Critica lui Iuliu Maniu la adresa regimului autoritar carlist și a partidului unic: Frontul Renașterii Naționale

 Iuliu Maniu’s criticism of the authoritarian Carlist regime and the single party:National Renaissance Front

 Florin GRECU

Abstract: This article retrospectively analyzes the regime of the royal authoritarian monarchy in Romania, the period 1938-1940 from the perspective of the criticism of Iuliu Maniu, the leader of the National Peasant Party, who was the supporter of the representative democratic regime, of parliamentary constitutionalism, the defender of democratic political and civil rights and freedoms. The confiscation of individual rights and freedoms, the suppression of political parties, the establishment of the single party, the organization of elections and the surrogate of the parliamentary institution, determined Iuliu Maniu to reject the legislative measures of a dictatorial regime, established by decree-laws, promulgated by the monarch. Iuliu Maniu criticized the single party, the annulment of the elections, the dissolution of the political parties, the criticism of the parody of the elections for the Chamber and the Senate, the criticism of the corporate parliament of the establishment of the lands, but also the worst thing that the King, being the self-proclaimed head of the single party, assumed all political responsibility for the acts of the new regime. According to Maniu, the sovereign had to be shielded from responsibility, as this fell to the government.

Keywords: Iuliu Maniu, single party, National Renaissance Front, corporate parliament, authoritarian monarchy, Romania

Introducere

În perioada regimului autoritar carlist, 1938-1940, Sfinxul de la Bădăcin, metaforă atribuită de Nicolae Iorga lui Iuliu Maniu[1], liderul opoziției democratice, a fost susținătorul regimului democratic reprezentativ, al constituţionalismului parlamentar, apărătorul drepturilor şi libertăților politice și civile democratice. Confiscarea drepturilor şi libertăților individuale, suprimarea partidelor politice, înființarea partidului unic, organizarea alegerilor şi surogatul instituţiei parlamentare, l-au determinat pe Iuliu Maniu să respingă măsurile legislative ale unui regim dictatorial, instaurat prin decrete-legi, promulgate de monarh.

Instituționalizarea regimului, prin plebiscitatarea şi promulgarea constituţiei şi organizarea alegerilor pentru parlamentul corporatist au fost catalogate de Maniu ca reprezentând „parodii”, deoarece sub un regim al dictaturii unde parlamentul este subordonat executivului dezbaterea politică, principiu fundamental într-o democraţie reprezentativă, este doar un substitut instituţional. Frontul Renașterii Naționale a dat un pseudo parlament, legitimat prin alegeri nedemocratice, creație a puterii executive. Astfel, „fără o campanie electorală propriu-zisă din care a lipsit competiția politică (partidul unic fiind singura formațiune politică care s-a înscris în campanie) și cu ajutorul structurilor Ministerului de Interne (Poliția, Jandarmeria și Siguranța), FRN nu avea cum să nu câștige aceste <>”[2]. Chiar dacă monarhul încerca să justifice prin alegeri legitimarea democratică a regimului, „FRN păstra un potențial dictatorial, care făcea imposibilă reconcilierea politică cu opoziția, pentru că Maniu și Constantin C.I. Brătianu rămăseseră apărători ai principiilor monarhiei constituționale”[3]

Critica radicală a lui Iuliu Maniu, la adresa întregului regim autoritar carlist, 11 februarie 1938- 6 septembrie 1940, poate fi înţeleasă din „ (…) declaraţia necenzurată din 16 septembrie 1940, care rezumă un crez politic şi concentrează o imagine a ordinii constituţionale pe care se întemeiază”[4]. Maniu, prin critica la adresa noului regim dictatorial, patronat de Regele Carol al II-lea, apără Constituţia democratică de la 1923, adică drepturile fundamentale garantate românilor şi confiscate de Constituţia de la 27 februarie 1938, care consfinţea arbitrariul instituţional al statului.

Iuliu Maniu, prin critica la adresa fostului regim autoritar carlist, pune în lumină efectele negative ale guvernării, prin formula decretelor-legi, fapt care debutează odată cu guvernul Goga-Cuza şi se consfinţeşte prin instaurarea guvernului Patriarhului Miron Cristea, primul guvern al autorităţii monarhice. Maniu considera instituţia monarhică, Coroana, ca pe un arbitru obiectiv pe scena politică, „deci nu trebuia să dispună de dreptul de a numi guverne cari nu au popularitatea necesară şi nici asentimentul opiniei publice, ca guvernul numit să poată fi consfinţit prin votul cetăţenilor”[5]. România partidelor politice nu s-a prăbuşit, ci a fost subminată încă din primul moment în care arbitrariul regal a transgresat limitele unui parlamentarism dualist, care rezerva, totuşi, prerogative extinse Coroanei[6].

La 31 martie 1938, toate organizaţiile politice au fost desfiinţate. Maniu s-a manifestat public, în legătură cu desfiinţarea partidelor politice, fiind de părere că „partidele politice sunt expresia unei comunităţi de vederi, de drepturi civile şi de interese materiale şi morale, de aspiraţii naţionale şi sociale şi sunt o formă de organizare, care permite curentelor de opinie ale unei naţiuni să se manifeste fără a întrebuinţa violenţa”[7]. Partidele, fiind expresia voinţelor particulare din societate, nu pot fi considerate a fi rezultatul vreunui decret, adică ele nu se pot înfiinţa prin lege şi nu pot fi desfiinţate prin lege. Desfiinţarea partidelor, prin lege, de către noul regim şi infiinţarea unui partid unic, prin decret regal, a instituţionalizat noul regim autoritar, unde drepturile şi libertăţile sunt suprimate în favoarea drepturilor colective şi de grup, individul fiind subordonat statului, astfel încât partidele politice erau considerate a fi generatoare de dezordine socială.

Regimul autoritar carlist a reprezentat, conform lui Iuliu Maniu, consecinţa guvernărilor personale care se datora şi fărâmiţării partidelor politice, prin crearea fracţiunilor politice, fenomen care a început încă de la urcarea pe tron a regelui în 1930 şi a continuat până la alegerile din 20 decembrie 1937. În analiza „cauzelor prăbuşirii fostului regim”, Maniu aprecia că „pentru instaurarea acestui regim politic personal, Regele a urmărit cu persistenţă distrugerea autorităţii puterilor constituite în stat şi izolarea oamenilor politici, cari prin trecutul lor de muncă închinată binelui obştesc se bucurau de încrederea ţării. În acelaşi scop, el s-a bizuit să destrame partidele politice, considerându-le ca obstacole serioase în calea planurilor sale[8].

Planul unui regim autoritar era creionat dinainte de 11 februarie 1938 de actorii politici de sub guvernele personale şi de monarh. Apogeul a fost atins în momentul în care monarhul a dat lovitura de stat din 10/11 februarie 1938 şi a înlăturat regimul reprezentativ fundamentat pe Constituţia din 1923. Drepturile şi libertăţile politice au fost înlocuite cu starea de asediu şi guvernarea prin decrete-legi. Regimul reprezentativ simplu, lipsit de răspunderea miniştrilor în faţa parlamentului, era expresia Constituţiei de la 27  februarie 1938, instaurându-se astfel moharhia ministerială.

După ce a reuşit să instaureze un regim personal, regele, prin lovitura de stat de la 11 februarie 1938, a înlăturat Constituţia pe care jurase şi „a dat ţării o nouă Constituţie, prin care a suprimat toate drepturile naţiunii, pentru a putea să dea liber curs înclinărilor sale autocratice şi pasiunilor sale personale, exploatate de o clică de favoriţi fără scrupule de moralitate şi de patriotism”[9]. Clica de favoriţi de care amintea Maniu, în articolul din ziarul Universul, intitulat „Cauzele prăbuşirii fostului regim”, pune în lumină faptul că nu doar monarhul şi-a dorit un regim autoritar sau o dictatură personală, ci acest sentiment i-a fost hrănit de o serie de personalităţi, dizidenţii din fracţiunile partidelor politice. Armand Călinescu, de exemplu, a fost cel care, alături de regele Carol, a schiţat regimul de mână forte[10], iar Constantin Argetoianu, încă din anii 30’, nutrea sentimente „pentru un guvern totalitar, pentru un guvern al ordinii şi autorităţii, un guvern dincolo de orice alegeri sau tiranie de club”[11].

Constituţia de la 1923, fiind una de tip pact, prevedea legătura dintre rege şi naţiune, dar trecerea la Constituţia octoiată sau concentrată reflectă tranziţia de la modernitatea constituţională începută la 1866, la monarhia patrimonială, adică întoarcea în plin Ev Mediu a instituţiei monarhice. Maniu demască „distanţa dintre legitimitatea invocată plebiscitar şi fraudarea mecanismului de revizuire prevăzut de actul de la 1923, fapt care indică natura dolosivă a strategiei „Noului Regim”[12]. În acest sens, Maniu a combătut Constituţia de la 27 februarie 1938, deoarece legea fundamentală suspenda drepturile şi libertăţiile, reprezentând „o deviere de la traiectoria democrat liberală fixată în 1866 şi desăvârșită în 1923”[13]. Constituţia noului regim era expresia unui sistem despotic care a eliminat partidele politice şi a desfiinţat separarea puterilor în stat, a mai desfiinţat şi sistemul parlamentar cu răspundere în faţa miniştrilor, responsabilitatea ministerială fiind un atribut al regelui, deoarece miniştrii erau numiţi de monarh, considerat capul statului, conform Constituţiei.

Legea fundamentală de la 27 februarie pune în practică fenomenul erodării instituţiei parlamentului. Iuliu Maniu, în luarea de poziţie din Memorandum, aprecia că: „fără a mai putea aspira la titlul de pact fundamental, întrucât acest termen presupune două voinţe liber contractante, ea este un edict unilateral, care consacră, în forme quasi legale, situaţia de autocrat al purtătorului Coroanei. Ea desfiinţează principiul separaţiunii puterilor în stat, care, în forme deosebite şi meşteşugite, sunt întrunite într-o singură mână, şi răpeşte naţiunii, pusă în cătuşele stării de asediu şi ale cenzurii, orice posibilitate de manifestare liberă, de participare sau de înrăurire efectivă asupra conducerii statului”[14].

Parodia plebiscitului

Arhitectura constituţională reflectă parodia care a stat la baza actului fundamental şi anume organizarea plebiscitului, pe care actorii politici ai monarhiei autoritare o vedeau ca pe o adevărată manifestare democratică a cetăţenilor. „Constituţia edictată de majestatea sa la 20 februarie1938 este o Constituţie octoiată, lipsită de continuitate în drept. Atât Constituţia de la 1866, cât şi cea din 1923, stabileşte în mod precis cum putea fi modificată Constituţia veche sau cum putea fi făcută o nouă Constituţie. Sunt forme precise, care reglementează cum trebuie să se stabilească raportul de forţe dintre Rege şi naţiune în ce priveşte noua Constituţie, forme care au fost complet nesocotite şi care nu pot fi considerate ca substitute, prin parodia plebiscitului care s-a aranjat ieri”.[15]

Mecanismul totalitar carlist a confecţionat unanimităţi totalitare prin care Maniu, în intervenţiile sale publice, a încercat decontrucţia acestui sistem autoritar, iar „critica constituţională evidenţiază modalitatea de falsificare a voinţei naţionale”[16]. Imaginea consultării populare „în care cei care votau pentru/da erau primiţi fără legitimaţie, iar cei care votau contra/nu trebuiau să se legitimeze de alegători şi supuşi persecuţiilor”. Secţiile de vot arătau ca nişte cazărmi militare, iar „ordinea cazonă a secţiilor de votare amplasate în localul marilor administraţii de stat, acolo unde funcţionarii acestora să meargă in corpore la vot, sub conducerea şefilor ierarhici”[17], pun în lumină faptul că entuziasmul popular de a merge la urne şi de a vota Constituţia se datora „articolelor comanditate de oficialitate sau redactate de demnitarii monarhiei autoritare”, apreciază profesorul Ioan Stanomir, în articolul „Constituţie, „Coroană” şi „ţară”

Organizarea plebiscitului, pentru votarea Constituţiei, s-a desfăşurat în condiţiile stării de a sediu şi a cenzurii şi în acest fel locul disputelor între partide fusese luat de funcţionarii publici şi forţele de ordine, care au influenţat campania plebiscitului, deoarece militau pentru „votare pe faţă sub povara ordinelor oficiale şi ameninţărilor agenţilor forţei publice. În aceste condiţii, Maniu a lansat un apel pentru abţinerea de la vot, deoarece cetăţenii nu avuseseră timp să cunoască noile reglemetări[18].

Noul regim a introdus votul deschis, în sensul că cetăţenii îşi exprimau acordul sau nu pentru votatea noii Constituţii prin strigare, ceea ce atrăgea sancţiuni pentru cei care votau împotriva instituţionalizării şi legalizării regimului. Amenda reprezenta sancţiunea pecuniară a celor care-şi exprimau neîncrederea în regimul monarhic autoritar. Delegitimarea noului regim de către Maniu decurge din respect pentru democraţie, regimul reprezentativ cu răspundere ministerială şi opoziţia faţă de „absolutismul reacţionar gardist şi despotismul premodern al monarhiei autoritare”[19].

Privită din perspectivă democratică, legea fundamentală reprezintă arhitectura legislativă a statului modern. Abdicarea statului modern, în faţa tendinţelor autoritare şi totalitare este vizibilă din limbajul împrumutat din sistemul fascist italian şi implementat, la nivel legislativ şi economic, cu ajutorul aşa-ziselor principii corporatiste.

Iuliu Maniu, prin demontarea limbajului totalitar, corporatisto-fascist, pus pe hârtie de exponenţii politici ai noului regim de autoritate monarhică, arăta că „o Constituţie este aşezământul de căpetenie al unui stat civilizat. Înscrisă în articolul de lege sau în conştiinţa unui popor, pe baza unei lungi tradiţii, Constituţia este pactul fundamental, care precizează drepturile şi libertăţile cetăţeanului şi delimitează atribuţiunile puterilor statului. Ea leagă pe rege de naţiune şi naţiunea de rege, printr-o legătură trainică şi solemnă, care nu poate fi desfăcută decât cu anumite forme, menite să-i asigure stabilitatea şi prin aceasta să îi dea statului o aşezare temeinică, la adăpost de schimbările politice sau personale vremelnice”[20].

Regimul autoritar monarhic se încadrează pe linia tradiţiei voievodale autocratice, reflectând regresiunea către o vârstă premodernă. Conform lui Maniu: „stat autocratic, în care avutul, libertatea personală, libertatea de gândire, de întrunire şi de presă, şi, precum o dovedesc atâtea pilde sângeroase, chiar viaţa cetăţenilor sunt scoase de sub pavăza legilor şi aruncate pradă teroarei arbitrare a organelor administrative şi poliţieneşti. Dintr-un stat democratic am devenit un stat patrimonial, nici măcar totalitar, pentru că la noi nu sunt determinante consideraţiuni ce privesc interesul întregului stat, ci aprecierile deţinătorului puterii”[21].

Afirmaţia lui Maniu despre noul regim, cum că nu ar fi nici măcar totalitar şi că prin această nouă organizare statală monarhul a concentrat puterea în mâinile sale, este o teză pe care a dezvoltat-o şi teoretizat-o şi Armin Heinen[22], conform căreia „dictatura regală românească că nu a fost nici o tiranie, nici o dictatură totalitară”. Regimul monarhiei autoritare, ca orientare ideologică, nu s-a vrut a fi de factură fascistă, conform lui Sorin Alexandrescu[23], dar a împrumutat tipul de organizare al partidului unic, construit în mod corporatist prin cele trei secţiuni la care puteau să adere membrii săi, agricultură şi muncă manuală, comerţ şi industrie şi ocupaţii intelectuale.

Apărarea libertăţii cetăţeneşti, uzurpate de Noul Regim, reprezintă critica constituţională a lui Iuliu Maniu, la adresa noului stat, întemeiat pe Constituţia promulgată la 27 februarie 1938. Sub regimul autorităţii monarhice, „libertatea politică” a devenit privilegiu guvernamental care se fundamenta plebiscitar; executivul, adică monarhul guverna pe baza decretelor care aveau valoare de lege. Regimul instaurat pe 11 februarie 1938 a încercat să se consolideze, în urma dizolvării partidelor politice, prin distrugerea garanţiilor constituţionale ale statului de drept de la 1923, drepturi care au rezistat până la 27 februarie 1938. Decretele-legi au reprezentat instrumentul prin care guvernul a eludat legislativul şi a fost legalizat prin formula constituţională a „primatului legislativului asupra executivului”, adică a „regimului reprezentativ simplu”[24], unde legislativul constituie o anexă a puterii executive, iar principiul democratic-liberal al separării puterilor în stat a fost eliminat din vocabularul constituțional.

Critica partidului unic

Atitudinea lui Iuliu Maniu faţă de decretul de dizolvare a partidelor politice de la 30 martie 1938 şi faţă de cel de la 16 decembrie 1938, prin care a luat naştere partidul unic, Frontul Renaşterii Naţionale, a constat în apărarea principiilor libertăţii politice. Partidele politice, din punct de vedere democratic, sunt „instrumente de reprezentare a diferitelor curente de opiniuni” şi din acest motiv, nu se pot dizolva prin ordin, întrucât „prin ordin nu se pot suprima curente de opinii”[25]. Pe de altă parte, Maniu era de părere că „în loc de a urmări să realizeze o uniune naţională, Carol al-II-lea, a decretat constituirea unei formaţiuni politice totalitare „Partidul Naţiunii”, şi, şi-a luat rolul de şef de partid politic, micşorându-şi astfel autoritatea şi creind o nouă ficţiune politică”[26]. Prin preluarea funcţiei de şef al guvernului şi al partidului unic, Regele, din punct de vedere politic, şi-a asumat răspunderea personală a regimului şi și-a riscat tronul prin această decizie.

În Memoriul adresat regelui, Maniu aprecia că ordinea constituţională de la 27 februarie 1938 nu justifică restrângerea dreptului de asociere, legile speciale anulând ceea ce Constituţia de la 1938 permitea. Modalitatea de eliminare a violenţei politice nu este exprimată în actul constituţional, conform lui Maniu. Atacurile de ordin politic îi vizau pe legionari, invinuţi de regim pentru asasinatele politice la care recurgeau, fapt care crea tulbulenţe revoluţionare şi oferea posibilitatea alternativei partidelor de ordine. „Pledoaria pentru libertatea de asociere, în limitele legalităţii, explică existenţa acelor reticenţe de care unii dintre contemporani l-au acuzat pe Maniu, prin recurgerea la tactica legalistă, care era considerată a fi lipsită de eficacitate, pe termen scurt, sunt fundamentate pe presupoziţia că: „un partid politic caută să-şi impună doctrina prin mijloace legale, prin puterea convingerei şi prin disciplina organizării. Partidul politic are o origină naţională şi o misiune naţională. Aspirând să pună doctrina lui în slujba ţării, el îşi asumă răspunderea de guvernare şi astfel devine un partid de ordine. Refuzând să recurgă la violenţă, în însuşi interesul ţării, are nevoie, spre a-şi îndeplini funcţiunea, de un minium de libertate. Torentele se revarsă numai atunci când întâlnesc obstacole. Partidele politice devin revoluţionare dacă au suficiente garanţii de libertate, care să le permită funcţionarea legală în limitele interesului obştesc”[27].

Memoriul din 27 aprilie 1938, pune în lumină grelele momente prin care treceau partidele politice şi modul în care ele încercau să supravieţuiască, în condiţiile dizolvării lor prin decret regal. Noul regim, definit de Maniu ca fiind „regimul despotic”, este fundamentat, prin anularea libertăţii, pe critica la adresa guvernului. Instrumentul totalitar de mobilizare cetăţenească, partidul unic, odată creat, suprimă dreptul la exprimarea credinţelor politice, libertatea de asociere şi impune monopol ideologic.

Iuliu Maniu, după înfiinţarea FRN, declara că „cel mai elementar drept civil şi politic, garantat de toate constituţiile succesive de la 1866 încoace, dreptul la opinie, libertatea de gândire şi de manifestare a credinţelor politice privitoare la viaţa de stat, la guvernarea şi administrarea ţării, toate aceste drepturi elementare sunt confiscate prin decretul de mai sus, care face imposibilă participarea cetăţenilor, în conformitate cu opiniile lor, la guvernarea şi administrarea ţării şi zădărniceşte exercitarea controlului cetăţenesc asupra treburilor publice. Decretul nr. 4.321/1938 desfiinţează libertatea naţiunii şi o împiedică să participe sincer şi direct la viaţa de stat”[28].

Partidului unic, apărut în urma promulgării decretului 4.321/1938, Maniu i-a prevestit prăbuşirea, dar şi neputinţa de a putea fi impus realităţilor româneşti. Maniu declara în faţa presei, despre noua şi unica organizaţie din viaţa de stat, că „formaţiunea artificială impusă de sus partidului unic se va prăbuşi, fiindcă pe trădare şi pe servilism nu se poate întemeia o renaştere. Tendinţa de a sugruma viaţa constituţională, prin încazarmarea cetăţenilor într-un partid unic este o insultă adusă naţiunii române, iar acest atentat nu va reuşi”[29]. Regele, fiind proclamat şeful FRN, şi-a asumat întreaga responsabilitate politică a organismului unic, pe lângă cea ministerială, care într-o democraţie modernă, trebuia să revină parlamentului.

Prin intermediul lui Constantin Argetoianu, regele Carol încercase să-l atragă pe Maniu în partidul unic. Apelul lui Argetoianu este respins de Iuliu Maniu, iar partidul unic, FRN, reprobat. Conform lui Maniu, „încadrarea într-un partid politic era posibilă numai în condiţiile în care discuţiile din sânul lui erau libere şi necondiţionate, manifestându-se o emulaţie între curentele şi forţele politice ale ţării. FRN, conform lui Maniu, nu putea fi un asemenea organism, deoarece era alcătuit din funcţionari publici şi din persoane intimidate. Regele, fiind şeful partidului unic, şi-a asumat întreaga responsabilitate politică, pentru actele noului regim. Conform lui Maniu, suveranul trebuia ferit de răspundere, aceasta căzând în seama guvernului”[30].

Formula partidului unic, de inspiraţie totalitară, este respinsă de Iuliu Maniu, deoarece activitatea politică este confiscată şi devine, astfel, monopol al statului. Prin înfiinţarea FRN se instaurează un monopol politic, departe de a fi un catalizator revoluţionar, generând „favoritismul, protecţionismul vicios şi corupţiunea în afacerile obşteşti”[31]. FRN, creaţia monarhului şi a noului regim, a avut misiunea de a anima naţiunea, însă a suferit din cauza „lipsei unui conducător şi a cadrelor formate în luptă şi însufleţite de acelaşi crez”[32]. „Natura eteroclită şi impunerea partidului unic pe calea unui decret al puterii executive îl delegitimează ca vechiul revoluţionar”[33].

Dimensiunea fundamentală a FRN era reprezentată de înrolarea personalului administrativ al statului în structurile partidului unic. De aceea, partidul unic a devenit „un conglomerat hibrid de oameni adunaţi cu forţa, iar Străjeria, o modalitate de înregimentare a tineretului, prefăcând şcoala într-o cazarmă străină de spiritul libertăţii”[34]. Ecletismul FRN arată că înscrierea personalităţilor în partidul unic s-a realizat, fie pe calea constrângerii funcţionarilor care lucrau la stat, fie pe cea a amenințării cu pierderea funcţiilor din conducerile societăţilor. Condiţionalitatea era înscrisă în chiar decretul prin care a fost înfiinţat partidul unic. FRN a fost singura organizaţie care avea dreptul de a depune liste cu candidați, iar membrii partidului unic trebuiau să dispună de influenţă, personalitate şi prestigiu, conform fişei de cadre întocmită de Ministerul FRN, condus de C.C. Giurescu.

FRN conservă un potenţial dictatorial care face imposibilă orice reconciliere politică. Maniu refuză, în repetate rânduri, participarea la viaţa politică oficială. Acceptarea monarhiei autoritare ar fi însemnat participarea lui Maniu la guvernele de uniune naţională, din intervalul, 1938-1940, ceea ce era incompatibil cu convingerile sale despre monarhia constituţională. Această concepţie democratică nu putea fi pusă în practică în cadrul regimului monarhiei active, legalizat şi instituţionalizat prin actul fundamental. Constituţia de la 27 februarie 1938  „acorda Coroanei puteri şi prerogative excepţionale, concentrând asupra ei atributele suveranităţii naţionale în mod exclusiv, prin repetate declaraţii membrii guvernului au invederat în mod public că Regele nu domneşte numai, dar că este factorul activ şi decisiv; iar FRN, drept urmare a faptului că este un organism politic întemeiat de Capul Statului, are un personal numit prin decret regal”[35].

Prin numirea personalului FRN, prin decret regal, jurământul de fidelitate faţă de tron şi ţară, transformă funcţionarul public într-un politician numit de stat. Compoziţia Frontului exprimă încercarea regimului de a aduna personalităţi politice în jurul monarhului, dar că şi fondatorii lui, spune Maniu, „nu mai sunt capabili să renunţe la credinţele lor din trecut şi să şi le reînnoiască peste noapte. Partidul unic este un conglomerat hibrid, lipsit de un program şi de un crez politic. Este o creaţiune artificială, la care a aderat un grup eteroclit, mânat de consideraţiuni oportuniste, precum şi de unii rătăciţi, care au căzut în cursă[36]. Crearea unui partid unic hibrid, format din grupuri eteroclite şi din indivizi cu viziuni diferite despre politică, a arătat că în momentele dificile, prin care a trecut regimul şi ţara aceştia s-au dezis de monarh, autoproclamat şef de partid.

Critica parlamentului corporatist

În urma alegerilor din 1-2 iunie 1939, pentru parlamentul corporatist, Maniu a fost numit de rege senator de drept. Liderul ţărănist şi al opoziţiei democratice nu a acceptat această demnitate, dar a permis senatorilor din partea PNŢ să combată regimul de la tribuna Senatului. Grupul ţărănist, în ziua de 9 iunie 1939, nu a avut acces să se prezinte la şedinţă deoarece refuzaseră să îmbrace uniforma Frontului Renaşterii Naţionale[37]. Oliver Jens Schmitt precizează că „majoritatea liderilor politici erau, de asemenea, obedienți, îmbrăcând uniforma albă a Frontului Renașterii Naționale, organizație fascistoidă de masă a dictaturii regelui, Doar puțini politicieni, precum Maniu, s-au opus dictaturii”[38]. Pe de altă parte, cu privire la purtarea uniformei regale din parlamentul corporatist, Nicolae Iorga notează în Jurnal că regele a admis uniforma în sensul dorit de istoric, dar se învoiește să-i adreseze o scrisoare în acest sens. De asemenea, „țăranii râd de uniformele „Frontului”, femeile spun că pentru nimic în lume nu s-ar îmbrăca așa”[39]. Martha Bibescu nota în Jurnal că „îmi plimb privirea peste adunare, peste cele două adunări contopite într-una singură. Este o grădină de crini și de margarete, un parlament colonial”[40]. Petre Andrei, Ministrul al Educației Naționale sub guvernarea lui Armand Călinescu, subliniază că „după ce a cheltuit o sumă considerabilă pe vestimentație, acum se îmbrăcă în uniforma Frontului, a partidului unic, iar regimul parcă expres voiește să îl fotografieze în uniforma albastră a Frontului Renașterii Naționale”[41].

Critica parodiei alegerilor  pentru Cameră și Senat

Alegerile organizate de regim, sub imperativul stării de asediu şi sub controlul forţelor poliţieneşti şi jandarmereşti, cetăţenii fiind aduşi la vot de primar sau de ajutorul de primar, reflectă natura nedemocratică a acestor alegeri, unde limita de vârstă fusese ridicată la 30 de ani, drept de vot având doar cetăţenii ştiutori de carte; semnele electorale au fost eliminate din practica politică a regimului autoritar; metoda punctelor, prin care erau desenate însemnele organizaţiilor politice, a caracterizat practica partidelor democratice de până la 11 februarie 1938.

Alegerile din 1-2 iunie 1939, organizate din iniţiativa guvernului, reprezintă o „sinistră parodie menită doar să proiecteze în faţa străinătăţii aparenţa unei vieţi constituţionale şi a unor corpuri legiuitoare”. La 30 august 1938, Maniu transmitea dispoziţii organizaţiilor judeţene PNŢ, în vederea adaptării la noile realităţi, din perspectiva unor eventuale alegeri comunale şi ţinutale. Maniu aprecia că în vederea viitoarelor alegeri trebuiau pregătite masele, dar şi cadrele, căci autorităţile se vor folosi de surprindere. Aştepta o lege electorală pe care deşi o întrevedea restrictivă, considera că „ne va da oarecari posibilităţi de a depune liste”[42].

Critica constituţională a lui Maniu, prin replica dată lui Constantin Argetoianu, din septembrie 1939, constituie respingerea fondului dictatorial al regimului de autoritate monarhică, care „desfiinţează reprezentanţa naţională printr-un simulacru de alegeri, lipsit de seriozitate, în mod, ca şi în formă”. Dictaturile, în cele mai multe cazuri, ca şi regimul autoritar carlist, devin spaţii ale favoritismelor şi promovării pe criterii clientelare. Maniu aprecia la rându-i, ca lider al opoziţiei democratice şi ca opozant al regimului patronat de regele Carol al-II-lea, că „orice dictatură este menită să fie o pepinieră de imoralitate şi de corupţie”, iar revenirea la regimul parlamentar reprezenta baza coeziunii sociale şi politice. De aceea, refacerea ţesăturii dintre rege şi naţiune, ca reprezentanţă naţională, era posibilă doar prin „reîntronarea unui regim politic al legalităţii”[43].

Explicaţia liderului ţărănist, în legătură cu instaurarea regimului autoritar carlist şi organizarea alegerilor pentru parlament, este realizată în comparaţie cu regimurile totalitare europene din epocă. Conform lui Maniu, „spre deosebire de Germania şi Italia unde totalitarismul se instalase pe un val de presiune populară, în România preferinţa electoratului mergea invers, spre democraţie. Dar tocmai în contradicţie cu o asemenea tendinţă, Carol II impunea un guvern dictatorial care nu era al renaşterii, cum pretindea, ci al falimentului naţional”[44].

Arhitectura parlamentului regal „proiectează în Adunări imaginea idealizată şi emasculată a naţiunii decupate corporatist”[45], Camera Deputaţilor şi Maturul Corp, Senatul, nemaifiind o arenă a dezbaterilor, au devenit un instrument de ratificare a deciziilor executivului, adică ale regelui, pentru că guvernul era numit de rege şi depunea jurământul în faţa monarhului, iar parlamentul a devenit un factor de importanţă secundară, în procesul de elaborare a legilor. Rolul său, aproape decorativ, se restrângea la ratificarea decretelor legi, emise pe perioada în care corpurile legiuitoare, fie erau suspendate, fie sesiunile de dezbateri erau închise pe perioada vacanţelor parlamentare.

Dintr-o democraţie parlamentară, parlamentul corporatist devine un pseudoparlament, creaţie a puterii executive. Legea electorală excludea de la vot, pe lângă ridicarea limitei de vârstă la 30 de ani, pe neştiutorii de carte, semnele electorale au fost eliminate din practica electorală promovată de partidele politice democratice, reducându-se în acest fel numărul votanţilor.

Maniu, numit senator de drept, dar refuzând această demnitate, tocmai pentru a nu legitima un regim „corupt şi imoral”, era de părere că „înlăturarea de la vot a celor care au făcut România Mare, s-a realizat sub pretextul că nu ştiu carte”[46]. Parlamentul corporatist şi-a deschis sesiunea în ziua de 7 iunie 1939, dar atribuţiile prin care şi-a consacrat puterea până în 1938 i-au fost confiscate şi anume controlul politic al miniştrilor, responsabilitatea ministerială devenind atribut regal, iar sancţiunea bugetară, votarea bugetului, nu a mai reprezentat inviţiativa legistativului. Parlamanentul vota doar decretele-legi şi oferea o pseudolegitimitate puterii executive, care adopta legile, fără agitaţia creată de politicianismul parlamentar.

Atitudinea lui Maniu faţă de noua instituţie parlamentară, sub regimul autoritar, este una de refuz, iar funcţia de senator este neacceptată. Conform lui Maniu: „trebuie să constatăm de la început că în noul sistem politic, aşa cum era de prevăzut, corpurile legiuitoare nu mai formează expresia uneia din cele trei puteri în stat, a celei mai însemnate a puterii legiuitoare. Parlamentul este un organ închircit, lipsit de orice iniţiativă, de influenţă şi de acţiune de control, având un rol redus şi mai mult decorativ, pentru înşelarea opiniei publice, căreia încearcă de a-i da iluzia unui organ legiuitor, cari nu are însă atribuţiuni serioase. În doi ani, de când nu am mai avut parlament, s-au edictat de către puterea executivă sute de decrete-legi. Regimul nou nu a socotit necesar nici măcar să le prezinte parlamentului, pentru a obţine un vot de ratificare. Una dintre atribuţiile cele mai de seamă ale unor corpuri legiuitoare, poate cea mai însemnată, este cercetarea şi votarea bugetului de venituri şi cheltuieli ale statului, drept în baza căruia cetăţenii iau cunoştinţă, prin reprezentanţii lor, de sumele ce trebuie să le plătească şi de felul cum au fost întrebuinţate. Guvernul, în dispreţul său pentru parlament şi pentru poporul cari îl alege, nu a socotit că este necesar să prezinte bugetul nici chiar ulterior aşa-zişilor reprezentanţi ai naţiunii”[47].

Iuliu Maniu, în critica la adresa parlamentului corporatist, arata că:  „în lipsa acelui sistem electoral şi a votului universal, nu peste multă vreme, capriciul unui moment îl va doborî şi pe domnia sa şi atunci va putea deplânge atotputernicia dictaturii şi a regimului de teroare pe care domnia sa l-a ajutat să se instaleze. Ingratitudinea este un mare păcat şi păcatele se răzbună prin ele înşile. În ce mă priveşte, prefer un corp electoral de „analfabeţi”, dar pătruns de o gândire politică, unor corpuri legiuitoare compuse din analfabeţi politici, impuşi de capriciul puterii executive, lipsiţi de comunitate sufletească cu masele populare, care privesc cu neîncredere şi urmăresc cu zâmbete ironice rolul în cari se găsesc, subliniate de uniformele pe cari au fost siliţi să le îmbrace”[48].

Critica reformei administrative, trecerea de la județe la ținuturi

Critica lui Maniu la adresa reformei administrative este descifrată din Memorandumul românilor din Transilvania înaintat regelui, în decembrie 1938. Reforma administrativă din august 1938 s-a declarat a fi descentralizatoare, dar s-a întâmplat exact contrariul şi anume a avut loc o centralizare şi militarizare excesive a statului român. Maniu, în Memorandum, demonstrează că centralizarea practicată de noul regim a fost pusă în practică prin numirea corpului ofiţeresc, în structurile de conducere a administraţiei şi a partidului unic. FRN fusese creat pentru a rezolva problemele administrative, dar „militarii, şi chiar unii primari de la sate, nu se simţeau responsabili în faţa FRN, ci a Ministerului de Interne”[49]. Politizarea administraţiei a premers politizarea militarilor. Astfel, „dictatura actuală a trimis în fruntea celor 23 de judeţe din Ardeal şi Banat ca prefecţi activi, 23 de colonei din Vechiul Regat. A pus în fruntea judeţelor militari. I-a sustras misiunii lor de ostaşi şi le-a dat însărcinări politice”[50]. Însărcinările administrative, cu care fusese însărcinat FRN, erau transferate instituţiei prefectului în a cărei compoziţie predominau cadrele active sau în retragere ale armatei.

Ţinuturile, expresia noii reforme administrative, anulează principiile autonomiei locale, „rezidentul regal fiind un agent care transmite ordinele unui suveran localizat în capitala Regatului”[51]. Maniu vorbeşte despre o descentralizare a dictaturii, dar „de pe urma căreia recoltăm în provincii noi şi noi decepţii. Aceşti rezidenţi regali nu sunt decât transmiţătorii de acte, de la periferii la centru, cutii de poştă aşezate în 10 ţinuturi. Pe urma lor nu răsare nici o viaţă nouă, nici o renaştere”[52].

Rezidentul regal supraveghea activitatea regiilor publice şi a administraţiilor comerciale, aducând la cunoştinţa ministerelor respective constatările sale. Rezidentul regal îndruma şi controla aplicarea dispoziţiilor legii organizării naţiunii şi a teritoriului pentru război şi colabora în acest scop, cu autorităţile militare de resort, la ordinele şi instrucţiunile Ministerului de Interne[53].

Apărarea democrației

Apărarea sufragiului universal, libertăţii democratice şi constituţionale relevă dorinţa lui Maniu de consultare electorală netrucată a cetăţenilor. În absenţa sufragiului universal, „castele din jurul palatului, camarila, sunt cele care previn selecţia acelui personal politic regrupând pe oamenii politici responsabili, singurii care pot face legătura trainică, fericită, între rege şi naţiune”[54].

Critica lui Iuliu Maniu la adresa „democrației parlamentare” imperfecte a regimului carlist, pune în lumină confiscarea libertăţii pe care modernitatea politică a inventat-o, în Vechiul Regat, după 1866. Maniu era de părere că, „tocmai fiindcă suntem înconjuraţi de puteri cari au înlăturat libertăţile, marele, profundul sens al nostru este să rămânem o oază a libertăţii în mijlocul lor. O sincronizare cu aceste despotisme este cerută de intereseul lor, nu de al nostru. Regele Carol I a fost înconjurat de trei autocraţi! Nu numai că nu s-a sincronizat cu ei, dar a introdus tocmai Constituţia belgiană, cea ultraliberală, pentru a se deosebi de ele, ca mica Românie să devină punct de atracţie pentru românii de pretutindeni”.

Maniu era reprezentantul opoziţiei democratice, care nu a acceptat dictatura improvizată a Regelui Carol al-II-lea. Conform lui Maniu „natura omenească nu iubeşte opresiunea, chiar atunci când este fructoasă”. Nu numai pentru popor, dar şi prin popor, aceasta este legea progresului şi-n contra acestor legi psihologice simple păcătuieşte dictatura. Dar rezultatele dictaturii nu sunt nici măcar acestea. Dictaturile nu au ameliorat cu nimic nemulţumirea generală. Din contră, au agravat-o. Rezultatele statelor totalitare, pe cari le admitem, sunt asemenea piramidelor egiptene. Realizări pentru mândria stăpânilor, stoarse din sângele mulţimilor”[55].

Maniu i-a reproşat regelui, în şedinţa din 31 august 1940 a Consiliului de Coroană care dezbătea sentinţa arbitrajului de la Viena, pronunţându-se împotriva dictatului, că marea greşală pe care a făcut-o a fost aceea că a impus ţării un regim dictatorial şi şi-a asumat răspunderea politică pentru actele de guvernământ. Maniu susţinea că „sunt convins că nu-i altă cale decât abdicarea, abdicare cerută zgomotos de opinia publică în manifestaţiile aranjate de partidul naţional-ţărănesc, în Bucureşti şi în Cluj, în trei zile consecutive”[56].

Abdicarea regelui era de neevitat, în viziunea liderului ţărănist, deoarece  Carol al-II-lea „nu mai are prestigiul şi autoritatea necesară pentru a continua să domnească în perfectă înţelegere cu C.I.C. Brătianu”. „Am declarat d-lui general I. Antonescu, care între timp fusese însărcinat să formeze guvernul şi care cunoştea de mai înainte vederile mele, că primul lucru pe care trebuie să-l facă este să propună Regelui să abdice, declarându-i că nu voi da sprijin nici unui guvern ce s-ar forma sub domnia Regelui Carol”[57]. La 1 septembrie 1940, Maniu şi generalul Antonescu, se întâlnesc şi convin să ceară regelui abdicarea.

Maniu, lider lucid şi prevăzător, era de părere că domnia autoritară lui Carol reprezintă cauza, mai mult de ordin intern, a prăbuşirii regimului pe care l-a patronat, dar şi oscilaţiei între marile puteri care a dus la izolarea României. În ordinea internă s-a instaurat un regim plutocratic „ţara fiind aruncată în mâinile plutocraţiei exploatatoare, care a călcat în picioare toate consideraţiunile de dreptate socială, a pauperizat ţara, şi, la adăpost de orice control public, a jefuit fără milă banul public. Cetăţeanul s-a văzut lipsit de orice apărare legală, justiţia fiind transformată într-o instituţie dependentă de puterea executivă”[58].

Maniu, în articolul din 13 septembrie din Universul, a comentat prăbuşirea regimului carlist a cărui cauză o vedea în prăpastia dintre Coroană şi ţară. „Cauza prăbușirii lui Carol este concepția sa generală de domnie personală, fără ideal, fără moralitate şi fără busolă sigură, în continuă oscilațiune oportunistă, practicată prin manevre şi abilități cari au săpat prăpastia între Coroană şi Țară şi cari au trebuit să ducă la falimentul şi distrugerea țârii”[59].

Cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutului Herța, a Nord-Vestului Transilvaniei, în vara tragică a anului 1940, dar și a sudului Dobrogei, județele Durostor și Caliacra, fără niciun foc de armă, au sporit opoziția partidelor Național Țărănesc și Național Liberal față de dictatura monarhiei autoritare carliste. Antonescu, deși avea domiciliu forțat la mănăstirea Bistrița, purta discuții cu opoziția, în special cu Maniu, care a rămas intransigent față de Carol. Liderul țărănist , Sfinxul de la Bădăcin, a refuzat toate posturile care i-au fost propuse de monarh. Maniu a fost criticul cel mai activ, de la înființare și până la dispariția regimului autoritar si a monarhiei ministeriale, cu șef politic chiar în persoana regelui Carol al-II-lea.

Bibliografie:

Documente de arhivă:

A.N.I.C., Fond FRN, Dosar 27/1939.

Monitorul Oficial, Nr.187 partea I, din 14 august 1938, Legea Administrativă, promulgată prin Înaltul Decret Regal Nr.2919 din 13 august 1938.

Cărți

ALEXANDRESCU,  Sorin, Paradoxul român, Editura Univers, Bucureşti, 1998,

CĂLINESCU, Armand, Însemnări politice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.

HEINEN, Armin, Legiunea „Arhanghelului Mihail”.  Mişcare socială şi organizaţie politică. O contribuţie la problema fascismului internaţional, Ediţia a-II-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 341.

IORGA, Nicolae, Jurnalul ultimilor ani 1938-1940. Inedit, Editura Humanitas, București, 2019.

MANER, Hans-Christian, Parlamentarismul în România (1930-1940), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004.

MANIU, Iuliu, Cauzele prăbuşirii fostului regim, Editura Universul, Bucureşti, 1940.

MARCOU, Lilly, Carol al II-lea al României. Regele trădat, traducere și note de Elena Zamfirescu, Editura Corint, București, 2015.

MÜLLER, Florin, Metamorfoze al politicului românesc 1938-1940, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2005.

NEGULESCU, Paul, „Constituţia României, Principiile Constituţiei din 27 februarie”, Enciclopedia României, vol. I, Bucureşti, 1938.

PAVEL, Dan, Iuliu Maniu în Jurnalul lui Corneliu Coposu. O reinterpretare a istoriei, Editura Fundației Academia Civică, București, 2023.

SCHMITT, Oliver Jens,, Biserica de stat sau biserica în stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române 1918-2023, Editura Humanitas, București, 2023.

STAN, Apostol, Iuliu Maniu, Naţionalism şi democraţie, Biografia unui mare român, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1997.

Articole și studii

RUSU, Sebastian, „Democrație versus totalitarism. FRN în alegerile din 1939”, în Ioana Drăgulin, Democratie și totalitarism în Europa secolului XX, Editura Muzeul Național Cotroceni, București, 2022.

STANOMIR, Ioan, „Constituţie, „Coroană” şi „ţară”, Constituţionalism şi monarhie autoritară în intervalul 1938-1940, Studia Politica, Revista Română de Ştiinţă Politică, vol. III, Nr.1, Universitatea din Bucureşti, Editura Meridiane, Bucureşti, 2003.

⁕ Capitol din volumul, Florin Grecu, Arhitectura politică a primului partid unic din istoria României: Frontul Renașterii Naționale,  Editura Eikon, București, 2023, pp. 117-140.

[1] Dan, Pavel, Iuliu Maniu în Jurnalul lui Corneliu Coposu. O reinterpretare a istoriei, Editura Fundației Academia Civică, București, 2023.

[2] Sebastian Rusu, „Democrație versus totalitarism. FRN în alegerile din 1939”, Democratie și totalitarism în Europa secolului XX, Editura Muzeul Național Cotroceni, București, 2022, p. 232.

[3] Ibidem, p. 231.

[4] Ioan Stanomir, „Constituţie, „Coroană” şi „ţară”, Constituţionalism şi monarhie autoritară în intervalul 1938-1940, Studia Politica, Revista Română de Ştiinţă Politică, Vol. III, No.1, Universitatea din Bucureşti, Editura Meridiane, Bucureşti, 2003, p. 100.

[5] „Pentru parlamentarism”, în Iuliu Maniu în faţa istoriei, apud, Ioan Stanomir, „Constituţie, „Coroană” şi „ţară”, p. 101.

[6] Ioan Stanomir, „Constituţie, „Coroană” şi „ţară”, op.cit., p. 110.

[7] Iuliu Maniu, apud, Apostol Stan, Iuliu Maniu, Naţionalism şi democraţie, Biografia unui mare român, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1997, p. 334.

[8] Iuliu Maniu, Cauzele prăbuşirii fostului regim, Editura Universul, Bucureşti, 1940, p. 4.

[9] Ibidem, p. 4.

[10] Armand Călinescu, Însemnări politice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, pp. 372-373.

[11] Constantin Argentoiqnu, apud, Hans-Christian Maner, Parlamentarismul în România (1930-1940), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 184.

[12] „Pentru parlamentarism”, în Iuliu Maniu în faţa istoriei, apud., Ioan Maniu, „Constituţie, „Coroană” şi „ţară”, p. 101.

[13] Apostol Stan, Iuliu Maniu, Naţionalism şi democraţie, Biografia unui mare român, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1997, p. 333.

[14] „Memorandumul românilor din Transilvania”, în Iuliu Maniu în faţa istoriei, apud., Ioan Stanomir, „Constituţie, „Coroană” şi „ţară”, pp. 110-111.

[15] „Discursul din 12 februarie 1938”, în Iuliu Maniu în faţa istoriei, apud., Ioan Stanomir, „Constituţie, „Coroană” şi „ţară”, p. 101.

[16] Ioan Maniu, „Constituţie, „Coroană” şi „ţară”, op.cit., p. 100.

[17] „Discursul din 20  februarie 1938”, în Iuliu Maniu în faţa istoriei, apud., Ioan Stanomir, Constituţie, „Coroană” şi „ţară”, p. 101.

[18] Iuliu Maniu, apud, Apostol Stan, Biografia unui mare român, p. 333.

[19] Ioan Stanomir,, „Constituţie, „Coroană” şi „ţară”, op.cit., p. 101.

[20] „Discursul din 20  februarie 1938”, în Iuliu Maniu în faţa istoriei, apud., Ioan Stanomir, „Constituţie, „Coroană” şi „ţară”, p. 102.

[21] Ibidem, p. 102.

[22] Armin Heinen, Legiunea „Arhanghelului Mihail”.  Mişcare socială şi organizaţie politică. O contribuţie la problema fascismului internaţional, Ediţia a-II-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 341.

[23] Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, Editura Univers, Bucureşti, 1998,

[24] Paul Negulescu, „Constituţia României, Principiile Constituţiei din 27 februarie”, Enciclopedia României, Vol.I, Bucureşti, 1938,, p. 196.

[25] „Declaraţia din 1 martie 1938”, în Iuliu Maniu în faţa istoriei apud., Ioan Stanomir, „Constituţie, „Coroană” şi „ţară”, p. 102.

[26] Iuliu Maniu, Cauzele prăbuşirii fostului regim, op.cit., p. 5.

[27] „Memoriul din 27 aprilie 1938”, în Iuliu Maniu în faţa istoriei, apud., Ioan Stanomir, „Constituţie, „Coroană” şi „ţară”,  p. 102.

[28] „Declaraţia din 18 decembrie 1938”, în Iuliu Maniu în faţa istoriei, apud., Ioan Stanomir, „Constituţie, „Coroană” şi „ţară”, p. 104.

[29] A.N.I.C., Fond FRN, Dosar 27/1939, f. 3.

[30] Iuliu Maniu, apud, Apostol STAN, Biografia unui mare român, p. 344.

[31] „Declaraţia din 18 decembrie 1938”, în Iuliu Maniu în faţa istoriei, apud., Ioan Stanomir, „Constituţie, „Coroană” şi „ţară”, p. 104

[32] Ibidem p. 104.

[33] Ioan Stanomir,, „Constituţie, „Coroană” şi „ţară”, op.cit., p. 104.

[34] Iuliu Maniu, apud, Apostol Stan, Biografia unui mare român, p. 343.

[35] „Scrisoarea din 9 noiembrie 1939, adresată primului ministru Constantin Argetoianu”, în Iuliu Maniu în faţa istoriei apud., Ioan Stanomir, „Constituţie, „Coroană” şi „ţară”, p. 105.

[36] A.N.I.C., Fond FRN, Dosar 27/1939, f. 3.

[37] Iuliu Maniu, apud, Apostol Stan, Biografia unui mare român, p. 345.

[38] Oliver Jens Schmitt, Biserica de stat sau biserica în stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române 1918-2023, Editura Humanitas, București, 2023, p. 137.

[39] Nicolae Iorga, Jurnalul ultimilor ani 1938-1940. Inedit, Editura Humanitas, București, 2019, p. 139.

[40] Lilly Marcou, Carol al II-lea al României. Regele trădat, traducere și note de Elena Zamfirescu, Editura Corint, București, 2015, p. 314.

[41] Petre Andrei, Petru. P. Andrei, Memorii și istorii, Volum îngrijit de Sorin Bocancea, Editura Institutului European, p. 159.

[42] Apostol Stan, op.cit., p. 335.

[43] „Scrisoarea din 9 noiembrie 1939, adresată primului ministru Constantin Argetoianu”, în Iuliu Maniu în faţa istoriei apud., Ioan Stanomir, „Constituţie, „Coroană” şi „ţară”, p. 105.

[44] Iuliu Maniu, apud, Apostol Stan, Biografia unui mare român, p. 322.

[45] Ioan Stanomir, „Constituţie, „Coroană” şi „ţară”, op.cit., p. 105.

[46] „Comunicatul din 6 iunie 1939”, în Iuliu Maniu în faţa istoriei, apud., Ioan Stanomir, „Constituţie, „Coroană” şi „ţară” , p. 105.

[47] „Declaraţia din 30 iulie 1939”, în Iuliu Maniu în faţa istoriei, apud., Ioan Stanomir, „Constituţie, „Coroană” şi „ţară” , p. 106.

[48] Ibidem, p. 106.

[49] Florin Müller, Metamorfoze al politicului românesc 1938-1940, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2005, p. 238.

[50] „Memorandumul românilor din Transilvania”, în Iuliu Maniu în faţa istoriei, apud., Ioan Stanomir, „Constituţie, „Coroană” şi „ţară”, p. 106.

[51] Ioan Stanomir, „Constituţie, „Coroană” şi „ţară”, op.cit., p. 110.

[52] „Memorandumul românilor din Transilvania”, în Iuliu Maniu în faţa istoriei, apud., Ioan Stanomir, „Constituţie, „Coroană” şi „ţară”, p. 106.

[53] Legea Administrativă, promulgată prin Înaltul Decret Regal Nr.2919 din 13 august 1938, Monitorul Oficial, Nr.187 partea I, din 14 august, p. 18.

[54] „Memorandumul românilor din Transilvania”, în Iuliu Maniu în faţa istoriei, apud., Ioan Stanomir, „Constituţie, „Coroană” şi „ţară”, p. 111.

[55] Ibidem, p. 112.

[56] Iuliu Maniu, op.cit., Cauzele prăbușirii fostului regim, op.cit., p. 6.

[57] Ibidem, p. 6.

[58] Ibidem, p. 1.

[59] Ibidem, p. 7.