Întoarcerea sferelor de influență:  eurasianismul ca proiect revizionist și reconfigurarea securității europene*

[The Return of Spheres of Influences: Eurasianism as a Revisionist Project and the Reconfiguration of European Security]

Roberta Alma ANASTASE

Abstract: This article examines the ideological foundations of Russian foreign policy and their structural consequences for the European security architecture. Starting from the premise that the return of spheres of influence in contemporary international practice should not be understood merely as a geopolitical improvisation or a reaction to NATO enlargement, the article argues that Eurasianism – reinterpreted and progressively institutionalized as state doctrine under Vladimir Putin – represents a coherent revisionist project with measurable effects on the post-Cold War European order.

The analysis combines two complementary theoretical frameworks: Regional Security Complex Theory, developed by Barry Buzan and Ole Wæver, and National Role Conceptions Theory, associated with Kalevi J. Holsti. The first framework enables the analysis of interconnected security dynamics in the Extended Black Sea Region, where chains of reciprocal securitizations have transformed a space with cooperative potential into a terrain of strategic confrontation. The second explains the internal mechanism through which Eurasianism became operational in Russian foreign policy: a profound reconfiguration of Russia’s national role conception, from partner in the cooperative post-Cold War security architecture to revisionist challenger proposing an alternative international order.

The article traces the trajectory of Eurasianism from its interwar philosophical origins to its gradual institutionalization in official Russian strategic documents and analyzes the instruments through which this project materialized in the post-Soviet space: frozen conflicts, energy dependencies, and sharp power. The Extended Black Sea Region is examined as the primary laboratory of this process.

The article concludes that the return of spheres of influence is no longer an analytical hypothesis, but an observable political reality and that the rapid reconfiguration of European security after 2022 demonstrates both the resilience of the European security order and the costs of delayed responses to revisionist challenges.

Keywords: Eurasianism, revisionism, Regional Security Complex, National Role Conceptions, European security, Extended Black Sea Region

Introducere

Arhitectura de securitate euro­peană, construită după sfârșitul Războiului Rece, a fost fundamentată pe principiile cooperării, extinderii instituționale și consolidării unui sis­tem bazat pe reguli, în cadrul căruia Uniunea Europeană și NATO au ac­ționat ca principali vectori de stabili­tate. Integrarea progresivă a statelor din Europa Centrală și de Est, pre­cum și dezvoltarea unor mecanisme de vecinătate destinate spațiului post-sovietic au fost gândite ca etape ale unui proces mai amplu de transfor­mare a Europei într-un spațiu al păcii și stabilității, în care competiția și confruntarea urmau să fie înlocuite de valori comune, convergență nor­mativă și cooperare economică.

Această ordine, deși aparent ac­ceptată, nu a fost niciodată deplin interiorizată de Moscova. Privind retrospectiv, ceea ce părea a fi o tran­ziție spre o relație de cooperare între Federația Rusă și Occident s-a dove­dit a fi o perioadă de recalibrare stra­tegică, în care Federația Rusă a urmă­rit stabilizarea economică ca premisă pentru atingerea obiectivului său fun­damental: revenirea la statutul de mare putere.

Intervenția militară în Georgia din 2008, prefațată de discursul lui Vladimir Putin de la Conferința de Securitate de la München din 2007, a marcat o schimbare semnificativă în evoluția arhitecturii de securitate eu­ropene. În această logică a confruntă­rii și a sferelor de influență, au urmat anexarea ilegală a Crimeei și agresi­unea militară din estul Ucrainei în 2014. Această dinamică a atins un punct critic în 2022 odată cu agresiu­nea militară nejustificată a Federației Ruse împotriva Ucrainei, care a evi­dențiat limitele modelului de securi­tate prin cooperare și a reconfirmat centralitatea geopoliticii în relațiile internaționale contemporane.

În acest context, analiza compor­tamentului strategic al Federației Ruse nu poate fi redusă exclusiv la explicații de tip realist, centrate pe distribuția puterii și pe interesele de securitate. Din ce în ce mai mult, literatura de specialitate subliniază rolul ideologiei în configurarea poli­ticii externe ruse, evidențiind faptul că acțiunile Moscovei sunt susținute de o viziune consolidată asupra ordi­nii internaționale. În mod particular, eurasianismul (recuperat și reinter­pretat în principal de Aleksandr Dughin și integrat treptat în doctrina oficială a politicii externe ruse) oferă cadrul ideologic care legitimează și structurează aspirațiile revizioniste ale Federației Ruse și conferă aces­tora o coerență strategică.

Ipoteza centrală susține că eurasianismul nu reprezintă doar o construcție teoretică sau o expresie marginală a gândirii geopolitice ruse, ci el a fost progresiv integrat într-un cadru ideologic care informează po­litica externă a Federației Ruse cu consecințe structurale asupra securi­tății europene. Întoarcerea sferelor de influență în practica politicii externe ruse nu este o anomalie sau o reacție improvizată, ci expresia unei viziuni asumate care se materializează printr-un set coerent de instrumente poli­tice, economice și militare, orientate spre reconfigurarea spațiului dintre Rusia și Occident, contestând astfel fundamentele arhitecturii de securi­tate europene.

Spațiul post-sovietic și, în parti­cular, Regiunea Extinsă a Mării Ne­gre reprezintă, în acest context, labo­ratorul în care proiectul revizionist eurasiatic a fost testat și aplicat în modul cel mai coerent. Pe acest teren, în competiția dintre proiectul de inte­grare euroatlantic și cel eurasiatic, Federația Rusă a acționat prin in­strumentalizarea conflictelor înghe­țate, prin dependențele energetice, prin presiunea exercitată asupra sta­telor aflate la granița dintre cele două lumi și prin intervenția militară di­rectă atunci când instrumentele mai subtile s-au dovedit insuficiente. În­țelegerea dinamicilor din acest spațiu este, prin urmare, esențială pentru orice analiză a reconfigurărilor de securitate la nivelul întregului conti­nent.

Articolul este structurat în trei secțiuni principale. Prima secțiune urmărește traiectoria eurasianismului de la construcție filozofică la doctrină de stat, utilizând Teoria Concepțiilor Rolului Național¹ ca instrument ana­litic. Această abordare permite sur­prinderea modului în care Federația Rusă și-a reconfigurat treptat identi­tatea și obiectivele de politică ex­ternă, abandonând rolul de partener în arhitectura de securitate prin coo­perare în favoarea celui de lider al unui centru civilizațional alternativ. A doua secțiune analizează principa­lele instrumente prin care acest pro­iect s-a materializat în spațiul post-sovietic: conflicte înghețate, depen­dențe energetice și „sharp power”². Teoria Complexului Regional de Securitate³ este utilizată pentru a ex­plica modul în care securizările în­lănțuite au transformat Regiunea Ex­tinsă a Mării Negre dintr-un spațiu al cooperării într-un teren al confruntă­rii strategice. Ultima secțiune evalu­ează consecințele acestor dinamici asupra arhitecturii de securitate euro­pene și analizează implicațiile pentru evoluția viitoare a ordinii de securi­tate europene.

Eurasianismul: de la construcție filozofică la doctrină de stat

Eurasianismul își are originile în reflecțiile emigrației ruse interbelice, care a încercat să elaboreze o viziune asupra identității Rusiei, respingând deopotrivă pan-turcismul, perceput ca amenințare, și bolșevismul, inter­pretat ca rezultat al europenizării forțate a țării. În forma sa clasică, această orientare definea Rusia ca o entitate civilizațională distinctă, situ­ată la intersecția dintre Europa și Asia, dar ireductibilă la oricare dintre aceste spații. Eurasianiștii susțineau că specificul istoric, cultural și geo­politic al Rusiei justifică un model propriu de organizare politică și o traiectorie diferită de cea occidentală.

După încheierea Războiului Rece, aceste idei au fost readuse în discur­sul public pe fondul crizei de identi­tate strategică a Federației Ruse. Re­articularea eurasianismului este aso­ciată în mod particular cu lucrările lui Aleksandr Dughin, al cărui neo-eurasianism propune o sinteză între tradiția interbelică, geopolitica cla­sică și un conservatorism radical anti-occidental. În lucrările sale, Dughin construiește o viziune în care Rusia este prezentată ca o „civilizație aparte”, slavo-ortodoxă, chemată să respingă modelul occidental și să asume o confruntare deschisă cu he­gemonia atlantică. Lumea multipo­lară pe care o propune nu e o simplă redistribuire a puterii între state, ci o ordine alternativă organizată în jurul unor centre civilizaționale distincte, dintre care Eurasia, condusă de Rusia, reprezintă principala forță de contrabalansare a Occidentului⁴.

Deși influența directă a lui Alexandr Dughin asupra deciziei politice trebuie tratată cu pru­dență, există indicii consistente că anumite elemente ale acestei gân­diri au pă­truns progresiv în dis­cursul public și strategic al Federației Ruse. Con­ceptul de „lume rusă” (Russkiy mir), ac­centul pus pe protejarea comuni­tăților rusofone din afara granițe­lor și respingerea extinderii insti­tuțiilor euroatlantice în spațiul post-sovietic reflectă o logică apropiată de cea promovată de eurasianism.

Această evoluție nu a fost bruscă, ci a urmat un traseu gradual, corelat cu consolidarea internă a regimului și cu recalibrarea obiectivelor de poli­tică externă. Din perspectiva Teoriei Concepțiilor Rolului Național, această traiectorie poate fi interpre­tată ca o succesiune de reconfigurări ale rolului asumat de Federația Rusă în sistemul internațional. Așa cum arată Kalevi J. Holsti, rolurile națio­nale reflectă modul în care elitele politice definesc identitatea și misiu­nea statului în raport cu mediul ex­tern⁵.

În anii 1990 și în primul man­dat al lui Vladimir Putin, rolul asumat de Federația Rusă, cel pu­țin la nivel declarativ, era acela de partener pragmatic în cadrul unei arhitecturi de securitate fundamentată pe coope­rare. Consolidarea economică bazată pe exportul de hidrocarburi și întări­rea controlului politic intern au creat, însă, premisele unei schimbări de direcție. Discursul lui Vladimir Putin de la Conferința de Securitate de la München din 2007 marchează mo­mentul în care această recalibrare devine explicită. Președintele rus califică extinderea NATO ca o ame­nințare directă la adresa Federației Ruse, propune o nouă ordine mondi­ală multipolară organizată în jurul centrelor de putere economică și po­litică, anunță repoziționarea Rusiei ca actor global independent, cu drept la o politică externă suverană și la „pri­vilegiul” de a-și defini propriile inte­rese⁶.

Această schimbare de rol nu ră­mâne la nivel retoric. Ea se instituți­onalizează treptat în documentele strategice ale Kremlinului, unde ide­ile eurasianiste devin din ce în ce mai vizibile. În „Strategia de Securitate Națională” din 2009, este calificată ca inacceptabilă extinderea infra­structurii militare a NATO până la granițele Federației Ruse, aceasta revendicându-și un drept suveran asupra spațiului din „vecinătatea apropiată” unde are „interese privile­giate”, o formulare care reia direct teza eurasianistă a dreptului Rusiei la o sferă de influență legitimă⁷. Ace­eași logică o regăsim continuată în „Conceptul de politică externă al Federației Ruse” din 2013 care intro­duce explicit ideea unui sistem inter­național policentric organizat în jurul unor centre civilizaționale, plasează înființarea Uniunii Economice Euroasiatice ca prioritate strategică de prim rang și definește „identitatea civilizațională” ca element central al politicii externe⁸.

Proiectul eurasiatic este construit pe trei idei fundamentale: respingerea modelului occidental în favoarea unei civilizații eurasiatice distincte, reven­dicarea controlului asupra „vecinătă­ții apropiate” și asumarea multipola­rității ca obiectiv strategic de reconfi­gurare a ordinii internaționale.

Prima este cea a civilizației eura­siatice ca alternativă la modelul occi­dental. Federația Rusă nu aspiră să devină o democrație liberală de tip occidental, ci propune un model pro­priu, conceptualizat drept „democra­ție suverană” de către ideologul de la Kremlin, Vladislav Surkov. Modelul rusesc păstrează forma democratică, dar o golește de conținutul liberal, pe care îl înlocuiește cu logica solidari­tății naționale, a autorității statale și a suveranității înțelese ca independență față de orice condiționalitate externă⁹. Această construcție ideologică înde­plinește o dublă funcție: legitimează regimul autoritar în interior și furni­zează un cadru de respingere a criti­cilor occidentale în exterior.

A doua idee centrală este aceea a „vecinătății apropiate” ca spațiu vital al Rusiei, în care aceasta deține „inte­rese privilegiate” și unde celelalte puteri nu au legitimitate să se im­plice. Această revendicare, prezentă explicit în discursul lui Dimitri Medvedev din 2008¹⁰ și reluată sis­tematic de Putin, are rădăcini directe în doctrina eura­sianistă. Spațiul post-sovietic este văzut nu ca o colecție de state suve­rane cu dreptul de a-și alege liber alianțele, ci ca o extensie fi­rească a „lumii ruse”, elementele unifi­catoare fiind limba, cultura, or­todoxia și isto­ria comună. „Compa­trioții ruși” de­vine, în acest cadru, nu doar un concept juridic, ci un instru­ment ideologic și politic care legiti­mează intervențiile Moscovei în tre­burile interne ale statelor vecine¹¹.

A treia idee este aceea a ordinii mondiale multipolare ca obiectiv strategic. Rusia nu urmărește doar să-și prezerve sfera de influență regio­nală, ci să contribuie la reconfigura­rea arhitecturii globale de putere, contestând hegemonia occidentală și construind coaliții cu alte state și centre de putere care resping modelul liberal de ordine internațională. Această ambiție globală transformă eurasianismul dintr-o doctrină de politică regională într-un proiect de anvergură sistemică, cu implicații directe pentru stabilitatea arhitecturii de securitate europene, pentru că orice reconfigurare a ordinii globale începe, în logica eurasianistă, cu eli­minarea influenței occidentale din spațiul post-sovietic

Privite în ansamblu, aceste ele­mente indică o transformare profundă a concepției de rol național a Federa­ției Ruse: de la un actor care căuta in­te­grarea în ordinea post-Război Rece la un actor revizionist care contestă fundamentele acesteia și propune o alternativă. Eurasianismul funcțio­nează, în acest sens, ca un catalizator ideologic al acestei trans­formări, ofe­rind cadrul conceptual care struc­turează atât obiectivele, cât și acțiu­nile politicii externe ruse.

Instrumentele revizionismului eurasiatic și dinamica Regiunii Extinse a Mării Negre

Proiectul eurasiatic nu a rămas la nivel doctrinar, ci s-a tradus într-un set coerent de instrumente politice, economice și militare, aplicate siste­matic în spațiul post-sovietic și, în particular, în Regiunea Extinsă a Mării Negre. Astfel, Regiunea Ex­tinsă a Mării Negre s-a conturat treptat ca un complex regional de securitate în care competiția dintre ordinea euroatlantică și proiectul re­vizionist rus a atins cea mai mare intensitate.

Forța acestor instrumente nu re­zidă în utilizarea lor separată, ci în modul în care sunt combinate și co­ordonate strategic. Conflictele în­ghețate creează pretextul prezenței militare și blochează integrarea euro­atlantică, politica energetică gene­rează dependențe care limitează au­tonomia decizională a statelor, iar influența informațională de tip „sharp power”¹² subminează coeziunea in­ternă și legitimitatea guvernelor pro-occidentale. Împreună, aceste meca­nisme generează o formă de instabi­litate controlată, în care regiunea este menținută deliberat într-o stare in­termediară: insuficient de stabilă pentru a susține integrarea într-o co­munitate de securitate și suficient de constrânsă pentru a rămâne ancorată în sfera de influență a Moscovei.

Cazul Ucrainei ilustrează cel mai clar această logică a utilizării combi­nate a instrumentelor și a escaladării progresive. Războiul declanșat de Federația Rusă împotriva Ucrainei în 2022 marchează trecerea de la un model predominant hibrid de exerci­tare a puterii la utilizarea deschisă și pe scară largă a forței militare. Con­flictele din Donbas au urmat modelul clasic al conflictelor înghețate, de­pendența energetică a fost utilizată ca instrument de presiune politică, iar campaniile de influență au alimentat diviziunile interne. În momentul în care aceste instrumente nu au reușit să oprească orientarea pro-occiden­tală a Ucrainei, Federația Rusă a re­curs la intervenția militară directă. Anexarea Crimeei în 2014 și agresiu­nea militară pe scară largă din 2022 indică faptul că proiectul eurasiatic nu operează în limitele prestabilite ale instrumentelor utilizate, ci pe un continuum de escaladare. Dacă până în 2014 strategia rusă a privilegiat mecanismele indirecte de control, războiul din 2022 marchează trecerea la o fază în care utilizarea forței mi­litare devine instrument central, nu complementar. În această logică, Ucraina nu reprezintă doar un caz particular, ci punctul critic în care proiectul eurasiatic se confruntă di­rect cu ordinea euroatlantică.

Conflictele înghețate

Primul și cel mai puternic instru­ment al politicii externe ruse în Regi­unea Extinsă a Mării Negre este cel al conflictelor înghețate. Transnistria în Republica Moldova, Abhazia și Oseția de Sud în Georgia, Nagorno-Karabah între Armenia și Azerbaidjan (cu particularitățile sale distincte), și ulterior Donbasul în Ucraina nu repre­zintă accidente isto­rice, ci expresii ale unui model deli­berat și replicabil de control al veci­nătății. Modelul urmează o logică consecventă: sprijinirea miș­că­rilor secesioniste în faza inițială, interven­ția militară în favoarea enti­tății sepa­ratiste, asumarea rolului de mediator și garant al încetării focului și, în fi­nal, menținerea unei prezențe militare permanente în zona de con­flict sub forma trupelor de menținere a păcii. Rezultatul este un conflict nesoluțio­nat, în care tensiunea latentă persistă și poate fi reactivată oricând.

Funcția strategică a acestor con­flicte este dublă. Pe de o parte, ele blochează integrarea euroatlantică a statelor afectate (NATO și Uniunea Europeană au evitat în mod consec­vent integrarea statelor cu conflicte teritoriale nerezolvate), oferind astfel Federației Ruse un instrument de veto indirect. Pe de altă parte, con­flictele oferă pretextul pentru menți­nerea unei prezențe militare ruse pe teritoriile statelor suverane din regi­une creând o rețea de baze militare care acoperă întreaga regiune și per­mite proiectarea forței și către alte regiuni. Militarizarea Crimeei după anexarea ilegală din 2014 a adăugat acestei rețele o dimensiune calitativ nouă, oferind Federației Ruse con­trolul strategic asupra bazinului Mării Negre și capacitatea de proiecție mi­litară spre Marea Mediterană, Balcani și gurile Dunării.

Din perspectiva Teoriei Comple­xului Regional de Securitate, con­flictele înghețate funcționează ca mecanisme de penetrare și acoperire simultană: Rusia penetrează comple­xul regional prin alinieri de securitate cu entitățile secesioniste și tinde spre acoperirea sa prin suprimarea oricărei dinamici regionale autonome care ar putea conduce la o reorientare euroa­tlantică a statelor din regiune.

Politica energetică

Al doilea instrument major îl re­prezintă politica energetică, utilizată pentru crearea, menținerea și ex­ploatarea dependențelor. În cazul Federației Ruse, energia a funcționat deopotrivă ca resursă economică și ca pârghie geopolitică. Statutul de mare producător și exportator de hidrocar­buri, controlul infrastructurii moște­nite din perioada sovietică și capaci­tatea de a negocia bilateral prețuri, livrări și rute au permis Moscovei să transforme interdependența energe­tică într-un mecanism de influență politică. Așa cum observă analistul Nicklas Norling, politica energetică rusă este determinată mai degrabă de interese politice decât de logica pie­ței, conductele având o semnificație strategică deoarece produc depen­dență și creează pârghii politice¹³.

Crizele gazului din 2006 și 2009 ilustrează cel mai bine această logică. Cercetătorul Igor Torbakov identifică trei obiective urmărite de Kremlin prin sistarea livrărilor către Ucraina: răsturnarea puterii pro-occidentale de la Kiev, obținerea controlului asupra infrastructurii de tranzit și convinge­rea statelor europene că Ucraina este un partener de tranzit nesigur¹⁴. Fap­tul că Federația Rusă a acceptat pier­deri financiare estimate la două mili­arde de dolari în criza din 2009 con­firmă că miza era politică, nu comer­cială. Pentru Uniunea Europeană, aceste crize au marcat securizarea problemei energetice: dependența de gazul rusesc a început să fie perce­pută nu doar ca vulnerabilitate eco­nomică, ci ca amenințare la adresa securității europene.

Regiunea Extinsă a Mării Negre a devenit astfel un spațiu central al competiției energetice. Coridorul Sudic, prin TANAP și TAP, proiec­tele de interconectare precum BRUA sau gazoductul Iași-Ungheni au ur­mărit reducerea vulnerabilităților energetice ale statelor din regiune și conectarea lor directă la piața euro­peană. În sens invers, proiectele Nord Stream, South Stream și ulterior TurkStream au reflectat încercarea Federației Ruse de a conserva con­trolul asupra fluxurilor energetice și de a menține dependența europeană de gazul rusesc.

În paralel, evoluțiile conflictuale din regiune au evidențiat vulnerabi­litatea infrastructurii energetice în zonele unde aceasta intersecta inte­rese strategice majore. Anexarea Crimeei a avut, între altele, implicații semnificative asupra dimensiunii ener­­getice a securității regionale, con­tribuind la consolidarea contro­lului Rusiei asupra resurselor offshore din Marea Neagră și la li­mitarea opțiuni­lor Ucrainei de diver­sificare energetică.

Politica energetică rusă a funcțio­nat astfel ca parte a strategiei mai largi de menținere a sferei de influ­ență, completând conflictele înghe­țate și instrumentele informaționale. Efectul paradoxal al acestei politici a fost însă accelerarea eforturilor euro­pene de reducere a dependenței de Rusia. Ceea ce Moscova folosise timp de decenii ca instrument de control a devenit, în cele din urmă, unul dintre catalizatorii reconfigurării securității energetice europene.

Sharp power

Al treilea instrument, mai puțin vizibil, dar nu mai puțin eficient, este ceea ce cercetătorii Christopher Walker și Jessica Ludwig au numit „sharp power”: capacitatea statelor autoritare de a penetra și perfora me­diile politice și informaționale ale statelor vizate, nu pentru a câștiga simpatie, ci pentru a genera confuzie, animozitate și instabilitate. Spre deo­sebire de conceptul clasic de „soft power”¹⁵, care operează prin atracție și seducție, sharp power funcționează prin manipulare, dezinformare și sub­minarea coeziunii interne a soci­etă­ților-țintă.

În Regiunea Extinsă a Mării Negre, acest instrument îmbracă forme variate. Finanțarea și susține­rea grupurilor proxy pro-ruse, utiliza­rea Bisericii Ortodoxe Ruse ca vector de influență culturală și politică, promovarea elitelor locale favorabile Moscovei, campaniile de dezinfor­mare conduse prin canale media pre­cum Russia Today și Sputnik, atacu­rile cibernetice și operațiunile de răz­boi hibrid au fost folosite și continuă să fie folosite sistematic pentru a de­stabiliza guvernele pro-occidentale, a alimenta diviziunile interne și a crea un climat favorabil orientărilor pro-ruse. Cazul Ucrainei înainte de ane­xarea Crimeei ilustrează cel mai bine această logică: „omuleții verzi” (trupe speciale rusești fără însemne) au acționat în coordonare cu grupu­rile pro-ruse locale pe fondul unei cam­panii informaționale intense, con­struind cadrul pentru preluarea rapidă a controlului asupra instituții­lor din Crimeea.

Analizând versiunea rusească a conceptului de soft power, cercetă­toarea Vera Ageeva identifică o evoluție semnificativă a acesteia de la o primă etapă, în care Moscova ur­mărea să-și construiască o imagine atractivă ca putere economică mo­dernă (apropiată de conceptul de soft power), la o a doua etapă de instituți­onalizare și control strict al instru­mentelor de influență și, în final o a treia etapă, forma pură a sharp power, în care promovarea externă s-a trans­format deschis în propagandă și răz­boi informațional¹⁶. Această evoluție reflectă tocmai radicalizarea progre­sivă a proiectului eurasiatic și aban­donarea oricărei pretenții de compa­tibilitate cu normele și valorile occi­dentale.

Reconfigurarea complexului re­gional de securitate

Teoria Complexului Regional de Securitate oferă cadrul analitic pentru a înțelege această dinamică. După încheierea Războiului Rece, Regiu­nea Extinsă a Mării Negre, cuprin­zând state membre NATO precum România, Bulgaria și Turcia, state aspirante la integrarea euroatlantică precum Ucraina, Georgia și Repu­blica Moldova, și state caucaziene precum Armenia și Azerbaidjan, s-a conturat treptat ca un complex de securitate în care percepțiile și preo­cupările de securitate ale statelor sunt atât de interconectate încât nu pot fi analizate independent. Ceea ce defi­nește acest complex nu este coopera­rea, ci tocmai lanțul de securizări înlănțuite care îl traversează: entită­țile secesioniste securizează pericolul reprezentat de statele față de care s-au separat, statele independente secu­rizează amenințarea Federației Ruse la adresa integrității lor teritoriale, iar Federația Rusă securizează extinde­rea NATO și a Uniunii Europene ca amenințare existențială la adresa sa. Această cascadă de securizări reci­proce nu este spontană, ea este în mare măsură produsul deliberat al instru­mentelor pe care Moscova le-a folosit sistematic pentru a menține regiunea în logica confruntării și a bloca evoluția ei spre o comunitate de securitate. Din perspectiva Teoriei Complexului Re­gional de Securitate, utilizarea combi­nată a acestor in­stru­mente a condus la transformarea Regiunii Extinse a Mării Negre dintr-un spațiu cu potențial de cooperare într-un complex dominat de securi­zări reciproce, militarizare progresivă și alinieri de securitate.

Competiția dintre proiectul euro­atlantic și cel eurasiatic a împărțit statele regiunii în alinieri de securi­tate tot mai rigide, reducând spațiul pentru poziții intermediare și trans­formând opțiunile de politică externă în alegeri cu consecințe imediate asu­pra securității. Războiul din Ucraina din 2022 marchează însă o schimbare calitativă a acestei dina­mici: logica instabilității controlate este înlocuită, cel puțin parțial, de o logică a con­fruntării deschise, în care Federația Rusă recurge la forța mili­tară pentru a preveni pierderea con­trolului asupra spațiului considerat vital. Această evoluție confirmă ca­racterul profund revizionist al pro­iectului eurasiatic și evidențiază li­mitele strategiilor indi­recte în fața unor procese de integrare ireversibile.

Impactul asupra arhitecturii de securitate europene: de la ezitare la reconfigurare

Dinamicele analizate în secțiunile anterioare nu au rămas circumscrise spațiului post-sovietic. Ele au produs consecințe structurale asupra întregii arhitecturi de securitate europene, punând sub semnul întrebării premi­sele fundamentale ale ordinii con­struite după încheierea Războiului Rece și obligând actorii occidentali la o recalibrare profundă a strategiilor și instrumentelor lor.

Răspunsul Alianței Nord-Atlan­tice și al Uniunii Europene la escala­darea revizionismului rus a fost unul întârziat, ezitant și neunitar. Războiul ruso-georgian din 2008 a generat îngrijorări, dar nu a produs o schim­bare strategică fundamentală. Alianța a continuat să privilegieze dialogul cu Moscova, iar Uniunea Europeană a reluat rapid cooperarea economică și energetică. Anexarea ilegală a Crimeei în 2014 a determinat sancți­uni și o primă reconfigurare a posturii militare a NATO pe flancul estic, dar și acestea s-au dovedit insuficiente pentru a descuraja continuarea pro­iectului revizionist. La baza acestor ezitări se află, în parte, diferența de culturi politice pe care diplomația română a identificat-o cu luciditate: Occidentul a tratat dialogul și coope­rarea ca instrumente universale de dezescaladare, în timp ce Moscova le-a interpretat ca semne ale slăbiciu­nii, care trebuie exploatate. Politica indulgentă față de Federația Rusă nu a generat moderație, ci a încurajat escaladarea. Fiecare pas necontestat a deschis calea următorului, de la Georgia la Crimeea și de la Crimeea la agresiunea la scară largă din 2022.

Agresiunea militară nejustificată împotriva Ucrainei din februarie 2022 a reprezentat punctul de rupere care a forțat o reconfigurare rapidă și substanțială a arhitecturii de securi­tate europene. Coordonarea fără pre­cedent între NATO și Uniunea Europeană, sancțiunile extinse și re­ducerea accelerată a dependenței energetice de Federația Rusă demon­strează capacitatea de adaptare a sis­temului european. Evoluții conside­rate anterior improbabile, precum diver­sificarea energetică rapidă, creșterea bugetelor de apărare sau consolidarea prezenței militare pe flancul estic, au fost realizate într-un interval de timp remarcabil, confir­mând că voința poli­tică poate acce­lera transformări structurale majore.

Dincolo de dimensiunea operațio­nală a acestor răspunsuri, agresiunea rusă împotriva Ucrainei a produs și o clarificare ideologică profundă. În­toarcerea sferelor de influență în practica politicii internaționale nu mai poate fi tratată ca o anomalie sau ca o retorică geopolitică fără conse­cințe reale. Ea reprezintă o contestare explicită și asumată a principiilor fundamentale ale ordinii internațio­nale post-Război Rece: suveranitatea egală a statelor, integritatea teritori­ală, dreptul popoarelor de a-și alege liber alianțele și interdicția modifică­rii frontierelor prin forță. Proiectul eurasiatic, în forma sa operaționali­zată, nu propune o redistribuire a puterii în cadrul ordinii existente, ci înlocuirea acestei ordini cu una alter­nativă, organizată în jurul sferelor de influență ale marilor puteri și în care suveranitatea statelor mici este con­diționată de apartenența la un centru de putere. Această viziune este in­compatibilă nu doar cu valorile euro­pene, ci și cu fundamentele dreptului internațional pe care s-a construit stabilitatea continentului după 1945.

Implicațiile acestei realități pentru Europa sunt profunde și de durată. În primul rând, ele impun recunoașterea faptului că securitatea europeană nu mai poate fi gândită în termenii coo­perării și că descurajarea credibilă (militară, economică și informațio­nală) este o condiție necesară, nu suficientă, a stabilității. În al doilea rând, acestea evidențiază importanța strategică a spațiului post-sovietic și, în particular, a Regiunii Extinse a Mării Negre ca spațiu al competiției și chiar al confruntării între cele două proiecte incompatibile de ordine re­gională. Un spațiu în care alegerile de politică externă ale statelor mici au consecințe sistemice ce depășesc cu mult dimensiunea lor. În al treilea rând, pun în fața Europei o întrebare fundamentală despre natura proiec­tului său: dacă extinderea euroatlan­tică rămâne un instrument credibil de stabilizare a vecinătății sau dacă pre­siunea revizionistă rusă a reușit să transforme politica ușilor deschise într-o promisiune fără garanții reale pentru statele care aspiră la integrare.

Răspunsul la această întrebare va defini, în mare măsură, arhitectura de securitate europeană a deceniilor ur­mătoare. Ceea ce este deja cert este că întoarcerea sferelor de influență nu mai este o ipoteză analitică, ea este o realitate politică cu care Europa tre­buie să învețe să coexiste și împotriva căreia trebuie să construiască meca­nisme de rezistență durabile, ancorate nu doar în capabilități militare, ci și în coeziunea valorică și în voința politică de a apăra principiile pe care s-a întemeiat ordinea postbelică.

Concluzii

Analiza prezentată a urmărit să demonstreze că eurasianismul nu re­prezintă o construcție filozofică margi­nală sau o retorică compensato­rie pentru pierderea statutului de su­perputere, ci un proiect ideologic coerent care a informat și structurat politica externă a Federației Ruse cu consecințe structurale și măsurabile asupra arhitecturii de securitate euro­pene. Întoarcerea sferelor de influ­ență în practica internațională con­temporană nu este o anomalie sau o reacție improvizată la extinderea eu­roatlantică, ci expresia unei viziuni asumate și instituționalizate progresiv în documentele strategice oficiale ale Kremlinului, viziune ale cărei coor­donate geografice sunt precise și ale cărei instrumente (conflicte înghețate, dependențe energetice, sharp power și, în ultimă instanță, forța militară directă) au fost aplicate sistematic în spațiul post-sovietic.

Combinarea Teoriei Complexului Regional de Securitate cu Teoria Concepțiilor Rolului Național s-a dovedit un cadru analitic productiv pentru înțelegerea acestei dinamici. Primul instrument teoretic a permis surprinderea modului în care securi­zările înlănțuite din Regiunea Extinsă a Mării Negre au transformat treptat acest spațiu dintr-unul cu potențial de cooperare într-un complex dominat de confruntare și alinieri de securi­tate. Al doilea a oferit explicația me­canismului intern (schimbarea pro­fundă a concepției de rol național a Federației Ruse), de la partener în ordinea bazată pe cooperare post-Război Rece la contestatar al acesteia și lider al unui proiect alternativ de organizare a spațiului internațional. Împreună, cele două teorii permit o analiză care depășește atât determi­nismul structural al realismului, cât și perspectivele care reduc comporta­mentul statului exclusiv la idei și identități, surprinzând interacțiunea dintre identitate, ideologie și dina­mică sistemică.

Agresiunea militară la scară largă împotriva Ucrainei din 2022 a forțat o reconfigurare rapidă și substanțială a arhitecturii de securitate europene. Coordonarea NATO-UE, sancțiunile aplicate Federației Ruse, reducerea dependenței energetice și planul de reînarmare demonstrează că securi­tatea europeană are capacitate de re­ziliență, dar și că această capacitate se activează cu întârziere și doar sub presiunea unor crize majore. Lecția fundamentală a acestui episod este că descurajarea credibilă și coeziunea valorică sunt condiții necesare ale stabilității într-o lume în care logica sferelor de influență tinde să revină ca principiu organizator al relațiilor internaționale.

Cercetarea de față deschide mai multe direcții de continuare. În pri­mul rând, transformarea complexului re­gional de securitate al Mării Negre după 2022 merită o analiză separată. Războiul a modificat fundamental distribuția puterii și alinierile de secu­ritate din regiune, iar scenariile de evoluție sunt multiple și cu implicații profunde pentru securitatea euro­peană. În al doilea rând, modelul analitic pro­pus (combinarea celor două teorii pentru a examina relația dintre reconfi­gurarea identitară a unui actor major și consecințele sale sis­temice) poate fi aplicat și altor spații de contact dintre ordinea liberală și proiectele revi­zioniste, oferind un instrument util pentru înțelegerea dinamicilor de secu­ritate ale secolului XXI.

Note

* Acest articol face parte din cercetarea doctorală a autoarei, desfășurată în ca­drul Scolii Doctorale a Facultății de Științe Politice a Universității din București.

• Kalevi Holsti, ,,National Role Conceptions in the Study of Foreign Policy”, International Studies Quarterly, Blackwell Publishing on behalf of The International Studies Association, Vol. 14, No. 3 (Sep. 1970).
• Walker Christopher, Ludwig Jessica, „The meaning of sharp power. How authoritarian states project influence”, Foreign Affairs, 16 XI 2017, foreignaffairs.com/articles/china/2017-11-16/meaning-sharp-power, (accesat 7.07.2025).
• Buzan Barry, Weaver Ole, Regions and Powers. The structure of International Security, Cambridge University Press, New York: Cambridge, 2003.
• Aleksandr Dughin, Destin eurasianist (Antologie), Editura Mica Valahie, București, 2017.
• Kalevi Holsti, op.cit, p. 246
• Speech and the Following Discussion at the Munich Conference on Security Policy; 2007-02-10 01:38:24; Munich; http://en.kremlin.ru/events/president/transcripts/copy/24034, (accesat 3.07. 2025).
• National Security Strategy of the Russian Federation to 2020 approved by Decree of the President of the Russian Federation, 12 May 2009 No. 537, http://www.mepoforum.sk/wp-con-tent/uploads/2015/08/NDS-RF-2009-en.pdf;4-9, (accesat în 29.10. 2025).
• Concept of the Foreign Policy of the Russian Federation approved by President of Russian Federation V. Putin on 12 February 2013; Concept_of_the_Foreign_Policy_of_the_Russian_Federation_2013.pdf, (accesat 10.01. 2026).
• Armand Goșu, Democrație à la russe: „upravleaemaia”, „suverennaia”, „vertikal’naia”. Ce este și cum funcționează regimul politic din Rusia (partea I-a); publicat pe site-ul Contributors.ro în 26 septembrie 2018; https://www.contributors.ro/democra%C8%9Bie-a-la-russe-upravleaema-ia-suverennaia-vertikalnaia-ce-este-% C8%99i-cum-func%C8%9Bione-aza-regimul-politic-din-rusia-par/, (accesat 1.04. 2026).
• Dmitry Medvedev, „Interview Given to Television Channels Channel One, Rossiya, NTV”, 31 August 2008, Kremlin.ru, Transcripts ∙ President ∙ Events ∙ President of Russia, (accesat 27.02.2026).
• Dan Dungaciu (ed), The Geopolitical Black Sea Encyclopaedia, Cambridge Scholars Publishing, 2020, p. 243, https://books.google.ro/books?id=iJj4DwAAQBAJ&pg=PA243&lpg=PA243&dq=karaganov+doctrine&source=bl&ots=4RD9tyaCkF&sig=ACfU3U1JMULYiqDSeuHeAedoBgjPUiUG_Q&hl=en&sa=X&ved=2ahUKEwihsrSUu775AhWQhP0HHeCGD0s4ChDoAXoECAIQAw#v=onepage&q=karaganov%20doctrine&f=false, (accesat 1.08.2025).
• Vera D. Ageeva, „The rise and fall of Russia´s soft power, Global Affairs, No. 1, 2021 January/March, 15.03. 2021, https://eng.globalaffairs.ru/art-icles/rise-fall-russias-soft-power/, (accesat 7. 07.2024).
• Nicklas Norling, Gazprom’s Monopoly and Nabucco’s Potentials: Strategic Decisions for Europe. Central Asia-Caucasus Institute and Silk Road Studies Program, Silk Road Paper, Noiembrie 2007, https://isdp.eu/content/uploads/publications/2007_norling_gazproms-monopoly-and-nabuccos-potentials.pdf, (accesat în 5.08.2025).
• Igor Torbakov, „The Russia-Ukraine Gas Crisis: The Big Picture”, Eurasia Daily Monitor, Volume: 6, January 19, 2009, https://jamestown.org/ program/ commentary-the-russia-ukraine-gas-crisis-the-big-picture/, (accesat 6.01. 2026).
• Joseph Nye, Soft power: The means to success in world politics, New York: Public Affairs, 2004, p.6.
• Vera D. Ageeva, „The rise and fall of Russia´s soft power”, Russia in Global Affairs, No 1, 2021 January/ March, 15.03.2021, https://eng.globalaffairs.ru/articles/rise-fall-russias-soft-power/, (accesat 7.07.2024).

Bibliografie

Lucrări cu caracter general și special

BUZAN, Barry, WEAVER, Ole, Regions and Powers. The Structure of International Security, Cambridge University Press, New York, 2003.

DUNGACIU, Dan (ed.), The Geopolitical Black Sea Encyclopaedia, Cambridge Scholars Publishing, 2020.

DUGHIN, Aleksandr, Destin eurasianist (Antologie), Editura Mica Valahie, București, 2017.

NORLING, Nicklas, Gazprom’s Monopoly and Nabucco’s Potentials: Strategic Potentials for Europe, Central Asia-Caucasus Institute and Silk Road Studies Program, Silk Road Paper, noiembrie 2007.

NYE, Joseph, Soft Power: The Means to Success in World Politics, Public Affairs, New York, 2004.

Articole și studii

HOLSTI, Kalevi J., „National Role Conceptions in the Study of Foreign Policy”, International Studies Quarterly, Vol. 14, No. 3, septembrie 1970.

WALKER, Christopher, LUDWIG, Jessica, „The Meaning of Sharp Power. How Authoritarian States Project Influence”, Foreign Affairs, 16 noiembrie 2017.

Resurse online

AGEEVA, Vera D., „The rise and fall of Russia’s soft power”, Russia in Global Affairs, NO1 2021 January/March, https://eng.globalaffairs.ru/articles/rise-fall-russias-soft-power/

Concept of the Foreign Policy of the Russian Federation, aprobat de Preșe­dintele Federației Ruse V. Putin la 12 februarie 2013,

https://Concept_of_the_Foreign_Po-licy_of_the_Russian_Federation_2013.pdf.

GOȘU, Armand, „Democrație à la russe: «upravleaemaia», «suverennaia», «ver­ti­kal’naia». Ce este și cum funcționează regimul politic din Rusia (partea I-a)”, Contributors.ro, 26 septembrie 2018, https://www.contributors.ro/democra%C8%9Bie-a-la-russe-upravleaemaia-s-uverennaia-vertikalnaia-ce-este-%C8-%99i-cum-func%C8%9Bioneaza-regimul-politic-din-rusia-par/

MEDVEDEV, Dmitry, „Interview Given to Television Channels Channel One, Rossiya, NTV”, 31 August 2008, Kremlin.ru Transcripts ∙ President ∙ Events ∙ President of Russia.

National Security Strategy of the Russian Federation to 2020, aprobată prin Decretul Președintelui Federației Ruse nr. 537 din 12 mai 2009, http://www.mepoforum.sk/wp-con-tent/uploads/2015/08/NDS-RF-2009-en.pdf.

PUTIN, Vladimir, „Speech and the Following Discussion at the Munich Conference on Security Policy”, 10 februarie 2007, http://en.kremlin.ru/e-vents/president/transcripts/copy/24034

TORBAKOV, Igor, „The Russia-Ukraine Gas Crisis: The Big Picture”, Eurasia Daily Monitor, Volume 6, 19 ianuarie 2009, https://jamestown.org/program/commentary-the-russia-ukraine-gas-crisis-the-big-picture/

WALKER, Christopher, LUDWIG, Jessica, „The Meaning of Sharp Power. How Authoritarian States Project Influence”, Foreign Affairs, 16 noiembrie 2017, https://foreignaffairs.com/articles/china/2017-11-16/meaning-sharp-power