Woke, anti-woke

Religia woke. Cum a căzut pradă Occidentul unei mișcări iraționale, Jean-François Braunstein, traducere de Emanuela Jalbă-Șoimaru, Editura Humanitas, București, 2024, 224 p.

Cartea filosofului francez Jean-Francois Braunstein, apărută în urmă cu doi ani în Franța și tradusă recent în limba română, este o critică radi­cală a mișcării woke și a ideilor sus­ținute de stânga culturală occidentală în ultimii 50 de ani. Deși cartea a fost tradusă relativ repede după apariție, contextul apariției variantei originale este totuși radical diferit față de cel al traducerii românești. În 2020 Uniunea Europeană asuma la nivel oficial că egalitatea minorităților se­xuale devine un obiectiv strategic al său, iar SUA, prin intermediul admi­nistrației Biden, se erija în protector al drepturilor comunității LGBTQ la nivel internațional, ca o componentă importantă a strategiei de politică externă. Azi, după preluarea manda­tului prezidențial de către Donald Trump, politica internă și externă a SUA s-a reorientat cu 180 de grade. În prima zi de mandat, președintele SUA a semnat un ordin executiv prin care decreta că în SUA nu mai există decât două genuri: masculin și femi­nin. Chiar dacă întorsătura politică e evidentă și denunțarea în contextul actual a „dictaturii” woke pe care o face autorul francez nu mai are ace­eași relevanță ca în urmă cu doi ani, totuși tematica abordată este în conti­nuare relevantă în cultura occiden­tală. De aceea cred că subiectul me­rită toată atenția.

Teza lui Braunstein este una radi­cală, cel puțin surprinzătoare în primă instanță: woke nu este nu doar o miș­care pentru susținerea drepturilor po­litice și sociale ale diferitelor mino­rități, ci este pur și simplu o religie. Este noua religie a elitelor, americane în special, care au exportat-o și pe continentul european. Miza evidentă a lui Braunstein este de a lega mișca­rea woke de spiritul protestantismului american, și de a-i „disculpa” pe in­telectualii francezi de a fi stimulat și hrănit acest curent de gândire. „E destul de dificil să reconciliem wokismul cu French Theory” (p. 19), afirmă explicit autorul. Termenul însuși, care a devenit popular în ca­drul mișcării Black Lives Matter (de la îndemnul stay woke – rămâi treaz), trimite la trezirile spirituale din tra­diția protestantă (awakenings), din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Revendicarea filiației protestante a acestor mișcări nu este nouă, ea a mai fost susținută și de istoricul ame­rican Joseph Bottum, în cartea inti­tulată An anxious Age. The Post-Protestant ethic and spirit of America. Teza lui Braunstein este că acest spirit a cucerit cultura occiden­tală datorită dimensiunii sale irațio­nale, absurdul fiind văzut ca semnul unui adevăr mai profund. Autorul face paralela cu expansiunea crești­nismului în primele secole după apa­riția sa și cu atracția exercitată de religia creștină datorită misterului său de nepătruns pe cale rațională, sintetizat în formula lui Tertulian „credibile est, quia absurdum est”. Misteriosul are putere de atracție. În mod similar „religia woke” ar poseda niște „taine”, respectiv adevăruri im­posibil de pătruns în mod rațional.   Teoria genului este „adevă­ratul mister, în sens spiritual, al acestei noi religii” (p. 23). „Misterul” constă în faptul că teoria genului ne­glijează natura biologică a corpului, singurul adevăr fiind dat de conști­ință. Din acest motiv autorul îi asea­mănă pe adepții woke cu marcioniții și sectele gnostice din primele secole creștine, care neglijau dimensiunea materială a existenței și contestau întruparea concretă a lui Hristos. Dacă acesta ar fi nucleul central al doctrinei, există, tot la fel ca în gnosticism, o clasă a „aleșilor”, activiștii woke, care pro­vin în general din clasele sociale în­stărite, cu studii la cele mai bune uni­versități, și care cred cu adevărat în misiunea lor. Există ritualuri de ab­solvire – îngenuncherea pe stadioane sau spălarea picioarelor activiștilor de culoare – și păcate (privilegiul rasei albe), care însă nu trebuie iertate, ci înfierate. Religia woke nu are o es­chatologie, căci nu are o perspectivă asupra viitorului, viziunea lor asupra naturii umane fiind una pesimistă, fără speranță în viitor. Cam acestea ar fi, pe scurt, aspectele acestei „religii” schițate de Braunstein. Voi reveni ulterior asupra subiectului.

Gândirea woke este prezentată în trei aspecte importante ale sale: teoria genului, teoria  critică a rasei și epistemologiile punctului de vedere. După cum am spus, teoria genului este considerată nucleul central al gândirii woke, „dogma” acestei reli­gii. Motivul este dat de faptul că vine într-o flagrantă contradicție cu datele obiective ale realității: existența bio­logică a celor două sexe. Conform teoriei genului, nu contează sexul cu care te-ai născut (deși cazurile de hermafrodiți la naștere sunt de 1 la 100 000), ci contează ceea ce simți din punct de vedere al orientării se­xuale, sau sexul pe care dorești să ți-l alegi pe parcursul vieții tale. Schim­barea sexului este văzută ca un punct suprem al eliberării personale (elibe­rarea de condiționarea biologică), fiind consonantă și cu mitul american al omului realizat prin propriile forțe (self-made man). În acest caz vorbim chiar de o realizare demiurgică a pro­priei ființe. De aceea, persoanele transsexuale sunt văzute ca o împli­nire supremă a idealului iluminist al emancipării, iar din punct de vedere religios, schimbarea sexului este pre­cum o a doua naștere, similară naște­rii spirituale în urma botezului. Această perspectivă de raportare la realitatea corporală are efecte și asu­pra limbajului, în sensul în care lim­bajul nu mai este o simplă reflectare a realității, ci își propune să constru­iască realitatea. De aici și impunerea pe cale oficială a unor sintagme șa­blon: „sexul atribuit la naștere” în loc de „sexul noului-născut”, „persoane însărcinate” în loc de „femei însărci­nate”, „lapte parental” în loc de „lapte matern” etc.  În aceeași cate­gorie intră și decizia ca fiecare per­soană să poată fi apelată în funcție de pronumele pe care și-l alege în mod voluntar: he, she, sau they.

În același timp, efectele se resimt și asupra sistemului de justiție, prin obligativitatea de a atribui unor per­soane în acte identitatea pe care și-o doresc. Statul român a pierdut deja la CEDO pentru că nu a permis unor solicitanți modificarea actelor de identitate, înainte de efectuarea ope­rației de schimbare de sex. Aici sunt cel puțin două aspecte de discutat. În primul rând, modificarea actelor de identitate poate fi obținută pe baza unor certificate medicale care atestă identitatea psihologică, tratamente hormonale urmate, intervenții chirur­gicale sau, în unele țări, sterilizarea. Este așadar o situație în care știința medicală intervine pentru a modifica datele naturale. Apoi, există reco­mandări din partea ONU în sensul recunoașterii identității de gen pe baza principiului autodeterminării, fără a mai solicita certificate medi­cale sau psihologice. Aspectul pro­blematic care intervine aici e dat de faptul că normele juridice, care tre­buie să fie universal valabile, ajung să depindă de percepțiile subiective ale unor persoane. Putem să ne pu­nem din această perspectivă întreba­rea, care mai poate fi rostul rațiunii juridice dacă ajungem să extindem acest model al unor decizii ale in­stanțelor care se bazează pe percepția subiectivă a unor persoane față de propria lor realitate?

Al doilea aspect abordat în carte se referă la teoria critică a rasei. Teo­ria critică a rasei propune înțelegerea relațiilor sociale pornind de la rasă. Aceste idei au fost vehiculate mai întâi în Facultățile de Drept din SUA, pentru a fi extinse ulterior la întreg sistemul de învățământ, iar apoi în companiile americane. Aici trebuie făcută în primul rând distincția între rasism și rasialism. Dacă rasismul are în vedere discriminarea la care albii supuneau persoanele de culoare, rasialismul caută să țină cont de rea­litățile rasiale pentru a înțelege relați­ile sociale. Dacă adepții primei gene­rații de militanți antirasiști erau neu­trii cu privire la rasă (color blindness), cea de-a doua generație consideră că rasa nu poate fi ignorată. Ei denunță „privilegiul rasei albe”, socotit un păcat prin naștere, și con­sideră că cei care au suferit anterior trebuie să aibă acum parte de anumite avantaje. De aceea Braunstein afirmă că rasialismul celei de-a doua gene­rații de militanți este o formă de „ra­sism inversat” (p. 132), iar acordarea de avantaje persoanelor care au sufe­rit anterior de pe urma rasismului e o nouă formă de discriminare. Este adevărat că aici există o dispută în cadrul societății americane, între cei care consideră că nu trebuie ținut cont de culoarea pielii în politicile antidiscriminatorii, și cei care consi­deră, dimpotrivă, că aceste măsuri nu pot fi echitabile, dacă se ignoră cu­loarea pielii. Putem spune că avem de-a face, într-un anumit sens, cu o formă a relației dialectice stăpân – sclav, într-o țară în care până la mij­locul anilor ‘60 ai secolului trecut rasismul exista, nu doar în mentali­tatea socială, ci era legalizat și la ni­vel oficial. Putem vorbi în acest sens o „revanșă a sclavilor”, cu observația că dominația și formele de discrimi­nare pozitivă pe care le solicită actu­almente militanții woke sunt totuși incomparabile cu discriminările și umilințele la care au fost supuși sute de ani înaintașii lor.

Epistemologiile punctului de ve­dere sunt cel de-al treilea aspect abordat în carte. Ele se referă la ten­dința contemporană tot mai puternică de a pune sub semnul întrebării obi­ectivitatea științifică și ierarhia cu­noașterii, în sensul în care există forme de cunoaștere care sunt mai relevante din punct de vedere episte­mologic decât altele. Autorul com­pară această situație cu perioada sta­linistă, când în Uniunea Sovietică, un biolog pe nume Trofim Lîsenko des­ființa genetica pe motiv că ar fi o „știință burgheză”. De altfel, autorul consideră că, nu în mod întâmplător, oameni de știință care provin din fostele țări comuniste sunt printre cei mai vehemenți în a contesta noile realități academice americane: mate­maticianul de origine română Sergiu Kleinerman, chimista Anna Krylov sau farmacologul Michael Vanyukov, ambii din fosta Uniune Sovietică, sunt câteva exemple. S. Kleinerman face și paralele între ideologia comu­nistă și ideologia woke. Dacă în co­munism dictatura ideologică era una dură, noua „dictatură” este blândă, cei care se opun nefiind sancționați cu închisoarea, ci prin demascare, oprobiu public, inducerea sentimen­tului de vinovăție și, în general, prin izolare socială. Apoi, dacă comuniștii erau favorabili cunoașterii științifice, erau materialiști și considerau că rea­litatea obiectivă există, în noile epis­temologii tocmai realitatea obiectivă este pusă de cele mai multe ori sub semnul întrebării. Pe cale de conse­cință, și posibilitatea unei cunoașteri științifice „obiective”. Știința este de asemenea denunțată pentru că a fost implicată în sclavie, colonizare, și pentru că a susținut practici rasiste sau eugeniste. Braunstein afirmă că astfel de epistemologii nu își au ori­ginea în Foucault, ci mai degrabă la autori precum Thomas Kuhn, David Bloor și școala de sociologia științei de la Edinburg sau Bruno Latour. Consecințele lor asupra universității sunt nefaste, deoarece, în măsura în care rolul universității este tocmai acela de a produce cunoaștere științi­fică, un astfel de discurs erodează însuși temeiul cunoașterii științifice și, deci, autoritatea universității.

Cam acestea ar fi foarte pe scurt aspectele importante ale cărții. Chiar dacă autorul ne prezintă poate unele aspecte în mod simplist sau exem­plele alese sunt mai excentrice, totuși impresia generală este a unei dife­rențe destul de mari între mediul cultural și instituțional din Occident, față de cel autohton. Există și la noi anumite norme oficiale și programe finanțate din fonduri europene, care privesc probleme ale minorităților sau chestiuni legate de incluziune, dar cred că acestea nu au un impact semnificativ la scară macro, atunci când nu sunt făcute doar pentru a fi „bifate”. Din acest punct de vedere mentalul nostru colectiv este unul profund conservator, iar „pericolul” woke pândește mai degrabă doar la nivelul unor grupuri infime de inte­lectuali.

În continuare voi reveni asupra aspectului de „religie” al gândirii woke, pe care îl susține autorul. Di­mensiunea „doctrinară” schițată mai sus, și celelalte aspecte de tip reli­gios, cred că sunt  insuficiente pentru a vorbi despre o religie în adevăratul sens al cuvântului. Desigur, unele analogii se pot face cu existența unei religii (credința oamenilor în drepta­tea cauzei lor, dorința de ispășire etc.), dar cu toate acestea cred că pu­tem vorbi despre o „religie” cel mult în mod metaforic. Este adevărat că există un etos protestant, care a fost preluat de activiștii woke, dar totuși o bună parte din instrumentele intelec­tuale au venit de la intelectualii fran­cezi (Derrida, Foucault, Lyotard etc). Braunstein contestă această filiație, și notează diferențe semnificative între intelectualii francezi și militanții woke: primii sunt teoreticieni puri, nu militanți pentru diverse cauze politice sau sociale. Din acest punct de ve­dere, modelul intelectualului public activist a fost mai degrabă epuizat în Franța după Sartre. Apoi, unii autori consideră că mișcarea woke este o formă de „postmodernism aplicat” (p. 20), în timp ce Lyotard ar considera absurdă o astfel de sintagmă, din moment ce postmodernismul semni­fică sfârșitul marilor narațiuni, fapt ce implică suspendarea acțiunii politice. În același sens, autorii francezi sunt critici constanți ai noțiunii de identi­tate (a subiectului, a omului), în timp ce activismul pentru drepturile mino­rităților se bazează pe tocmai pe o politică a identității și pe o formă de subiectivism. Din aceste motive Braunstein consideră că mișcările woke sunt din multe puncte de ve­dere opuse lui French Theory, și că între ele nu poate fi susținută o filiație legitimă.

Desigur, trebuie să notăm că această diferență, pe alocuri chiar opoziție, între postmodernismul teo­retic inspirat de autorii francezi și postmodernismul aplicat, există într-adevăr, numai că Braunstein ignoră felul în care s-a făcut trecerea de la teorie la practică. Acest lucru este demonstrat, spre exemplu, de Helen Pluckrose și James Lindsay, într-o lucrare pe aceeași temă, carte pe care deși Braunstein o citează, pare totuși să-i ignore demonstrația. Apoi, cu siguranță aceste curente de gândire sunt mai vechi decât postmodernis­mul, feminismul având rădăcini în secolul al XVIII-lea, iar începutul mișcărilor pentru abolirea sclaviei în SUA situându-se în secolul al XVII-lea. Cu toate acestea, nu se poate ig­nora că studiile umaniste și literare din SUA, din a doua jumătate a se­colului al XX-lea, ajunseseră într-un relativ impas, nemaireușind să tre­zească interesul, până în momentul în care au fost galvanizate de ideile au­torilor francezi, care au reușit să le pună într-o nouă lumină și să le ofere o nouă miză. Așa se va naște acest imens șantier intelectual care va duce la apariția tuturor temelor ce stârnesc azi dispute în cadrul studiilor uma­niste.

Braunstein afirmă explicit că reli­gia woke este „prima religie care a luat naștere în mediul universitar” (p. 29). Din acest punct de vedere mi se pare relevant faptul că printre pro­blemele cele mai semnificative ridi­cate de gândirea woke sunt totuși cele de natură conceptuală. Căci, în teoria genului, întemeiată după cum ne spune Braunstein de psihologul behaviourist John Money, disputa „natură” versus „cultură” este esenți­ală, în sensul în care Money credea că aspectul cultural este cel care pri­mează asupra celui natural – de unde și tentativa sa de a transforma un bă­iat, al cărui organ sexual fusese secți­onat din greșeală, în fetiță. Dezbate­rea este legată deci de natura realității ultime, care este „dată”, adică „natu­rală” sau, dimpotrivă, „construită”, adică este produsul mediului cultural. Desigur, aceste distincții ne pot duce mai departe cu gândul la disputele sofiștilor cu privire la physis (natură) și nomos (normă, convenție), spre exemplu dacă zeii există în realitate sau sunt o invenție umană, sau dacă normele sociale sunt date de la natură sau au fost construite de oameni. Din acest punct de vedere observăm că problematica este mai degrabă una filosofică, și ea nu este deloc nouă, ci are mai bine de 2500 de ani vechime, când teme similare erau dezbătute de sofiști în Grecia Antică. Astfel de dezbateri au avut loc și în epoca contemporană, vezi spre exemplu Foucault versus Chomsky despre natura umană sau Vattimo versus Girard despre relativism în antropo­logie. De aceea am putea spune că trăim într-o epocă similară celei a sofiștilor, în sensul în care nu există posibilitatea de a stabili un consens cu privirile la realitățile ultime. De aici și împărțirea în tabere, care sunt mai degrabă în dispută și destul de departe de un consens. Dar, repet, această chestiune mi se pare mai de­grabă una filosofică, și nu religioasă, deoarece în general religia presupune revelația unui Adevăr ultim, recunos­cut în unanimitate de comunitatea credincioșilor. Apoi, mai există și aspectul valoric legat de militantis­mul woke. Acesta are legătură și cu valorile promovate în educație (dreptul la educație, egalitatea de șanse, echitate etc.) și de aceea este normal ca aceste discuții să influen­țeze universitatea. Militanții sunt di­rect implicați din acest punct de ve­dere, unii susținând chiar că educația trebuie sa servească unui astfel de activism. Așadar, conceptele acestor dezbateri sunt elaborate în universi­tăți, militanții activează în cadrul universităților, dar de aici până la a susține că ar fi vorba despre o „reli­gie care a luat naștere în universitate” mi se pare totuși o cale destul de lungă.

Aș încheia această discuție despre mișcările woke cu o ultimă remarcă: în cartea lui Braunstein și, în general, în cadrul acestor curente nu se re­marcă critici semnificative ale mo­delului economic capitalist. Acest fapt este cu atât mai surprinzător, cu cât societatea de azi este influențată în mod decisiv de acest tip de eco­nomie. Multe aspecte ale vieții insti­tuționale sau culturale, dacă nu se reduc la realitatea schimburilor de mărfuri, sunt totuși influențate de acestea. Dacă criticăm diversele forme de dominație (dominația mas­culină, dominația rasistă, dominația științelor obiective etc.), totuși mo­delul suprem al dominației de azi este cel capitalist, iar acest fapt este vala­bil la nivel global. De aceea, este cu atât mai surprinzător să nu putem nota, mai ales din partea unor mișcări care se autoproclamă de stânga, po­ziții critice semnificative la adresa modelului capitalist actual. În acest context ne întrebăm dacă nu cumva sintagma de „capitalism woke”, sem­nalată și de Braunstein în cartea sa (p. 13), nu este în substanța sa un simplu oximoron, la fel cum ar fi realitatea unui cerc pătrat?

Gelu SABĂU