Cum funcționează gândirea ideologică?

Leor Zmigrod, Creierul ideologic. Neuroștiințele politice și credințele rigide, Editura Polirom, Iași, 2025, p. 333

În ultimii ani, cercetările privind relația dintre cogniție, emoție și com­portamentul politic au cunoscut o dezvoltare accelerată, pe fondul creș­terii polarizării sociale și economice, radicalizării, proliferării discursului instigator la ură și fragmentării spați­ului public. În acest context, volumul Creierul ideologic. Neuroștiințele politice și credințele rigide, semnat de Leor Zmigrod și publicat în limba română la Editura Polirom în anul 2025, constituie o contribuție remar­cabilă la consolidarea neuroștiințelor politice.

Neuroștiințele reprezintă un do­meniu interdisciplinar care studiază structura, funcționarea, dezvoltarea și patologiile sistemului nervos, în spe­cial ale creierului uman. Obiectivul central al acestor științe este înțelege­rea modului în care activitatea neuro­nală produce percepția, gândirea, me­moria, emoțiile, comportamentul și conștiința. Neuroștiințele reunesc contribuții din neurofiziologie, psihi­atrie, psihologie, neurolingvistică, biochimie, informatică. În ultimele decenii, dezvoltarea tehnologiilor imagistice și computaționale utilizate în științele medicale a transformat neuroștiințele într-unul dintre cele mai dinamice domenii ale cercetării contemporane. În prezent, una dintre marile provocări ale neuroștiințelor este integrarea cunoștințelor de neu­robiologie cu cele de psihologia com­portamentului și sociologia cu­noașterii  cu scopul de a reduce com­portamentul uman exclusiv la meca­nisme neuronale.

Leor Zmigrod (n. în anul 1995, Trenton, SUA) este considerată o cercetătoare importantă în domeniul interdisciplinar al neuroștiințelor po­litice. Formarea sa academică s-a desfășurat în cadrul University of Cambridge, unde și-a realizat studiile doctorale ca bursieră Gates în Depar­tamentul de Psihologie. Ulterior, ac­tivitatea sa de cercetare a continuat printr-un fellowship acordat de Churchill College Cambridge. De-a lungul parcursului său academic, a beneficiat de stagii și burse de cerce­tare la instituții prestigioase precum Stanford University, Harvard University, precum și la institute de studii avansate din Paris și Berlin. Activitatea sa științifică i-a adus o recunoaștere internațională, fiind in­clusă în clasamentul „Forbes 30 Un­der 30” la categoria dedicată științei și sănătății. Rezultatele cercetărilor sale au fost reflectate și comentate în publicații internaționale de mare prestigiu, printre care The New York Times, The Guardian, TIME, New Scientist, Financial Times și The Times. Pe lângă activitatea academi­că, Leor Zmigrod oferă expertiză și consultanță unor instituții și organiza­ții internaționale, colaborează cu ONU, precum și cu factori decizio­nali din Statele Unite ale Americii și Marea Britanie.

La prima vedere, cartea Creierul ideologic. Neuroștiințele politice și credințele rigide provoacă cititorul familiarizat cu științele politice, mai ales cu disciplina ideologii/ doctrine politice, așa cum au fost abordate în anii 1990-2000. Pe atunci se insista pe condiționalitatea de ordin socio­cultural, economic, istoric și politic în articularea și manifestarea ideologii­lor politice. Pe măsură ce științele cognitive s-au dezvoltat, au apărut și contribuții care investighează meca­nismele neurologice și cognitive care predispun indivizii către rigiditate ideologică, dogmatism și extremism politic. Cu alte cuvinte, ideologiile politice nu sunt doar produsul condi­țiilor socioeconomice în care au fost socializați indivizii, ci reflectă și anumite particularități ale cogniției și biologiei umane. De exemplu, neuro­transmițătorii (dopamina, serotonina, cortizolul, glutamatul, noradrenalina ș.a.) mesagerii chimici folosiți de sistemul nervos pentru a transmite și modula semnalele dintre neuroni, pot influența gândirea ideologică, atitu­dinile și comportamentele oamenilor în câmpul politic.

Leor Zmigrod propune o abordare a ideologiilor politice ca produse ale unor structuri mentale descrise de flexibilitatea cognitivă, toleranța la ambiguitate și adaptarea la complexi­tate. Pornind de la această abordare, autoarea lansează următoarele între­bări de cercetare: cum influențează biochimia cerebrală comportamentul politic al oamenilor, de ce unele per­soane se radicalizează și practică un discurs instigator la ură în timp ce altele sunt tolerante, cum influențea­ză rigiditatea mentală sau dogmatis­mul intelectual abordările ideologice, cum modelează ideologiile creierul uman? Furnizarea de răspunsuri la întrebările anterioare stă cumva sub semnul urgenței într-un context glo­bal marcat de revirimentul unor ideo­logii radicale, populismului digital, expansiunea ideilor conspiraționiste în mediul online, amplificarea discur­sului instigator la ură: „Această carte împletește neuroștiințele cu politica și filosofia pentru a ne face să ne între­băm ce înseamnă să existăm ca ființe umane împovărate de dogme, care încearcă să ne mențină pe linia de plutire în mijlocul unei teribile fur­tuni de constrângeri. Poate fi citită având în vedere diferite ideologii – mișcări naționaliste, ideologii religi­oase, concepții rasiste despre lume, curente conspiraționiste, extremism de dreapta, extremism de stânga, ide­ologii politice care poate că nu sunt îndeajuns de bine diferențiate” (p. 15).

Structura volumului Creierul ideologic… este construită într-o ma­nieră progresivă și interdisciplinară, urmărind articularea unei teorii neu­rocognitive a ideologiei: prologul – potențialul de acțiune, partea I – des­pre simboluri (apropierea ideologiei, un experiment, metaforele credinței noastre), partea a II-a – despre minți și mituri (nașterea ideologiei, epoca iluziilor, creierul ca ființă, gândirea ideologică), partea a III-a – originile (despre tinerii autoritariști, spălarea creierului unui copil mic, mintea ri­gidă, gena dogmatică), partea a IV-a – consecințe (secretul lui Darwin, iluzii poliptice, buricele emoționale ale degetelor, o ideologie intră într-un scaner cerebral), partea a V-a – liber­tatea (intrarea și ieșirea din spirală, ce înseamnă să fii încuibat, altfel), epi­logul – abaterea de la căile bătătorite. Cartea îmbină reflecția filosofică, psihologia cognitivă, neuroștiințele și analiza politică, evoluând de la defi­nirea ideologiei către analiza meca­nismelor biologice și cognitive care susțin rigiditatea ideologică.

În primele capitole, Leor Zmigrod încearcă să redefinească ideologia dintr-o perspectivă neurocognitivă. Ideologia nu este analizată exclusiv ca doctrină politică sau sistem de idei, ci ca stil cognitiv caracterizat prin rigiditate mentală, intoleranță la ambiguitate, preferință pentru certi­tudine, rezistență la schimbare. Pe parcursul volumului, cititorul se fa­miliarizează cu experimente de psi­hologie cognitivă și neuroștiințe comportamentale care încearcă să demonstreze corelații între inflexibi­litatea cognitivă, dogmatism, extre­mism politic, predispoziția către au­toritarism. Abordarea teoretică și empirică explică aspecte care descriu tribalismul politic, conformismul, radicalizarea, mecanismele psiholo­gice ale polarizării ideologice. Autoa­rea insistă asupra faptului că predis­pozițiile neurocognitive nu sunt fata­liste și imuabile. Creierul uman dis­pune de plasticitatea cognitivă, iar educația, socializarea, contactul cu diversitatea culturală și reflecția criti­că pot reduce rigiditatea ideologică. În acest sens, cartea se încheie într-o tonalitate moderat optimistă, pledând pentru gândire critică, atitudine libe­rală, deschidere spre pluralism, dia­log democratic, flexibilitate mentală, capacitatea de adaptare la progresele societății.

Trăim într-o epocă zguduită de in­stabilitate politică, socială și econo­mică, trecem de la o criză la alta: de la criza pandemică la criza economi­că provocată de războaie. Democrația este peste tot în lume în proces de erodare, tentațiile autoritariste, popu­lismul și suveranismul exercită o in­fluență crescândă asupra unor seg­mente largi ale populației. Algoritmi­zarea comunicării online amplifică tribalismul identitar și rigiditatea opi­niilor. În tot aceast context internați­onal marcat de instabilitate și polari­zare, Leor Zmigrod încearcă să vină cu explicații, bazate pe dovezi empi­rice, care pleacă de la ipoteza genera­lă potrivit căreia  rigiditatea ideologi­că este corelată cu anumite tipare cognitive și neurobiologice relativ stabile. Pe baza unor experimente de psihologie cognitivă, teste compor­tamentale și cercetări neurologice, autoarea argumentează că indivizii predispuși către dogmatism și extre­mism politic manifestă frecvent un nivel redus de flexibilitate cognitivă, o toleranță scăzută la incertitudine și o preferință accentuată pentru ordine, predictibilitate și certitudine: „Rigidi­tățile și idiosincraziile creierului ideologic se manifestă acolo unde ne așteptăm mai puțin, în cele mai inti­me senzații fiziologice, în profunzi­mea convingerilor noastre publice și a sentimentelor noastre conștiente. Prin urmare, pericolele ideologiilor dogmatice nu sunt doar politice – consecințele sunt neurale, individuale și existențiale” (p. 33).

Pe parcursul cercetării sale, autoa­rea evită capcanele parti pris-ului politic, se păstrează într-o zonă de neutralitate axiologică, respinge re­ducerea rigidității ideologice la o anumită orientare doctrinară. Dogma­tismul nu este asociat neapărat nici cu extremismul de dreapta, dar nici cu cel de stânga, ci apare ca o caracteris­tică comună diferitelor tipuri de ideo­logii rigide. În acest sens, analiza depășește clivajele politice convenți­onale și mută accentul de la conținu­tul ideologic către mecanismele cog­nitive ale adeziunii ideologice. Această perspectivă amintește, într-o anumită măsură, de preocupările cla­sice ale Școlii de la Frankfurt privind relația dintre structurile psihologice și autoritarism. Există afinități concep­tuale între analiza lui Zmigrod și ce­lebra lucrare The Authoritarian Personality elaborată de Theodor W. Adorno și colaboratorii săi. Dacă autorii Școlii de la Frankfurt analizau personalitatea autoritară în raport cu predispozițiile psihologice către fas­cism și antisemitism, Leor Zmigrod mută investigația în registrul neuro­cognitiv contemporan, folosind in­strumentele neuroștiințelor și psiho­logiei experimentale.

Referitor la cartea The Authorita­rian Personality, Leor Zmigrod a descoperit în urma muncii în arhivă că bazele empirice ale acestei lucrări se regăsesc în cercetările de psiholo­gia personalității realizate de Elsa Frenkel-Brunswik, întreprinse în anii 1940 și la începutul anilor 1950: „Frenkel-Brunswik și-a dedicat în­treaga carieră studiului personalității, în timp ce Adorno doar l-a pomenit în treacăt în scrierile sale. Prin urma­re, nu se știe de ce Frenkel-Brunswik nu a primit o recunoaștere mai mare pentru un proiect la care a lucrat de­cenii la rând și pe care niciunul dintre coautorii cărții nu l-a continuat. (…) În 2015, la aproape șaizeci de ani după moartea ei, i-am descoperit ope­ra, găsind ecouri frapante în propriile mele cercetări cu privire la caracteris­ticile cognitive ale minții ideologice” (p. 126).

Densitatea conceptuală a unor ca­pitole invită cititorul să se familiari­zeze cu literatura de specialitate din neuroștiințe și psihologie cognitivă. Autoarea combină analiza teoretică cu prezentarea unor rezultate empiri­ce provenite din experimente privind flexibilitatea cognitivă, procesarea informației, dispoziția spre confor­mism și reacțiile comportamentale la ambiguitate și schimbare: „În urma studiilor experimentale, am constatat din nou că rigiditatea cognitivă se corelează cu acceptarea violenței îm­potriva unui alt grup. Cu cât ești mai inflexibil, cu atât ești mai dispus să faci rău altora în numele grupului tău. Tendințele noastre cognitive sunt legate de înclinațiile noastre ideolo­gice. (…) Indiferent că suntem mândri sau nepăsători în ceea ce privește obârșia noastră, purtăm în corp efec­tele genealogiei. În structura noastră biologică se ascunde o istorie care își croiește făgaș prin credințele noastre actuale și posibilitățile viitoare” (p. 147).

Lucrarea ridică și anumite între­bări de ordin epistemologic și meto­dologic. Principala problemă care se degajă din volum este un anume re­ducționism neurobiologic, în detri­mentul factorilor sociali, economici, politici, istorici. Fenomenele socio­politice, cum este gândirea ideologică și comportamentul politic nu se pot reduce doar la explicații predominant neurocognitive. Ideologiile reprezintă produse istorice și culturale elaborate în contexte sociale specifice, fiind influențate de structuri economice, instituții politice, procese educaționa­le și mecanisme de socializare. Din această perspectivă, există pericolul ca accentul asupra substratului neu­rocognitiv să conducă la o diminuare a dimensiunii structurale și istorice a ideologiilor. Deși susține importanța factorilor neurocognitivi, autoarea nu afirmă existența unei „gene a ideolo­giei” și nici nu propune o determinare biologică simplistă a comportamentu­lui politic. Din contră, Leor Zmigrod tratează și aspecte care țin de interac­țiunea dintre predispozițiile cognitive și mediul social, cultural și politic în care indivizii se formează.

În tradiția sociologiei clasice și contemporane, ideologia este analiza­tă în raport cu poziționările sociale, raporturile de putere și mecanismele de legitimare simbolică. De la Karl Marx, mergând pe urmele lui Karl Mannheim până la Pierre Bourdieu, explicațiile sociologice ale ideologiei au evidențiat rolul structurilor sociale și economice în configurarea repre­zentărilor colective. În raport cu această tradiție intelectuală, perspec­tiva neuroștiințifică propusă de Zmigrod riscă uneori să pară insensi­bilă la dinamica istorică și instituțio­nală a ideologiilor. De asemenea, anumite concluzii privind relația din­tre flexibilitatea cognitivă și orientă­rile ideologice pot genera controverse metodologice. Corelațiile identificate experimental nu implică întotdeauna relații cauzale clare. Rămâne deschi­să întrebarea dacă rigiditatea cogniti­vă produce adeziunea ideologică sau dacă socializarea în medii ideologice rigide influențează, la rândul ei, fle­xibilitatea cognitivă.

Cartea invită sociologii, politolo­gii și psihologii să reflecteze la relația dintre biologie, cogniție și compor­tament politic într-o manieră com­prehensivă. În analiza ideologiilor și impactului acestora asupra compor­tamentului uman trebuie luați în cal­cul o multitudine de factori: sociali, educaționali, culturali, religioși, eco­nomici, politici, biologici, neurocog­nitivi ș.a. Modelările statistice avan­sate pe baza datelor experimentale nu epuizează explicațiile privind modul în care se manifestă gândirea ideolo­gică. Este evident faptul că structura biologică individuală, predispozițiile genetice, neurotransmițătorii, bio­chimia sistemului nervos influențează comportamentul uman. Știm cu toții că dopamina  („hormonul fericirii), cortizolul („hormonul stresului”), serotonina joacă un rol extrem de important în reglarea motivației, stă­rii de spirit și a sistemului de recom­pensă a individului. Dozajul acestor neurotransmițători modelează modul în care simțim  și trăim emoțiile, in­clusiv raportarea la evenimentele politice. Dar toți acești factori nu tre­buie absolutizați, tratați într-o manie­ră deterministă, în detrimentul facto­rilor care țin de socializarea indivizi­lor. În niciun caz, nu o suspectez pe Leor Zmigrod de o astfel de eroare, doar formulez un avertisment epis­temologic.

Din punct de vedere empiric, re­zultatele cercetărilor sale sunt extrem de convingătoare: „Faptul că ideolo­giilor li se dau explicații biologice nu înseamnă că părerile indivizilor sunt fixe, neschimbătoare. Dimpotrivă, decodarea reprezentărilor neurale ale dogmelor noastre poate ajuta să înțe­legem că creierul nostru și valorile noastre sunt maleabile și pregătite să sufere transformări” (p. 223). Chiar îndrăznesc să afirm că, pentru neuro­logi și psihiatri, astfel de explicații pot părea banale, dar pentru sociologi și politologi reprezintă o provocare intelectuală care poate conduce la cercetări interdisciplinare extrem de fertile.

Pentru cititorul care nu este fami­liarizat îndeajuns neuroștiințele poli­tice, există riscul ca, citind cartea lui Zmigrod, să tragă concluzia greșită că ideologia este o manifestare pato­logică a gândirii, fiind asociată cu rigidizarea ideologică, dogmatismul, intoleranța la diversitate. De exem­plu, sunt pasaje în care rigiditatea cognitivă este asociată cu conservato­rismul. Aici este vorba despre o ati­tudine față de lume, nu despre doctri­na conservatoare (conservatorismul anglo-saxon, neoconservatorismul). Autoarea nu patologizează ideologia ca formă de orientare axiologică și politică, ci investighează condițiile cognitive în care credințele devin rigide, impermeabile la critică și re­fractare la complexitate.

În ceea ce mă privește, rămân cu o dilemă după lectura cărții lui Leor Zmigrod: dacă tiparele cognitive produc ideologia sau dacă ideologia restructurează cogniția. Ca sociolog și politolog sunt inclinat mai degrabă spre abordarea impactului ideologiei asupra structurilor cognitive, în virtu­tea tradiției intelectuale în care m-am format. Jumătate de secol de dictatură comunistă a dus la formarea unor modele de gândire, comportament, raportare la viața socială extrem de rigide, intolerante, xenofobe, cu o rezistență mare la schimbare. Nostal­gia după comunism, manifestă într-un segment consistent de populație, este explicată în mare măsură de mentalitățile și practicile reziduale, rigide, conformiste ale ideologiei național-comuniste. Personalizarea instituțiilor publice, modelul statului-paternalist, dependența de suportul statului, cultura civică de tip tradițio­nal-parohială sunt consecințele rigidi­tății produse de ideologia comunistă.

Pentru spațiul românesc, volumul este deosebit de relevant. România contemporană traversează un proces vizibil de polarizare politică și cultu­rală, amplificat de rețelele sociale, de degradarea deliberării publice și de expansiunea discursurilor conspirați­oniste și anti-intelectuale. Neîncrede­rea în politicieni, partidele politice și instituții, dezinformarea, manipularea și discursul instigator la ură favori­zează apariția unor comunități ideo­logice închise, caracterizate prin into­leranță cognitivă și refuzul dialogului critic. De multe ori, avem senzația că nu ne mai putem înțelege unii cu alții când discutăm despre politică și/sau politicieni. Anul electoral 2024, care a culminat cu anularea turului I de scrutin pentru alegerile prezidențiale, va rămâne un reper al radicalizării discursului public în analele politicii în România după comunism (1990-2024). În acest context, analiza me­canismelor cognitive ale rigidității ideologice poate furniza instrumente importante pentru înțelegerea extre­mismului contemporan. Cartea lui Leor Zmigrod devine astfel relevantă nu doar pentru neuroștiințe și psiho­logie politică, ci și pentru sociologia comunicării, studiile media și analiza culturii digitale.

În concluzie, Creierul ideologic… este o lucrare importantă, provoca­toare din punct de vedere intelectual, o lectură importantă pentru studiul ideologiilor politice, care contribuie la dezvoltarea unui dialog necesar între neuroștiințe, psihologie și poli­tologie. Chiar dacă anumite interpre­tări pot fi discutabile din perspectiva sociologiei cunoașterii și doctrinolo­giei politice, volumul lui Leor Zmigrod are meritul incontestabil de a deschide noi direcții de cercetare asupra relației dintre cogniție, emoție și comportamentul politic. Într-o epocă dominată de conflicte identita­re și rigidizări doctrinare, radicaliza­rea discursului și extremism, cerceta­rea asupra modului în care funcțio­nează „creierului ideologic” determi­nă și o reflecție asupra fragilității democrațiilor contemporane.

Ciprian IFTIMOAEI