Misiunea din Afganistan.

Ultimul proiect nation-building și „întoarcerea Americii”

(Mission in Afghanistan.

The latest nation-building project and the „return of America”)

Alexandru GRUMAZ

The mission in Afghanistan, which began as a response by the United States to the attacks by al-Quaida on 9 September 2001, turned into a nation-building project involving several NATO members. The Coalition’s precipitous with drawal from Afghanistan in 2001 and the return of the Taliban to power was seen by the public as a defeat for the Western political actors involved. An analysis of the situation in Afghanistan shows us that the Coalition members took an inadequate approach to the project of building Afghanistan, as they ignored the defining elements of this country, from the geographical to the demographic and cultural components. However, after 20 years of involvement in the building of Afghanistan, a positive balance can also be drawn, in which the achievements of the West, from infrastructure to education, can be added up. After this experience, the US has decided that this is the last nation-building project it has ever been involved in. As a result of this decision, we are witnessing an ‘American return’ to the Euro-Atlantic area, with US involvement in the management of the Russia-Ukraine conflict being a clear proof. As for Afghanistan, we are still talking about a weak state, as the Taliban do not have the strength to develop it, as long as they have already started a conflict with the terrorist group ISIS.

Key words: Afghanistan, al-Quaida, Nation-building, NATO, Taliban

Introducere

Evenimentul din 9 septembrie 2001 a șocat întreaga planetă. Un atac terorist major împotriva Satelor Unite ale Americii care adus, în final, la un război de 20 de ani împotriva celor care au găzduit grupul terorist.

În urmă cu douăzeci de ani, misiunea părea directă, clară și corectă: invadează Afganistanul și urmărește, capturează sau ucide pe Osama bin Laden, creierul atacurilor teroriste din 11 septembrie și grupul său armat de adepți. Atingerea acestui obiectiv a inclus și răsturnarea talibanilor și uite așa misiunea s-a transformat în mod constant într-un experiment vast și complicat pentru a remodela o societate pe care puțini americani/europeni au înțeles-o. Bush le-a cerut talibanilor să-l predea pe Osama. Răspunsul a fost negativ și ca urmare a faptului că talibanii îi acordaseră ospitalitatea lor liderului al-Qaida în virtutea codului Pashtunwali[1].Așa au început operațiunile militare în Afganistan[2].

După un război care s-a întins pe mandatul a patru președinții americani și a costat mai mult de un trilion de dolari și zeci de mii de vieți, talibanii, odinioară expulzați din Kabul, au preluat puterea într-un marș rapid în Afganistan, abia întâlnind rezistența celor 300000 de militari afgani, ocupând palatul prezidențial și conducând restul trupelor aliaților către o singură redută: un aeroport, Hamid Karzai, asaltat de afgani disperați să fugă.

Este o întrebare pe buzele tuturor: a pierdut SUA războiul din Afganistan? Unii spun că talibanii au câștigat alți spun că America nu a pierdut, că și-a îndeplinit obiectivul inițial și s-a retras. Vorbind de la Casa Albă la o zi după ce ultimul avion militar american a părăsit Kabul, președintele Biden a apărat vehement decizia de a pune capăt războiului din Afganistan.

În cele ce urmează, voi realiza o analiză a modului în care SUA și aliații săi și-au îndeplinit misiunea în Afganistan. Voi porni de la cifre, pentru că ele exprimă dimensiunea efortului aliaților și voi continua cu expunere a ceea ce eu consider a fi fost erori strategice ale abordării misiunii. După ce voi trece în revistă câteva șecții pe care ar trebui să le învățăm din această experiență, voi schița elementele ce vor caracteriza evoluția Afganistanului în perioada următoare.

Războiului din Afganistan în câteva cifre[3]

Războiul din Afganistan a fost una dintre cele mai mari întreprinderi militare realizate vreodată în istoria omenirii. Ajustat, pentru inflație, programul spațial „Apollo Moon” a costat America aproape 300 de miliarde de dolari;proiectul „Manhattan” (al construirii primei bombe nucleare „Little Boy”) a costat 30 de miliarde de dolari iar sistemul de autostrăzi interstatale din SUA a costat aproximativ 500 de miliarde de dolari. Aceste trei proiecte gigantice sunt înlăturate de costul a 20 de ani de luptă în Afganistan, care va depăși cu mult un trilion de dolari atunci când totul va fi spus sau scris. Suma cheltuită pentru construirea națiunii afgane a depășit costul Planului „Marshall” (care a costat 14 miliarde la nivelul anilor 1947-1950, dar trebuie să ținem cont de inflație: în 1950, un kilogram de cafea costa în SUA 1,75 $, iar acum costă în jur de 25$) și a continuat să crească inexorabil timp de încă șapte ani. Până la sfârșitul războiului afgan, în 2021, în acest război se luptau militari care s-au născut după ce „Războiul împotriva terorii” a început, în octombrie 2001. De asemenea există ofițeri, diplomați și angajați în ONG-uri umanitare care și-au petrecut cariere întregi în efortul afgan. Peste două mii, mai exact, 2401 de militari americani au fost uciși spre deosebire de cei 14500 de militari și civili sovietici morți în numai 10 ani de război între 1979-1989, dacă această comparație ajută la ceva[4].

America anului 2001 realiza un sfert din producția economică a lumii,avea o forță militară copleșitoare (11 grupuri navale formate pe lângă câte un portavion – grupuri care conțin un crucișător,1-2 distrugătoare sau fregate, 80 de avioane și opțional 1-2 submarine precum și câte o navă logistică și una de alimentare). Un astfel de moment nu ar fi putut dura foarte mult timp. Totuși, după 11 septembrie, dominația SUA a scăzut mai repede decât cea a oricărui alt imperiu din istorie. Cum ar fi trebuit să reacționeze o superputere competentă la provocarea îngrozitoare a atacurilor din 11 septembrie? Ororile din 11 septembrie au reclamat represalii: moartea sau capturarea lui Osama bin Laden și a colegilor săi de complot. Dar o superputere responsabilă s-ar fi oprit aici, nu s-ar fi angajat într-o cruciadă globală slab definită, imposibil de câștigat împotriva „terorismului” sau „islamului fundamentalist” răspândit global.

Nation-building – un proiect nerealist ce a adus unele beneficii[5]

În Afganistan s-a încercat din nou un experiment care a mai fost făcut în Irak. S-a trecut la „construirea națiunii” (nation-building), o încercare de a construi instituții democratice, de a deschide drepturile civile pentru toți, inclusiv pentru femei, și de a forma un sistem de libertăți familiar Occidentului, dar necunoscut la Kabul, într-o țară aflată încă la nivelul Evuluimediu european.

Într-o țară cu o organizare tribală,acest concept a însemnat adesea pași greșiți făcuți de armata SUA și de partenerii săi civili. Americanii s-au angajat, împreună cu UE, să construiască pe fundamentul unui stat eșuat, nu să repare un stat eșuat.Un stat care depindea excesiv de ajutorul extern și modelat de o istorie a fracțiunilor armate și a centrelor de putere tribale concurente și, cel mai trist, un stat în care nu se terminase războiul civil intern început în 1978.

Un raport emis de Special Inspector General for Afghanistan Reconstruction (SIGAR) a inclus o litanie a greșelilor SUA și a considerat că situația generală din Afganistan este „sumbră”: „Guvernul SUA nu a înțeles contextul afgan și, prin urmare, nu a reușit să-și adapteze eforturile în consecință”, a spus câinele de pază, SIGAR[6]. Ignorarea contextelor sociale, culturale și politice predominante în Afganistan a fost un factor semnificativ care a contribuit la eșecurile la nivel strategic, operațional și tactic. De exemplu, toate costurile eforturilor SUA în Afganistan, Irak și Pakistan în ultimele două decenii sunt estimate la 6,4 trilioane de dolari. Consilierul pentru securitate națională, Stephen Hadley, care a supravegheat strategia în perioada 2001-2008, a parafrazat strategia SIGAR astfel: „Scopul a fost de a ajuta Afganistanul să construiască un guvern, să ofere o viață prosperă poporului afgan și, astfel, să creeze o rezistență împotriva întoarcerii al-Qaida”[7]. În raportul SIGAR înaintat către Congresul SUA se arată următoarele: „Guvernul SUA a cheltuit în 20 de ani 145 de miliarde de dolari încercând să reconstruiască Afganistanul, forțele sale de securitate, instituțiile guvernamentale civile, economia și societatea civilă. Departamentul Apărării (DOD) a cheltuit, de asemenea, 837 de miliarde de dolari pentru lupte, timp în care 2443 de militari americani și 1144 de militari din trupele aliate au fost uciși și 20 666 de soldați americani au fost răniți. Afganii, între timp, s-au confruntat cu un cost și mai mare. Cel puțin 66 000 de soldați afgani au fost uciși. Peste 48 000 de civili afgani au fost uciși și cel puțin 75 000 au fost răniți din 2001 încoace – ambele cifre sunt probabil subestimări semnificative”[8].

Cu toate cele spuse mai sus, avem și lucruri pozitive care s-au întâmplat în Afganistan. Conform unei analize a Băncii Mondiale[9], în acești 20 de ani societatea afgană a evoluat: durata vieții afganilor a crescut de la 56 la 64 de ani, mortalitatea infantilă a scăzut la jumătate, rata elevilor care urmează cursurile școlilor a crescut de la 8% la 43%, rata căsătoriilor între copii a scăzut cu 17% iar condițiile sanitare din orașe s-au îmbunătățit și prin introducerea rețelelor de apă curentă, astfel că,dacă în 2021 16% din case din orașele mari aveau apă curentă, acum procentul a crescut la 89%. Echipele Provinciale de Reconstrucție formate și trimise în principal de europeni în Afganistan au asigurat construcția de școli și spitale dar au ajutat și agricultura și afacerile locale. PIB-ul a crescut cu 50%. În 2018, 1378 de spitale au fost finalizate de Uniunea Europeană prin programul SEHAT și 1190 de medici au fost școliți în Occident. În agricultură, producția de semințe pentru culturi a crescut de la 40 la 140 de tone și s-au deschis 1100 de unități veterinare la care se adaugă încă 1000 de maternități pentru animale. 12 4000 de polițiști au fost pregătiți prin programul finanțat de Low and Order Trust Fond (LOFTA). Din 2002, sunt state care au finanțat anual guvernul afgan precum Germania, cu 439 milioane/an, Finlanda cu 30 milioane/an, sau Suedia, cu 115 milioane/an.

Experiența sovietică în Afganistan. O lecție ignorată

În ședința Biroului Politic din 24 iulie 1986[10], Gorbaciov a spus: „Despre Najib. Este greu să construiești o clădire nouă din material vechi… Livrările de arme nu trebuie să crească… Patruzeci la sută din granița Afganistanului nu este acoperită și este imposibil să o faci.Doamne ferește, că am făcut o greșeală cu Najib.Un guvern de coaliție, inclusiv cei care se află în afara țării, dar nu «în tabăra inamicului»”. Nu încă, aș completa eu.

Decizia lui Gorbaciov de a opri sprijinul financiar către regimul susținut de sovietici la Kabul și apoi retragerea trupelor din țară a dus la prăbușirea guvernului lui Mohammad Nadjibulah și a Partidului Democratic al Poporului din Afganistan. În total, într-o perioadă de 9 ani, au fost prezenți în Afganistan 620 de mii de militari care au finalizat serviciul militar în trupele staționate acolo, inclusiv 525,5 mii de soldați și ofițeri ai armatei sovietice, 21 de mii de funcționari publici, 95 de mii de reprezentanți ai KGB (inclusiv trupe de frontieră), trupe interne și miliție. Numărul total de morți pentru perioada de peste nouă ani de prezență militară a fost de 15.051 de persoane, între care 14.427 de soldați ai forțelor armate, care au murit atât în ​​urma rănilor de luptă, cât și din cauza accidentelor și a bolilor. Procentul pierderilor în luptă este de 82,5%[11]. Numărul pierderilor irecuperabile din luptă și non-luptă include atât persoanele care au murit în spitale, cât și persoanele care au murit din cauza consecințelor bolii după părăsirea forțelor armate[12]”.

Pregătirea și derularea invaziei ruse în Afganistan este o lecție bună și astăzi pentru o posibilă invazie în Ucraina. O scurtă analiză amăsurilor active ale KGB-ului[13] ne vorbește despre valoarea acestora inclusiv în operațiunile FSB de astăzi.Valoarea principală a tuturor măsurilor active constă în fapt că este dificil să se verifice veridicitatea informației transmise şi să se identifice sursa reală. Eficacitatea lor este exprimată ca un coeficient de utilitate, atunci când cheltuiala minimă și efortul atinge rezultate finale maxime. Formele de dezinformare se împart în principiu în trei grupe – documentare (scrise); non-documentar (oral); demonstrativ.În februarie 1980, Andropov a aprobat un plan de acțiune al KGB referitor la Pakistan, vecinul Afganistanului, care se implicase în lupta talibanilor și care specifica următoarele[14]:

1. „Prin activele KGB SCD, trebuie transmis un avertisment Misiunii Pakistanului la Moscova, în sensul că, dacă o linie sensibilă nu prevalează în cursul politic al lui [liderului pakistanez] Zia-ul Haq, iar Pakistanul este de acord sub presiunea SUA și a Chinei pentru a-și transforma teritoriul într-o bază de luptă armată permanentă împotriva Afganistanului, Institutul de Studii Orientale al Academiei de Științe a URSS va fi instruit să studieze modalități de exploatare a mișcărilor Baluchi și Pushtun din Pakistan, la fel ca și cele ale opoziției interne împotriva armatei, în interesul securității frontierelor Republicii Democratice Afganistan (DRA).
2. Folosind mijloace operaționale-tehnice, 500 de exemplare ale pliantelor produse la Centru vor fi diseminate în Islamabad și Karachi; unele dintre acestea, emise în numele unui grup de ofițeri ai armatei pakistaneze,care critică aspru politica internă și externă a guvernului, ceea ce duce la o deteriorare constantă a situației materiale a țării.
3. Urmează să fie realizate trei sute de pliante cu denumirea de cod „SARDAR”, care să demonstreze administrației că există o nemulțumire extremă față de politica sa în cercurile publice și militare.
4. Urmează să fie plasate în presa locală din Pakistan informații în sensul că regimul de guvernământ creează în mod artificial atmosfera legată de evenimentele din Afganistan, cu scopul de a folosi Armata pakistaneză,creșterea în continuare a influenței sale în țară și menținerea interzicerii activităților partidelor și organizațiilor politice pe o perioadă nedeterminată.
5. În Bangkok, urmează să fie transmise Misiunii din Pakistan informația conform căreia în cadrul Administrației Carter există îndoieli cu privire la utilitatea creșterii ulterioare a asistenței militare pentru Pakistan, având în vedere nepopularitatea în țară a regimul Zia-ul Haq. De asemenea, să se arate că Secretarul de stat [Cyrus] Vance și asistenții săi consideră că, pentru a preveni un alt eșec major al politicii externe a SUA, este imperativ să se încerce înlocuirea dictaturii cu un alt regim care să garanteze stabilitatea în Pakistan.
6. În India, trebuie transmise prim-ministrului Gandhi informații în sensul că Pakistanul nu este mulțumit de sfera nesemnificativă a asistenței militare americane și de condiția impusă acestuia de a se abține de la dezvoltarea în continuare a programului nuclear în timp ce programul american de asistență este în vigoare. Liderii Pakistanului intenționează să continue să provoace isterie în legătură cu evenimentele din Afganistan pentru a obține o creștere semnificativă a asistenței militare din partea SUA și ridicarea restricțiilor privind dezvoltarea programului nuclear.
7. Prin intermediul conducerii ONU, vor fi transmise reprezentanților Iranului informații conform cărora, în schimbul asistenței militare tot mai mari pentru Pakistan, SUA caută să li se acorde baze militare pe teritoriul pakistanez, inclusiv în Baluchistan, în aproape de frontiera iraniană. Liderii Pakistanului sunt înclinați să facă concesii americanilor în această problemă.
8. În diferite cercuri din țările membre ale Mișcării Nealiniate urmează a fi luate măsuri pentru discreditarea politicii externe a Pakistanului, subliniind că aceasta a încălcat principiile de bază ale Mișcării Nealiniate, așa cum au permis liderii Pakistanului. SUA și China, două dintre marile puteri, să transforme țara într-un instrument al politicii lor în Asia.
9. În India, Sri Lanka, Bangladesh, Nepal, Indonezia, Iordania, Italia și Franța, urmează să fie publicată în continuare materiale despre implicarea directă a serviciilor speciale pakistaneze și a militarilor în organizare,amestec armat în afacerile interne ale Afganistanului.”

La 2 septembrie 1980, [șeful KGB Vladimir] Kryuchkov a aprobat prelungirea planului de mai sus. A fost înființat un grup de lucru în subordinea șefului adjunct al FCD KGB, V.A. Chukhrov, cu reprezentanți ai Direcțiilor K și RT, Serviciului 1 și Serviciului A și Departamentelor 8, 17 și 20. Grupul a fost însărcinat să elaboreze măsuri complexe ale agenților, să coordoneze acțiunile comune ale tuturor Secțiunilor FCD și să monitorizeze punerea în aplicare. Șeful Departamentului al treilea al Serviciului A, colonelul Yu. V Rykhlov, a coordonat și concertat punerea în aplicare a măsurilor active, în calitate de membru al Grupului de lucru Chukhrov.

Cam așa se lucrează și acum la criza ucraineană. Acestea sunt lecțiile pe care URSS le-a folosit în criza Afganistanului atunci când SUA și China sprijineau mișcarea talibană. Astfel de departamente din cadru serviciilor sau al armateisunt într-adevăr folositoare în condiții de criză și nu numai. Sun Tzu vorbea acum 2000 de ani de informare prealabilă: „Or, dacă prințul luminat și generalul avizat înving inamicul de câte ori trec la acțiune, dacă realizările lor depășesc pe cele obișnuite, aceasta se datorește informării prealabile… Ceea ce se numește «informare prealabilă» nu provine de la spirite, nici de la divinități, nici din analogie cu evenimentele trecute, nici din calcule. Ea trebuie obținută de la oamenii care cunosc situația inamicului”[15].

Prin urmare, generalul trebuie să aibă tot timpul informații valide și actuale despre poziția, efectivele și manevrele inamicului, dar și despre planurile acestuia. De asemenea, citatul de mai sus evidențiază faptul că informațiile relevante nu pot fi obținute decât din surse credibile. O lecție pe care aliații nu au învățat-o în campania de 20 de ani din Afganistan.

„America s-a întors”[16]

Patru președinți americani au dus „Războiul împotriva terorii”: Bush – de la vânătoarea teroriștilor din 11 septembrie la construirea națiunii afgane; Obama a crescut numărul la 120 000 ca să aibă apoi de unde să scadă la 20 000; Trump a decis retragerea și a mai lăsat 3 000; Biden a ieșit așa cum vedem. Atât republicanii, cât și democrații spun că sunt frustrați că Biden nu a reușit să planifice un scenariu asupra modului cum să scoată aliații afgani ai Statelor Unite din țară înainte ca talibanii să preia conducerea.Conducerea guvernului afgan a fost însă lăsată în afara acordului pe care administrația Trump l-a încheiat cu talibanii.

Sentimentul de catastrofă care atârnă asupra situației din Afganistan nu a făcut decât să se adauge noi elemente la discuția de lungă durată privind nevoia mai mare a Europei de autonomie strategică, discuție începută cu celebrul enunț a lui Emmanuel Macron, Președintele Franței,  care a contrariat întreaga Alianță: „NATO este în moarte cerebrală!”[17]. Câtă dreptate avea Macron să afirme că NATO e în moarte cerebrală? Dar Merkel să-l contrazică, iar Putin să-l aplaude? A cui e vina stării actuale a Alianței la 30 de ani de la triumful ei asupra imperiului comunist? Dacă NATO ar fi pe dric, cum greșit pretinde Emmanuel Macron, moartea nu i-ar fi cerebrală, ci provocată de un infarct. Bolnavă e mai degrabă inima decât creierul Alianței.

Nu SUA sunt problema lumii libere, de vreme ce America asigură în continuare, manu militari, apărarea flancului estic al defensivului Pact Nord-Atlantic, protejându-i, de pildă, pe români, polonezi şibaltici de rerusificare, iar democrațiile lor liberale de reîngurgitarea şi lichidarea lor de către neostalinistul lider de la Kremlin. E cert că Trump a comis erori, cum a fost hotărârea lui de a-şi contrazice consilierii cei mai competenți, de a-şi retrage militarii din Siria şide a da lumină verde invaziei turcești în nordul acesteia. Nu mai puțin catastrofale au fost deciziile politice externe ale predecesorului său, Obama. Fostul şef al Casei Albe a cedat (un termen diplomatic) în fața Chinei, a Rusiei lui Putin şi a Iranului islamist, lăsând dictatorii să-şi facă de cap în Siria, să elimine forțele prooccidentale din zonă spre a lăsa trupele „tiraniilor” libere să comită crime, ori să fie complice la crimele în masă ale lui Bashar el Assad.În fond, pe cine mai interesează azi, în vestul obsedat de antecapitalism – de Greta Thunbergşi de prezumtiva urgență a combaterii schimbărilor climatice, ori de presupusa supremație a bărbatului alb – moartea unui student chinez, ucis în Hong Kong pentru că revendica democrația reală? Pe cine mai scoate în stradă apărarea liberalismului în lume?

Războiul din Afganistan a fost prima misiune din istoria NATO care a ieșit din invocarea articolului V, dispoziția de apărare colectivă a alianței. A fost considerată ca o lovitură pentru prestigiul european. „Ceea ce vor trebui să înțeleagă cetățenii europeni este că o întreagă generație de specialiști occidentali – inclusiv ofițeri militari, diplomați, oficiali de informații și jurnaliști – au trecut prin Afganistan. Pentru țări precum Germania și Marea Britanie, care au investit puternic în Afganistan – capital politic, trupe, fonduri – operațiunea Afganistan a fost legată de angajamentul lor față de NATO și alianță. De aceea, ceea ce s-a întâmplat în ultimele săptămâni este o adevărată traumă în Berlin și Londra. Sistemul nostru de culegere a informațiilor a fost cu adevărat atât de slab? A fost atât de slabă înțelegerea noastră asupra guvernului afgan? Cunoștințele noastre de pe teren erau atât de inadecvate?”[18], s-a întrebat într-un discurs parlamentar fostul premier britanic, Theresa May. Se pare că da, ca să-i răspundem scurt fostului prim ministru britanic.

Toate acestea semnalează o schimbare a priorităților pentru SUA, care este mai profundă decât personalitățile și retorica prezidențială de la Casa Albă. Nu ar trebui să fie surprinzător. Europa a fost piesa centrală a politicii externe a SUA pentru cea mai mare parte a secolului XX și mai ales în timpul Războiului Rece, dar prăbușirea comunismului, ascensiunea Chinei și a Asiei, războaiele post-9/11 și campaniile antiteroriste au mutat prioritățile SUA în Indo-Pacific. Donald Trump a fost primul președinte care a articulat în mod deschis aceste idei, iar acum elitele europene se tem că poate spusele acestuia nu au fost doar o aberație așa cum le-au catalogat experții de la Bruxelles. Europa trebuie să meargă dincolo de „America s-a întors” și să poarte o conversație sinceră, ca între aliați, despre ceea ce americanii nu mai vor să facă și despre acțiunile pentru care europenii trebuie să își asume responsabilitatea.

O retragere „la alegere”

Într-un articol intitulat O retragere la alegere a Americii, Dr. Richard Haassspune: Există războaie de necesitate, inclusiv al Doilea Război Mondial și Războiul din Golf din 1990-1991. Acestea sunt războaie în care forța militară este folosită pentru că este considerată cea mai bună și adesea singura modalitate de a proteja interesele naționale vitale. Există, de asemenea, războaie de alegere, cum ar fi războaiele din Vietnam și din Irak din 2003, în care o țară intră în război chiar dacă interesele în joc sunt mai puțin vitale și există instrumente non-militare care pot fi folosite.Acum, se pare, există și retrageri la alegere, când un guvern scoate trupe pe care le-ar fi putut lăsa într-un teatru de operațiuni. Nu retrage trupele pentru că misiunea lor a fost îndeplinită, sau prezența lor a devenit insuportabilă sau nu mai sunt binevenite de guvernul gazdă. Niciuna dintre aceste condiții nu s-a aplicat situației în care Statele Unite se aflau în Afganistan la începutul administrației președintelui Joe Biden. Retragerea a fost o alegere și, așa cum se întâmplă adesea în cazul războaielor de alegere, rezultatele promit să fie tragice”[19].

Armata afgană „a ales să nu lupte pentru țara sa”[20], a declarat consilierul american pentru securitate națională, Jake Sullivan, la câteva ore după ce militanții talibani au intrat în capitala Kabul și au ocupat reședința președintelui. Generalul Mark A. Milley, Președintele Comitetului Întrunit al Șefilor de State Majore, a fost de acord, recunoscând totodată că forțele de securitate afgane „au avut pregătirea, dimensiunea și capacitatea de a-și apăra țara”, a spus el la un briefing tensionat la Pentagon. „Acest lucru se rezumă la problema voinței și a conducerii. N-am văzut și nici altcineva nu a văzut prăbușirea unei armate de asemenea  dimensiuni în 11 zile”[21] a continuat Milley.

De fapt, realitatea este mult mai complicată. În septembrie 2021, generalul Milley s-a alăturat secretarului american al apărării, Lloyd Austin, și generalului Frank McKenzie, comandantul Comandamentului Central al SUA, la prima lor apariție în fața parlamentarilor din Congresul SUA de la retragerea de la sfârșitul lunii august[22]. Discuțiile au fost aprinse mulți dintre parlamentari cerându-le demisa. Generali Milley și McKenzie au recunoscut că l-au sfătuit pe președintele american Joe Biden să nu retragă toate forțele din Afganistan, contrazicând astfel un interviu acordat de Biden, în care a spus că niciun lider militar nu l-a sfătuit să mai lase militari americani în Afganistan pentru protecția guvernului. Întrebat de senatorul republican Tom Cotton de ce nu și-a dat demisia, Milley și-a apărat ferm rolul de consilier al comandantului șef și faptul că președintele nu trebuie să fie de acord cu acel sfat.„Ar fi un act incredibil de sfidare politică ca un ofițer să demisioneze doar pentru că sfatul său nu este luat în considerare. Țara asta nu vrea ca generalii să-și dea seama ce ordine vor accepta sau nu politicieni, asta nu este treaba noastră” a spus el.

Generalul Milley a venit cu clarifică asupra acțiunilor sale dezvăluite într-o nouă carte a lui Bob Woodward și Robert Costa, Perill[23], cei doi fiind jurnaliști la ziarul The Washington Post. În cate se afirmă că Președintele Comitetului Întrunit al Șefilor de State Majore a făcut o serie de apelurile telefonice omologului său chinez, generalul Li Zuocheng, pentru a-l asigura că Trump nu va ataca China. Apelurile au fost efectuate în domeniul protocoalelor desemnate și al supravegherilor, a spus Milley. „Loialitatea mea față de această națiune, poporul ei și Constituția nu s-a schimbat și nu se va schimba niciodată. Atâta timp cât voi respira”, a spus el.Secretarul Apărării, Lloyd Austin, a recunoscut că Departamentul Apărării a fost luat prin surprindere de cât de repede a căzut guvernul afgan în fața luptătorilor talibani.„Trebuie să luăm în considerare unele adevăruri incomode.Nu am înțeles pe deplin adâncimea corupției și a conducerii slabe în rândurile lor înalte, că nu am înțeles efectul dăunător al rotațiilor frecvente și inexplicabile ale comandanților săi făcute de președintele Ghani, nu am anticipat efectul de bulgăre de zăpadă cauzat de acorduri pe care comandanții talibani le-au încheiat cu liderii locali în urma acordului de la Doha”.

Declarația lui Austin devoalează  esența aceea ce s-a întâmplat la finalul operațiunilor militare americane în Afganistan. Și încă un lucru remarcat de generalulMcKenzie, ca răspuns la întrebarea dacă războiul din Afganistan s-a încheiat complet: „Războiul împotriva terorii nu s-a încheiat, iar războiul din Afganistan nu s-a încheiat nici el”.Audierile au fost unele dintre cele mai semnificative și aprinse mărturii ale oficialilor militari în fața Congresului din ultimii ani.

Două comentarii sunt necesare.

1. În legătură cu crearea armatei afgane, cert este că aceasta a încorporat dependența de americani în propria structura militară. International Crisis Group, descriind strategia SUA în Afganistan, a spus că: „eforturile SUA au ignorat prea frecvent faptele de pe teren, au subestimat influența unor puternici șefi de război regionali și nu au reușit să ia în considerare suficient vasta corupție și prăbușirea moralului printre rangurile militare, precum și deficiențele în conducerea și comanda afgană”[24]. Spre deosebire de militarii afgani, luptătorii talibani se comportă în operațiunile militare ferm, dedicați, cu zel și motivați. Sub aspect strategic, în timp ce încercau să se regrupeze, talibanii și-au concentrat numeroase operațiuni în nordul Afganistanului, împiedicând reapariția așa-numitei Alianțe de Nord – miliții care au ajutat inițial la înfrângerea lor. Ei au continuat să se întărească chiar și în timpul unui val masiv și temporar de creștere a numărului trupelor trimise de președintele Obama. „Armata SUA a făcut o greșeală majoră încercând să creeze o armată afgană care să reproducă standardele SUA, ceea ce nu avea prea mult sens în Afganistan”[25], a spus amiralul în retragere James Stavridis, fost comandant Suprem al Forțelor Aliate în Europa (SACEUR).
2. Probleme deosebite le-au constituit corupția și lipsa leadership– Nivelurile de corupție din armata și din guvernul afgan au fost realități cu care oficialii americani nu s-au împăcat niciodată. Atât administrația Biden cât și celelalte 3 administrații americane anterioare au afirmat în repetate rânduri că armata afgană era o forță de luptă de 300.000, minimalizând mereu forța talibanilor (în jur de 80 000 de luptători). Statele de plată ale armatei și ale poliției afgane conțineau mii de soldați „fantomă”, luptători care nu existau în realitate, dar care erau înscriși pe liste astfel încât oficialii să poată „fugi” cu plățile lor. Un câine de pază al guvernului american, Inspectorul General Special pentru Reconstrucția Afganistanului (SIGAR), a constatat în ultimii ani o diferență între nivelurile de înregistrare în state și cele reale de zeci de mii de persoane – în provinciile din sudul pro-taliban, 50% până la 70% din funcțiile de poliție au fost ocupate de oameni care nu existau, a constatat agenția[26]. Banii s-au dus în buzunarele liderilor locali sau chiar în finanțarea operațiunilor talibane, conform unor surse din sistemul de informații militare prezent în zonă. Corupția pe scară largă a servit, de asemenea, pentru a demoraliza forțele de luptă afgane care, din multe puncte de vedere, erau relativ profesionale.

Documentele desecretizate despre ieșirea din Afganistan devoalează fricțiuni între trupele americane și diplomați înainte și în timpul evacuării.Indecizia oficialilor administrației Biden și reticența inițială de a închide ambasada din Kabul au semănat haosul și au pus misiunea generală la un nivel de „risc crescut”. Raportul a fost pregătite de Comandamentul Central al SUA și cuprinde relatări separate ale comandanților americani frustrați de ceea ce ei au caracterizat drept „gestionarea neglijentă și greșită a retragerii”. Ele au fost prinse în raport final ce analizează atentatul sinucigaș din 26 august 2021 de la porțile aeroportului Hamid Karzai, unde au murit 170 de afgani și 13 militari americani. Raportul[27] are 2000 de pagini de declarații și documente care prezintă perioada de 17 zile de la începutul evacuării din Afganistan. Concluzia raportului este ca atacul a fost efectuat de un terorist al Statului Islamic care avea o bombă cu bile de rulmenți montată pe el pentru a provoca un carnagiu catastrofal într-un coridor în aer liber plin de afgani, chiar în afara aeroportului.

Într-un interviu la NBC News, președintele Biden a declarat că respinge relatările comandanților, deși oficialii ai Casei Albe au spus mai târziu că a acceptat concluziile generale ale Raportului Abbey Gate.Evaluările acestui eaport au fost finalizate de U.S. Forcesa – Afghanistan Forward, cartierul general militar care a supravegheat retragerea, și Joint Task Force-Crisis Response, o unitate condusă de U.S. Marine Corps care a fost, de asemenea, implicată. Descoperirile lor corespund îndeaproape observațiilor făcute de contraamiralul Peter Vasely și de generalul de brigadă, Generalul Farrell Sullivan, care au fost responsabili de coordonarea evacuării.

Raportul contraamiralului Vasely, Operation Allies Refuge, numele de cod al operațiuni de evacuare dat de Casa Albă, detaliază complicațiile operațiunii și vorbește despre un exercițiu  inter-agenții din 10 august care a prezis o deteriorare a situație la Kabul în 30 de zile. Operația de evacuare a civililor trebuia începută în aprilie 2021, însă ordinul de evacuare a fost dat după ce Kabulul s-a prăbușit, pe 15 august. În următoarele două săptămâni, peste 124.000 de oameni au fost transportați cu avionul în siguranță.

Președintele Biden a eliberat printr-un ordin aproximativ 3,5 miliarde de dolari din fondurile de rezervă afgane înghețate, deținute în Statele Unite, pentru a fi folosite pentru asistență umanitară și de altă natură în Afganistan, în timp ce o sumă egală ar fi rezervată familiilor victimelor din 11 septembrie care au pretenții legale împotriva talibanilor.Fondurile suplimentare ale Băncii Centrale Afgane, în valoare totală de peste 2 miliarde de dolari, sunt înghețate în alte țări. Ordinul executiv al lui Biden stipulează că „o criză umanitară este răspândită în Afganistan – inclusiv nevoile urgente ale poporului din Afganistan pentru securitatea alimentară, sprijinul pentru mijloacele de trai, apă, canalizare, sănătate, igienă, adăpost și asistență pentru așezări și asistență legată de Covid-19, printre alte nevoi umane de bază – și potențialul unui colaps economic este din ce în ce mai conturat” și reprezintă o amenințare pentru securitatea națională și politica externă pentru Statele Unite. Au mai rămas câteva elemente financiare care trebuie revizuite și rapoartele finale ale unei operațiuni militare internaționale de 20 de ani.  Despre americani vor scrie ei înșiși dar despre europeni cine va scrie?

Lecțiile afgane[28]

În Afganistan, decenii de superioritate militară occidentală sau sovietică nu au reușit să dezrădăcineze narațiunea ideologică a talibanilor cu privire la natura coruptă a liderilor afgani şi a aliaților lor şi cea a trădării tradițiilorşi practicilor islamice. Şi chiar şi atunci când forţele talibanilor/teroriştilor au fost alungate de pe teritoriul vizat, atât grupul Statului Islamic, cât şi al-Qaida au dezvoltat noi baze şi „cetăți de rezistență” departe de zonele de luptă. Aceste grupări au oferit o narațiune ideologică alternativă atrăgătoare în zonele tribale pe unde operau. Să nu uităm că talibanii au fost cei care au instaurat ordinea după invazia sovietică din 1989, atunci când au preluat puterea  într-o țară coruptă până în măduva oaselor, fapt care le-a adus inițial suportul populației. În cele ce urmează, voi formula câteva lecții pe care le consider că experiența Afganistanului ni le-a dat.

Lecția 1: După 20 de ani de prezență în Afganistan, Coaliția nu a reușit să stabilească nicio structură politică coerentă şi durabilă cu legitimitate populară,deşi au avut loc cinci ture de alegeri. Pe baza acestei experiențeşi a experiențelor din alte țări în alte circumstanțe, nu există niciun motiv să credem că o prezență continuă a trupelor militare ar fi schimbat acest lucru.

Lecția 2: Terorismul, în esența sa, este o formă de violență cu o anumită simbolistică, dar o formă de violență mortală, utilizată pentru a comunica un mesaj politic. Conflictul nu se referă doar la cine și ce bucăți de pământ controlează, ci mai degrabă la a cărui narațiune este cea mai influentă. Afganistanul a fost pierdut nu de armata SUA, ci de politicienii occidentali prin măsurile luate în cei 20 de ani de război, inclusiv prin narațiunea de a crea nation-building într-o ţară cu organizare tribală de ev mediu european.

Lecția 3: Eliminare grupărilor teroriste şi a liderilor acestora (al-Qaidași Osama bin-Laden) este o acțiune de durată dedicat în mare măsură forțelor speciale, acțiune bazată şi pe culegerea de informații de către serviciile de spionaj. Cert este că societatea occidentală este mai sigură astăzi decât înainte de 2000.

Lecția 4: Serviciile de informații occidentale au fost depășite de rapiditatea evenimentelor iar cele pakistaneze au jucat la „două capete”. SUA au făcut o serie de greșeli cu forțele de securitate afgane, făcându-le mult prea dependente de informațiileşide echipamentele lor. Afganistanul este încă un narco-stat. Din 2013, când SUA şi-au oprit operațiunile de luptă, talibanii au capturat zonele rurale, au preluat controlul asupra zonelor mari şi apoi s-au îndreptat constant către capitalele provinciale. Deci, dacă exista un sat mic care cădea în mâna talibanilor, undeva lângă Kandahar sau Helmand, acesta era ignorat în cea mai mare parte de armata SUA/Coaliției care se concentra asupra capitalelor provinciale. Ignoranţa SUA/Coaliţie cu privire la zonele mari preluate de talibani a dus la pierderea punctelor de control de pe drumurile principale şi de pe autostrăzi. Afganistanul a fost un teritoriu greu de controlat din punct de vedere informativ. Cei care o putea face erau doar pakistanezii. Direct sau indirect, serviciul de informații pakistanez ISI a exercitat întotdeauna, de-a lungul celor 20 de ani de război, o influență semnificativă asupra luării deciziilor strategice şi a operațiunilor din teren ale talibanilor. Ei au o şi mai mare influență asupra insurgenților din grupare Haqqani. Potrivit atât comandanților talibani, cât şi  celor de la Haqqani, ISI controlează cele mai violente unități ale insurgenților, dintre care unele par să aibă sediul în Pakistan. Comandanţiiinsurgenţilor au confirmat că ISI sunt chiar reprezentați, ca participanți sau observatori, în consiliul suprem de conducere al talibanilor, cunoscut sub numele de Quetta Shura şi în consiliul de comandă Haqqani. Implicarea aparentă a Pakistanului într-un joc dublu la această scară are conotații geopolitice majore mai ales acum la preluarea puterii de către talibani.

Trebuie să înțelegem că serviciile de informații nu sunt ONG-uri oricât ne-am strădui să demonstrăm ineficacitatea acestora privind informațiile adunate uneori. Agențiile americane de informațiişi nu numai ele (în general vorbim de membrii Coaliției) s-au pregătit pentru o retragere militară asigurându-se că mențin o anumită capacitate de colectare – care să le permită să perturbe potențialii „stagiari” ai al-Qaida, să identifice potențialele comploturi împotriva Occidentului şi să ținteascăteroriștii. Acum că talibanii sunt la putere, astfel de eforturi sunt necesare mai mult ca niciodată. Pe parcursul unei campanii de două decenii, forțele SUA din Afganistan au colectat date biometrice de la „prieteni şi dușmani” deopotrivă pentru verificarea identificării, pentru probleme de securitate şi pentru informații, utilizând sistemele HIIDE (dispozitivele portabile de identificare a identității). Unele surse anonime afirmă că scopul inițial al Pentagonului a fost colectarea de date biometrice asupra a 80% din populația afgană, deși nu se știe dacă s-a realizat acest lucru. Regimul de colectare a datelor biometrice din Afganistan a început serios în 2006 şi a fost în mare măsură „împachetat” ca o modalitate de identificare şireținere mai eficientă a insurgenților actuali şi de a descuraja „insurgenții aspiranți”. După înscrierea şi încărcarea datelor biometrice în serverele de date, anonimatul pe care se baza anterior insurgentul a fost eliminat, sporind probabilitatea ca insurgenții să fie conectați la incidente anterioare, cum ar fi atacurile cu dispozitive explozive improvizate (IED), prin amprente digitale sau alte date precum irisul personal. Înscrierea a făcut, de asemenea, mai periculoasă participarea viitoare la activitate a insurgenților, acționând astfel ca un factor de descurajare pentru potențialii atacatori. Ca rezultat al acestui program de colectare şi a operațiunilor bazate pe inteligență biometrică insurgenți au fost mai ușorsupravegheați. Programul de înscriere biometrică a fost de asemenea utilizat pentru a asigura verificarea identității afganilor care cooperează şi colaborează cu forțele SUA şi ale Coaliției. Unele din aceste dispozitive au căzut în mâinile talibanilor. Ce vor face cu ele?  Potrivit unui fost oficial american al forțelor speciale, talibanii nu au echipamentele necesare pentru a utiliza datele, dar ISI are, referindu-se la agenția de spionaj din Pakistan, Serviciul de Informații Inter-servicii, despre care se spune că este principalul binefăcător internațional al talibanilor.

Lecția 5: Construcția unui guvern democratic în cadrul conceptului national-building nu se poate realiza cu forța armelor. Coalițiainițială condusă de SUA a avut ca scop eliminarea teroriștilor al-Qaida şi răsturnarea regimului taliban care îi adăpostea. Dincolo de asta, administrația George W. Bush nu avea prea multe planuri pentru Afganistan şi, imediat după intrarea în Afganistan, curta aliații NATO pentru a face partea din paradigma construirii noii națiunii afgane. În ianuarie 2003, la o întâlnire de la Pentagon între Secretarul Apărării, Donald Rumsfeld, şi ministrul canadian al apărării, John McCallum, primul a subliniat că reconstrucția, stabilizarea şi construirea națiunii în Afganistan – deşi erau foarte necesare – erau sarcini mai potrivite pentru ţări precum Canada şi alte câteva ţări europene, nu pentru Statele Unite[29]. Rumsfeld, ca o vulpe bătrână, avea dreptate dar nu-l asculta nimeni la Casa Albă. Cu toate acestea, deșioperațiunile SUA din Afganistan nu erau axate pe construirea națiunii de la început, până în 2019, Washington a cheltuit 87 de miliarde de dolari SUA instruind şi echipând forțele militare şi de poliție afgane, 24 de miliarde de dolari SUA pentru dezvoltare economică şi 30 de miliarde de dolari SUA pentru programe de reconstrucție, potrivit New York Times[30]. Canadienii, germanii, spaniolii, norvegienii  au avut sute de proiecte locale, prin sate, cu construcții de școli, proiecte de canalizare, apă potabilă. Nemții, danezii și norvegienii au investit milioane de euro în proiecte civile. Poate construirea unei națiuni în Afganistan a fost destinată, de la început, eșecului, aşa cum a fost şi în Vietnamul de Sud cu jumătate de secol înainte.

Lecția 6: Lipsa controlului organizațiilor teroriste a dus la continuarea operațiunilor militare sub patru președinți. Războiul din Vietnam a fost problema definitorie pentru generația lui Biden. Decizia sa de a retrage forțele americane din Afganistan – o retragere fără o planificare minuțioasă pe baza unui acord, care nu a ținut cont de voințaşi implicarea guvernului de la Kabul – ar putea fi actul definitoriu al președinției sale. Părea viabil în 2001 faptul că remedierea statului Afgan ar trebui să facă parte din răspunsul la evenimentele din 11 septembrie. Cu toate acestea, reconstrucțiaambițioasăşi ajutorul umanitar nu au apărut iniţial în „războiul global împotriva terorismului” al președintelui George W. Bush. Administrația sa a pivotat spre invadarea Irakului şi, abia în 2006, când revenirea talibanilor în operațiunile militare din vestul Afganistanului a devenit extrem de vizibilă, în așa-numitele ofensive de primăvară şi de toamnă, Statele Unite au intensificat ajutorul pentru a consolida instituțiile statului afgan şi pentru a combate comerțul cu opiu. Planul de reconstrucție al Afganistanului a fost un nou plan „Marshall” pentru Asia, fără a avea pretenția unei reușite ca a celui european. Preşedintele Barack Obama a făcut, de asemenea, investiții mari în societatea militară şi civilă a Afganistanului. Şitotuși amploarea crescândă a asistenței occidentale a exacerbat corupția, subminând credibilitatea guvernului de la Kabul. În momentul în care Joe Biden a ajuns la Casa Albă, realizarea autosuficienței afgane părea probabil să necesite încă mulți ani, dacă mai era posibilă! Construirea națiunii în Afganistan „nu a avut niciodată un sens pentru mine”, a declarat Biden pentru ABC News, explicând de ce, în aprilie, a anunțat retragerea tuturor trupelor americane din țară. Decizia sa a precipitat preluarea de către talibani a orașelor afgane, care a culminat cu reîntoarcerea stindardelor lor albe deasupra Kabulului. Decizia lui Biden de a se retrage „nu se referă doar la Afganistan.Este vorba despre încheierea unei ere de operațiuni militare majore pentru refacerea altor ţări”[31].

Lecția 7: Afganistanul a dispărut de un deceniu din politica americană. Afirmația că America se arată a fi un aliat nestatornic, permițând guvernului afgan să cadă, este supralicitată, având în vedere durata, amploarea şi cheltuielile desfășurării americane. Regimul defunct din Kabul nu era un aliat în felul în care sunt Germania sau Japonia. Era mult mai slab, mai corupt şi complet dependent de America pentru supraviețuirea sa.

Mișcarea de retragere a trupelor decisă de Biden are logică, mai ales dacă credeți că singura soluție pe termen lung la instabilitate în Afganistan este un acord de pace intra-afgan. Afganistanul este în război civil din 1978, cu 14-15 luni înaintea intrării trupelor sovietice. SUA a intrat în decembrie 2001 într-o țară în război civil, cu un guvern taliban la Kabul şi cu o opoziție a Alianței Nordului condusă de Massoud. Problema este că talibanii par într-o dispoziție belicoasă după atâția ani de luptă de gherilă cu militarii Coaliției. Retragerea SUA ar putea fi opțiunea cea mai puțin proastă, dar subliniază lipsa de sens a unui războicontinuat peste momentul obținerii unei victorii necesare de parcurs.

În SUA, Afganistanul dispăruse în mare măsură ca o problemă politică. Americanii nu au votat la alegerile prezidențiale din 2016 sau la cele din 2020 având în vedere Afganistanul şi nu au ieșit pe stradă pentru a protesta împotriva politicii SUA acolo. După 20 de ani, SUA au atins un nivel de implicare limitată, proporțional cu miza.  Prezența sa nu aducea o victorie militară sau o pace, dar evita colapsul unui guvern care, oricât de imperfect ar fi fost, era de preferat alternativei care preia puterea acum. Uneori, ceea ce contează în politica externă nu este ceea ce poți realiza, ci ceea ce poți evita. Afganistanul a fost un astfel de caz. Liderii europeni nu ar trebui să fie surprinși de ieșirea SUA din Afganistan, dar acum trebuie să recunoască faptul că acțiunile americane sunt circumscrise realpolitik-ului, chiar şi după încheierea președinției lui Donald Trump.

Lecția 8: Imposibilitatea creări unei armate naționale pe fondul ignorării condițiilor culturale afgane. Cert este că armata afgană a încorporat dependența de americani în propria structura militară. International Crisis Group, descriind strategia SUA, a spus: „eforturile SUA au ignorat prea frecvent faptele de pe teren, au subestimat influența unor puternici lorzi ai războiului din diverse regiuni şi nu au reușit să ia în considerare suficient de mult vasta corupțieşiprăbușire a moralului printre rangurile militare, precum şideficiențele în conducerea şi comanda afgană[32]”. Iar James Stavridis, fost comandant aliat suprem al NATO, a declarat: „Armata SUA a făcut o greșeală majoră încercând să creeze o armată afgană care să reproducă standardele SUA, ceea ce nu avea prea mult sens în Afganistan… Cred că probabil i-am instruit într-un mod care nu i-a pregătit pentru acest tip de moment, în sensul că am încercat să le facem o mini-versiune a noastră. Dependentă de informațiile culese de prin mijloacele specifice, dependentă de capacitatea aeriană, nu era aşa cum rezultă forța necesară pentru a-i învinge pe talibani”[33].

Lecția 9: Corupția şi „lipsa conducerii” este oi altă lecție amară, despre care am mai vorbit. SUA au plătit numeroși soldați „fantomă”, banii alocați fiind furați de către oficiali.

Lecția 10: Sentimentul de catastrofă care atârnă asupra situației din Afganistan nu a făcut decât să se adauge la discuția de lungă durată privind nevoia Europei de o autonomie strategică mai mare şi de înființare a unei armate proprii. „Trebuie să întărim Europa astfel încât să nu o mai lăsăm pe seama americanilor”[34], a declarat Armin Laschet, care se lupta să-i succeadă cancelarului german Angela Merkel, în timpul unei dezbateri televizate. Laschet, membru marcant al PartiduluiCreștin-Democrat german din care face parte și Merkel, a mai spus în timpul campaniei pentru poziția de Cancelar al Germaniei că retragerea din Afganistan a fost „cel mai mare dezastru pe care l-a suferit NATO de la înființare”. Pentru țări precum Germania şi Marea Britanie, care au investit masiv în Afganistan, operațiunea Afganistan a fost legată de angajamentul lor față de NATO. De aceea ceea ce s-a întâmplat odată cu retragerea este o adevărată traumă în Berlin şiLondra. Şi din această cauză autonomia strategica a urcat mai multe locuri pe agenda de politică externă europeană.

Lecția 11: Plecarea din Afganistan semnalează o schimbare a priorităților pentru SUA, schimbare care este mai profundă decât se vede la nivelurile personalităților politice și al retoriciiprezidențiale. Nu ar trebui să fie prea surprinzător. Europa a fost piesa centrală a politicii externe a SUA, pe vcare a abandonat-o temporar pentru interese în alte zone ale lumii. Donald Trump a fost primul președinte care a articulat în mod deschis aceste idei, iar acum elitele europene trebuie să lege un dialog serios în condițiile în care „America s-a întors”.

Lecția 12: Un lucru important este că, după al Doilea Război Mondial, natura războiului s-a schimbat. Am început să vedem mai puține războaie convenționale clasice între țări. În schimb, aproape toate războaiele sunt acum civile, arene complexe de contra-insurgențăşide terorism. Când vedem SUA împotriva unei alte ţări în care există o armată care poartă uniforme şicu care se întâlnește pe câmpul de luptă, este clar că SUA câștigă aceste tipuri de războaie – cum a fost războiul din Golful din ‘91. Dar în războaie civile complexe, Statele Unite au avut probleme. Așadar, natura războiului s-a schimbat chiar în momentul în care Statele Unite au devenit o putere mondială. Statele Unite sunt atât de puternice încât tind să se implice în războaie în partea îndepărtată a lumii, în locuri precum Irakul şi Afganistanul. Când spun că planificatorii/politicienii nu știu nimic despre aceste țări, nu folosesc o figură de stil, ci am în vedere realitatea. Când SUA au intervenit în Afganistan, în 2001, Pentagonul nici măcar nu avea hărți ale terenului. Donald Rumsfeld a scris în memoriile sale[35] că SUA se baza pe vechile hărți ale Imperiului Britanic referitoarea la Afganistan. Când SUA au intervenit în Irak, nu au înțeles cu adevărat complexitatea conflictului local, a identităților etnice sau a religiei. După relatările din teren, în 2006, la apogeul războiului din Irak, erau o mie de americani în Ambasada SUA la Bagdad, dintre care doar șase vorbeau limba arabă. Acest tip de ignoranță este mortal în conflictele externe complexe.

Cu ce a rămas Afganistanul?

China a fost prezentă întotdeauna acolo unde sunt resurse minerale (cupru, pământuri rare etc.). În iulie 2021, un grup oficial al viitorului guvern taliban,condus de șeful politic de la acea vreme, Mullah Abdul Ghani Baradar, s-a deplasat la Beijing. Grupul s-a întâlnit cu ministrul chinez de externe, Wang Yi la Tianjin. Mullahul Abdul Ghani Baradar, unul dintre membrii inițiali ai mișcării talibanilor, conducând biroul politic al grupului, este cel care conduce noul guvern din Afganistan. De atunci, oficialii chinezi au spus că Beijingul respectă dreptul afganilor de a-și decide viitorul, ceea ce înseamnă că victoria talibanilor reflectă voința poporului.

În anumite privințe, Afganistanul sub talibani este partenerul perfect al Chinei: disfuncțional, dependent și mulțumit de orice poate face China pentru el.Interesele economice sunt importante, dar nu decisive. În sfârșit, Afganistanul este o piață nesemnificativă și are doar câteva surse de materii prime.Metalele rare din Afganistan au o valoare totală estimată între 1000 şi 3000 de miliarde de dolari în 2020, conform datelor publicate de revista The Diplomat[36], în articolul lui Ahmad Shah Katawazai, fost diplomat angajat la Ambasada Afganistanului din Washington. Afganistanul are elemente rare precum lantan, ceriu, neodim, dar şi aluminiu, aur, argint, zinc, mercur şi litiu, conform lui Katawazai. Aceste metale sunt utilizate în aproape orice, de la electronice la vehicule electrice, sateliți şi aeronave.

Pentagonul acuză o dependență critică de REE (rare earthelements). Astfel, președintele american Donald Trump a modificat în iulie 2019 secțiunea 303 din Actul de producție de apărare din 1950, autorizând astfel capacitatea de producție internă pentru separarea și procesarea REE ușoare, care sunt esențiale pentru Pentagon, deși prelucrarea acestora este extrem de poluantă. De asemenea, administrația Trump a demarat Inițiativa de guvernare a resurselor energetice (Energy Resource Governance Initiative– ERGI), menită să promoveze extracția de minerale care sunt la mare căutare. Până acum, inițiativa ERGI include Canada, Australia, Botswana, Peru, Argentina, Brazilia, Republica Democrată Congo, Namibia, Filipine și Zambia. Afganistanul ar putea face parte din ERGI, de care țara ar putea beneficia din punct de vedere economic și ar putea asigura un parteneriat strategic pe termen lung cu Statele Unite.Cu toate acestea, având în vedere nenumărate probleme precum vecinii ostili, diviziunile etnice, insecuritatea, lipsa instituțiilor adecvate, binecuvântarea resurselor minerale s-ar putea transforma într-un blestem și, prin urmare, să ducă țara într-un conflict pentru resurse.

Chiar și proiectele chineze din Afganistan sunt limitate. Și așa multe dintre proiectele chineze care fac parte din inițiativa Belt and Road nu sunt finalizate. Atunci, care este interesul chinez în Afganistan? Interesul este în principal politic. Chinezii vor să țină o ușă închisă pentru musulmanii care ar putea veni în Xinjiang din Afganistan. Este clar că talibanii susțin interesele Chinei, darpolitica chineză rămâne opacă.Este clar că o facțiune importantă a aparatului de guvernământ susține că Statele Unite și Occidentul sunt în declin. Această linie de gândire se găsește în grupurile de gândire chineze, în mediul academic și în guvern. Chinezii din universități încercă să argumenteze că Statele Unite se află într-un declin secular.China luptă împotriva extremismului în Xinjiang și susține că grupurile extremiste internaționale i-au ajutat pe islamiști acolo deși există puține dovezi pentru acest lucru. Talibanii vor fi, probabil, de acord cu acest lucru pentru că au nevoie de investiții și pentru că China este mult mai puternică acum decât era acum douăzeci de ani.

Retragerea va crea terenul pentru o nouă extindere a rețelelor militante și pentru o revărsare a acestora peste granițe, în Pakistan și-n Iran. Lungimea granițelor celor două combinată cu legăturile istorice etnice, lingvistice și culturale au permis și vor permite Iranului și Pakistanului să joace roluri semnificative în afacerile interne ale Afganistanului. Beijingul se bazează pe Pakistan și pe Iran pentru a gestiona afacerile sale iar statele din Golf, pe Pakistan pentru a-și proteja investițiile și afacerile în Afganistan. Talibanii trebuie să țină în frâu așa-numitul Stat Islamic, cunoscut și sub numele de ISIS, și alți actori jihadiști transnaționali.

Neutralizarea amenințării ISIS pe flancul său de vest din Irak a fost un fel de ușurare pentru Teheran. Acum, iranieni nu vor o noua amenințare ISIS în est. De asemenea, Pakistanul se teme că activitățile ISIS în Afganistan ar putea aduce militanții în propriile granițe.

Situația de la Kabul este complicată pentru că, în cazul în care talibanii își vor modera comportamentul, ei ar putea pierde mulți dintre membrii lor în favoarea unor grupuriradicale precum ISIS. Mișcarea talibană este departe de a controla militar/economic țara în absența recunoașterii internaționale. Și apoi cât de puternice sunt cele două țări-cheie din jurul Afganistanului? Pakistanul are probleme financiare cu inflația galopantă și vrea un împrumut de la Fondul Monetar Internațional, iar regimul clericilor dela Teheran este în mijlocul unei tranziții majore de la un președinte moderat la unul dur și cu un lider suprem, ayatollahul Ali Khamenei, bolnav și în spatele căruia se dă o luptă acerbă pentru preluarea poziție. Iranul se confruntă, de asemenea, cu o mare suferință financiară din cauza sancțiunilor internaționale.

Afganistanul este locul pe unde este proiectat Coridorul Economic China-Pakistan benefic inclusiv Iranului. Îi vor opri talibanii afgani pe omologi lor pakistanezi să nu atace coridorul? Este greu de spus. Drept urmare, nesiguranța care iradiază din Afganistan amenință planurile chineze în Pakistan. De asemenea, iranienii speră că un nou acord nuclear care le va permite chinezilor să continue cu planurile lor de a extinde BRI în țara lor. Prin urmare, Iranul și Pakistanul au un interes comun pentru un Afganistan stabil, despre care ambele țări își dau seama că nu va apărea prea curând. Este singura cale de cooperare Teheran-Islambad.

Marile puteri precum China și Rusia se bazează pe relațiile bilaterale dintre ele și pe cele două state, Iran și Pakistan, pentru a-și asigura derularea planurile strategice pentru Asia Centrală și de Sud. Deci, în viitor, atât Pakistanul cât și Iranul vor să se asigure ca „piesa arhaică” dintre ele nu le va submina securitatea națională.

Concluzii

Talibanii au preluat controlul asupra unei economii care se prăbușește, cu aproape jumătate din populație în pragul foametei, cu un sistem de sănătate prăbușit și cu o forță de muncă profesională decimată. După patru decenii de război, liderii de la Kabul au nevoie de un acord politic care să permită eliberarea fondurilor deținute în bănci în străinătate. Preluarea militară a țării nu este suficient pentru a guverna. Au nevoie de mecanisme de consultare a întregii societăți, de introducerea femeilor în deliberările cu privire la drepturile și incluziunea lor, de asigurarea condițiilor pentru minorități și de includerea lor semnificativă în guvern și de o atitudine  tolerantă față de cultură și de mass-media. Mullah Baradar și talibanii mai practici, care și-au exprimat cel puțin în retorică angajamentul față de incluziune, au fost în mod clar depășiți de Haqqani și de membrii duri din aripa militantă a talibanilor. Vin informații că fracțiunile diverse se luptă între ele. Cei care vor conduce aripa militară vor fi cei care vor câștiga, conform lecțiilor din conflictele precedente.

Prăbușirea guvernului susținut de SUA în Afganistan crează perspectiva unei reapariții a al-Qaeda și a altor grupuri jihadiste în țara în care s-a vărsat atât de mult sânge. Chiar dacă în 2018 Secretarul Apărării, James Mattis, în Strategia Națională de Apărare, a identificat China și Rusia drept rivalii Americii, încheind „războiul împotriva terorii”, se pare că Afganistanul va deveni din nou un sanctuar al ISIS și al al-Qaida. Terorismul islamist nu a dispărut niciodată. Eșecul Primăverii Arabe, înfrângerea Statului Islamic (ISIS) și războiul civil sirian au reorientat energiile islamiste în interiorul unei lumii musulmane care se conduce după percepte arhaice și unde găsim națiuni în curs de dezvoltare, de cele mai multe ori autoritare. Sahelul sau Africa de Vest sunt astfel de exemple. Cât despre resuscitarea al-Qaida în Afganistan, va fi destul de greu de controlat într-o țară în care nu ai ambasade aliate sau baze militare iar liderii acesteia nu au rupt legăturile cu grupul terorist. Preluarea de către talibani a Afganistanului a reorientat Statele Unite asupra amenințării jihadiste. Noua amenințare este diferită de ce am avut la începutul sec XXI. În loc de război ,SUA are nevoie  de politici antiteroriste cuprinzătoare pe care să le aplice împreună cu aliații săi din Europa și din Asia. Terorismul va continua să facă victime nevinovate pe tot globul.

Afganistanul nu este un stat omogen, iar gestionarea disputelor dintre clanuri și triburi este dificilă. Schimbarea guvernului la cinci ani a determinat o reluare de fiecare dată a proiectelor în alte condiții, afganii văzând puține beneficii imediate după eliminare talibanilor în 2002. Misiunea de construire a națiunii a fost lansată câțiva ani mai târziu, dând timp talibanilor să se regrupeze în paradisuri sigure din zonele tribale din Pakistan. Cheltuielile făcute pentru achiziții, construcții școli și spitale  și pentru infrastructură s-au lovit de corupția endemică din Afganistan. Cea mai mare parte a finanțării SUA pentru dezvoltare a fost destinată infrastructurii. Cu toate acestea, s-a ajuns la rezultate modeste în raport cu nivelul cheltuielilor. La fel s-a întâmplat cu proiectele din educație.

Construirea statului nu a fost un proiect cu impact rapid, mai ales dat fiind mediul social, politic și economic complex al Afganistanului, care este unic în ceea ce privește geografia, structurile sociale și istoria sa. Metoda tip cut-and-paste în construirea statului nu a funcționat. Eforturile de modernizare au eșuat, deoarece comunitățile rurale cu oameni mândri au perceput reformele ca fiind promovate de străini. Construirea de instituții de stat de către afgani care să răspundă nevoilor oamenilor, instituții cu o agendă proprie de dezvoltare a țării capabile să conducă este singura cale de urmat prin care Afganistanul va putea funcționa pe cont propriu, fără asistență externă. Dar este complicat ca acest lucru să se întâmple într-o societate medievală organizată pe clanuri. Afganistanul rămâne un subiect deschis pentru următorul deceniu.

Bibliografie

ALMUKHTAR, Sarah & NORDLAND, Rod, „What Did the U.S. Get for $2 Trillion in Afghanistan?”, in New York Times, 9 decembrie 2019.

BURCHARD, Hans Von Der, „Armin Laschet wants to lead Europe. Not everyone thinks he’s up to it”, in Poltico, 9 august 2021.

GARCIA, Eric, Chairman of the Joint Chiefs of Staff says there was no indication from thet the Afghan army would collapse in 11 days, in Independent, 18 august 2021.

GRUMAZ Alexandru, „A pierdut America războiul din Afganistan? (1)”, în Adevărul, 2 septembrie 2021.

GRUMAZ, Alexandru, „A pierdut America războiul din Afganistan? (2) (douăsprezece lecţii despre Afganistan)”, în Adevărul, 16 septembrie 2021.

GRUMAZ, Alexandru, „Este Europa pregătită pentru migrația afgană?”, în Adevărul, 26 august 2021.

HAASS, Richard, „America’s withdrawal of choice”, in The Jordan Times, 16 august 2021.

KATAWAZAI, Ahmad Shah, „Afghanistan’s Mineral Resources Are a Lost Opportunity and a Threat Without a coherent strategy”, in The Diplomat, 1 februarie 2020.

MITROKHIN, Vasiliy, „KGB Active Measures in Southwest Asia in 1980-82”, in Wilson Center. Digital Archive, aprilie 2004.

OSTERMANN, Christian F., „Gorbachev and Afghanistan”, in Cold War International History Project Bulletin, Issue 14/15, pp. 143-192.

RAMSFELD, Donald, Known and Unknown: A Memoir, Penguin Group USA, 2011.

RIGBY, Beth, „Afghanistan: Theresa May asked PM if British intelligence failed to fore see Taliban’s rapid takeover – the implication of her questioning plain to see”, in Sky News, 19 august 2021.

SHEAR, Michael D. & TANKERSLEY, Jim, „Biden Defends Afghan Pullout and Declares an End to Nation-Building”, New York Times, 31 august 2021.

SPECIAL INSPECTOR GENERAL FOR AFGHANISTAN RECONSTRUCTION, Quaterly Report to The United States Congress, 30 ianuarie 2022, disponibil la https://www.sigar.mil.

STAVIDRIS, James, „I Was Deeply Involved in War in Afghanistan for More Than a Decade. Here’s What We Must Learn”, in Time, 16 august 2021.

TAYLOR, Alan, „The Soviet War in Afghanistan, 1979-1989”, in The Atlantic, 4 august 2014.

TZU, Sun, Arta războiului, Editura Antet Revolution, 2012.

U.S. CONGRESSIONAL TESTIMONY/ASIA, Afghanistan 2001-2021: U.S. Policy Lessons Learned, 17 noiembrie 2021.

WOODWARD, Bob & COSTA, Robert, Perill, Simon & Schuster Ltd., 2021.

YASSMAN, Victor & ZUBOK, Vladislav, The KGB Documents and the Soviet Collapse, Part II, 2 noimebrie 1998.

***, „Defence ministers from Canada, U.S. to meet”, CBC, 6 ianuarie 2003.

***, „Emmanuel Macron warns Europe: NATO is becoming brain-dead”, in The Economist, 7 noiembrie 2019.

***, „Full Committee Hearing: «Ending the U.S. Military Mission in Afghanistan»”, 29 septembrie 2021, disponibil la https://armedservices.house.gov.

***, „U.S. Central Command Report on Fatal Afghanistan Airport Attack”, in USNI News, 8 februarie 2022.

[1]Pashtunwali este stilul de viață tradițional al poporului Pashtun. Istoricii l-au interpretat pe larg ca fiind „calea afganilor” sau „codul vieții”. El este practicat pe scară largă de paștuni în regiunile locuite de ei, în special la granița dintre Afganistan și Pakistan, KhyberPakhtunkwa și Balochistanul de Nord.

[2] Războiul din Afganistan a început pe 7 octombrie 2001, când a fost începută operațiuneacu numele de cod Enduring Freedom (OEF) (2001-14) și apoi Operation Freedom’s Sentinel (2015-prezent) de către armata SUA împreună cu armata britanică, ca răspuns la atacurile asupra SUA de la 11 septembrie 2001. Din 2002, Marea Britanie a condus propria sa operațiune militară, Operațiunea Herrick, ca parte a aceluiași război din Afganistan. Caracterul războiului a evoluat de la o luptă violentă cu al-Qaeda și susținătorii săi talibani la un complex efort contra-insurgent.

[3] O variantă a acestui subcapitol a fost publicată în Adevărul, sub titlul  „Este Europa pregătită pentru migrația afgană?”, 26 august 2021, disponibil la https://adevarul.ro/international/europa/este-europa-pregatita-migratia-afganan-1_61270c015163ec427187f82f/index.html.

[4] Alan Taylor, „The Soviet War in Afghanistan, 1979-1989”, in The Atlantic 4 august 2014, disponibil la https://www.theatlantic.com/photo/2014/08/the-soviet-war-in-afghanistan-1979-1989/100786/, accesat la 3 februarie 2022.

[5] O variantă a acestui subcapitol a fost publicată în Adevărul, sub titlul „A pierdut America războiul din Afganistan? (1)”,  2 septembrie 2021, disponibil la https://adevarul.ro/international/asia/a-pierdut-america-razboiul-afganistann-1-1_6130498b5163ec4271c389a2/index.html.

[6] Special Inspector General for Afghanistan Reconstruction, Quaterly Report to The United States Congress, 30 ianuarie 2022, disponibil la https://www.sigar.mil/quarterlyreports/, accesat pe 1 februarie 2022. În cel de-al 53-lea raport trimestrial către Congres, SIGAR examinează consecințele retragerii Statelor Unite, prăbușirea guvernului afgan și a forțelor de securitate și riscurile pentru poporul afgan. De asemenea, au fost lansate al X-lea și al XI-lea raport de lecții învățate care examinează ultimii 20 de ani de efort de reconstrucție al SUA în Afganistan. În al XI-lea raport, se vorbește despre modul în care s-au cheltuit 145 de miliarde de dolari încercând să se reconstruiască Afganistanul. Cel de-al X-lea raport de lecții învățate examinează modul în care contractele de reconstrucție au fost monitorizate și evaluate în Afganistan din 2001 și analizează modul în care au fost evaluate mai multe contracte pentru a determina efectul net și impactul general al acestora.

[7] Idem.

[8] Idem.

[9] Idem, pp. 39-87.

[10] Gorbachev Foundation, „Notes from Politburo Meeting”, puse la dispoziție de Anatoly Chernyaev și traduse pentru CWIHP de Gary Goldberg, apud Christian F. Ostermann, „Gorbachev and Afghanistan”, in Cold War International History Project Bulletin, Issue 14/15, pp. 143-192, disponibil la https://www.wilsoncenter.org/sites/default/files/media/documents/publication/CWIHPBulletin14-15_p2.pdf, accesat pe 22 ianuarie 2022.

[11] Alan Taylor, op. cit..

[12] Acesta pasaj a fost publicat în Adevărul, în articolul „Este Europa pregătită pentru migrația afgană?”, ed. cit.

[13] În rezidențele KGB, rezidenții sunt personal responsabili pentru lucrările legate de măsurile active. În reședințe mari, măsurile active constituie o direcție autonomă a activității de informații și îi sunt repartizați specialiști în acest gen de muncă. Ordinul președintelui KGB nr. 0066 din 12 aprilie 1982 impunea tuturor departamentelor și personalului FCD [Prima Direcție] să participe la elaborarea și la punerea în aplicare a măsurilor active. Tinerilor ofițeri trebuia să li se dea gust pentru o astfel de muncă. Măsurile active urmau să fie privite ca una dintre formele de bază ale activității de informații. Ofițerii trebuiau să dea dovadă de inițiativă și de capacitatea de a acționa independent atunci când rezolvă întrebări simple sau complexe. Oricine avea nevoie să i se spună zi de zi ce avea de făcut nu era potrivit pentru acest gen de muncă – Cf. Victor Yassman & Vladislav Zubok, The KGB Documents and the Soviet Collapse, Part II, 2 noimebrie 1998, disponibil la https://www.ucis.pitt.edu/nceeer/1998-813-15-2-Yasman.pdf, accesat la 4 februarie 2004..

[14] Vasiliy Mitrokhin, „KGB Active Measures in Southwest Asia in 1980-82”, in Wilson Center. Digital Archive, aprilie 2004, disponibil la https://digitalarchive.wilsoncenter.org/document/110013, accesat la 1 februarie 2022.

[15] Sun Tzu, Arta războiului, Editura Antet Revolution, 2012, p. 92.

[16] O variantă a acestui subcapitol a fost publicată în Adevărul, sub titlul „A pierdut America războiul din Afganistan? (1)”, ed. cit..

[17] ***, „Emmanuel Macron warns Europe: NATO is becoming brain-dead”, in The Economist, 7 noiembrie 2019, disponibil la https://www.economist.com/europe/2019/11/07/emmanuel-macron-warns-europe-nato-is-becoming-brain-dead, accesat la 12 februarie 2022.

[18] Beth Rigby, „Afghanistan: Theresa May asked PM if British intelligence failed to fore see Taliban’s rapid takeover – the implication of her questioning plain to see”, in Sky News, 19 august 2021, disponibil la https://news.sky.com/story/the-pm-cut-a-diminished-figure-surrounded-by-colleagues-and-seemingly-almost-completely-alone-12384928, accesat la 3 februarie 2022.

[19] Dr. Richard Haass, „America’s withdrawal of choice”, in The Jordan Times, 16 august 2021, disponibil la https://www.jordantimes.com/opinion/richard-haass/americas-withdrawal-choice, accesat la 2 februarie 2022.

Dr. Richard Haass este un diplomat veteran, o voce proeminentă în politica externă americană și un lider consacrat al instituțiilor nonprofit. El este la al nouăsprezecelea an ca președinte al Consiliului pentru Relații Externe, o organizație independentă, nepartizană, un think tank, un editor și o instituție de învățământ dedicată să fie o resursă pentru a ajuta oamenii să înțeleagă mai bine lumea și alegerile de politică externă cu care se confruntă Statele Unite al Americii și alte țări.

[20] O variantă a acestui subcapitol a fost publicată în Adevărul, sub titlul „A pierdut America războiul din Afganistan?”,  ed. cit.

[21] Eric Garcia, Chairman of the Joint Chiefs of Staff says there was no indication from thet the Afghan army would collapse in 11 days, in Independent, 18 august 2021, disponibil la https://www.independent.co.uk/news/world/americas/us-politics/afghanistan-army-collapse-us-intelligence-b1904905.html, accesat la 4 februarie 2022.

[22]***, „Full Committee Hearing: «Ending the U.S. Military Mission in Afghanistan»”, 29 septembrie 2021, disponibil la https://armedservices.house.gov/2021/9/full-committee-hearing-ending-the-u-s-military-mission-in-afghanistan, accesat la 30 ianuarie 2022.

[23] Bob Woodward și Robert Costa, Perill, Simon & Schuster Ltd., 2021.

Tranziția de la președintele Donald J. Trump la președintele Joseph R. Biden Jr. reprezintă una dintre cele mai periculoase perioade din istoria Americii. Dar, după cum dezvăluie pentru prima dată autorul numărul 1 de bestseller-uri internaționale, Bob Woodward, și reporterul apreciat Robert Costa, a fost mult mai mult decât o criză politică internă. Woodward și Costa au intervievat peste 200 de persoane aflate în centrul tumultului, rezultând peste 6.000 de pagini de transcrieri. Acest studiu clasic despre politicienii de la  Washington îi duce pe cititori adânc în Casa Albă administrată de Trump și apoi de Biden, în campania din 2020 cu relatări vii, ale martorilor oculari, despre ceea ce s-a întâmplat cu adevărat. Peril este completată cu materiale nemaivăzute până acum, ordinele secrete, transcrieri ale apelurilor confidențiale, agende, e-mailuri, note de întâlnire și alte înregistrări personale și guvernamentale, creând o istorie de neegalat.

[24] U.S. CONGRESSIONAL TESTIMONY/ASIA, Afghanistan 2001-2021: U.S. Policy Lessons Learned, 17 noiembrie 2021, disponibil la https://www.crisisgroup.org/asia/south-asia/afghanistan/afghanistan-2001-2021-us-policy-lessons-learned, accesat la 4 februarie 2022.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] ***, „U.S. Central Command Report on Fatal Afghanistan Airport Attack”, in USNI News, 8 februarie 2022, disponibil la https://news.usni.org/2022/02/08/u-s-central-command-report-on-fatal-afghanistan-airport-attack, accesat pe 9 februarie 2022.

[28] O variantă a acestui subcapitol a fost publicată în Adevărul, sub titlul „A pierdut America războiul din Afganistan? (2) (douăsprezece lecţii despre Afganistan)”, 16 septembrie 2021, disponibil la https://adevarul.ro/international/asia/a-pierdut-america-razboiul-afganistann-2–douasprezece-lectii-despre-afganistan-1_6142c13f5163ec4271480139/index.html.

[29] ***, „Defence ministers from Canada, U.S. to meet”, CBC, 6 ianuarie 2003, disponibil la https://www.cbc.ca/news/canada/defence-ministers-from-canada-u-s-to-meet-1.380972, accesat la 3 februarie 2022.

[30] Sarah Almukhtar & Rod Nordland, „What Did the U.S. Get for $2 Trillion in Afghanistan?”, in New York Times, 9 decembrie 2019, diponibil la https://www.nytimes.com/interactive/2019/12/09/world/middleeast/afghanistan-war-cost.html, accesat la 4 februarie 2022.

[31] Michael D. Shear & Jim Tankersley, „Biden Defends Afghan Pullout and Declares an End to Nation-Building”, New York Times, 31 august 2021, disponibil la https://www.nytimes.com/2021/08/31/us/politics/biden-defends-afghanistan-withdrawal.html, accesat la 5 februarie 2022.

[32] U.S. CONGRESSIONAL TESTIMONY/ASIA, Afghanistan 2001-2021: U.S. Policy Lessons Learned, ed. cit..

[33] James Stavridis, „I Was Deeply Involved in War in Afghanistan for More Than a Decade. Here’s What We Must Learn”, in Time, 16 august 2021, disponibil la https://time.com/6090623/afghanistan-us-military-lessons/, accesat la 5 februarie 2022.

[34] Hans Von Der Burchard, „Armin Laschet wants to lead Europe. Not everyone thinks he’s up to it”, in Poltico, 9 august 2021, disponibil la https://www.politico.eu/article/germany-armin-laschet-cdu-chancellor-europe-leader/, accesat la 7 februarie 2022.

[35] Donald Ramsfeld, Known and Unknown: A Memoir, Penguin Group USA, 2011.

[36] Ahmad Shah Katawazai, „Afghanistan’s Mineral Resources Are a Lost Opportunity and a Threat Without a coherent strategy”, in The Diplomat, 1 februarie 2020, diaponibil la https://thediplomat.com/2020/02/afghanistans-mineral-resources-are-a-lost-opportunity-and-a-threat/, accesat la 28 ianuarie 2022.