Anularea alegerilor din noiembrie 2024 – spre ce tip de auto-apărare ne îndreptăm

Cum a rămas România fără președinte ales. 7 răspunsuri posibile, (coord. Cristian Preda, Humanitas, 2024), Editura Humanitas, 2025,

Volumul coordonat de Cristian Preda, „Cum a rămas România fără președinte ales. 7 răspunsuri posi­bile” (Humanitas, 2025), după cum indică şi titlul, este legat de cea mai recentă şi controversată criză poli­tico-instituţională postcomunistă, şi anume anularea scrutinului prezi­denţial de către Curtea Constituţio­nală a României la 6 decembrie 2024. Curtea a motivat că a fost în­călcat caracterul liber exprimat al votului prin faptul că alegătorii au fost dezinformaţi, iar unul dintre candidaţi a beneficiat de o promo­vare agresivă. Curtea a mai invocat faptul că un candidat a încălcat le­gislaţia electorală referitoare la fi­nanţarea campaniei pentru alegerile prezidenţiale şi că a fost afectată egalitatea de şanse a competitorilor electorali¹.

Volumul reunește articole ale şapte specialiști români și străini, într-un demers ce apare ca necesar, atât din perspectiva unei societăți lăsate pola­rizate, dar mai ales din perspectiva democrației, fragilizate, punctual în 2024, de elemente pre­cum decizia de anulare a alegerilor fără dovezi clare sau de către gestio­narea defectuasă de către guvern a procesului electoral în ansamblu.

Jurnalista americană Anne Applebaum critică ceea ce numeşte „Noul Obscurantism”, o mişcare promovată de elita politică la nivel mondial, plasându-l pe candidatul român la prezidenţiale, Călin Georgescu, în această zonă. La rân­dul său, într-un stil mai liber, scriito­rul român Radu Paraschivescu reclamă „mesianis­mul parodic” al lui Călin Georgescu, într-un articol intitulat „Scurtul drum de la ‘exotic’ la ‘e to­xic’ ”. Arătând, în cazul lui Călin Georgescu, că acest drum de la exo­tic la toxic e scurt. Dincolo de ar­gu­mentaţia sa privind “toxicitatea” lui Călin Georgescu, Radu Paraschivescu lasă deschisă întreba­rea în ce măsură eliminarea sa din cursă nu încalcă jocul democratic.

Dennis Deletant, istoric britanic specialist în istoria României, consi­deră că decizia Curţii Constituţionale de anulare a alegerilor este una fără precedent şi fără fundamentare juri­dică solidă. Explică, de asemenea, ascensiunea lui Călin Georgescu printr-o serie de factori precum: ne­mulţumirile populaţiei legate de in­capacitatea administrativă a României raportat la absorbţia de fonduri, indicele de pecepţie a corup­ţiei, lipsa de transparenţă a instituţii­lor (ex: CSAT).

Jurnalista română Sabina Fati trece în revistă istoria serviciilor secrete din România după 1989, scoţând în evidenţă o serie de relaţii între actorii politici români de la vârf (preşedinţi şi premieri) şi actori din zona de intelligence şi consideră in­stituţii vulnerabile cu o cultură în­gustă. În privinţa ascensiunii lui Călin Georgescu şi a anulării alege­rilor, analiza se menţine în zona spe­culaţiei, autoarea întrebându-se dacă serviciile secrete din România nu au fost capabile sau nu au vrut să antici­peze un astfel de pericol.

Istoricul elvețian specializat în istoria Europei de Est, Oliver Jens Schmitt, plasează cauzele fenome­nului radical-populist din România în naţionalismul ortodoxist şi etnicist din rândurile unei părţi a Bisericii Ortodoxe Române, precum şi din rândul Academiei Române. Propune, în acelaşi timp, o serie de măsuri de reformare a acestor instituţii, exprimându-şi speranţa că, în timp ce o reformare a Academiei ar fi posi­bilă, o restructurare a Bisericii ră­mâne mai degrabă utopică.

Articolele care atacă într-o mani­eră directă semnificaţia momentului noiembrie-decembrie 2024, precum şi legătura cu democraţia, sunt profe­sorii români, Ioan Stanomir şi Cristian Preda. 

Profesorul Ioan Stanomir  intro­duce în discuţie con­ceptul de demo­crație militantă, pen­tru a explica de­cizia Curții Constituționale din 6 de­cembrie 2024 de anulare a scrutinului prezidenţial. Democrația militantă fiind un concept ce îşi are rădăcinile teoretice în anii ’30 şi care presupune mecanisme de auto-apărare ale unei democraţii în faţa unor mișcări con­siderate antidemocratice. Astfel, spune autorul, “spre a-şi ocroti valo­rile şi instituţiile, statul român, în ca­litate de democrație militantă, este obligat să acționeze în clipa în care acte sau fapte ar pune în pericol acest eșafodaj”. Punerea în mișcare a de­mocrației militante fiind chiar conti­nuitatea democrației înseși. Dintr-un punct de vedere strict teoretic, actul anulării alegerilor este văzut de autor ca un act potenţial legitim. Doar că, nuanţează autorul, din pricina lipsei de credibilitate și a partizanatului tribunalului constituţional de la noi, anularea alegerilor, ca act al înfăptui­rii democraţiei militante, nu are legi­timitatea necesară. În acelaşi timp, democrația militantă nu poate fi cre­dibilă și eficientă decât în măsura în care ameninţarea este precis definită – lucru care nu s-a întâmplat în România, mai atrage atenţia profeso­rul Ioan Stanomir.

Nu în ultimul rând, profesorul Cristian Preda demonstrează că România a ajuns la criza severă din decembrie 2024, ca urmare a involu­ției sistemului de partide în ultimii 13 ani (începând cu anul 2012), moment din care nu s-a mai produs alternanţa la putere – considerată regulă de bază a democraţiei de tip electoral. Identi­fică, de asemenea, că două ar fi ele­mentele care au contribuit la produ­cerea gravei crize democratice date de evenimentele din decembrie 2024. Unul este sporirea semnificativă a influenţei electorale a CCR, iar al doilea informațiile publice conform cărora PSD ar fi transferat voturi candidatului AUR, George Simion, iar PNL ar fi plătit pentru o campanie avantajoasă pentru C. Georgescu.

Cristian Preda mai arată că mo­mentul decembrie 2024 s-a constituit într-o criză democratică gravă, dar că aceasta este doar un punct culminant al unei crize ce și-a avut începuturile în 2012, odată cu imposibilitatea de a mai avea alternanța la putere (cine a organizat alegerile nu a fost trimis în opoziţie). Lipsa alternanței la putere este o critică majoră pe care Cristian Preda o aduce, adăugând că preșe­dintele Klaus Iohannis a fost cel care a girat această stare de fapt, prin ac­ceptarea guvernărilor PSD+PNL în intervalul 2021-2024. Profesorul Cristian Preda mai identifică instala­rea fenomenului de cartelizare a par­tidelor din România şi critică meca­nismul rotaţiei politice la nivelul premierilor, instituit de PNL+PSD+ UDMR în noiembrie 2021.

Concluzii: spre o democraţie militantă excluzionistă sau spre modele alternative mai incluzionist-integratoare ?

Cei mai mulţi dintre autorii care au contribuit la volumul coordonat de Cristian Preda au adus în discuţie relaţia evenimentelor din decembrie 2024 cu conceptul de democraţie, existând un oarecare consens cum că, prin cele întâmplate, democraţia a fost fragilizată. Atenţia celor mai mulţi dintre contributori a fost în­dreptată mai degrabă pe istoria poli­tică recentă (ultimii 10-15 ani) şi mai puţin pe momentul propriu-zis al anulării alegerilor din decembrie 2024. După cum o arată Raportul-urgent al Comisiei de la Veneţia din februarie-martie 2025, precum şi In­dexul Democraţiei pe 2024, demo­craţia a fost fragilizată punctual şi prin anularea alegerilor prezidenţiale, dar şi prin erodarea încrederii popu­laţiei în ideea de alegeri libere şi co­recte. Gradul de erodare democratică a fost mai accentuat punctual, prin evenimentele din 2024, pentru că momentul nu a presupus doar slăbi­rea democraţiei substantivale (maxi­maliste), ci a presupus erodarea a ceea ce numim democraţie electorală (minimalistă), adică minimum de condiţie, pentru ca un regim să fie considerat democratic.

În plus, într-o viziune mai empi­rică asupra conceptului de democra­ţie, ilustrată, de exemplu, de indexu­rile anuale ale democraţiei (publicate de The Economist), sunt scoase în evidenţă fisuri ale calităţii democra­ţiei româneşti tocmai pe componenta aceasta a momentului anulării alege­rilor – decizie despre care Rapor­tul The Economist spune că a fost luată cu dovezi discutabile². Indexul pe 2024 al democraţiei nu se referă la istoria politică recentă a României, ci observă că, în 2024, ca urmare a anulării scrutinului prezidenţial, România are un scor scăzut de la 6,45 (2023) la 5,99, fiind surclasată de la statutul de democraţie deficitară la cel de regim hibrid. Iar indicatorii la care România a fost penalizată în 2024 au fost „procesul electoral şi pluralismul” (de la 9,16 în 2023 la 8,45 în 2024) şi „funcţionarea guver­nului” (de la 6,43 în 2023 la 5,36 în 2024). Raportul indicat mai atrage atenţia asupra faptului că eventuale acţiuni ale guvernului în direcţia schimbării regulilor electorale pe so­cial media pentru a împiedica şansele de victorie pentru un candidat anti-establishment, nu arată semne de în­sănătoşire democratică pentru România³. Cu alte cuvinte, acolo unde unii „răsuflă uşuraţi” că au scă­pat de candidaţi radical-populişti, din perspectiva acestei măsurători scalare a democraţiei, există îngrijorări.

Analiza crizei din 2024, pusă în dezbatere în volum, a atacat ideea de democraţie, dar ea a fost plasată într-o mai mare măsură sub semnul în­grijorării faţă de ascensiunea feno­menului radical-populist decât sub cel al îngrijorării faţă de democraţia însăşi şi a rezilienţei acesteia la di­verse tipuri de criză.

De aceea, interogarea legitimă în privinţa ascesiunii fenomenelor şi mişcărilor extreme/radical-populiste, ar trebui dublată şi de o interogare teoretică şi practică asupra unor mij­loace prin care democraţia ar putea fi mai rezilientă la diversele tipuri de criză. Luând alte două exemple ale unor crize recente cu care s-a con­fruntat România, începând cu 2020 (pandemia, războiul din Ucraina), indexurile democraţiei arată că şi aceste crize au lăsat în urmă deficite democratice, ca urmare a modului în care au fost gestionate (scăderea sco­rului în 2022 şi 2023 faţă de 2020-2021). Aşa cum, de exemplu, pan­demia a trecut, dar a lăsat în urma sa o democraţie mai fragilă, la fel şi criza din 2024 lasă în spate o demo­craţie încă şi mai fragilizată, în încer­carea a se auto-apăra (ilustrarea con­ceptului de democraţie militantă).

După cum am arătat în prima parte, cei doi autori care au atacat direct conceptul de democraţie au fost profesorii Ioan Stanomir şi Cristian Preda, ambii considerând că democrația românească a fost afec­tată de momentul decembrie 2024, dar că acest moment este unul care doar a încununat un eșec democratic, ce își are rădăcinile în anii istoriei postcomuniste recente.

1. a) Legat de critica adusă de pro­fesorul Cristian Preda, potrivit că­reia, democrația în România ar fi ajuns să fie una „mimată”, acesta spune că democrația a fost afectată, într-un mare grad, de lipsa alternanței (începând cu anul 2012) şi mai puţin de momentul propriu-zis al anulării alegerilor. Sigur, ideal ar fi să avem o oarecare alternanţă a partidelor la putere, dar în același timp trebuie observat și că lipsa alternanței este rezultatul mai multor factori, unii dintre ei independenţi de acţiunea actorilor politici şi care ţin de eşafo­dajul instituţional existent în prezent: sistemul electoral de tip reprezentare proporţională; noul peisaj politic în care nu mai avem două blocuri mari de partide, ci unul mai fragmentat, ce face mai dificilă formarea de guverne în configuraţii care să asigure alter­nanţa. Cristian Preda identifică apa­riţia a trei astfel de blocuri politico-electorale: „partidele guvernamen­tale” (PSD+PNL+UDMR); blocul “anti-UE şi anti-sistem” (AUR, SOS, POT); blocul „ anticartel şi liberal” (USR). Într-un peisaj politic frag­mentat şi diferit de perioadele în care alternanţa era posibilă, ipoteza potri­vit căreia Klaus Iohannis a girat lipsa alternanței este parţial explicativă, atât timp cât, în conformitate cu im­perativele constituționale, preşedin­tele trebuie să desemneze un premier din partea partidului cu majoritate absolută sau, dacă nu există o astfel de majoritate, din partea patidelor parlamentare. Dacă nu există voinţa politică de a forma un guvern care să aibă în componenţa sa acele partide ce ar permite alternanţa, preşedintele este pus în faţa situaţiei de a accepta acea variantă ce vine cu o propunere consensuală.
2. b) Legat de conceptul de demo­craţie militantă, pus în discuţie în volum de profesorul Ioan Stanomir, acesta oferă un cadru explicativ pen­tru decizia Curţii de anulare a alege­rilor prezidenţiale din România, des­chizând pista unei posibile dezbateri despre modelele de auto-apărare de­mocratică (democraţie defensivă), de care poate dispune un stat democratic pentru a contracara actori politici consideraţi antidemocratici. Astfel, cea mai mare parte a literaturii de specialitate din perioada recentă, considerând democraţia militantă clasică elitist-excluzionistă, s-a focu­sat pe o versiune reînnoită, aceea a democraţiei neo-militante, ce presu­pune contracarări mai blânde ale eventualelor pericole interne la adresa democraţiilor liberale contem­porane: ca de exemplu, interdicţii doar pentru acţiuni considerate anti­democratice, nu şi pentru declaraţii considerate antidemocratice⁴, ce ar interfera, de exemplu, cu libertatea de gândire. Alţi autori, precum Anthoula Malkopoulou sau Ludvig Norman, considerând modelul democraţiei militante şi neo-militante elitist, unde elitele politico-juridice sunt singurele care se erijează în protectori ai demo­craţiei, au pus în discuţie fundamen­tele democraţiei militante, propunând dezbateri pe marginea unor modele alternative de democraţie de tip self-defence, precum modelul procedural (bazat pe incluziune politică)⁵ sau cel social (bazat pe internalizarea con­flictului)⁶.

În contextul în care atât practica politică a democraţiilor liberale, cât şi literatura de specialitate din prezent alocă un spaţiu mult mai generos democraţiei militante / neo-militante şi manifestă un interes mult restrâns faţă de modelele alternative de auto-apărare democratică în raport cu fe­nomenul radical-populist, modelele alternative amintite, ambele bazate pe incluziune şi internalizarea conflic­tului şi nu pe excluziune, ca în cazul democraţiei militante, pot apărea ca opţiuni posibile sau măcar analizabile şi interogabile.

Este adevărat că în tabloul demo­craţiilor defensive din Europa, din punct de vedere legal-formal, România se numără printre statele cu un grad ridicat de auto-apărare (ală­turi de Franţa, Austria⁷). Dar chiar dacă, din punct de vedere normativ, unele state au acoperire legală în di­recţia militantismului, acestea, între care şi România, pot opta să nu facă uz de ele, în mod practic. În România, posibilitatea ca CCR să interzică un partid politic sau posibi­litatea anulării alegerilor fac din acest stat o democraţie militantă, cel puţin din punct de vedere formal-legal. Însă, până la finalul de an 2024 astfel de măsuri nu au fost aplicate. Măsu­rile de democraţie militantă recente includ: decizia în cazul Dianei Şoşoacă din octombrie 2024, decizia de anulare a alegerilor din decembrie 2024 şi poate chiar şi Decizia recentă a CNA nr. 187 din data de 26.03.2025⁸ – care pune dreptul la o informare corectă deasupra libertăţii de exprimare.

Fiecare dintre cele trei modele de apărare a democraţiei (militant, pro­cedural şi social) are avantaje şi dez­avantaje. Punctul comun al celor trei modele constă în faptul că toate pleacă de la premisa că democraţiile liberale contemporane trebuie apă­rate. Principala critică adusă apărarii de tip militant este componenta sa elitistă şi excluzionistă, ca urmare a faptului că presupune limitarea parti­cipării şi un grad semnificativ de do­minare, în numele apărării democra­ţiei constituţionale.

Modelul pluralist/procedural de apărare susţine că incluziunea poli­tică poate tempera, treptat, fenome­nele radical-populiste⁹, dar este criti­cat, spunându-se că este utopic să credem că actorii radical-populişti se vor modera prin includerea lor în dezbaterea politică şi chiar în formule parlamentare şi guvernamentale. Modelul social consideră conflictul politic şi securitatea socială ca părţi intrinseci ale democraţiilor, dar este criticat pentru că ar ideologiza ne­permis de mult democraţiile, adăugându-se că este utopic să cre­dem că, într-o situaţie de criză, aten­ţia poate fi îndreptată înspre elemente precum securitatea socială a cetăţe­nilor.

Cu limitările sale, modelele social şi procedural (spre deosebire de mo­delul militant) au avantajul că presu­pun incluziunea şi nu excluderea, toleranţa şi nu discursul de incitare la ură. Din acest punct de vedere, ches­tionarea teoretică, dar şi empirică a acestor modele şi alternative de apă­rarea merită extins. Pentru că, prin măsuri militante, actorii radical-po­pulişti pot fi eliminaţi, dar electoratul lor rămâne şi, prin interdicţii, mesajul transmis acestor alegători este că ei votează defect şi, prin urmare, ideea de excluziune se transferă asupra lor. Îşi poate găsi această dilemă un răs­puns strict în măsuri militante sau putem combina cu măsuri alternative de auo-apărare?

Ionela GAVRIL*

Note

• O variant prescurtată a fost publicată, sub titlul Starea democraţiei în România: cu ce rămânem după tumultuosul final de an 2024, în https://www.contributors.ro/starea-democratiei-in-romania-cu-ce-rama-nem-dupa-tumultuosul-final-de-an-2024/, 28.03.2025.
• Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 32 din 6 decembrie 2024 privind anularea procesului electoral cu privire la alegerea Președintelui României din anul 2024, Monitorul Oficial nr. 1231 din 06.12.2024; https://www.ccr.ro/wp-content/uploads/2024/12/Hotarare_32_2024.pdf, accesat la 30 martie 2025.
• “Democracy Index 2024”, The Economist, februarie 2025: https://www.eiu.com/n/campaigns/democracy-index-2024/?utm_campaign=MA00001582&utm_medium=paid-search&utm_source=eiu-google&utm_content=&gad_source=1&gclid=Cj0KCQjwqIm_BhDnARIsAKBYcmtEaAAdaHztWjNbqva28SZ60hUB-GpENaQJ_5E6LbF-S3-T2lU99csaAiC5EALw_wcB<<, (accesat la 30 martie 2025).
• Democracy Index 2024, The Economist, februarie 2025. pp.
• Angela K. Bourne şi Fernando Casal Bértoa ,”Mapping ‘Militant Democracy’: Variation in Party Ban Practices in European Democracies (1945-2015)”, European Constitutional Law Review , Volum 13 , Issue 2 , iunie 2017, https://www.cambridge.org/core/journals/european-constitutional-law-review/article/mapping-militant-democracy-variation-in-party-ban-practices-in-european-democracies-19452015/31EEBB9E09D06398E78788741979B4E0
• Sofia Näsström, “Democratic self-defense: bringing the social model back in”, în Distinktion: Journal of Social Theory, Vol. 22, 2021
• Anthoula Malkopoulou, Ludvig Norman, „Three Models of Democratic Self-Defence: Militant Democracy and Its Alternatives”, în Political Studies, 2018, Vol 66(2), pp. 442-458; https://journals.sagepub.com/doi/10.1177/0032321717723504
• Ţări precum Suedia, Danemarca, Olanda sunt considerate state cu grad mediu de auto-apărare şi care combină elemente de democraţie militantă cu elemente de securitate social (mai ales Suedia); Beimenbetov Serik, “A Comparative Analysis of ‘Defensive Democracy’: a Cross-National Assessment of Formal-Legal Defensiveness in 8 Advanced European Democracies”, 2014, publicat online pe site-ul University of Exeter, https://ore.exeter.ac.uk/repository/bitstream/handle/10871/17661/BeimenbetovS.pdf?sequence=1%26isAllowed=, (accesat la 7 aprilie 2025).
• Decizia nr. 187 din 26.03.2025 pri­vind ordinul de eliminare a conținu­tului illegal încărcat is distribuit pe platforma de partajare a materialelor video YouTube,

https://www.cna.ro/IMG/pdf/Decizia_ORDIN_187_YT.pdf, (accesată la 7 aprilie 2025).

• Nancy L. Rosenblum, “Pluralism and Self-Defense”, în Liberalism and the Moral Life (ed. de Nancy L. Rosenblum), Harvard University Press, 1989, pp. 207-227.