Stânga românească – începutul sfârşitului, sau un nou început? 

(Romanian Left – the beginning of the end or a new beginning?)

Bogdan TEODORESCU

Dan SULTĂNESCU

Abstract: After PSD has lost the presidential elections in 2014, we are in a new context in which we need to discuss the possible decisive erosion of PSD electorate. We will analyze sociological data to see to what extent this possible erosion is based on something real or is just wishful thinking of PSD opponents. Is the Romanian Left ready for a political comeback or we will see a period of decreasing support for PSD? Is PSD support base aging and getting smaller?  We tried to answer these questions by making a simple analysis of the evolution of Romanian Left in the past.

Keywords: Romanian Left, electoral base, exit poll analysis, PSD

Introducere

Fiecare eșec electoral al partidului de stânga[1] din România a fost urmat, în spațiul public, de două tendințe distincte. Prima se referea la iminenta dispariție a respectivei organizații politice în primul rând din cauza inevitabilității dispariției electoratului propriu. Pornind de la imaginea clasică impusă despre cum arată votanţii partidului social-democrat (îmbătrâniţi, din rural, săraci, pensionari, fără educaţie şi fără mobilitate), s-au construit mereu teorii despre cum Partidul Social Democrat (PSD) îşi pierde constant electoratul, datorită unor schimbări generaţionale prea ample pentru a fi ignorate. În principiu, această tendință era găzduită de media și preluată punctual de purtătorii de mesaj ai partidelor de dreapta. A doua tendință, mult mai profundă și mai organizată, provenea din interiorul PSD și viza presiune de modernizare, reformare și înnoire a partidului. Reformarea se referea întotdeauna la înlocuirea unor cadre dintr-o anumită grupare, cu altele din gruparea contestatară, înnoirea se ducea în general către componența diverselor liste pentru alegerile viitoare, iar modernizarea se orienta spre schimbarea mesajului și, implicit, schimbarea electoratului. Ne putem referi în această analiză la patru momente istorice, 1996, 2004, 2009 și 2014, toate venite după înfrângeri electorale pentru stânga românească şi toate în care s-a pus problema, mai mult sau mai puţin explicit, rediscutării rolului PSD (sau PDSR, cum era numit în trecut) în societate şi în viaţa publică. În trei dintre ele, am constatat presiunea pentru deplasarea ideologică a partidului dinspre stânga spre centru. Doar în 2010, după înlocuirea lui Mircea Geoană cu Victor Ponta, a existat o deplasare de sens opus, spre definirea mai clară ca partid care reprezintă publicul social-democrat intern.

Momente de cotitură pentru stânga românească

În 1997, ApR (ca versiune ruptă din PDSR și ca alternativă la acesta) s-a vrut a fi o variantă de stânga “mai europeană”, care să atragă un alt electorat, cu un profil mai urban și mai educat decât cel reprezentat de Ion Iliescu. Noul partid, care se declara tot social-democrat, îl avea ca lider pe Teodor Meleșcanu, care lansa ideea de a treia cale[2]. Un studiu al Institutului Social Democrat „Ovidiu Șincai” constata, în 2003, următoarele: “În căutarea unei identităţi şi a unui segment electoral de susţinere, ApR şi-a propus un discurs «pragmatic şi flexibilitate ideologică», inspirându-se din laburismul lui Tony Blair. Imitând cea de «a treia cale» blairistă, liderul ApR lansa sintagma «a trecut vremea social-democraţiei cu bască», tocmai pentru a sublinia apropierea de gulerele albe”[3].

În 2005, Mircea Geoană a formulat expres, la congresul în care a candidat împotriva lui Ion Iliescu, această necesitate de reorientare, iar după aceea Grupul de la Cluj a teoretizat noul electorat al stângii autohtone ca fiind tânăr, educat, urban, similar până la urmă modelelor occidentale. Adus în România, Anthony Giddens, fost consilier al lui Tony Blair și Bill Clinton, vorbea despre modelul social-democrat modern[4], sursa de inspirație pentru programul lui Mircea Geoană. Reamintim momentul lansării “Revoluţiei binelui”, proiectul lui Geoană de reformare a social-democraţiei şi a clasei politice în ansamblu. De asemenea, Vasile Dâncu vorbea despre nevoia de clarificare doctrinară, la o masă rotundă numită Locul şi rolul stângii în România Contemporană, organizată de ISD „Ovidiu Şincai” în 18 ianuarie 2008 la Bucureşti: “Stânga se limitează să facă acompaniamente sociale pentru capitalism. (…) Nu există încă în România o cultură de stânga veritabilă. Acest lucru influenţează prestaţia partidelor dar şi mişcările electoratului (…) Stânga românească are probleme de proiect, de personal, de organizare şi de electorat. Dar bolile stângii sunt bolile politicii româneşti. Stânga ar trebui să-și schimbe metoda, modul de gândire, modelele de acţiune, concepţia despre stat şi piaţă dar şi un nou alt tip de raporturi cu cetăţenii. Stânga tradiţională se ocupa de reglementări, de naţionalizări, punea taxe şi cheltuia pe protecţie pasivă. Acum e nevoie de adaptări mai subtile la o realitate schimbată. Dar, în primul rând, este nevoie de o cultură de stânga şi aceasta trece prin cultivarea dezbaterii ideologice”[5].

Același mesaj de extindere a bazei electorale a fost lansat și după 2014, dorindu-se explicit o îndepărtare de un anumit model imagologic considerat păgubos de noii lideri ai partidului. Liviu Dragnea spunea, în 2015: „Vom gândi un nou proiect politic, un nou proiect pentru societate, vom deschide partidul la o dezbatere despre modernizarea stângii, a societăţii româneşti şi pentru aceasta vom aduce alături de partid intelectuali de stânga, chiar dacă uneori ne critică. Există atât de mulţi oameni de valoare în România, care vor să-şi aducă aportul (sic!) la construcţia unui proiect de societate şi care, din păcate, nu au unde să se exprime”[6].

Și după 1997, și după 2005, s-a constatat că identificarea acelui nou electorat care să ajute la redefinirea partidului stângii din România este extrem de dificilă. ApR a dispărut după un eșec electoral în anul 2000, iar Mircea Geoană a adunat în fruntea PSD nu mai puțin de șase înfrângeri electorale consecutive – referendumul pentru demiterea lui Traian Băsescu din 2007, europarlamentarele din 2007, localele din 2008, parlamentarele din 2008, europarlamentarele din 2009 și prezidențialele din 2009.

Cum comparăm evoluția publicului PSD

Șansa PSD în toată această perioadă a fost că niciodată nu a avut o reală competiție în partea stângă a spectrului politic, astfel încât experimentele făcute nu au condus la nașterea unei alte opțiuni partinice, care să-i pună în pericol statutul de partid mare. Arătam, într-un alt articol[7], că una dintre strategiile comunicaționale ale dreptei a fost atacarea continuă a electoratului de stânga. Adică, dincolo de atacarea liderilor politici din zona stângii, s-a practicat, în campaniile electorale, şi atacarea directă a publicului stângii – care a fost descris drept public asistat, care profită de pe urma publicului dinamic şi care trebuie să îşi ajusteze pretenţiile de sprijin din partea statului, pentru că devine dăunător societăţii (există nenumărate exemple de abordări de acest tip, în care mai multe categorii sociale au fost blamate fie de politicieni direct – un caz notoriu este reprezentat chiar de fostul preşedinte Traian Băsescu, care ataca pensionari, profesori sau medici pentru pretenţiile sociale ale acestora, fie de către reprezentanţi ai societăţii civile şi ai mass-media, care au derulat campanii de presă importante împotriva unor categorii sociale – campaniile împotriva pensionarilor militari, de exemplu).

Miza acestei manevre era, pe de o parte, mobilizarea propriului electorat împotriva unui inamic mult mai consistent decât un partid politic și, pe de altă parte, inducerea unui sentiment de inferioritate la adversarul politic, definit ca fiind reprezentantul unui public inferior. Permanenta preocupare a PSD de a-și înnobila electoratul demonstrează că măcar parțial strategia dreptei a avut un oarecare succes. Reversul medaliei, însă, este că agresarea continuă a votanților PSD, catalogarea lor ca fiind cetățeni de rangul doi, beneficiari ai Statului (conceptul de “pomană electorală” s-a născut exact cu referire la raporturile dintre partidul de stânga și votanții săi) și nu generatori de prosperitate, a creat un anume tip de dependență a acestora față de singura organizație politică importantă care nu-i incriminează. Prin urmare, aceste atacuri au dus la consolidarea relației cu PSD și chiar la mobilizarea mai puternică a acestora în jurul liderilor PSD care își asumă ofensiv susținerea lor publică.

Suntem, aşadar, într-un nou context în care se discută despre posibila erodare decisivă a electoratului PSD şi este o provocare analizarea datelor sociologice, pentru a vedea în ce măsură această prognoză se bazează pe ceva sau reprezintă doar wishful thinking. Se izolează stânga românească sau are resurse sociologice pentru noi reveniri, aşa cum a obişnuit în trecut? Are un public de susţinători îmbătrâniţi şi tot mai puţini, sau se poate baza în continuare pe o susţinere consistentă? Am încercat să răspundem la aceste întrebări făcând o analiză simplă asupra evoluţiei caracteristicilor publicului de stânga din România.

O lucrare publicată de echipa Infopolitic propune o comparaţie interesantă cu privire la evoluţia publicului de stânga, în România ultimilor ani. Această comparaţie este realizată în jurul mai multor date sociologice, dar în special în jurul datelor furnizate de două sondaje de tip exit-poll, realizate spre finalul mandatelor preşedinţilor PSD Mircea Geoană şi Victor Ponta. Am dorit o analiză a profilului publicului care a votat PSD la două alegeri europene, în 2009 şi, respectiv, în 2014. Datele au fost preluate din exit-poll-uri realizate de companiile CCSB (pentru 2009) şi Sociopol (pentru 2014).

Pornind de la datele acestei comparaţii, dorim să combatem o parte din miturile construite în societatea românească cu privire la publicul de stânga şi să constatăm care sunt tendinţele de evoluţie în ceea ce priveşte caracteristicile acestui public pentru viitor.

În primul rând, vom prelua modelul de comparație propus de echipa Infopolitic, în care se  propune o evaluare în termeni relativ echilibraţi. Citând din metoda propusă de Infopolitic, reţinem că premisa de la care s-a plecat este aceea că în cei cinci ani în care PSD a fost condus de Victor Ponta s-au produs schimbări interesante în profilul standard al electoratului tradiţional al PSD, iar aceste schimbări nu sunt neapărat în linia la care opinia publică s-ar putea aştepta. Nu s-a optat pentru o comparaţie între sondaje, ci între date de exit-poll, din dorinţa de a reţine informaţii cât mai relevante. Apoi, dintre tipurile de scrutin avute în vedere, doar trei ar fi putut fi relevante pentru votul politic, fără a fi afectate de personalizarea candidaţilor. Este vorba de alegerile parlamentare (şi în 2008 şi în 2012 s-a votat într-un sistem similar), de alegerile europarlamentare (vot pe liste, tipul de scrutin în care contează cel mai mult votul politic) sau de alegerile pentru listele de candidați pentru alegerile locale (listele de consilieri judeţeni). În realitate, însă, există câteva elemente care au forţat alegerea metodei, lăsând ca singură comparaţie utilă cea referitoare la votul pentru alegerile europene. Mai întâi, la alegerile parlamentare şi la cele locale din 2012, PSD a candidat pe liste comune cu PNL, în cadrul Uniunii Social Liberale, fiind practic imposibil de diferenţiat votul pentru PSD, pentru a-l putea compara cu cel din perioada anterioară. Așadar, singura comparație viabilă este cea din alegerile europene. Însă, ca un argument suplimentar, acest tip de alegeri este unul care oferă date destul de relevante pentru votul politic: la alegerile europene nivelul participării la vot este unul relativ scăzut, ceea ce înseamnă o concentrare mai mare a votanţilor din nucleele de simpatizanţi ai partidelor; de asemenea, la alegerile europene putem să sesizăm o imagine a unui întreg mandat de conducere pentru un lider de partid, câtă vreme ele se organizează, întâmplător, la peste 4 ani de la preluarea conducerii partidului (Mircea Geoană avea, la momentul alegerilor europene din 2009, peste 4 ani vechime în fruntea PSD, unde fusese ales în 2005, acelaşi lucru fiind valabil şi pentru Ponta – alegeri europene în 2014, preluarea partidului în 2010). Daniel Buti și Alexandru Radu detaliază, într-un articol publicat în 2015[8], mecanismul scrutinului proporțional plurinominal, care se aplică în cazul alegerilor europarlamentare și care reflectă expresia unui vot politic relativ clar. De asemenea, într-un alt articol, unul dintre autori explică și cum votul politic se vede mai bine în cazul unui scrutin cu participare la vot redusă: “cu cât prezența la urne este mai mică, cu atât rolul structurii de partid și importanța electoratului captiv cresc”[9].

Pentru corectitudine, reţinem şi diferenţele care pot influenţa comparaţiile – în 2009, PSD se afla la guvernare într-o coaliţie cu PDL, iar în 2014 PSD se afla la guvernare, însă tocmai după ce se dizolvase coaliţia USL. O altă diferenţă este dată de prezenţa la urne, cu 710.000 mai mulţi votanţi în 2014, când au fost aprox. 5.537.000 de voturi valabil exprimate nenule. De asemenea, o altă diferenţă: în 2009 au candidat 7 partide şi 2 independenţi, iar în 2014 au fost 15 partide şi 8 independenţi. În 2014, mai multe partide din sfera PDL au candidat separat (PDL, PMP, Noua Republică, Forţa Civică şi PNŢCD), ele fiind trecute toate sub sigla PDL în această analiză.

Datele de la cele două exit-poll-uri au fost ponderate cu rezultatele reale (BEC) și cu distribuția voturilor pe regiuni geografice (Moldova, Valahia, Transilvania) și tipuri de localități (rural-urban), astfel încât să reprezinte cât mai fidel voturile reale. Procentele au fost transpuse în număr de voturi înmulțind cu voturile valabil exprimate (cf. BEC). Astfel, pe baza exit-poll-urilor CCSB/SocioPol și a datelor oficiale se poate estima numărul de tineri, femei, persoane cu studii superioare etc. care a votat cu fiecare partid.

Rezultate – comparație PSD 2014 vs PSD 2009

O primă concluzie arată că numărul de votanţi pentru stânga a crescut din 2009 până în 2014 – mai întâi, atât în cifre absolute (jumătate de milion de voturi mai mult în 2014 faţă de 2009), dar şi în procente (de la 31% la 38%). Stânga, în ansamblu, a crescut, în timp ce dreapta, cu totul, a scăzut. Pentru corectitudine, amintim că în zona altor candidaţi (independenţi) există în 2009 Elena Băsescu, ea completând voturile date dreptei, şi în 2014 Mircea Diaconu, acesta având voturi atât dinspre PNL cât şi dinspre PSD. Aşadar, o primă constatare reflectă creşterea cu minim 7 procente pentru PSD.

În acelaşi timp, PDL şi sateliţii obţin cu 400 de mii de voturi mai puţin, PNL cu 130 de mii mai mult, iar alţi candidaţi cu 400 de mii mai mult, creşterea fiind datorată mai ales candidaturii lui M. Diaconu (probabil că în lipsa acesteia procentul de voturi pt. PSD şi PNL ar fi fost mai mare).

Ca o imagine generală, constatăm că, după 5 ani, stânga a ajuns la egalitate cu dreapta.

Diferența dintre dreapta și stânga era mai mare în 2009 decât este acum (de la 16% a ajuns la 3%)

Comparații în funcție de geografie și tip localitate

O a doua concluzie relevantă arată o creştere a votului pentru PSD în urban, profilul alegătorilor de stânga apropiindu-se mai mult de profilul populaţiei României, după ce, în trecut, caracterul rural al alegătorilor PSD era covârşitor. Aşadar, creşterea înregistrată de PSD s-a făcut mai ales în zona urbană. În 2014, 54% din totalul votanţilor PSD erau din mediul rural (procentual cam la fel cu votanţii PNL şi mai mult decât votanţii PDL şi sateliţii, majoritari din urban) şi 46% din mediul urban. În 2009, doar 37% dintre votanții PSD erau din mediul urban, deci a avut loc o creștere de 9% în urban.

O a treia concluzie, referitoare la distribuţia votului în ţară, este aceea că PSD îşi creşte numărul de voturi în toate regiunile, comparativ cu 2009. Diferenţa faţă de dreapta este cea mai mare în Valahia rurală, urmată de Moldova rurală. Cel mai mare deficit faţă de dreapta este, tradiţional, în Transilvania rurală. Practic, PSD stă mai bine acum decât în perioada 2009 în toate regiunile şi tipurile de localităţi, mai ales în oraşele din sudul ţării (inclusiv Bucureşti).

Creşterea din urban se regăseşte şi în regiuni – în toate, ponderea voturilor PSD devine mai echilibrată, crescând voturile din urban pe seama celor din rural (în fiecare regiune se vede acest lucru).

S-a constatat creşterea ponderii votanţilor din Bucureşti şi Valahia urbană, dar şi din Transilvania urbană. Ulterior, alegerile prezidenţiale din toamna anului 2014 au făcut ca avansul din Transilvania să fie pierdut. Însă, în termeni comparativi, PSD-ul din 2014 a fost mai atractiv pentru publicul ardelean decât PSD-ul din 2009.

A patra concluzie se referă la vârste: în 5 ani de zile, votul pentru PSD creşte la toate categoriile de vârstă, însă cel mai mare avans se înregistrează la pensionari, public ce redevine “motor” de mobilizare pentru PSD. De notat, însă, că PSD îşi îmbunătăţeşte performanţa şi în faţa publicului tânăr, o zonă care tradiţional este ostilă faţă de acest partid. Aşa cum este de aşteptat, profilul general al votantului PSD (şi în 2014, şi în 2009) ţine de creşterea în vârstă, iar probabilitatea de a vota cu PSD creşte o dată cu vârsta. În 2014, PSD a atras voturi mai ales din rândul celor trecuţi de 60 de ani (800 de mii de votanţi) şi cu câte 2-300.000 de voturi mai puţine la fiecare categorie inferioară de vârstă.

În 2014, singura categorie de vârstă unde erau mai mulți votanți ai stângii decât ai dreptei era cea a pensionarilor (cu 300.000 mai multe voturi). În celelalte categorii erau mai mulți votanți ai dreptei, în special printre cei sub 45 de ani.

Diferențele pe clasa de vârstă s-au accentuat în ultimii cinci ani. Altfel spus, plusul de voturi adus în ultimii cinci ani a venit în special din zona celor cu vârste mai mari (beneficiile guvernării pentru pensionari şi pentru cei aproape de vârsta pensionării, probabil, reprezintă o explicaţie pentru acest plus). Au crescut cu 25% din valoarea iniţială cei aflaţi sub 60 de ani şi cu 33% cei peste 60 de ani.

În 2009 progresia era în linie dreaptă, dar în 2014 vârstnicii se distanțează de celelalte categorii. În 2014, 66% din totalul votanților PSD aveau peste 45 de ani (procentual cu 10% mai mult decât votanții PDL sau PNL) și 34 % sub 45.

Luați pe grupe mari de vârstă, nu par să existe diferențe între 2009 și 2014. Singura diferență notabilă este creșterea ușoară a proporției celor trecuți de 60 de ani, la 39%, de la 37% cât era în 2009, concomitent cu ușoara scădere din categoria 30-59.

A cincea concluzie vine din zona nivelului de educație – PSD înregistrează un progres în zona voturilor din partea românilor cu studii superioare, contrar așteptărilor generale.

PSD a avut cele mai multe voturi în 2014 din rândul celor cu studii medii (categoria cea mai numeroasă din populație), aproape 1,2 milioane, apoi printre cei cu studii primare (500.000) și, la final, cei cu studii superioare (370.000). Față de 2009, în 2014, PSD nu a obținut mai multe voturi de la cei cu studii primare, însă a primit cu 40% mai multe voturi de la cei cu studii medii (+400.000) sau superioare (+150.000).

Cei cu studii primare nu s-au dus spre dreapta, pur și simplu sunt mai puțini numeric și procentual printre participanții la vot în 2014. Asadar, PSD pare să se fi adaptat la creșterea nivelului educației în societate.

În 2014, categoriile educaționale fără studii superioare erau caracterizate de o tendință pro-PSD (cu câte 150.000 mai multe voturi pentru stânga decât pentru dreapta pentru cei cu studii primare și medii), iar cei cu studii superioare aveau o tendință puternic anti-PSD (cu 260.000 mai multe voturi pentru dreapta decât pentru stânga).

Procentual, 26% din votanții PSD din 2014 aveau studii primare, 57% studii medii și 18% studii superioare. În 2009, mai mult de o treime dintre votanții PSD aveau studii primare, dar procentul a scăzut cu 10% în 2014. A crescut mai ales ponderea celor cu studii medii în rândul votanților PSD (+8%) și doar cu 3 procente ponderea celor cu studii superioare.

După prezidențiale, în 2015 situația arăta că PSD, UNPR și PC obțineau, împreună, 50% la cei cu studii primare, 40% la cei cu studii medii și 29% la cei cu studii superioare.

A şasea concluzie ţine de gen şi vârstă: PSD a crescut mai mult printre bărbaţii tineri decât printre femeile tinere, dar mai mult printre femeile trecute de 45 de ani faţă de bărbaţii din aceeaşi categorie de vârstă. Indiferent de gen, în categoria tinerilor PSD are mai puţine voturi decât PNL şi PDL şi mai multe în categoria vârstnicilor. Diferenţa stânga-dreapta este similară în rândul celor tineri, dar diferă atunci când vârsta este mai înaintată.

Concluzii

Toate aceste date arată unde se afla publicul PSD în urmă cu puţin peste un an, într-un moment electoral clar. Datele culese de mai multe sondaje CSCI ulterior (2014, 2015, chiar şi ianuarie 2016) confirmă o bună parte din aceste concluzii, însă ele nu sunt luate în calcul, pentru că vrem să păstrăm o comparaţie realistă între două momente electorale. Probabil, alegerile locale şi parlamentare din acest an, derulate în sistem electoral comparabil cu cel al alegerilor europene (liste de candidaţi, vot politic preponderent, mai puţină influenţă personală asupra campaniilor) vor oferi informaţii suficiente pentru o nouă comparaţie şi pentru o evaluare a perspectivelor pentru publicul de stânga din România.

La momentul actual, constatăm, în rezumat, că publicul PSD nu a scăzut, ci dimpotrivă, a crescut sau, cel puţin, s-a consolidat. Creşterea a avut loc în urban, nu doar în rural, echilibrând proporţia susţinătorilor stângii. Au crescut susţinătorii din toate categoriile de vârstă, în special în zona celor în vârstă. În contextul îmbătrânirii populaţiei, acest lucru nu este neapărat un semnal negativ pentru PSD, ci mai degrabă unul care să ridice semne de întrebare pentru opozanţii PSD (care nu reuşesc să atragă în aceeaşi măsură sprijinul populaţiei mature şi în vârstă). Decalajul urban-rural a scăzut, iar sondajele recente arată că, şi după înfrângerea din alegerile prezidențiale, sprijinul pentru PSD a rămas unul foarte important[10].

Discuţia despre reformarea sau modernizarea stângii însă va continua, pentru că ea reprezintă o retorică ce are mai mult legătură cu lupta politică şi cu legitimarea diverselor gesturi politice ale reprezentanţilor stângii decât cu nevoia reală a electoratului stângii româneşti. Publicul stângii româneşti are trăsături constante şi preocupări relativ clare – ele nu coincid cu agenda publicului dreptei decât parţial, aşa cum constatăm într-o analiză a temelor de agendă care împart România în două (o Românie a publicului dreptei, care vrea dezvoltare şi accent pe modernizare – şi care, îndeobşte, votează anti-PSD; şi o Românie a publicului stângii, care vrea măsuri de supravieţuire şi un stat care să ofere susţinere şi servicii publice puternice – şi care votează mai degrabă pentru PSD). Publicul de stânga de tip european (tineri, educaţi, din mediul urban, pro-europeni, foarte toleranţi, dornici de deschidere şi integrare) este relativ departe de publicul stângii româneşti şi are, în prezent, o problemă majoră de reprezentare, câtă vreme respinge discursul stângii politice româneşti şi nu se regăseşte în abordările dreptei româneşti.

Existenţa acestui public de stânga de tip european nu poate fi, însă, ignorată. Acest public, chiar şi foarte redus proporţional, nu este egal cu zero şi el este vizibil pentru spaţiul media, prin voci care se afirmă în special prin discurs critic la adresa tuturor partidelor. Însă, chiar dacă acest public există, el nu este integrat în ofertele electorale ale partidelor politice actuale şi, pentru moment, va avea o reprezentare politică limitată. În acest context, presiunea legată de viitorul PSD ţine de măsura în care acest partid va păstra şi va consolida relaţia sa cu publicul său tradiţional, definit în acest articol ca fiind un public preponderent din rural, îmbătrânit, cu nivel mediu şi redus de educaţie, mai puţin cosmopolit şi mai preocupat de valori naţionale sau de supravieţuire. Relaţia cu acest electorat poate face ca PSD să rămână un partid care să conteze în viitorul politicii româneşti (aşa cum a făcut-o aproape de fiecare dată după o înfrângere, revenind şi câştigând alegeri în 2000 sau 2012, de exemplu) sau să redevină un partid care, similar cu perioada în care a fost condus de Mircea Geoană, să piardă pe rând toate confruntările electorale în care se implică.

Bibliografie selectivă

BUTI, Daniel, „Limitele electorale ale PSD în alegerile prezidențiale. Cazul 2014”, Sfera Politicii, Nr. 1 (183), ian.-martie 2015

DÂNCU, Vasile, discurs în cadrul întrunirii „Locul şi rolul stângii în România Contemporană”, organizată de ISD „Ovidiu Şincai” în 18 ianuarie 2008, Bucureşti, http://vasiledancu.blogspot.ro/2008/01/stnga-pe-care-va-trebui-s-o-reinventm.html

DRAGNEA, Liviu, declarație în cadrul conferinţei de presă privind principalele direcţii de acţiune ale PSD, din 30 iulie 2015, http://www.psd.ro/media/stiri/liviu-dragnea-despre-viitorul-psd-vom-gandi-un-nou-proiect-pentru-societate/

RADU, Alexandru, Buti, Daniel, „Inginerii electorale în România postcomunistă”, Sfera Politicii, Nr. 3 (185), iul.-sept. 2015

SULTĂNESCU, Dan, „Un sondaj la cald, despre vinovați și soluții post accidentul din Clubul Colectiv”, http://infopolitic.ro/editoriale/un-sondaj-la-cald-despre-vinovati-si-solutii-post-accidentul-din-clubul-colectiv.html

TEODORESCU, Bogdan; Sultănescu, Dan, „Două Românii – clivajul real din ultimii 25 de ani”, Sfera Politicii, Nr. 3 (185), iul.-sept. 2015; http://www.sferapoliticii.ro/sfera/185/pdf/185.09.Teodorescu-Sultanescu.pdf

Institutul Social Democrat „Ovidiu Șincai”, „110 ani de social democrație în România”, iulie 2003; http://www.fisd.ro/PDF/110ani.pdf

Infopolitic,  „PSD Ponta vs. PSD Geoană. 5 evoluții în profilul electoratului PSD”, http://infopolitic.ro/studii/studiu-infopolitic-psd-ponta-vs-psd-geoana-5-evolutii-in-profilul-electoratului-psd.html

„Geoană și Guiddens pledează pentru reforma PSD”, http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2007-11-10/geoana-si-guiddens-pledeaza-pentru-reforma-psd.html

Programul de guvernare al ApR, „România 2000”, conform: http://www.ziaruldeiasi.ro/national-extern/apr-a-intrat-in-campania-electorala~ni14fs

Sondajele CSCI publicate pe www.infopolitic.ro în 2015

[1] O precizare – când vorbim de stânga, în România, ne referim la zona pe care social-democraţii români şi-o revendică, fără ca acest lucru să presupună o corespondenţă cu ceea ce înseamnă stânga din punct de vedere doctrinar, în mod obişnuit. Publicul de stânga, în România, are caracteristici speciale, care îl deosebesc destul de mult de publicul de stânga din Europa occidentală. Însă, în spaţiul public românesc post-‘89, stânga a fost asociată mai degrabă cu partidul auto-definit drept social-democrat, chiar dacă uneori acest lucru a generat disonanţe importante (publicul de “stânga”, adică susţinătorii PSD, sunt relativ departe de caracteristicile publicului de stânga din Occident – nu sunt tineri, educaţi, din urban, ci mai degrabă oameni din rural, în vârstă, cu nivel mediu de educaţie). Facem această precizare pentru a asuma că, atunci când ne referim la stânga, în România, în acest articol, ne referim la stânga asociată cu partidul social-democrat.

[2] Conform programului de guvernare al ApR, „România 2000”, după republica sistemului comunist şi după cea configurată de Constituţia României, avem nevoie de o a treia republică pentru a aşeza instituţiile, practicile şi moravurile politice în acord cu interesele cetăţenilor. De aceea – spuneau liderii ApR – se va organiza un referendum, după care, în funcţie de rezultatele acestuia, se va modifica actuala Constituţie a ţării. http://www.ziaruldeiasi.ro/national-extern/apr-a-intrat-in-campania-electorala~ni14fs

[3] http://www.fisd.ro/PDF/110ani.pdf – Studiul “110 ani de social democrație în România”, realizat de Institutul Social Democrat Ovidiu Șincai, în iulie 2003.

[4] http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2007-11-10/geoana-si-guiddens-pledeaza-pentru-reforma-psd.html

[5] http://vasiledancu.blogspot.ro/2008/01/stnga-pe-care-va-trebui-s-o-reinventm.html

[6] http://www.psd.ro/media/stiri/liviu-dragnea-despre-viitorul-psd-vom-gandi-un-nou-proiect-pentru-societate/

^[7] Bogdan Teodorescu, Dan Sultănescu, “Două Românii – clivajul real din ultimii 25 de ani”,  Sfera Politicii Nr. 3 (185), iul.-sept. 2015; http://www.sferapoliticii.ro/sfera/185/pdf/185.09.Teodorescu-Sultanescu.pdf

[8] Alexandru Radu, Daniel Buti, “Inginerii electorale în România postcomunistă”, Sfera Politicii,  Nr. 3 (185), iul.-sept. 2015.

[9] Daniel Buti, “Limitele electorale ale PSD in alegerile prezidentiale. Cazul 2014”, Sfera Politicii, Nr. 1 (183), ian.-mart. 2015.

[10] Sondajele CSCI publicate pe www.infopolitic.ro, pe tot parcursul anului 2015, arată că PSD se menține pe primul loc în continuare în opțiunea electoratului din România. http://infopolitic.ro/editoriale/un-sondaj-la-cald-despre-vinovati-si-solutii-post-accidentul-din-clubul-colectiv.html