VARIA

Michel Foucault și anatomia biopoliticii moderne

[Michel Foucault and the anatomy of modern biopolitics]

Mihai Tiberiu VAS

Abstract: In the present research I have been study the subject of “Biopolitics” from Michel Foucault perspective, so I investigated the premises identified by Foucault according to which current politics is a politics about life, concluding that the action of power now orients its forces, more than ever, towards this new governmental pro­gram. Looking at the development of biopolitical programs, we can observe the dis­play of Power in all its splendor. As Foucault reminds us, biopolitics is not a new concept, but can be identified since antiquity. The great change in biopolitics occurs when the emphasis is placed on ensuring society by ensuring the individual and not the social class. Biopolitics, in its path to protecting life, uses disciplinary power more than any other political program. Thus, the most detailed sanitary knowledge is required, which leads to the development of several sciences such as chemistry, physics, biology, medicine, psychology or psychiatry. In this care for the living, the state is faced with the opposition of the individual who is at the same time both a living and a legal person, thus raising a political problem.

Keywords: biopolitics, power, discipline, economy, governmentality.

Introducere

Dacă ar fi să definim biopolitica, am schița în linii mari ideea că bio­poli­tica înseamnă grija statului pentru sănătatea poporului. În privința con­ceptului de biopolitică, Thomas Lemke observă că „Atunci când viața în sine devine un obiect al politicii, acest fapt are consecințe pentru ba­zele, ustensilele și țelurile acțiunii politicii. Nimeni nu a văzut mai clar această turnură decât Michel Foucault”¹. Iar conform Cahterinei Mills, concep­tul de biopolitică „pla­sează noul subiect politic despre popu­lație în centrul calculelor guvernamen­tale”². Biopolitica va cunoaște propor­ții substanțiale în modernitate, iar această expansiune, în opinia lui Michel Foucault, își are începuturile având în vedere că „într-o epocă în care capitalismul industrial începea să devină conștient de nevoia sa de mână de lucru, boala a căpătat o dimensiune socială: menținerea sănătății, vindeca­rea, asistența oferită bolnavilor săraci, căutarea cauzelor și a focarelor pato­gene s-au transformat într-o sarcină colectivă pe care statul trebuie, pe de-o parte, să și-o asume și, pe de alta să o supravegheze”³.

Ciprian Mihali observă în această problematică despre Foucault că „filo­soful francez caută să descrie intrarea vieții (a viului) în istorie, în strategiile politice și economice […]”⁴. Matheiu Potte-Bonneville, în baza filosofiei lui Foucault, atenționează despre faptul că: „noțiunea de biopolitic trebuie înțeleasă în două sensuri: e vorba nu doar despre a descrie puterea asupra vieții, ci de a statua că aceeași putere își reflectă procedurile asupra obiectu­lui său, se reglează prin ceea ce supra­veghează până la a se prezenta, în alura sa normativă, ca făcând corp comun cu mișcarea viului însuși. Bio­logicul se reflectă în politic”⁵.

Obiectul principal al biopoliticii de­vine reglementarea vieții însăși, iar „Logica bioputerii se întemeiază până la urmă pe posibilitatea demonstrabilă (încă o dată: științific și tehnic) de a reduce calitățile individuale sau colec­tive la cantități măsurabile, de a de­cupa continuumul vieții, prin formele și manifestările sale, în părți înzestrate cu valori specifice”⁶. Reținem faptul că Foucault folosește inițial termenul de bioputere și doar ulterior cel de biopolitică, însă ambele sunt utilizate în aceeași direcție, cu mici diferențe, astfel că: „Foucault introduce doi ter­meni în Voința de a ști pentru a de­scrie noul regim al puterii concentrat pe viață. Cel mai general dintre cei doi a fost cel de bioputere, acesta cuprinde puterea disciplinară concentrată pe corpul individual, și biopolitica, care este concentrată asupra noului subiect politic despre populație”⁷. Și T. Lemke observă faptul că „Foucault distinge „două forme de bază a acestei puteri asupra vieții: disciplinarea cor­pului individual și controlul regulator al populației”⁸.

Chiar dacă termenul de biopolitică este cel mai des asociat cu numele lui Michel Foucault, conceptul nu este nou, deși „Michel Foucault este apre­ciat la scară largă ca fiind cea mai importantă figură în domeniul dez­bate­rilor despre biopolitică, chiar dacă nu el a inventat termenii de bioputere sau biopolitică, munca sa este o piatră de temelie pentru dezba­te­rile contem­porane ale raționa­lității politice”⁹. Biopolitica, în forma sa de program administrativ, există din vremurile an­tice, iar după cum ne spune Foucault, „istoria nu este decât terenul de joacă al conceptelor deja formate”¹⁰, teren în care el excavează, observând că „de la jumătatea secolu­lui 19, Lebensphilosophie (filosofia despre viață) își face apariția o ten­dință de a fi o filosofie independentă; fondatorii fiind Arthur Schopenhauer și Friedrich Nietzsche în Germania și Henri Bergson în Franța. Această filo­sofie a vieții reprezenta însă o diversi­tate de poziții teoretice”¹¹.

Mereu a existat această grijă a „vie­ții”, grija pentru viu, principiu din care va deriva idea de biopolitică, dar și conceptul rasial modern. În India, existau caste care separau clasele soci­ale în funcție de cât de curate corporal erau persoanele (nu este vorba de spi­rit aici, ci pur de partea fizică); la evrei se practica circumcizia, în Grecia Antică – în Sparta – exista o selecție a nou-născuților conform căreia cei născuți cu handicap vizibil erau aban­donați fiarelor; în Roma circula sin­tagma Mens sana in corpore sano, iar turcii și perșii au moștenit de la ro­mani tradiția băilor și a curățeniei corporale pe care au păstrat-o și au redat-o Europei decimate de invaziile triburilor asiatice. Excavând istoria, Foucault observă la orizont semnul apariției unei noi categorii de putere care are potențialul să guverneze lu­mea postmodernă, această nouă rază fiind bioputerea – biopolitica, o formă de putere care nu veghează în mod excluziv asupra existenței juridice a indivizilor, ci tinde să gestioneze exis­tența biologică a populațiilor în totali­tatea ei.

Expansiune biopolitică

Revoluția biopoliticii evidențiată de Foucault își are începuturile în peri­oada Renașterii, după ce Europa expe­rimentează o lungă perioadă de boli și molime în Evul Mediu. Explozia con­știentizării nevoii de grijă sanitară apare după explorarea „Noi Lumii”, atunci când omenirea se confruntă cu puterea bolilor de a devasta și de a răvăși, când civilizații întregi au fost decimate de diferite boli. Un alt mo­ment important în dezvoltarea progra­melor biopolitice apare după eșecul invaziei Rusiei de către Napoleon, unde în prim-plan este dizenteria ca principal pericol pentru sănătate. Toate aceste boli experimentate de-a lungul istoriei de către umanitate sunt urmate de alte boli poate și mai periculoase, de diverse virusuri sau bacterii care evoluează și au potențialul de a genera un impact devastator asupra societății inclusiv în perioada actuală, cel mai recent exemplu fiind fenomenul Covid-19. Ciprian Mihali observă următoarele: „Asistăm, prin urmare, în lumea modernă, la nașterea și impune­rea unei gândiri medicale, în care viața, retrasă controlului religios sau metafizic, este desacralizată și obiecti­vată, smulsă oricărei forme de sau promisiuni de transcendență și întinsă pe masa de operație, cercetată în labo­rator și salon, propusă unor practici de îngrijire privată și publică, promisă igienei și expusă infectării etc”¹².

Foucault, în problematica biopo­liti­cii, se oprește prea puțin sau chiar deloc asupra perioadelor istorice an­terioare modernismului, deoarece, pentru el, ceea ce numim biopolitică nu exista înainte de modernitate. În plus, toate tezele sale anterioare despre putere, cunoaștere, sexualitate care au triat evenimentele istorice anterioare par că pregătesc terenul pentru teza biopoliticii. Foucault explo­rează înde­osebi modul în care sunt administrate resursele umane în modernitate, insistând asupra perioa­dei postbelice, pentru a evidenția politi­cile neoli­berale europene care sunt instaurate în așa fel încât să reori­enteze modul de acțiune al programe­lor biopolitice. Astfel că autorul va ajunge la a cerceta particularitățile individului accentuând faptul că statul are tendința de a controla întru totul viața umană și că guvernamentalitatea are fixat ca scop principal angrenarea tuturor indi­vizilor în mecanismul său eco­nomic și, implicit, în câmpul mun­cii. De aceea, în modernitate, se im­ple­men­tează programe ce au scopul de a norma toate activitățile omenești, însă, „Conform lui Foucault, viața nu reprezintă nici baza nici obiectul politi­cii. În schimb, viața se prezintă drept o graniță a politicii – o graniță ce trebuie să fie în același timp respectată dar și depășită, aceasta pare a fi atât un dat natural cât și artificială și trans­formabilă”¹³. Utilizând o abordare istorico-sociologică, Foucault propune ca subiect de cercetare opțiunile de metodă a guvernării, iar ca obiecte – suveranitatea, poporul, supușii, socie­tatea civilă. Catherine Mills reține următoarele: „Foucault susținea că bioputerea a fost adânc integrată în raționalitatea guvernamentală a libera­lismului. În această privință, biopoli­tica sau bioputerea este ceva ce s-a întâmplat și probabil încă se întâmplă, iar mecanismele și efectele sale pot fi observate prin studii istorice, sociale și istorice detaliate”¹⁴; „Bioputerea func­ționează în mod fundamental prin intermediul cunoașterii”¹⁵.

16. Lemke observă că Foucault atrage atenția asupra faptului că odată „cu liberalismul, și nu înaintea lui, își face apariția întrebarea despre cum ar trebui guvernați indivizii dacă aceștia sunt atât persoane legale cât și ființe vii”¹⁶. Programul politic studiat de Foucault nu este liberalismul pur, ci neoliberalismul postbelic instaurat în Germania, program politic preluat de toate guvernămintele democratice con­­temporane și instaurat sub diferite forme și cu diferite modificări, cunos­când astfel o diversificare enormă. De aceea, Foucault susține că „în conse­cință, obiectul cercetării constă în a demonstra în ce fel constituie libe­ralis­mul condiția de inteligibilitate a biopoliticii. Planul este următorul: a studia liberalismul în forma lui origi­nară și în versiunile lui contemporane, cea germană și cea americană și a ajunge, apoi la problema politicii vie­ții”¹⁷.

Conform lui Foucault, pentru ca po­pulația să fie cât mai puternică, statul are nevoie de o predictibilitate care să fie stabilă, iar pentru a funcți­ona optim, are nevoie ca populația să fie nu doar sănătoasă, ci și asigurată și protejată, așadar „guvernamentalitatea are în vedere de asemenea probleme despre autocontrol, de ghidare pentru familie și copil, de administrarea că­mi­­nului, de îngrijirea sufletului, dar și alte întrebări. Având în vedere aceste analize ale guvernamentalității, biopo­litica capătă un sens decisiv”¹⁸.

Luând în considerare aceste carac­te­ristici, statul va lua în calcul riscurile la care populația este predis­pusă și, de aceea, un segment impor­tant al pro­gramelor guvernamentale este evident rezervat biopoliticii. Din moment ce statul devine conștient de importanța acestui element, acum devenit compo­nentă principală pentru structura sa, va fi nevoit să își stabili­zeze, să își creeze și să mențină o po­pulație puternică. În contemporanei­tate, se au în vedere și se aplică mereu măsuri pentru imple­mentarea biopoliti­cilor, acestea fiind susținute și concretizate prin interme­diul funda­mentării unei baze legisla­tive de speci­alitate, iar primi pași în această direcție pe plan global au fost făcuți prin statuarea Declarației Universale a Omului. Astfel că se va implementa o legislație ce se vrea uni­versală sau globală, care să reglemen­teze atât drepturile negative, cât și cele pozitive (drepturile pozitive paradoxal sunt inserate în Declarație de către statele socialiste parte ale blocului comunist, care la acea vreme erau totalitare și nu respectau nici măcar drepturile nega­tive precum dreptul la viață sau la proprietate). De aceea, în opinia lui Lemke, „biopolitica nu este expresia voinței suveranității, ci vi­zează admi­nistrarea și reglementarea procesului vieții la nivel de populații. Se focu­sează asupra ființelor vii, mai degrabă decât asupra subiecților legali – sau, să fim mai preciși, se ocupă cu subiec­ții legali care sunt în același timp și ființe vii”¹⁹.

Biopolitica ajunge astfel să con­ceptualizeze individul modern, per­cepându-l drept un produs al statu­lui care necesită a fi trecut prin diverse procedee pentru a se ajunge la produ­sul final, metodă ce cataloghează per­soanele ca utile sau nu, și doar dacă, după multe insistențe, nu se înca­drează în nicio categorie, sunt catalo­gate de stat ca eșecuri. Aceste per­soane neîncadrate în societate sunt totuși agreate în mecanismul de stat pentru simplu fapt că natura lor este umană, chiar dacă ajung să fie etiche­tate și marginalizate de comunitate. Toate aceste procedee și procese sunt legitimate de programele politice, în special de cele democratice. Însă, după cum constată T. Lemke, „riscul oricărui sistem de tip contractualist este ca puterea, la care indivizi ape­lează ca terț mediator, să-și domine contractanții, adică tocmai pe cei ce solicită intervenția și provoacă inge­rința. Ilustrativ în acest sens este cazul biopoliticii analizate de către Foucault”²⁰.

În viziunea foucaultiană, civilizația a ajuns în punctul în care „omul mo­dern care a făcut din viață bunul su­prem, înlocuind grija pentru dăinuirea lumii cu preocuparea pentru organiza­rea unei vieți bune”²¹, consimțind astfel benevol la politicile guverna­mentale ce transformă individul și îl expune drept un produs al statului, fiind integrat ca materie primă pentru fabrica sa, trecut prin diverse procedee care sunt menite să producă produsul final: homo economicus, este expus precum o marfă a statului, iar statul este responsabil să separe produsele conforme de cele neconforme, proce­dură care funcționează în urma unor programe impuse de guvernamen­talitate, validate pentru perioade deter­minate.

Dacă epistemele se schimbă, esența și principiul biopoliticii rămân aceleași – se modifică doar tehnica, scopul rămânând la fel: populația tre­buie protejată și din punct de vedere sanitar, nu doar economic, teritorial etc. Noutatea în biopolitica modernă în comparație cu perioadele din Anti­chitate sau din alte perioade istorice este că, actualmente, atenția statului se concentrează asupra individului sepa­rat și nu doar asupra claselor sociale ca grupuri. Raporturile de putere acțio­nează prin toate sistemele guver­namentale, însă exercitarea diferă ca intensitate. În sistemul politic regal-feudal, se observă o risipă de putere în comparație cu cel capitalist, unde există o ergonomie a puterii. Conform lui Foucault, aceste reglementări ale puterii acționează în baza următorului principiu: „un drept al suveranității și o mecanică a disciplinei: între aceste limite se joacă, cred eu, exercițiul puterii”²². Cu cât guvernamentalitatea deține mai multă putere, fie ea totali­tară ori democratică, cu atât va im­pune mai multă disciplină. Foucault evidențiază faptul că această discipli­nare este ascunsă sub diferite para­vane, unul dintre acestea fiind mantia biopoliticii. Programele biopolitice sunt elaborate astfel încât să acționeze subit, acțiune care necesită perioade lungi. Statul pregătește indivizii încă de la nașterea lor în vederea încadrării într-un segment al său: începe cu disci­plina din creșe, urmând grădinița, școala primară, școala generală, liceul, școlile postliceale și studiile universi­tare și postuniversitare – toate acestea nu sunt decât niște instrumente pentru a clasifica și eticheta indivizii. Aceste filtre au o marjă de eroare semnifica­tivă, și asta în primul rând datorită egalității de șansă, care este parado­xală deoarece din start ea nu este egală decât ideatic. Un alt factor este potenți­alul individual. În realitate, cla­sele sociale defavorizate nu au ace­leași oportunități precum restul și nici chiar clasei de mijloc nu îi sunt oferite ori deschise unele oportunități precum clasei bogate, chiar dacă poate un individ dintr-o clasă socială defavori­zată va avea mult mai mult potențial în comparație cu unul din o clasă soci­ală superioară. Astfel că egalitatea de șanse trebuie creată, negociată și actua­lizată.

Discursul biopolitic, ne spune Foucault, produce evenimente în urma cărora se iau decizii, astfel că „puterea este destinată să producă forțele, să le facă să creadă și să le ordoneze”²³. Raporturile de putere din perspectiva biopolitică sunt raporturi de interco­nectări între elemente creatoare de evenimente, detectate atunci când își face apariția vreo anomalie. În baza anomaliilor, Foucault identifică „neli­niștitorul”; de aceea filosofia sa este fundamentată, pe lângă celelalte con­cepte amintite, pe precauție, pe care o folosește pentru a defini și a structura acțiunea puterii în societate ca element de reticență.

Efectele în cazul activității biopoli­ticii sunt cunoscute – dacă se imple­mentează politici sanitare corespunză­toare, populația va fi una sănătoasă, și deci prosperă. Mizele însă sunt mari – dacă nu se implementează politici și programe adecvate, atunci viitorul statului poate fi dezastruos, și de aceea această teză „îl conduce pe Foucault de la deplasarea subiectului de la ordi­nul efectelor la acela al mizelor”²⁴. Se creează în spațiul biopoliticii un an­samblu de mecanisme politice, juri­dice, economice care exercită putere și ajung să se confrunte. Se elaborează politici din care se nasc instituții și sisteme de putere care controlează viața civilă, și atunci ne întrebăm: până unde puterea statului protejează libertatea și până unde se limitează pentru a nu ajunge să o îngrădească sau chiar să o estompeze? Se justifică această întărire a puterii statului în relație cu cetățenii săi? Până în ce punct statul este conștient de puterea acțiunilor sale și care este momentul în care aceasta trebuie frânată sau deturnată? Statul Big Brother mai lasă loc pentru intimitate?

Biopolitica astăzi

Dincolo de protejarea vieții și de reglementarea morții, biopolitica a devenit o practică în societatea actu­ală. Omul practică zilnic obiceiuri care țin de biopolitică: igienă corpo­rală, igienă dietetică etc. Practicile biopoliticii au devenit o rutină cotidi­ană, chiar o parte din ființa individu­lui. Deși programele biopolitice se actualizează mereu, ele sunt inserate în societate din ce în ce mai ușor, având în vedere faptul că mai ales societățile vestice au ca scop bunăsta­rea, astfel că orice ar demonstra că poate ajuta la împlinirea acesteia este primit cu brațele deschise. De aceea, biopolitica se justifică prin argumente științifice, aflându-se astfel într-o strânsă relație cu metodologia cercetă­rii, iar rezistența în fața dominației biopolitice se diminuează, creându-se o mișcare pacifistă care militează pentru integrarea tuturor animalelor în programele biopolitice, astfel că se nasc drepturile ființelor non-umane. Unul dintre drepturile recunoscute în statele occidentale vizează interdicția de a supune ființele sensibile la sufe­rință nejustificată. Acest principiu etic și juridic se extinde și asupra anima­lelor non-umane utilizate în scopuri alimentare, pentru care se impune aplicarea unor metode de sacrificare care să minimizeze durerea și stresul.

Se produce astfel demarcația dintre viețuitoare: viață umană și viață non-umană. Viața non-umană a dobândit o formă de vizibilitate politică și juridică nu în momentul „descoperirii” sale de către comunitatea științifică, ci odată cu procesul de legiferare care a inte­grat-o în sfera normativului. În acest mod, câmpul guvernamentalității se extinde pentru a include și viața non-umană, care devine simultan o entitate biologică și un subiect de reglemen­tare juridică. Asemenea modului în care, potrivit lui Foucault, guverna­mentalitatea modernă din secolele XVII–XIX a început să ad­ministreze viața umană în termeni biopolitici, asistăm astăzi la o acțiune similară și asupra viețuitoarelor non-umane.

În prezent, o varietate de specii animale sunt protejate de lege, alături de numeroase plante și ecosisteme conservate prin instituirea rezervațiilor naturale. Cu toate acestea, anumite animale sălbatice – precum urșii în România – sunt eliminate atunci când sunt percepute ca o amenințare la adresa siguranței umane. Chiar dacă o analiză biopolitică ar reduce această situație la aplicarea suveranității vieții – în sensul foucaultian al dreptului de „a lăsa să moară și de a lăsa să tră­iască” – rămâne necesară o interogație asupra sensului extinderii protecției dincolo de specia umană: protejarea vieții non-umane este o practică pur utilitaristă care urmărește indirect doar protejarea vieții umane sau ființa umană face un pas spre depășirea condiției sale sălbatice și spre forma­rea unei civilizații avansate sau chiar utopice?

Percepția anumitor specii ca fiind „dăunătoare” este rezultatul unei per­spective antropocentrice. Însă sunt aceste specii într-adevăr nocive și pentru alte forme de viață, sau doar pentru interesele umane? De aseme­nea, este important să subliniem că numeroase specii considerate astăzi invazive – precum caii, bovinele, ie­purii, vulpile sau diverse rozătoare – au fost introduse chiar de oameni în ecosisteme străine, pe alte continente.

Pe de altă parte, realitățile socio-culturale din anumite regiuni ale lu­mii, în special din zone ale continen­tului african aflate încă într-un proces de dezvoltare, reflectă persistența unor practici tradiționale severe, precum pedepsele corporale, tortura sau chiar acte de canibalism ritualic. Aceste practici ridică întrebări profunde cu privire la delimitarea conceptuală dintre conceptele de „om civilizat” și „om sălbatic”. În acest context, nu putem ignora existența comunităților tribale izolate, care trăiesc în moduri ce par a sfida modernitatea, fie în jun­glele tropicale, fie pe insule îndepăr­tate. Roberto Esposito remarca faptul că statul se formează în momentul în care apare figura „purtătorului de drepturi”. De la acest concept aplicat mai întâi asupra ființelor umane derivă și drepturile a diferitelor viețuitoare, fie ele animale sau vegetale, dar „oa­menii se gândesc la ei înșiși ca la o specie excepțională și, alternativ, cum oamenii se exceptează în mod evident de la concepte naturale precum speci­ile”²⁵.

Observăm că ceea ce desemnăm ca fiind drepturile animalelor non-umane este similar cu ceea ce numim „viața nudă” umană, respectiv non-umanul se află într-o poziție de vulnerabilitate și, totodată, la discreția intereselor umane. Cea mai simplă analogie poate fi făcută între prizonierii din lagărele sovietice sau naziste și abordarea so­cietăților vestice a problemei anima­lelor de companie abandonate (gestio­narea actuală în România a câinilor fără stăpân din adăposturi). Percepția asupra conceptului de „animal de companie” variază în funcție de con­textul cultural, ceea ce conduce la diferențe în clasificarea acestor ani­male și, implicit, în procesul de legife­rare a drepturilor lor. Astfel că omul devine atât un călău pentru restul vie­țuitoarelor, cât și polițist și un gardian ghidat de teroarea biopolitică. Biopo­litica devine tiranul politic, dictând cursul guvernamentalității.

În țările civilizate, „viața nudă” se regăsește în tranșeele din zonele con­flictuale de pe tot globul. Mai degrabă decât viața nudă, viața soldatului este viața sacrificabilă. Această categorie a vieții sacrificabile include și „victi­mele colaterale” ale războaielor și actelor teroriste.

Conform lui Robert Esposito, tero­rismul luptă împotriva vieții însăși²⁶, dar și împotriva culturii, un exemplu elocvent fiind evenimentele de vanda­lism din Iran, Irak, Siria, Afganistan etc., unde întregi situri arheologice sunt distruse ori vândute pe piața nea­gră în încercarea de a nega atât istoria, cât și progresul umanității. Tot aici sunt încadrate și statele totalitare pre­cum Coreea de Nord, în care, pe lângă faptul că viața cetățenilor este la lati­tudinea autorității absolute a condu­cătorului, se duce o luptă continuă pentru a nega orice altă cultură și în­săși propria cultură anterioară erei totalitare, dar și pentru a nega progre­sul umanității. Dacă pentru Hannah Arendt, viața sacrificabilă se găsea în special în regimurile totalitare, astăzi observăm că ea poate fi observată în toate statele în cazul conflictelor ar­mate. În societățile vestice, viața nudă se regăsește în interiorul grupurilor nomade de romi, comunități care tră­iesc într-un timp primordial și în care toate încercările de a „civiliza” și de a integra indivizii în societate au eșuat.

În concluzie, biopolitica se con­cretizează prin guvernarea asupra vieții, ea fiind astăzi o realitate cotidi­ană. Biopolitica poate fi observată astăzi în ca fiind o entitate administra­tivă ce reglementează și optimizează politicile de sănătate publică. Biopoli­tica foucaultiană lasă moștenire o bază majoră ce este dezvoltată și din care iau naștere filoane biopolitice cum ar fi: necropolotica, transgenderismul, biosecuritatea.

Biopolitica este tot mai des impli­cată în evoluția tehnologică unde tra­sează și indică direcții de cercetare și chiar dă naștere unor noi filoane de cercetare, cum ar fi: biotehnologie, tehnologii genetice sau necropolitica. Biopolitica în sine cunoaște o trans­formare complexă, trecând de la sta­diul de tehnologie de gestionare a vieții biologice la un sistem complex de guvernare a biosului.

Partea juridică a biopoliticii

Biopolitica tinde să acapareze tot câmpul social și să-l înregistreze în catastife, astfel că sunt avute în vedere toate aspectele vieții – fiecare per­soană va fi înregistrată și îi vor fi anali­zate toate caracteristicile pentru a fi selectată, plasată într-o anumită categorie (nebun, bolnav, delicvent, vârstnic, minor etc.) cu scopul de a fi integrată. În relația dintre individ și stat are loc interacțiunea subiectului deținător de anumite drepturi cu pute­rea legitimă a statului care este regle­mentată prin contractul social, statul fiind împuternicit să dezvolte o ordine pe care o va instaura prin acte juridice care instaurează norme ce la rândul lor sunt aplicate prin proceduri discipli­nare și prin pârghii coercitive legali­zate.

Datorită subiectului deținător de drepturi care militează mereu pentru condiții de viață mai bune, statul va fi forțat să implementeze programe biopolitice avangardiste. Se creează o altfel de relație instituție-individ de protecție social-biologică, însă statul nu numai că va crea o poftă pentru bunăstare și o va induce manipulativ în subconștientul societății, ci va re­glementa planul legislativ astfel încât statul să asigure o minimă protecție sanitară, iar restul de protecție să fie lăsată în grija cetățeanului.

Acest proces se derulează astfel: în primul rând, statul va legifera anumite drepturi și facilități garantate juridic, deși acestea vor fi fundamentate pe cotizațiile cetățenilor, însă de multe ori nici pe acestea statul nu le va putea susține din punct de vedere economic, astfel că cetățeanul va fi obligat de circumstanțe să își procure din resurse proprii atât serviciile teoretic gratuite, cât și cele extra. Acest fenomen se realizează astfel: statul garantează asigurări și servicii medicale și sociale care sunt acoperite financiar de cotiza­țiile obligatorii; de exemplu, o anu­mită grupă de analize de rutină sunt garantate tuturor cetățenilor însă, de multe ori, în realitate, centrele medi­cale refuză efectuarea lor pe motiv de lipsă de fonduri, iar cetățeanul, dacă are o urgență, le va achita din fonduri proprii. O contribuție financiară este direcționată și spre fondurile de pensii, însă și în acest caz, în majoritatea sta­telor, este obligatorie și direcționarea unei sume către un cont privat de pen­sii. Pe lângă aceste anomalii, mai există o stratagemă a statului – acesta va instaura drepturi ce necesită a fi accesate de individ, însă va stabili condiții dificile, cum ar fi diverse terti­puri birocratice menite să descurajeze aplicarea pentru acestea. Din aceste motive, „tradiționala grijă a statului pentru corpurile individuale și pentru sănătatea populației ca un întreg, as­tăzi este absorbită în forme de îngrijire de sine”²⁷.

Problema nedeclarată în chestiunea drepturilor pozitive ce țin de domeniul biopoliticii și care teoretic protejează societatea de riscurile sanitare sau împotriva precarității este că aceste drepturi, chiar dacă sunt reglementate prin cadre legislative, trebuie accesate de individ și, mai mult decât atât, ele sunt condiționate de diferite conjunc­turi, cum ar fi lipsa fondurilor, lipsa logisticii, lipsa infrastructurii de speci­alitate, astfel că accesarea acestora este de multe ori dificilă sau chiar imposibilă. Biopolitica este atât de înrădăcinată în contractul social, încât ajunge în anumite cazuri să reglemen­teze drepturile și obligațiile cetățeanu­lui precum cele amintite mai sus. În general, drepturile sunt statuate prin acte normative care reglementează cursul și forma corpului social, cu scopul de a-i servi lui și de a-i satis­face nevoilor sale dinamice. Trebuie menționat faptul că orice corp social este forțat să nu stagneze, ci să evolu­eze, depinzând așadar de buna funcțio­nare a propriei societăți. Poli­tica necesită o reglementare continuă în toate direcțiile, astfel că guvernamentalitatea este forțată să fie mereu deschisă, mobilă, oricând dis­pusă să abandoneze, să reia, să dez­volte sau să creeze noi instituții care să fie folosite ca unelte ale statului pentru a putea răspunde nevoilor societății. Chiar dacă, conform lui Foucault, „sistemul dreptului și câmpul judiciar reprezintă vehiculul permanent al unor raporturi de dominație, al unor tehnici polimorfe de aservire”²⁸, totuși acesta are un rol de nestrămutat în societate și de aceea societatea trebuie să depis­teze și să sancționeze abuzurile sau derapajele puterii legislative.

Corpul legislativ folosește o exer­ci­tare de putere care clasează, regle­men­tează și îndrumă viața socială în toate domeniile. La un moment dat, pare că toate domeniile pot fi raliate la fenomenul de biopolitică – dacă prin procesul biopolitic înțelegem demer­sul prin care se pregătește, se instau­rează și se ajustează o calitate sporită a vieții care să fie orientată pentru tot corpul social. Identificăm deci un raport de putere în interiorul statului, care se manifestă între discursul poli­tic și dreptul legislativ. Pe de altă parte, dreptul, la rândul său se află într-o relație de putere cu corpul so­cial, având în vedere faptul că asupra lui își are jurisdicția și câmpul de acți­une. Aceste relații de putere se află astfel atât într-o stare de conflict, cât și într-una de amiciție, fiind într-o stare permanentă de negociere, dar și într-una de conviețuire pașnică. Legitimi­tatea dreptului își fundamentează sta­tutul prin negocierea contractului so­cial – conformare în schimbul protec­ției, în cazul de față al biopoliticii, avem de-a face cu protecția sănătății.

Din altă perspectivă, Agamben sus­ține că „relația biopolitică centrală este cea stabilită în viața însăși prin distincția făcută între viața politică și viața naturală – nu relația dintre indi­vid și populație așa cum postulase Foucault”²⁹.

În urma evoluției dinamice a popu­lațiilor e nevoie de o „educare” sani­tară a acestora, dar care intrinsec de­ține și o latură morală, caz în care intervine din nou actul legislativ pen­tru a reglementa valorile morale. Le­gislativul sistematizează mișcarea popu­lației și o încadrează în două clase: a celor aflați în afara legii și a celor aflați în interiorul legii, dar totuși sancționabili. De aceea, „Foucault susține că societățile din toate epocile se definesc printr-o economie generală a ilegalismelor. El încearcă să vadă care sunt comportamentele conside­rate transgresive într-un moment anume și cum reacționează instanțele de control în raport cu diferite catego­rii sociale”³⁰.

Din punct de vedere al legislatoru­lui, oricine este un posibil încălcător al legii. Mai mult decât atât, realitatea reflectă că legislația este atât de vastă încât, conform statisticilor, majoritatea oamenilor au fost măcar o dată în viață sancționați de lege sub diverse forme – fie pentru încălcarea regimu­lui rutier, fie pentru folosirea mijloace­lor de transport în comun fără a deține un titlu de călătorie valabil sau pentru simpla deranjare a unor vecini. Odată ce o persoană a fost încadrată ca fiind în afara legii trebuie să existe și o clasi­ficare a acestora care să fie împăr­țită în cea infractorilor și a sancționați­lor contravențional. În privința legilor moderne, se naște statutul de reabili­tare în privința infracțiunilor, iar în cea a contravențiilor, apare dreptul de a fi uitat. Foucault amintește de câmpul de acțiune legislativ care este perceput ca nelimitat, unde guvernarea își exercită puterea și este obligată să instituie un Stat Polițienesc pentru a încerca să controleze acest câmp încă nedefinit în totalitate.

O teză importantă dezvoltată de Foucault este chestiunea statului poli­ți­enesc, apostrofând intersectarea dintre necesitatea de a folosi o forță coercitivă în vederea protejării, dez­voltării, instaurării și menținerea drep­turilor și libertăților omului. Există astfel conflictul dintre cele două enti­tăți care, într-o anumită privință, se și limitează reciproc, dar se și dezvoltă, astfel că, cel puțin teoretic, cetățeanul este privit mereu ca un posibil infrac­tor. Legislația prevede anumite aspec­tele ce țin de biopolitică (interzicerea vânzării țigaretelor și alcoolului mino­rilor, asigurarea igienei sanitare în restaurante, respectarea termenelor de valabilitate a produselor etc.), iar cel care nu va respecta regulile impuse, va fi sancționat. Un stat cu un nivel ridi­cat al delincvenței reflectă o populație needucată sau un cadru legislativ lacu­nar, ceea ce conduce inclusiv la insta­bilitate economică statală. Foucault atrage atenția că orice individ poate deveni un homo penalis, că trăsăturile sale nu sunt obligatoriu de natură gene­tică, ci depind de acțiunile indivi­duale ale persoanei, care sunt catalo­gate ca fiind în interiorul sau în afara legii, astfel că „legea nu este altceva decât o interdicție, iar formularea inter­dicției, pe de o parte, desigur, este o realitate instituțională”³¹. Așadar, statul se transformă prin intermediul actelor legislativului și tot așa își modi­fică forma, comportamentul și direcția ori de câte ori situația o va impune. Foucault face diferența dintre forma legii și funcția ei – „să nu-i confundăm forma care este întot­deauna cea a interdicției (sau a con­strângerii) cu funcția, care trebuie să fie aceea a unei reguli a jocului”³².

Conflictul este persistent și înăun­trul biopoliticii: între individul ca fi­ință liberă asupra vieții și sănătății sale, emancipată, cu drepturi univer­sale și statul ca legiuitor și ca entitate desemnată și delegată pentru a veghea și a menține binele comun. Drepturile sociale în democrația actuală au par­curs un drum anevoios în care s-au lovit permanent de controlul statului și de sistemele sale punitive. Astăzi există state care interzic eutanasia umană, state care o permit, precum și state care au legiferat pedeapsa capi­tală. Conform Declarației Universale a Drepturilor Omului, toate statele pot instaura Legea Marțială dacă situația o impune, astfel că dreptul la viață poate fi suspendat chiar și în cele mai permi­sive state.

Concluzii

Biopolitica nu este un concept nou, ci se poate identifica încă din Antichitate. Marea schimbare în bio­politică are loc atunci când accentul se pune pe asigurarea societății prin asi­gurarea individului și nu a clasei soci­ale. Bio­politica, în drumul său de a proteja viața, folosește mai mult decât orice alt program politic puterea disci­plinară. Astfel că se necesită o cu­noaștere sanitară cât mai detaliată, fapt ce duce la dezvoltarea mai multor științe cum ar fi: chimia, fizica, biolo­gia, medicina, psihologia sau psihia­tria. În această grijă pentru viu, statul se confruntă cu opoziția individului care este în același timp atât o per­soană vie cât și una legală, iscând astfel o problemă politică. Gestionarea vieții și a bunăstării persoanei necesită fonduri stabile și predictibile, impli­când astfel economicul, iar economia necesită forță de muncă de asemenea stabilă, astfel că biopolitica și econo­mia sunt interdependente. De aceea, asigurarea populației prin programe biopolitice necesită un spectru de adaptabilitate pentru a putea integra și indivizii non-economici cum sunt copii, bătrânii, bolnavii ori încarcera­ții. Odată cu biopolitica modernă și nevoia de a proteja viața umană de diferitele dezastre naturale (ce nu țin de zeități) ori boli, se destramă și mi­tul sângelui albastru. În fața bolilor ori a cataclismelor, natura nu face dife­rențe în funcție de culoare, rasă ori clasă socială. În altă ordine de idei, observăm că astăzi programele biopolitice depășesc umanul acapa­rând și unele ființe non-umane și protejându-le într-o anumită măsură.

Filosofia lui Foucault are, într-o anumită măsură, intenția de a critica Vestul, deoarece teoria sa a guverna­mentalității este orientată și spre diagnostificarea unor instituții ca fiind austere, instituții ce prind diferite dimensiuni și forme, indicând faptul că deși scopul acestora rămâne disci­plinarea (autorul identifică câteva cum ar fi: spitalele, închisorile, circurile, fabricile, școlile, așezările nomade la marginea orașelor, lăcașuri de cult etc.), toate țin cont de o arhitectură ergonomică. Totul trebuie proiectat astfel încât să fie cât mai util și mai simplu de gestionat, dar și mereu des­chis modificărilor.

Foucault insistă asupra modelului Panopticonului lui Bentham pentru a evidenția tehnologiile de putere în baza cărora își va construi teza despre guvernamentalitate. Guvernamentalitatea este nevoită să gestioneze prin programe politice anumite spații bine definite, spațiali­zând astfel puterea prin identificarea ei punctuală în timp. După cum ob­servă Daniel Defert, este vorba de „o istorie foucaultiană a spațiilor, mai exact a spațializării puterii …, a acelui regim de putere cu totul aparte care se dezvoltă începând din secolul al XVII-lea și pe care Foucault îl nu­mește bioputere”³³.

Note

• Thomas Lemke, An Advanced Introduction, ed. New York University Press, New York and London, 2011, p. 32 (tr. pr.).
• Catherine Mills, Biopolitics, Editura Routledge, London and New York, 2018, p. 8 (tr. proprie).
• Michel Foucault, Arheologia Cunoașterii, tr. Bogdan Ghiu, Editura Rao, București, 2010, p. 200.
• Ciprian Mihali, Om precar, om suveran: rostul filosofiei în societatea digitală. Trei, București, 2023, p. 100.
• Matheiu Potte-Bonneville, Michel Foucault – Neliniștile istoriei, tr. Irina

Balotescu, ed. Ideea Europeană, București, 2010, p. 177.

• Ciprian Mihali, cit. p. 103.
• Catherine Mills, cit., p. 5 (tr. pr.).
• Thomas Lemke, cit. p. 36 (tr. pr.).
• Catherine Mills, op. cit., p. 13 (tr. pr).
• Matheiu Potte-Bonneville, cit, p. 15.
• Thomas Lemke, cit. p. 9 (tr. pr.).
• Ciprian Mihali, cit. p. 107.
• Thomas Lemke, cit. pp. 4-5 (tr. pr.).
• Catherine Mills, cit. p. 2 (tr. pr.).
• Ibidem, p. 23.
• Thomas Lemke, cit. p. 48 (tr. pr.).
• Michel Foucault, Nașterea Biopoliticii, tr. Bogdan Ghiu, Editura Idea Design & Print, Cluj, 2007, p. 299.
• Thomas Lemke, cit. p. 45 (tr. pr.).
• Ibidem, p. 4.
• Constantina Raveca Buleu, Patru eseuri despre putere, Napoleon, Dostoievski, Nietzsche, Foucault, Editura Limes, Cluj, 2007, p. 268.
• Ciprian Mihali, cit. p. 110.
• Michel Foucault, Trebuie să apărăm societatea, tr. Bogdan Ghiu, Editura Idea Design & Print, 2009, p. 43.
• Matheiu Potte-Bonneville, cit, p. 213.
• Ibidem, p. 165.
• Irus Braverman, Animals, biopolitics, law: lively legalities, Editura Routledge, New York, 2016, p. 5 (tr. pr.).
• Robert Esposito, Biopolitics and Philosophy, University of Minnesota Press, Minneapolis, 2008.
• Thomas Lemke, cit. p. 92 (tr. pr.).
• Michel Foucault, Trebuie să apărăm societatea, tr. Bogdan Ghiu, Editura Idea Design & Print, 2009, p. 36.
• Catherine Mills, cit. p. 2 (tr. pr.).
• Michel Foucault, În loc de închisoare, Interviu cu Tony Ferri, Interviu cu Anthony Amicelle, Editura Curtea Veche Publishing, București, 2022, p. 100.
• Michel Foucault, Nașterea Biopoliticii, Bogdan Ghiu, Editura Idea Design & Print, Cluj, 2007, p. 234.
• Ibidem, p. 240.
• Michel Foucault, Utopiile reale. Corpul utopic, Bogdan Ghiu, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2024, p. 89.

Bibliografie

Lucrări cu caracter general și special

BRAVERMAN, Irus, Animals, biopolitics, law: lively legalities, Editura Routledge, New York, 2016.

BULEU-RAVECA, Constantina, Patru eseuri despre putere, Napoleon, Dostoievski, Nietzsche, Foucault, Editura Limes, Cluj, 2007.

ESPOSITO, Robert, Bios. Biopolitics and Philosophy, Editura University of Minnesota Press, Minneapolis, 2008.

FOUCAULT, Michel, Utopiile reale. Corpul utopic, tr. Bogdan Ghiu, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2024.

IDEM, În loc de închisoare. Interviu cu Tony Ferri, Interviu cu Anthony Amicelle, Editura Curtea Veche Publishing, București, 2022.

IDEM, Arheologia Cunoașterii, tr. Bogdan Ghiu, Editura Rao, București, 2010.

IDEM, Trebuie să apărăm societatea, tr. Bogdan Ghiu, Editura Idea Design & Print, Cluj, 2009.

IDEM, Nașterea Biopoliticii, trad. Bogdan Ghiu, Editura Idea Design & Print, Cluj, 2007.

LEMKE, Thomas, Biopolitics. An Advanced Introduction, ed. New York University Press, New York and London, 2011.

MIHALI, Ciprian, Om precar, om suveran: rostul filosofiei în societatea digitală, ed. Trei, București, 2023.

MILLS, Catherine, Biopolitics, Routledge, London and New York, 2018.

POTTE-BONNEVILLE, Matheiu, Michel Foucault – Neliniștile istoriei, tr. Irina Balotescu, Editura Ideea Europeană, București, 2010.