar în istorie şi că, odată realizată, elita unificată consensual se perpetuează prin ea însăşi.
Teza centrală a noii teorii despre elite constă în afirmaţia potrivit căreia cea mai importantă consecinţă politică a conflictului elitei se regăseşte în instabilitatea regimului. Pentru D. Sanders instabilitatea are trei sensuri importante:
1) o înaltă incidenţă a violenţei politice în formele revoltelor, tulburărilor, grevelor, demonstraţiilor de masă şi acţiunilor individuale;
2) schimbări frecvente ale coaliţiilor guvernamentale şi ale guvernelor;
3) repetarea loviturilor de stat sau a altor răsturnări de guvern (1991, Patterns of Political Instability, în Higley, Burton, 1989, p. 20).
Toate aceste evenimente reprezintă indicatori concreţi ai instabilităţii politice. Acelaşi tip de raţionament ştiinţific este utilizat de majoritatea specialiştilor care au studiat problematica stabilităţii politice. Astfel, pentru Higley şi Burton, indicatorii instabilităţii regimului sunt „revoluţiile, răscoalele, loviturile de stat urmărind schimbarea puterii guvernante, în cazul în care acestea nu sunt orchestrate de alte state naţionale” (1989, p. 20). Condiţia neimplicării forţelor externe în producerea violenţelor, a căror înregistrare stă la baza cuantificării instabilităţii regimului, este larg acceptată şi merită să fie reţinută.

 

Conflictul – condiţie generică a elitei naţionale pe parcursul evoluţiei moderne a României (mijlocul sec. al XIX-lea – mijlocul sec. al XX-lea)
 
În prezentarea cadrului conceptual al teoriei lor, Higley şi Burton originează fenomenul dezbinării elitelor naţionale în procesul de formare a statelor naţionale moderne. Unificarea teritoriilor autonome şi disparate în cadrul statului centralizat în ceea ce priveşte autoritatea a fost un proces conflictual şi violent, implicând reprimarea unor grupuri ale elitei de către altele, ceea ce a condus inevitabil la o stare de dezbinare. Acest conflict s-a perpetuat, fiind întreţinut, cu excepţia câtorva cazuri, de luptele pentru putere şi de tendinţele contrare ale centralizării statale şi ale autonomiei locale.
Divizarea elitei românești în secolul al XIX-lea
În ceea ce priveşte cazul României, fără a nesocoti total un posibil conflict între fracţiunile moldovenească şi muntenească ale elitei naţionale, credem că linia de clivaj principală se plasează în altă parte. Ea ţine mai ales de modul în care s-a realizat modernizarea, şi de reacţia societăţii româneşti la acest proces fundamental. „În secolul al XIX-lea – preciza G. Ibrăileanu – istoria a pus românilor următoarea problemă: România va rămâne mai departe o ţară orientală, semiasiatică, ori va intra în rândul popoarelor europene, în cultura europeană?” (1979, p. 182). Problema a fost rezolvată în favoarea modernizării şi europenizării dar, datorită ritmului ridicat al acestei transformări şi a faptului ca ea s-a realizat sub influenţa directă a factorilor externi – interesele capitalului occidental la Ştefan Zeletin şi C. D. Gherea sau a ideologiei revoluţionare franceze la Eugen Lovinescu – a generat o divizare adâncă a elitei naţionale, cu ecouri până în contemporaneitate. Cele două tabere ale elitei au fost definite în mai multe moduri – „conservatoare” şi  „liberală” (Şt. Zeletin), „forţele reacţionare” şi „forţele revoluţionare” (E. Lovinescu) sau „tradiționalişti” şi „modernişti”, însă criteriul fundamental în funcţie de care s-a făcut această împărţire a fost mereu acelaşi: poziţia faţă de modernizarea României.
Oricât de diferite au fost poziţiile ideologice pe care s-au situat autorii care au analizat emergenţa societăţii şi a instituţiilor moderne româneşti, toţi se întâlnesc în ceea ce priveşte recunoaşterea ritmului deosebit de alert al transformărilor faţă de modul în care s-au desfăşurat ele în ţările occidentale.
Referindu-se la acest aspect, Mihail Manoilescu elaborează teza potrivit căreia evoluţia ţărilor înapoiate are loc prin precipitarea fazelor de dezvoltare şi reducerea lor la intervale surprinzător de scurte. „Fenomene care în Occident s-au desfăşurat pe scara secolelor, la noi se desfăşoară pe cea a deceniilor” (Manoilescu, 1942, p. 71). Autorul consideră că viteza ridicată a transformărilor era caracteristică tuturor domeniilor – economic, social şi politic. Sub raport economic, în mai puţin de un secol au fost parcurse trei etape ale capitalismului: de la „economia agrară în forme de producţie patriahale” s-a trecut, după 1829, la capitalismul comercial, capitalismul industrial şi, în final, la cel organizat. „Astfel, în mai puţin de un veac, de la 1829 la 1918,  România «a ars»  toate etapele evoluţiei sociale şi economice într-un curs precipitat, care pare a nu-şi găsi oprire şi răgaz” (1942, pp. 72-73). În ceea ce priveşte evoluţia politică „şi aici am recapitulat în grabă istoria civilizaţiei occidentale, trecând de la un patriarhalism medieval printr-o eră individualistă burgheză până la socialismul pretotalitar” (1942, p. 73).
Ideea de mai sus este subliniată şi de pe alte poziţii. În acest sens, merită să fie reamintită părerea lui Ştefan Zeletin, potrivit căreia,  România, deşi „intrată în era burgheză revoluţionară abia la 1829, ca o rudă săracă şi înapoiată în marea familie burgheză mondială, ea a străbătut, în mai puţin de nouă decenii, calea pe care burgheziile apusene au lâncezit atâtea veacuri. Cu reformele din 1918, care înlătură ultimile rămăşite ale vechiului regim agrar feudal, revoluţia burgheză română poate fi privită ca păşind spre încheiere” (1991, p. 69).
Dar această „ardere a etapelor”, cuplată cu schimbarea axei vieții noastre politice, culturale şi economice din Răsărit în Apus, a brutalizat societatea românească şi a făcut-o să reacţioneze. Şi prima care a reacţionat la această „intrare” bruscă în istoria modernă  a fost elita culturală şi o parte a elitei politice şi economice. Reacţia a fost pe măsura forţei influențelor spre modernizare, iar în domeniul ideologiilor politice şi culturale a fost chiar precumpănitoare. O parte semnificativă a elitei româneşti din a doua jumătate a secolului trecut şi din prima parte a secolului nostru s-a angajat într-un proces de criticare şi uneori chiar de respingere a instituţiilor şi edificiilor României moderne. Erau respinse, de pe poziţiile tradiţiei naţionale şi a evoluţiei organice, toate realizările care apropiau societatea românească de modelul occidental.
        Aşa cum evidenţia Zeletin, burghezia liberală se manifesta în practică, în procesul concret de edificare a statului şi economiei capitaliste, în timp ce reacţia avea loc pe plan teoretic. Criticismul era social, politic şi cultural, spiritul românesc având „o înclinare aproape morbidă de a privi toate aşezămintele României moderne ca nesănătoase, netrainice”, ceea ce îl determină pe autor să considere că ţara se află la o cotitură istorică, când criticismul, care a intrat în mentalitatea obştească, e pe cale de a deveni primejdie naţională”.
Care sunt cauzele care au generat divizarea elitei naţionale în cele două grupuri? Pentru Zeletin, acestea sunt de natură economică. Dizolvarea vechiului mod de producţie agrar, sub influenţa comerţului internaţional, aduce cu sine şi o revoluţie politică: „Sciziunea economiei naţionale în doi factori contradictorii provoacă sciziunea clasei de sus în două tabere duşmane, una conservatoare, reacţionară şi alta liberală, revoluţionară. La un moment al evoluţiei sociale aceste fracţiuni intră în luptă faţişă şi victoria revoluţionarilor înseamnă triumful noilor instituţii asupra celor vechi” (1991, p. 70)
Clasa noastră stăpânitoare se rupsese, încă din veacul al XVII-lea, în două tabere: prima, alcătuită din boierimea de rang înalt, care deţinea toată puterea politică, şi a două, boierii mici (boiernaşii) care a fost înlăturată de la toate dregătoriile publice. Diferenţele dintre cel două grupări s-au accentuat mereu, fenomen evidenţiat cu claritate de către Zeletin: „Depărtarea dintre aceste tabere boiereşti crescu mereu, iar după ce pătrunse influenţa burgheziei străine în economia noastră ea luă a proporţii, încât cele două fracţiuni se prefăcură în două clase aparte, duşmane de moarte: una conservatoare reacţionară, alta liberală revoluţionară. Din lupta între aceste două forţe se plămădeşte viața socială a României moderne” (1991, p. 72).
        Pe acelaşi raţionament își clădeşte şi Eugen Lovinescu împărţirea elitelor româneşti între „forţe revoluționare” şi „forţe reacţionare”, acestea din urmă rezistând activ, în domeniile social, politic, economic şi cultural, revoluţiei dezlănţuite în viaţa noastră naţională. El pleacă de la antagonismul dintre marea şi mica boierime, originat în veacul al XVII-lea, dar subliniază că „el n-a luat, însă, forma luptelor politice decât în veacul al XIX-lea, sub impulsionarea ideilor Revoluţiei franceze” (1992, vol. 2, p. 9). În acest mod, starea conflictuală mai veche este resimţită şi înregistrată pe scena politică a Principatelor Române, prin apariția şi manifestarea celor două forţe politice care au guvernat ţara până după primul război mondial. Este vorba de Partidul Național Liberal, creat la 24 mai 1875, şi de Partidul Conservator, înființat la 3 februarie 1880 din grupările conservatoare existente anterior. Liberalii au guvernat cea mai mare parte din  perioada cuprinsă între unirea Principatelor şi primul război mondial, adoptând cele mai importante măsuri în scopul modernizării şi capitalizării ţării. Între acestea, crearea Băncii Naționale (1880), proclamarea Regatului (1881), revizuirea Constituției (1884), adoptarea tarifului vamal protecționist (1886). Sub conducerea lui I. I. C. Brătianu își creează un program de reforme mai ferm, angajează ţara în primul război mondial, realizează statul naţional român unitar şi două reforme deosebit de importante pentru evoluţia ulterioară a ţării: reforma agrară şi votul universal şi direct.
De cealaltă parte, Partidul Conservator, un partid al marilor proprietari de pământ şi al intelectualilor (în rândurile lui a activat Junimea, cu personalitățile sale marcante, între care Titu Maiorescu, P. P. Carp sau M. Eminescu, la care se adaugă alte personalităţi de talia unor Lascăr Catargiu, Alexandru Marghiloman, Nicolae Filipescu, Tache Ionescu, Barbu Delavrancea sau Alexandru Lahovari), s-a situat permanent pe o poziție de reacție la reformele adoptate de liberali, ducând o politică de rezistenţă şi de acceptare în vederea unei noi rezistenţe faţă de noile presiuni spre schimbare. Unii autori au scos în evidență rolul de moderator al partidului și, în general, a întregii ideologii critice față de europenizare. Elocvent, în acest sens, este un fragment dintr-un discurs al lui P. P. Carp din 1881, citat de E. Lovinescu: „Ţoti conservatorii serioşi trebuiau să consimtă la faptul împlinit; trebuiau să admită revoluţia socială, democratizarea societăţii noastre, ca un ce irevocabil, și că lupta nu mai poate avea loc decât în privirea mijloacelor ce trebuie să întrebuinţăm ca să micşorăm pe cât posibil relele rezultate, ce pornesc din modul defectuos cum această democratizare a fost înfăptuită. A fost o nenorocire la noi că democratizarea s-a făcut de sus în jos, iar nu de jos în sus” (1992, vol. 2, pp. 94-95). Ritmul înalt al schimbărilor, faptul ca ele s-au făcut de sus în jos, prin implicarea statului liberal în această acţiune, el jucând rolul de agent principal al modernizării, au constituit tezele centrale ale criticii cristalizată în teoria formelor fără fond. Deplângând divizarea elitei politice şi culturale în cele două tendinţe, intervenită după 1866, G. Ibrăileanu sublinia că liberalii „merg fără  discernământul trebuitor”, în timp ce „ceilalţi neagă necontenit utilitatea întregii opere a celor dintâi”. Şi mai departe: „Junimea vrea să stăm pe loc… Eminescu vrea să ne întoarcem îndărăt”, ceea ce a condus la „retragerea în expectativă critică a atâtor capete eminente” şi, în final, la starea de înapoiere în care se află ţara (1979, pp. l85-186).
 
Continuitatea stării conflictuale a elitei româneşti în prima jumătate a sec. al XX-lea
          În pofida succeselor obținute de România pe cale dezvoltării capitaliste – economice, sociale şi politice – în mai puţin de un secol de istorie, o parte semnificativă a elitei naţionale continuă să se opună acestui proces firesc de evoluţie. Curente şi mişcări importante, culturale şi ideologice – cum au fost poporanismul, semănătorismul, neojunimismul sau gândirismul, iar în plan politic ţărănismul – au pus în discuţie modelul socio-economic, politic şi cultural capitalist, adoptat la mijlocul secolului trecut. Era contestată legitimitatea procesului de modernizare a structurilor româneşti, şi se pleda pentru o cale tradiţională de dezvoltare a societăţii. Personalităţi reprezentative ale culturii românești, între care N. Iorga, A. C. Cuza, A. C. Popovici, C. Stere, G. Ibrăileanu, C. R. Motru şi mulți alţii au generat o reacţie conservatoare, la începutul sec. al XX-lea, faţă de pătrunderea civilizației străine, propunând conservarea structurilor rurale necapitaliste, organicitate în dezvoltarea intituţiilor şi păstrarea originalităţii etnice.
       Sfârşitul primului război mondial şi cele două reforme importante care i-au urmat – reforma agrară şi reforma electorală – au dus la dezagregarea grupurilor politice conservatoare. Acest fapt a produs prăbușirea rotativei guvernamentale dintre Partidul Liberal şi Partidul Conservator, care funcţionase peste o jumătate de secol. Partidul Naţional Liberal, reprezentând interesele marii burghezii industriale şi bancare, a dominat scena politică în primul deceniu de după Marea Unire. Cadrele şi teoreticienii liberalismului evidenţiau rolul deosebit ce revine burgheziei în dezvoltarea țării, declarându-se pentru politica „prin noi înşine” în vederea creşterii industriale, iar în plan politic pentru un regim democratic.
Curentului industrialist al liberalilor i s-a opus ţărănismul, elaborat de către teoreticienii Partidului Ţărănesc. Acest al doilea curent se pronunţa pentru menţinerea caracterului agrar al României şi pentru sprijinirea agriculturii întemeiată pe mica proprietate. Starea conflictuală dintre aceste mari partide iese în evidenţă imediat după crearea, în anul 1926, a Partidului Naţional Ţărănesc. Avându-1 ca preşedinte pe Iuliu Maniu, P.N.Ț. desfăşoară o mare campanie de răsturnare a guvernului liberal, culminând cu adunarea din 6 mai 1928 de la Alba Iulia. Ajunşi la putere în 1928, național-ţărăniştii anulează întreaga legislaţie economică liberală, promovând practica „porţilor deschise” şi a egalităţii de tratament între capitaliştii români şi capitaliştii străini.
Dar, dacă între aceste două mari forţe există consens în privinţa unor puncte fundamentale cum ar fi opţiunea democratică sau orientarea politică externă a ţării, în deceniul al patrulea se afirmă tot mai puternic o direcţie politică reprezentată de extrema dreaptă, care pune în pericol inclusiv regimul politic democratic.
Am subliniat, pe parcursul acestui capitol, starea de dezbinare ideologică continuă dintre fracţiunile semnificative ale elitei naţionale până la mijlocul secolului nostru. S-ar putea spune că un astfel de conflict este normal şi intrinsec regimului politic democratic. Mai mult chiar, unii autori importanţi, cum este şi Ralf Dahrendorf, susțin poziţia potrivit căreia conflictul este o condiţie necesară în vederea realizării schimbării sociale (Class and Class Conflict in Industrial Society, 1959).
Este vorba despre o chestiune de prag sau limită, pe care, dacă fracţiunile elitei îl (o) depăşesc, starea conflictuală determină o instabilitate politică accentuată, cu efecte negative asupra întregii societăți. Limita de mai sus depinde de o multitudine de factori interni şi externi societăţii respective, şi este diferită de la o ţară la alta, şi de la un stadiu de dezvoltare la altul, pentru aceeaşi societate.
În cazul României, intrată atât de târziu în procesul de modernizare în comparaţie cu ţările occidentale, având instituții politice firave, cărora le lipsea o reală bază socială, permanenta contestare şi respingere a modelului capitalist de dezvoltare de către o parte semnificativă a elitei a avut efecte negative considerabile în domeniul ordinii şi stabilităţii politice.
Pe de altă parte, pot fi identificaţi şi alţi indicatori pentru a demonstra starea conflictuală din elită. Unul dintre aceştia ar putea fi dezacordul în legătură cu unele probleme de cea mai mare importanţă pentru interesul național, dezacord manifestat în momentele cruciale ale evoluţiei societății. Spre exemplificare, am ales două astfel de momente: intrarea României în primul război mondial şi adoptarea Constituţiei din 1923. Astfel, atât la Consiliul de Coroană din 3 august 1914, când s-a hotărât neutralitatea României, cât şi la cel  din 27 august 1916 în care  s-a adoptat decizia intrării ţării în război, unii lideri conservatori, între care P. P. Carp, Al. Marghiloman şi Titu Maiorescu, s-au situat pe poziţii contrare celor ale guvernului, având rezerve sau proclamându-se pentru intrarea în război alături de Puterile Centrale.
Al doilea moment se referă la adoptarea Constituţiei din anul 1923. Adunarea constituită era dominată net de liberali, datorită faptului că guvernul liberal, sub conducerea lui I. I. C. Brătianu, a organizat alegerile din care ea a rezultat. La depunerea proiectului de constituţie, principalele partide de opoziție – ţărăniştii şi naţional-ardelenii – au protestat violent deoarece nu s-a luat în dezbatere şi proiectul lor. În cele din urmă, toţi membrii opoziţiei s-au retras de la dezbaterea proiectului liberal, care a fost adoptat în 14 zile. Noua Constituţie a României a fost interpretată ca rezultând dintr-un act de autoritate al lui I. I. C . Brătianu, opoziţia declarând că o va abroga de îndată ce va veni la putere (I. Scurtu, I. Bulei, 1990, pp. 23-28).
În același mod conflictual a reacţionat elita naţională şi faţă de alte evenimente importante din perioada respectivă, cum sunt loviturile de stat din februarie 1938 şi septembrie 1940, sau campania dusă de armata română împotriva Uniunii Sovietice în anii 1941-1944. Este cunoscută poziţia împotriva continuării războiului după eliberarea Basarabiei, pe care au avut-o politicienii români prooccidentali, lucru dovedit de scrisorile trimise de şefii partidelor liberal şi național ţărănesc – Brătianu şi Maniu – mareşalului Ion Antonescu.
Acestei stări conflictuale a elitei naţionale i s-a asociat o accentuată instabilitate politică, rezultată atât din desele schimbări ale regimului politic cât şi din numărul relativ mare de victime produse de conflictele interne. Astfel, în mai puţin de un sfert de veac, între 1920 şi 1945 s-au produs şapte schimbări majore ale regimului politic, după cum urmează:
– 1926 – îndepărtarea prinţului Carol de la succesiune şi constituirea Regenţei ;
– 1930 – demisia Regenței şi proclamarea prinţului Carol ca rege;
– 1931-32 – încercarea regelui Carol al II-lea de a anihila sistemul partidist de guvernare prin numirea unui guvern de uniune naţională, prezidat de N. Iorga, guvern care se situa peste partidele politice, şi care a eşuat în 1932;
– 1938 – lovitura de stat şi instaurarea dictaturii regale, schimbarea Constituţiei şi desfiinţarea tuturor partidelor politice;
– 1940 – proclamarea Statului naţional legionar;
– 1941 – rebeliunea legionară, înfrântă de armată, şi formarea noului guvern de militari, prezidat de generalul Ion Antonescu;
– 1944 – lovitura de stat, înlăturarea mareșalului Ion Antonescu şi revenirea la sistemul pluripartidismului („Istoria României în date”, C. C. Giurescu – coord., 1972).
Trebuie arătat că aceste schimbări dese de regim politic s-au produs într-un context internaţional complex şi nefavorabil, datorat ascensiunii fascismului în Europa şi ce1ui de-al doilea război mondial. Dar tot atât de adevărat este faptul că toate cele şapte schimbări au avut loc fără intervenţia directă a factorilor externi, fiind rezultatul acţiunii factorilor politici interni.
Cât priveşte cel de-al doilea indicator al instabilităţii politice – numărul victimelor rezultate din conflictele intergrupale interne – este suficient să amintim că  România a trăit, în deceniul al patrulea, sub teroarea violenţei politice. Au fost asasinaţi patru preşedinţi ai Consiliului de Miniștri (I. G. Duca, Armand Călinescu, N. Iorga, Gh. Argeşanu), un număr mare de asasinate provocând atât legionarii cât şi guvernul împotriva acestora, ca represalii. În ianuarie 1941 ţara a fost împinsă, prin rebeliunea legionară, în pragul războiului civil.
         În încheiere, se poate formula concluzia potrivit căreia elita naţională românească a cunoscut, pe întreaga perioadă de evoluţie modernă a ţării, o stare conflictuală mai mult sau mai puţin accentuată, nereuşind să realizeze o unificare reală şi de durată. Fără a nesocoti condiționările de altă natură a stabilităţii, conflictul dintre fracţiunile elitei a influențat negativ stabilitatea regimului politic, influenţă materializată într-o evoluţie prin schimbări violente, mai ales în prima jumătate a secolului al XX-Iea.
           
Elite şi stabilitate politică în context contemporan
 
Ce s-a întâmplat în comunism? (caracterizare generală)
Înainte de a vedea cum au evoluat relaţiile dintre fracţiunile elitei în comunism (1947-1989) mă voi opri, preţ de câteva fraze, asupra scurtului intermezzo democratic dintre 23 august 1944 şi 30 decembrie 1947. După o scurtă perioadă de euforie generală, provocată de ieşirea ţării din războiul antisovietic şi alăturarea ei coaliţiei Naţiunilor Unite, elita românească şi întreaga societate se împart în două tabere distincte. De data aceasta, motivul separaţiei este diferit şi el ţine de atitudinea faţă de ideologia comunistă şi de purtătorii ei – armata sovietică de ocupaţie. Oricât ar fi de surprinzător, în prezent, o mare grupare a intelectualilor, personalităţi marcante din domeniile culturii şi ştiinţei au aderat la pozițiile partidelor de stânga şi a ocupantului sovietic.
            De unde, în perioada interbelică, partidele stângii nu contau aproape deloc pe scena politică a ţării, 3,25% din voturile alegătorilor fiind cel mai bun scor electoral realizat de Partidul Social Democrat în alegerile parlamentare din iunie 1931 (Scurtu, Bulei, 1990, pp. 90-120), în anii premergători instaurării comunismului ele reuşesc, cu sprijinul sovieticilor, să se impună în prim planul vieții politice. Momentul care va scoate la suprafaţă ruptura dintre cei care se puneau în slujba U.R.S.S. pentru impunerea comunismului în România şi cei care s-au opus acestui proces este constituit de anul electoral 1946.
            Cele două tabere se suprapuneau peste grupările politice în luptă: partidul comunist plus celelalte formaţiuni care formau Frontul Naţional Democrat, pe de-o parte, şi partidele istorice, naţional ţărănesc şi liberal, pe de altă parte. Războiul cultural avea ca temelie războiul politic, fiecare tabără urmărind câștigarea elitelor de partea sa. Nu este lipsit de interes să amintim câteva personalităţi care au candidat atunci pe listele F.N.D.: George Călinescu, C-tin Daicoviciu, Mihail Sadoveanu, C-tin Parhon, Gala Galaction, Andrei Oţetea şi mulți altii, a căror atitudine este cel mai bine definită de sintagma „trădarea intelectualilor” (Ana Selejan, 1992).
            Conflictul a fost de scurtă durată, terminându-se brusc prin impunerea brutală a părţii care slujea interesele forţelor de ocupaţie sovietice şi anihilarea elitelor care se opuneau comunizării României. Dar, din cauza că „marxism-leninismul era o doctrină străină, impusă acestei regiuni de către o putere imperială, a cărei dominaţie era incompatibilă cu popoarele dominate” (Z. Brzezinski, 1993a, p. 106), a rezultat o respingere organică a acestei ideologii. În faţa respingerii, violenţa anihilării elitei româneşti de către ocupant a fost extremă. Astfel, sovietizarea societăţii românești s-a realizat prin încătuşarea vechii clase politice şi a oamenilor de cultură și de ştiinţă. Intelectuali, membri ai Academiei Române, începând cu președintele ei, Alex. Lapedatu, care a şi decedat în Închisoarea de la Sighetu Marmaţiei, politicieni, de la Iuliu Maniu și C-tin Dinu Brătianu, exterminaţi şi ei în închisoarea sigheteană, aproape toţi cei care în perioada interbelică au avut demnitate de ministru, până la simpli membri ai partidelor istorice, generali şi ierarhi ai bisericii, în fapt întreaga elită românească care nu a acceptat compromisul şi cooperarea cu ocupantul sovietic, a fost supusă unui regim de exterminare.
            După prima fază, în care noile elite comuniste, impuse de sovietici, au reprimat dur tot ce li se opunea, reuşind, în acelaşi timp, să realizeze o anumită îmbunătăţire a standardului de viaţă al celor dezavantajaţi social, sistemul s-a instituționalizat şi, ca urmare a acestui proces, a cunoscut o ușoară liberalizare. Dacă în primul deceniu, elitele puterii, în urma campaniei de deznaţionalizare, erau percepute ca străine şi chiar antinaționale, în etapa a doua, ca urmare a consolidării poziţiilor lor, elitele comuniste au reuşit să micşoreze prăpastia dintre ele şi societate. O parte considerabilă a elitei comuniste, după anii ʼ60, a îmbrăţisat unele aspiraţii naţionale în încercarea de a-și legitima propriile poziţii de putere. Cealaltă parte, mai puţin numeroasă, a rămas fidelă ideologiei internaţionaliste şi Moscovei, rezultând astfel un conflict mascat. El a ieşit la suprafaţă doar sub forma luptei pentru putere, dusă de gruparea Dej împotriva Anei Pauker şi, mai târziu, de Ceauşescu şi echipa sa cu vechea gardă cominternistă. În acest context, a reapărut mai vechea dispută dintre modernişti și tradiționalişti, dusă doar în plan cultural, deoarece în plan politic ideologia oficială deţinea monopolul total. Ea a fost înregistrată de către cultura română postbelică drept polemica dintre sincronism şi protocronism.
            Pe de altă parte, datorită creşterii complexității şi volumului activităţilor economico-sociale, conducătorii comunişti au realizat că nu pot facă faţă decât dacă permit crearea şi formarea unei importante pături sociale de tehnocraţi, capabili să planifice şi să dirijeze economia naţională (L. VIăsceanu, 1994, p. 9). Prin dezvoltarea învăţământului şi a cercetării s-a format un important grup social de specialişti, care nu se ocupau direct de conducerea politică a statului-partid, dar care lucrau în sprijinul politicii acestuia. Ei erau recrutaţi, cel mai adesea, pe criterii politice și erau obligaţi să devină membri de partid, altfel fiindu-le blocate toate şansele de realizare ştiinţifică şi profesională. Alături de aceste două grupări ale elitei comuniste – activiştii din posturile de conducere și tehnocraţii – mai există un grup restrâns, constituit din intelectualii care nu acceptaseră compromisul propus de regim. Acest al treilea grup constituie elita nerecunoscută de către sistemul comunist, marginalizată permanent, din care făceau parte mai ales creatorii din sfera cultural-artistică sau foştii membri din conducerile fostelor partide istorice. Tot aici ar putea fi încadraţi şi dizidenţii regimului comunist, dar în România, datorită controlului aproape total al partidului comunist asupra societăţii, fenomenul a fost slab reprezentat în comparaţie cu ţări ca Polonia sau Cehoslovacia.
            Încercând o caracterizare generală a elitei comuniste, pe întreaga perioadă de existenţă a sistemului (ʼ47-ʼ89) voi spune – în acord cu Higley și Burton – că ea a fost o elită unificată ideologic. Toţi cei care deţineau poziţii de putere erau membrii aceluiaşi partid comunist şi împărtăşeau ideologia lui. Întreaga elită politică era constituită din categoria activiştilor de partid şi de stat, rotiţi în diferite zone ale puterii. În aceste condiţii, conflictul deschis între posibilele fracţiuni ale elitei nu se putea produce, deoarece ar fi pus în pericol sistemul în întregul său, aşa cum s-a întâmplat în Cehoslovacia (1968). Cu cât mai puternic era monopolul şi controlul partidului unic asupra societăţii, cu atât stabilitatea regimului era mai bine asigurată.
            Această corelaţie poate fi observată din punerea în paralel a evoluţiilor unor state comuniste ca România, Bulgaria sau Albania cu altele, cum sunt Polonia, Ungaria sau Cehoslovacia. În ţările din grupul al doilea s-au produs revolte populare împotriva regimului comunist, posibile datorită existenţei unor întregi domenii ale socialului în care logica totalitară a dominării prin forţă nu era preponderentă.
În același timp însă, țările cele mai controlate politic și ideologic în comunism au greutăți mari în faza postcomunistă de evoluție, cunoscând transformări mai violente, concretizate într-un grad mai ridicat de instabilitate politică. Așa cum preciza Ralf Dahrendorf încă din 1956, în Class and Class Conflict in Industrial Society, „fiecare fază a dezvoltării țărilor totalitare este însoțită de un conflict violent și de o schimbare bruscă”, iar reprimarea la care recurg elitele totalitare împotriva maselor revoltate „își zădărnicește propriile scopuri: guvernele totalitare sunt «în pericol» de a fi răsturnate violent în măsura în care recurg la reprimare ca mijloc de rezolvare a conflictului” (R. Dahrendorf, 1993, p. l8).
            Evoluția  României în perioada comunistă nu face decât să confirme tezele de mai sus. Modul brusc și violent în care regimul comunist din  România a fost schimbat în doar câteva  zile, în decembrie 1989, se explică și prin caracterul neostalinist al acestui regim, dar și prin recurgerea, de către clanul Ceaușescu, la reprimare și forță ca mijloace de rezolvare a conflictului.
 
Elitele politice actuale din  România – între conflict manifest şi conflict mascat
 
Anul 1989 marchează sfârșitul regimurilor comuniste și eliberarea societăților central și est-europene de sub dominația Moscovei. Modul în care aceste regimuri s-au prăbușit, unul după altul, la scurte intervale de timp, după principiul dominoului, dovedește încă o dată caracterul lor ilegitim și neperformant, și faptul că ele au fost menținute în viață doar de către forța Kremlinului, exercitată direct, ca în Ungaria, Cehoslovacia și Polonia, sau indirect, prin organismele suprastatale de integrare și control ale imperiului comunist (îndeosebi C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia).
În aceste condiții, începând cu anul 1990,  România s-a angajat într-un amplu proces de transformări, care vizează întreaga sferă a socialului. Procesul de schimbări este definit prin sintagma „tranziția la economia de piață”, dar este evident că această sintagmă acoperă doar transformările din economie. Tranziția are încă cel puțin două laturi importante: democratizarea în plan politic și schimbarea sistemului de distribuire (alocare) a resurselor rare în societate (D. Sandu, 1995). Studiile apărute până în prezent despre tranziția din Europa de Est s-au concentrat mai ales pe economie și, uneori, pe schimbarea sistemului de protecție socială.
Implicațiile factorilor politici, bogat tratate în mass-media, sunt slab reprezentate în analizele științifice. Dar, condițiile politice în care se desfășoară reformele economice și sociale joacă un rol determinant. Politicul este chiar mai important decât economicul în primii ani de schimbări, deoarece conducerea politică macrosocială este cea care gestionează întregul proces de reforme. Descentralizarea și democratizarea, reorganizarea instituțiilor statului sunt procese fundamentale, care depind, în primul rând, de conduita noilor actori politici. Acest lucru este clar afirmat și de către Z. Brzezinski în analiza pe care o face tranzițiilor din fosta zonă comunistă. Întâietatea reformei politice, vizând două aspecte importante – un consens politic democratic și un proces politic eficient – ca bază pentru reforma economică constituie, pentru specialistul american, a treia lecție importantă care trebuie desprinsă din modul de derulare a proceselor de schimbare postcomunistă (1993b, p. 3-13).
Am făcut aceste precizări introductive privitoare la cadrul general al tranziției postcomuniste în scopul evidențierii importanței analizei centrate pe factorii politici, în cazul de față, elitele politice. În categoria elitelor politice se încadrează toți cei care ocupă poziții de putere politică în societate. Sintagme apropiate, prin conținutul pe care îl au, ar putea fi cele de „clasa politică” sau „elite guvernante”. Sau ceea ce Robert Dahl numea „stratul politic”, adică „un strat restrâns de indivizi implicați în gândirea, dezbaterea și acțiunea politică într-o măsură mult mai mare decât restul populației” (1961, p. 90). În același mod, Robert D. Putnam consideră elita politică ca fiind constituită din „toți aceia care, în orice societate, se plasează în vârful ierarhiei” după dimensiunile interesului și implicării în politică și a capacității de influențare a acesteia” (1971, p. 651).
În acest context, merită să fie adusă în discuție dezbaterea care are loc în publicistica românească în legatură cu existența/inexistența unei clase politice actuale. Ea constituie o falsă problemă, întrucât după anul 1990 este evident că, în  România, s-a creat o elită sau o clasă politică, formată dintr-un grup socio-profesional de indivizi specializați în politică și care sunt ocupați numai cu politica. Din acest grup fac parte membrii parlamentului, funcționarii de rang înalt din ierarhiile executivului, precum şi echipele de conducere ale partidelor semnificative de pe scena politică.
            Analiști occidentali importanți, care au studiat procesele de tranziție de la regimurile totalitare sau autoritare la regimuri politice democratice, au pus accentul pe importanța variabilei „elite” în explicarea succesului sau eşecului acestor transformări. G. OʼDonnell şi Ph. Schmitter scot în evidență rolul pactului elitelor, definit ca „o înțelegere explicită dar nu întotdeauna explicată sau justificată public, intervenită între un set select de actori care caută să definească (ori să redefinească) regulile ce guvernează exercitarea puterii pe bazele unor garanții mutuale, în sprijinul «intereselor vitale» ale oricui intră în înțelegere” (1986, p. 37).
S. P. Huntington, în evaluarea pe care o făcea, în 1984, asupra șanselor de democratizare ale unor țări, insista, de asemenea, pe importanța negocierilor dintre elite: „instituțiile democratice se creează prin negocieri şi compromisuri între elitele politice, calculându-şi şi urmându-şi propriile interese şi dorințe” (1984, p. 212). Și mai accentuată apare această idee la Higley şi Burton, care leagă direct șansele de reuşită ale tranzițiilor spre democrație de transformarea elitelor din elite dezbinate în elite unificate. „Fără aceste transformări, tranzițiile spre democrație este probabil să fie scurte oscilații în cadrul instabilității regimului” (1989, p. 28).
            În acest cadru teoretic general se plasează încercarea de a diagnostica starea actuală a elitei politice romanești şi de a vedea apoi cum se reflectă ea în evoluțiile stabilității sistemului politic de după decembrie 1989.
Ce se întâmplă în prezent cu elita politică românească? Care este clivajul cel mai important care o segmentează în  diferite fracțiuni şi care sunt relațiile dintre aceste fracțiuni? Este elita politică actuală în conflict sau a reuşit să se unifice consensual în ultimii cinci ani de evoluție postcomunistă? Premisa de baza este cea potrivit careia cea mai importantă linie de despărțire a elitei politice actuale românești rezultă din poziția ocupată față de putere. Acest clivaj împarte clasa politică în doua tabere politice distincte: cei care guvernează efectiv şi cei care sunt în opoziție. Mai mult chiar, datorită presiunilor de supradeterminare a politicului asupra socialului, rezultate din inerția sistemului politic actual față de fostul sistem comunist, dezbinarea putere/opoziție a fost impusă şi celorlalte tipuri de elite: culturale, știintifice, economice (antrepenoriale) şi chiar societății în întregul său. Împărțirea în două tabere între care ostilitatea a atins punctul culminant în prima parte a anului 1990 este demonstrată de o serie de argumente, dintre care voi aminti câteva, la întâmplare.
            Astfel, începând cu anul 1990, lumea culturală românească, elita culturală în primul rând s-a divizat, în funcție de poziția față de putere (F.S.N.) în două grupări – cea mai mare parte alăturându-se opoziției şi desfășurând, mai ales în presa scrisă, o campanie de contestare a legitimității guvernanților, centrată pe ideea ca ei „au confiscat revoluția” şi o altă parte, mai puțin numeroasă, care se declara apolitică, dar sprijinea tacit F.S.N.-ul şi pe președintele Iliescu. Cale de mijloc nu exista, iar polemicile între cele două tabere au fost duse cu un limbaj extrem de dur, după toate regulile războiului cultural.  
Aceeaşi situatie anormală, de conflict generat de ruptura putere/opoziție, a cunoscut şi lumea ştiințifică şi academică. Un caz în acest sens îl constituie polarizarea comunității economiştilor români în cele două asociații ştiintifice importante – Asociația Generală a Economiştilor din  România (AGER) și Societatea Economiștilor (SOCEC). Prima cuprinde economiști apropiați de cercurile puterii și care se pronunță pentru menținerea unei părți semnificative din avuția națională în proprietatea statului, pentru intervenționism în economie etc., în timp ce cea de a doua are membri dintre specialiștii mai tineri, critici față de politica economică a guvernului și cu o concepție științifică mai liberală. În domeniul vieții sindicale este semnificativă ruptura intervenită în cea mai mare confederație sindicală din  România (CNSRL-FRÂȚIA). Au rezultat două confederații: mai vechea CNSRL-FRĂȚIA, cu orientare favorabilă puterii executive, și o nouă confederație – Confederația Sindicatelor Democrate din  România, încadrată în tabăra opoziției.
În analiza divizării elitei politice actuale din  România sunt posibile două tipuri de demersuri, după cum urmează:
a) vizualizarea stării de conflict dintre cele doua fracțiuni prin analizarea și interpretarea factorilor de separație care țin de nivelul individual al celor aflați în pozițiile de putere. Între aceşti factori ar putea fi incluse datele individuale ale membrilor elitei – vârstă, pregătire școlară, rute profesionale parcurse dar și atitudinile, ideologiile şi valorile fundamentale la care aceștia aderă;
b) cuantificarea stării conflictuale prin luarea în considerare a barierelor de tip instituțional.
La intersecția dintre cele două se situează problema deosebit de importantă a contactelor şi interacțiunilor personale dintre membrii elitei politice.
Ca surse de informare au fost utilizate documentele principalelor partide politice (programe, statute, declarații), colecțiile ziarelor „Adevarul” şi „România Liberă” şi Dicționarul personalităților publice-politice pentru anii 1989-1992. După 1989, informațiile despre viața politică, confruntările dintre partide și personalități, duse în parlament sau în mass-media, informații care țin de performanțele politice ale diferiților actori au devenit publice și analiza de față se bazează preponderent pe prelucrarea celor mai semnificative dintre ele.
Ipoteza principală este aceea a stării conflictuale maxime dintre putere şi opoziție, existente în primii ani de tranziție (vârful tensiunii fiind atins în campania electorală din 1990 şi în timpul demonstrației din Piata Universității) şi a diminuării ei treptate în anii următori, fără însă a se ajunge la unitatea consensuală a elitei politice.
 
A. Factori individuali de generare a conflictului
În această categorie se încadrează gradul de omogenitate socială a celor două grupări, urmărit prin caracteristicile vârstă, sex, pregătire școlară și rute profesionale parcurse până la accederea în poziția de elită, pe de-o parte, şi dezbinarea ideologică şi valorică a subiecților umani care fac parte din elită, pe de altă parte.
 
A1. Eterogenitatea socială a elitei politice
Întrucât elita politică românească şi-a constituit status-quo-ul în anul1990, la primele alegeri parlamentare libere după prăbuşirea dictaturii și tot în acel an am situat şi starea maximă a conflictului dintre putere şi opoziție, am considerat mai potrivită analiza omogenității sociale a elitei pentru această primă fază de evoluție postcomunistă. În acest scop, a fost utilizat, ca sursă de date, Dicţionarul personalităților publice-politice (1989-1992), în care există informații despre „toți aceia care au ocupat, în perioada 22 decembrie 1989 – 27 septembrie 1992, posturi şi funcții în care şi-au asumat sau au fost obligați să-şi asume atitudini politice” (1993, p. III). Această „bancă de date” din sfera politică românească nu răspunde tuturor criteriilor de ştiinţificitate, existând şi cazuri de omisiuni sau prezentări sumare ale unor personalități, dar chiar şi în aceste condiții, efortul de interpretare comparativă a puterii şi opoziției poate oferi unele răspunsuri semnificative pentru scopul analizei.
            Concret, au fost cuantificate şi interpretate date despre 462 de persoane aflate în poziții de putere, în perioada 1990-1992, grupate pe cele două secțiuni, după cum urmează (…):
Putere:
– 148 parlamentari F.D.S.N.;
– 143 parlamentari F.S.N.;
– 52 funcționari de rang înalt din aparatul executivului (miniștri, secretari de stat şi ambasadori) care au facut parte din guvernul Român.
Opoziție:
 – 96 parlamentari ai P.N.L., P.N.Ț.C.D. şi U.D.M.R. şi președinți, vicepreședinți sau secretari generali ai acestor partide;
 – 12 parlamentari P.D.A.R.;
 – 11 parlamentari P.U.N.R.
Opoziția autentică am considerat-o ca fiind constituită din PNȚCD, PNL şi UDMR, întrucât chiar din primul parlament a fost previzibilă coaliția ulterioară dintre FDSN (PDSR), PUNR şi PDAR.
Informații cu caracter general rezultate din prelucrarea datelor:
 – elita politică postcomunistă din  România este extrem de masculinizată. Cu excepția PNL, în care aproape 10% dintre parlamentari erau femei, în celelalte partide procentul este sub 5%, în timp ce aparatul executivului şi grupurile parlamentare UDMR, PNȚCD, PDAR şi PUNR nu au nici o femeie;
– educația universitară sau postuniversitară este foarte importantă şi foarte răspândită. Doar vechiul FSN avea între parlamentari un numar restrâns de subiecți (sub 5%) care nu absolviseră o formă de pregătire universitară.
Informațiile care constituie argumente în sprijinul afirmării stării eterogene a elitei politice le-am grupat în două categorii:
1) vârsta medie şi pregatirea şcolară:
            Vârsta medie a fost calculată pentru anul 1990. Se observă ca vârsta medie a celor trei grupe ale puterii se situează în intervalul 40-50 ani, existând o diferențiere de 5 ani în minus pentru parlamentarii care au rămas fideli fostului premier Roman, după sciziunea Frontului. În acelaşi interval de vârstă intră şi grupul parlamentar UDMR, în timp ce parlamentarii PNL şi PNȚCD sar în grupe mai avansate de vârstă. Cazul extrem este cel al grupului parlamentar PNȚCD, cu vârsta medie de aproape 70 de ani, având mai mult de o generație peste cea a puterii. Chiar și în condiții de evoluție istorică normală, această diferență constituie un obstacol real în calea comunicării.
Din punct de vedere al pregătirii școlare, diferențele sunt la fel de importante. Astfel, în timp ce în gruparea puterii predomină pregatirea tehnică şi economică, în grupurile parlamentare ale opoziției proporțiile cele mai însemnate sunt deținute de subiecții cu pregătire universitară umanistă şi juridică. Această diferențiere s-a menținut până în prezent. Poate fi afirmată, în aceste condiții, o tendință generală pentru perioada postcomunistă, potrivit careia în gruparea puterii predomină oamenii cu pregatire tehnică şi economică, cu o viziune pragmatică asupra vieții, în timp ce în opoziție preponderenți sunt intelectualii umanişti, oameni de cultură şi artă, a căror viziune este mai degrabă radicală şi de perspectivă.
2) Rute profesionale anterioare parcurse de membrii celor două grupări:
Aşa cum sublinia Dumitru Sandu (1994, p. 7), elitele economice şi politice actuale nu au surse de proveniență „pure”, în sensul că fiecare grupare în parte ar proveni din izvoare distincte. D. Sandu identifică, în contribuția sa, trei rute importante: a nomenclaturii, a marginalilor şi a competenței. Plecând de la această idee am dezvoltat categoriile din baza de recrutare, identificând cinci tipuri posibile de cariere anterioare anului 1989, după cum urmează:
a) Nomenclatura – pozițiile de putere şi decizie macrosocială în fostul regim comunist;
b) Tehnocrația şi „intelighenția” partidului – intrând în această categorie experții şi cercetătorii din institutele academice din domeniile politic şi economico-social, precum şi funcționarii din aparatul administrativ central de planificare şi control;
c) Funcționarii de rang mediu şi inferior – administratori ai fostelor întreprinderi de stat sau cooperatiste, lucrători în administrația locală etc. şi care aveau mai ales funcții de execuție;
d) Intelectualitatea neimplicată politic (având un anumit grad de independență față de ideologia oficială şi față de statul comunist) – avocați, medici, profesori în învățământul universitar sau mediu, oameni de cultură şi artă etc;
e) Opozanții sau marginalii regimului comunist – elite ale fostelor partide precomuniste, deținuți politici, dizidenți etc .
Proporțiile de repartizare a indivizilor proveniți din cele cinci surse în elita politică a puterii  şi a opoziției ne indică, din nou, o netă separație între ele. Astfel, dacă în gruparea puterii primele trei categorii – nomenclatura, tehnocrația şi funcționarii – furnizează peste trei sferturi din elitele politice, în partidele de opoziție, mai ales PNL şi PNȚCD, situația este exact opusă: peste 90% din elitele lor politice provenind din opozanți şi intelectualitatea neimplicată politic. Din nou grupările cele mai opuse sunt cele ale puterii şi grupul parlamentar PNȚCD.
Discuția poate fi ilustrată, în acest punct, cu exemplificări concrete pe baza informațiilor deținute despre principalele personalități politice ale celor două tabere. Astfel, în anul 1990 opoziția s-a identificat aproape total cu partidele istorice interbelice, iar mesajul ei politic a fost monopolizat de către supraviețuitorii temnițelor comuniste din epoca Dej. Pe de altă parte, principalii lideri ai puterii au fost fie nomenclaturiști de vârf din aparatul fostului partid comunist, fie urmaşi ai nomenclaturiștilor. Cele două grupări au pus față în față grupul foștilor deținuți politici – Corneliu Coposu, Valentiu Gabrielescu, Ion Diaconescu, Ioan Lup, fiecare dintre ei petrecând peste 10 ani în închisorile politice comuniste, cu grupul foștilor activiști de rang înalt –Ion Iliescu, Victor Bârlădeanu, Silviu Brucan, Dan Marțian. A rezultat, în mod firesc, o ruptură aproape totală, vizibilă la nivelul acțiunilor publice ale membrilor celor două secțiuni ale elitei politice. Această tendință s-a prelungit pentru întreaga evoluție postcomunistă a  României, în structurile actuale ale puterii regăsindu-se eșaloanele doi şi trei ale fostului regim şi, nu în ultimul rând, tehnocrații produşi de sistemul comunist, în timp ce Convenția Democratică a atras preponderent oameni cu orientare umanistă, radicală şi etică, nereuşind să-şi creeze un grup consistent de tehnocrați în vederea unei eventuale guvernări. În acest punct se originează probabil atât poziția Convenției Democratice de opoziție etern-minoritară cât şi dificultatea de comunicare a ei cu puterea şi cu societatea în general.
 
A.2 Divizarea ideologică şi valorică
În privința orientărilor valorice şi ideologice ale elitelor politice, cu toate că în prezent foarte puțini politicieni sunt capabili să enunțe şi să susțină o ideologie clară, există diferențe semnificative între „oamenii puterii” şi cei ai opoziției, care ies la lumină mai ales în timpul discursurilor publice. În gruparea puterii poate fi identificat un discurs populist-utilitarist, orientat spre problemele concrete ale reformei, în timp ce de cealaltă parte a baricadei, mai ales în cadrul C.D.R., se insista pe același discurs etic şi radical, având ca teme centrale anticomunismul, reforma morală, monarhismul etc.
În acelaşi timp, trebuie spus că procesul de clarificări ideologice ale forțelor politice din  România este în plină desfășurare, determinând şi în prezent mutări importante în viața alianțelor sau a partidelor. Nu se poate spune că există în  România partide cu o orientare ideologică bine specificată şi stabilă. Dar, chiar şi în aceste condiții, am identificat trei linii de divizare ideologică şi programatică între elitele puterii şi elitele opoziției:
1) concepția despre rolul şi funcțiile instituțiilor statului;
2) concepția despre modelule conomic considerat dezirabil pentru economia românească;
3) orientările de politică externă.
1. Instituția statului a fost cea care a cunoscut cele mai rapide şi profunde transformări după prăbuşirea sistemului comunist. Multe dintre acestea, între care abandonarea rolului conducător al partidului comunist şi instituirea pluripartidismului, alegerile libere şi reconstituirea parlamentului, reapariția unor instituții majore ale puterii judecătoreşti şi altele de acest gen au fost larg împărtăşite de toate forțele politice, inclusiv din opoziție. Dar au existat şi există elemente de cea mai mare importanță în legatură cu instituțiile statului asupra cărora puterea şi opoziția se găsesc într-un disens major. Trei dintre ele le voi aminti în continuare.
            Este vorba, în primul rând, despre marea dispută în legatură cu forma de guvernământ – monarhie constituțională sau republică. O parte considerabilă a opoziției, începând cu PNȚCD, a contestat şi contestă şi în prezent forma de guvernământ din  România, considerând-o ilegitimă şi continuatoare directă a comunismului, nefacând niciun secret din punerea ei sub semnul întrebării în cazul accederii la putere.
Al doilea element de divizare între putere și, de data aceasta, aproape întreaga opoziție, îl constituie problema prerogativelor prea mari ale instituției prezidențiale. Elitele politice din opoziție au subliniat, de fiecare dată când au avut ocazia să o facă, faptul ca instituția prezidențială, prin prerogativele cu care este investită de Constituție și prin comportamentul actorilor politici care o întruchipează, constituie o amenințare directă la principiile democratice de conducere macrosocială.
A treia chestiune conflictuală se referă la opțiunea între centralizarea şi descentralizarea conducerii sociale și, în acest context, la delegarea dinspre administrația centrală a unor puteri de decizie sporite administrațiilor locale. Din cauza că opozitia a câștigat alegerile locale de la începutul anului 1992, dar nu a reușit să se impună şi în cele parlamentare, polarizarea puterii şi a opoziției s-a accentuat, prima opunându-se autonomiei locale autentice solicitată de cea de-a doua.
Aceleşi dezbateri şi concepții în conflict există şi în privința altor instituții fundamentale ale statului cum sunt cele ale puterii judecatorești, astfel încât se poate conchide că nu există o înțelegere şi un consens minimal între cele doua secțiuni ale elitei politce românești nici măcar în legătură cu instituțiile principale ale țării.
2. În ceea ce privește concepția despre modelul economic de dezvoltare, este observabilă aceeaşi ruptură de fond între putere şi opoziție. Puterea, care a guvernat întreaga perioada de după decembrie 1989, a acceptat formal necesitatea reformei economice dar, în realitate, cel puțin după 1992, schimbările au fost mult încetinite, transformările în structura drepturilor de proprietate fiind minime, iar restructurarea reală a industriilor în declin nici nu a început. Mai mult chiar, în anii 1990-1991, în încercarea de a găsi o așa numită „a treia cale” de evoluție, puterea a lansat o adevarată campanie având ca laitmotive „întoarcerea patronilor”, „întoarcerea moşierilor”, prin care era atacată direct opoziția ca fiind mandatara, din punct de vedere politic, a acestor foști şi viitori capitaliști nemiloşi. Chiar și în condițiile în care privatizarea a reuşit să mobilizeze un larg consens în ceea ce privește necesitatea ei, există diferențe semnificative între modurile în care văd posibilă derularea ei fracțiunile elitei politice, puterea optând pentru un ritm scăzut şi o schimbare lentă, în timp ce opoziția se pronunță pentru schimbări de amploare şi într-un ritm mai susținut.
În acest context poate fi plasată ruptura din fostul Front al Salvării Naționale, intervenită în anul 1992, în urma căreia au rezultat două partide grupate în jurul celor doi lideri – Iliescu şi Roman. Incompatibilitatea ideologică dintre putere şi opoziție s-a menținut plâna în prezent. Puterea, fiind condiționată de sprijinul parlamentar al unor partide ca PSM sau PRM, are o abordare etatistă, mizând pe o intervenție ridicată a statului în economie şi pe întârzierea şi amânarea transformărilor care ar face din economia românească o economie de piață liberă, în timp ce opoziția dorește ca procesul de liberalizare a economiei naționale să fie rapid şi autentic.
3. În domeniul politicii externe am consemnat evoluția de la conflictul perspectivelor celor doua grupări, specific anilor imediat următori căderii comunismului, la un oarecare consens în ceea ce privește orientările fundamentale în relațiile internaționale ale  României. Disensul a existat atât în orientările strategice externe inițiale, opoziția susținând din start o apropiere puternică de structurile occidentale, în timp ce puterea a semnat un tratat dubios cu defunctul imperiu sovietic, cât şi în legatură cu chestiunea maghiară. Până în acest an (1995), opoziția nu a încetat să acuze gruparea puterii de așa-zisa „diversiune maghiară” atât în ceea ce privea relațiile încordate dintre  România şi Ungaria, cât şi față de minoritatea maghiară din țară. UDMR a fost parte componentă a Convenției Democratice. Pe masură ce elitele puterii au reușit să se apropie de structurile de integrare euro-atlantice, cât şi datorită cererilor tot mai insistente ale maghiarilor de autonomie pe criterii etnice, s-a reușit realizarea unui consens minim între principalele forțe politice din țară în vederea apărării interesului național în domeniul politicii exteme.
 
B. Bariere instituționale în calea integrării elitei politice
O serie întreagă de piedici în calea integrării au fost generate de construcția cadrului instituțional politic nou și de modul concret în care noile instituții au fost aduse la viață prin subiecții umani care le-au ocupat. Instituțiile specifice unui sistem politic de tip occidental, care au apărut pe scena politică românească în prima etapă postcomunistă, nu sunt rezultatul negocierilor şi cooperării dintre cele două grupări, ci reprezintă voința politică a unei singure părți, respectiv a puterii. Regulile şi principiile care stau la baza înființării și funcționării instituțiilor centrale ale statului – guvern și președenție, parlament bicameral, curte constituțională, curtea de conturi etc. – au fost fixate de către voința hegemonică a elitelor puterii, grupate în FSN. În această primă fază de construcție a cadrului constituțional, opoziția, datorită scorului electoral slab realizat la alegerile parlamentare din mai 1990, a avut un rol de simplu decor, opiniile și pozițiile reprezentanților ei neînsemnând aproape nimic în ecuația votului din constituantă. În aceste condiții, elitele opoziției s-au opus aproape în bloc Constituției din 1991 şi au desfășurat o amplă campanie de presă pentru influențarea publicului în sensul respingerii ei.
            Al doilea element important de natură instituțională, asupra căruia mă voi opri datorită implicațiilor sale în emergența stării de conflict dintre putere şi opozitie, privește lupta dusă pentru ocuparea noilor instituții, câștigată net de către elitele puterii. Din 1990 și până în prezent puterea executivă a aparținut, cu excepția scurtului interval al guvernării Stolojan, în totalitate elitelor asociate cu regimul Iliescu și partidele sale satelit (FSN, FDSN, PDSR). În această „luptă pentru administrație”, cum a numit-o Vladimir Pasti (1994, p. 96), elitele și-au adjudecat toate pârghiile de decizie macrosocială precum și privilegiile asociate lor. Gruparea opoziției a fost constant îndepărtată de la împărțirea „prăjiturii sociale”, deosebit de consistentă în condițiile privatizării fostelor întreprinderi de stat. A rezultat, în termenii utilizați de VI. Pasti, o „guvernare în folos propriu, ale cărei decizii au fost orientate în primul rând de interesele de consolidare politică” (1994, p. 97).
Pe creasta de val a acestui proces s-a situat instituția prezidențială care, prin persoana președintelui Iliescu, deține majoritatea comenzilor vieții politice, economice, justiției și structurilor militare ale statului. Iar prin modul sistematic de selectare şi numire a oamenilor în funcții de cea mai mare importanță în stat, pe criterii politice şi doar din gruparea puterii, Președinția a accentuat fenomenul separației elitelor politice actuale. Toate acestea indică faptul ca actuala putere are tot mai mult caracterul unei oligarhii decisă să-și păstreze pozițiile de decizie un timp cât mai îndelungat și să utilizeze toate mijloacele pe care le are la dispoziție în acest scop.
 
Concluzii – încercare de predicție în legătură cu stabilitatea politică din  România
 
 În evoluția României din ultimii cinci ani pot fi făcute unele constatări în legătură cu variabilele care influențează stabilitatea politică. Voi începe cu influențele dezvoltate de instituții. După o primă perioadă de ambiguitate legislativă și instituțională, cadrul instituțional nou, specific regimului politic democratic, a fost edificat. Procesul a căpătat consistență odată cu promulgarea Constituției la sfârșitul anului 1991. Dar simpla reglementare juridică și existența formală a instituțiilor democratice nu rezolvă integral ecuația stabilității sistemului. Intervine, în acest context, problema deosebit de importantă a gradului de încredere acordată de către populație acestor instituții. Or, din această perspectivă, România trăiește în prezent un adevărat declin al legitimității. Această evoluție este demonstrată de barometrele opiniei publice, efectuate pe tot parcursul anului 1994 și în prima parte a anului 1995.
Potrivit rezultatelor obținute, activitatea instituțiilor fundamentale ale statului – guvem, parlament, justiție – este constant apreciată negativ sau foarte negativ de către majoritatea populației. Procentul variază între două treimi și trei sferturi. Tot atât de mulți membri ai societății românești își declară nemulțumirea față de viața politică în ansamblul său (Revista de cercetări sociale, nr. 1, 2, 3, 4/1994).
Se poate spune, în aceste condiții, că noul cadru instituțional creat în ultimii cinci ani cunoaște o adevărată criză de legitimare, inducând efecte negative asupra stabilității politice.
Influențe negative pot să apară și din direcția frustrării relative trăite în prezent de cea mai mare parte a societății românești. Evenimentele din decembrie 1989 și primele evoluții postcomuniste din cursu anului 1990, au dus la o adevarată explozie a aspirațiilor oamenilor în toate domeniile vieții. Apoi, procesele de schimbare economică („tranziția la economia de piață”) au generat costuri sociale și umane, conducând populația printr-o „adevărată vale a plângerii” (Dahrendorf, 1993, p. 74).
Scăderea drastică a producției de bunuri, cu aproape 50% față de 1989, a determinat o degradare rapidă și continuă a standardului de viață și o explozie a săraciei (vezi Zamfir, C., Pop, M.A., Zamfir, E., 1993). A apărut astfel o adevarată prapastie între ceea ce sperau și așteptau oamenii să le aducă prabușirea comunismului și ceea ce s-a înâmplat efectiv în prezent. Această mare dezamăgire sau frustrare relativă amenință noul cadru constituțional și regimul politic în ansamblul său.
Alte piedici în calea stabilizării regimului politic actual din România se originează în cultura politică a societății, care, după firavele tradiții democratice din perioada interbelică, a fost puternic afectată de dictaturile care s-au succedat în ultima jumătate de secol.
Plecând de la aceste considerente, cât și de la faptul că instituțiile create după 1990 sunt dominate de persoanele care le ocupă, cu atât mai importantă apare o eventuală transformare a elitei naționale în sensul angajarii fracțiunilor ei într-un pact sau o înțelegere prin care să se stabilească reguli minimale ale jocului politic și un consens în privința principiilor constituționale de organizare a statului.
Dacă grupările politice din  România se vor dovedi incapabile, sau neinteresate în continuare, de negocieri în această direcție, continuând să acționeze în spațiul public după regulile confruntării și ale războiului și percepând jocul politic ca un joc cu sumă nulă, starea de semistabilitate se va perpetua, cu efecte negative în planul performanței economice și sociale.

 

Notă

* Prezenta variantă a fost publicată în Nr. 4/1995 al Revistei Polis.

Bibliografie

Aron, Raymond, „Social Structure and Rulling Class”, în British Journal of Sociology, nr. l, 1950, pp. l-16, 126-143.

Bădescu, Ilie, Sociologia eminesciană, Editura Porto-Franco, Galați, 1994.

Brzezinski, Zbigniev, Marele eșec, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993a.

Brzezinski, Zbigniev, „The Great Transformation”, în The National Interest, 1993b, pp. 3-13.

Burton, G. Michael, Higley, John, „Elite Settlements”, în American Sociological Review, vo1. 52, 1987, pp. 295-307.

Dahl, Robert A., Who Governs?, New Haven, 1961.

Dahl, Robert A., „Further Reflections on the Elitist Theory of Democracy”, în The American Political Science Review, nr. 21, 1966, pp. 295-305.

Dahl, Robert A., Polyarchy, Yale University Press, 1971.

Dahrendorf, Ralf, Society and Democracy in Germany, Garden City, New York, 1967.

Dahrendorf, Ralf, Reflexii asupra Revoluției din Europa, Editura Humanitas, București, 1993.

Diamond, Larry, Linz, Juan J., Lipset, S. M., Politics in Developing Countries, Colorado, Lynne Rienner Publisher, 1990.

Etzioni, Amitai, The Active Society, The Free Press, New York, 1968.

Gerth, H. H., Mills, C. W., From Max Weber … , New York, Oxford University Press, 1946.

Giurescu, Constantin C. (coord.), Istoria României în date, Editura Enciclopedică, București, 1972.

Gusti, Dimitrie, Opere, vol. I, Editura Științifică, București, 1968.

Higley, John, Burton, G. M., „The Elite Variable in Democratic Transitions and Breakdowns”,

în American Sociological Review, vo1. 54, 1990, pp. 17-32.

Higley, John, Burton, G. M., Field, G. L., „In Defense of Elite Theory”, în American Sociological Review, vol. 55, 1990, pp. 421-426.

Higley, John, Moore, Gwen, „Elite Integration in United States and Australia”, în The American Political Science Review, vo1. 75, 1981, pp. 581-597.

Huntington, Samuel P., Political Order in Changing Societies, Yale University Press, 1968.

Huntington, Samuel P., „Will More Countries Become Democratic?”, în Political Science Quarterly, 99, 1984, pp. 193-218.

Ibrăileanu, Garabet, Studii Literare, vol. I, Editura Minerva, București, 1979.

Ionescu, Nae, Roza Vânturilor, Editura Roza Vânturilor, București, 1990.

Lipset, Samuel Martin, Political Man, The John Hopkins University Press, Baltimore, 1981.

Lovinescu, Eugen, Istoria civilizației române modeme, Editura Minerva, București, 1992.

Maiorescu, Titu, Critice, Editura Eminescu, București, 1976.

Manoilescu, Mihail, Rostul și destinul burgheziei românești, Cugetarea-Georgescu Delafras, 1942.

Michels, Robert, Political Parties, The Free Press, New York, 1962.

Mills, C. Wright, The Power Elite, Oxford University Press, 1956.

Mosca, Gaetano, The Rulling Class, New York, London, 1939.

O’Donnell, Guillermo, Schmitter, P. C., Transitions from Authoritarian Rule, The John Hopkins University Press, Baltimore, 1986.

Pareto, Vilfredo, The Rise and Fall of the Elites, The Bedminster Press, 1968.

Pasti, Vladimir, „Tranziția politică: o evaluare”, în R.C.S., nr. 2/1994, pp. 93-98.

Putnam, Robert D., „Bowling Alone”, în Journal of Democracy, vol. 6, 1995, pp. 65-79.

Sandu, Dumitru, „Elite, rute și instituții”, în Sfera Politicii, nr. 23, 1994.

Sandu, Dumitru, Sociologia tranziției, (note de curs), Universitatea București, 1995.

Sartori, Giovanni, „Anti-Elitism Revisited”, în Government and Opposition, 1978, pp. 58-80.

Sartori, Giovanni, The Theory of Democracy Revisited, Chatham House Publisher, 1988.

Sauco, A. N. G., „Calea spaniolă de la dictatură la democrație”, în România Literară, nr. 38, 1990.

Scurtu, Ioan, Bulei, Ion, Democrația la români, Editura Humanitas, București, 1990.

Selejan, Ana, Trădarea intelectualilor, Editura Transpres, Sibiu, 1992.

Tocqueville, Alexis de, Despre democrație în America, Editura Humanitas, București, 1995.

Vlăsceanu, Lazăr, „Ieșirea din utopie: premise pentru o opțiune”, în R.C.S., nr. 1, 1994.

Ungureanu, Ion, Paradigme ale cunoașterii societății, Editura Humanitas, București, 1990.

Zamfir, Cătălin, Vlăsceanu, Lazăr, Dicționarul de sociologie, Editura Babel, București, 1993.

Zamfir, Cătălin, Pop, Marius A., Zamfir, Elena, România ʼ89-ʼ93. Dinamica bunăstării și protecția socială, Editura Expert, 1994.

Zeletin, Ștefan, Burghezia română, Editura Humanitas, București, 1991.

x x x, Dicționarul personalităților publice-politice 1989-1992, Editura Holding Reporter, București, 1993.

x x x, „Barometrele opiniei publice”, în R.C.S., 1994.