Heraldică și diplomație regală. Steme ale Casei de Windsor în armorialul Ordinului Elefantului^[1]

Drăgan-George BASARABĂ

Abstract

This study talks about the British-Danish relations in the context of heraldry and orders of chivalry, by analyzing the coats of arms of members of the House of Windsor found in the armorial of the Order of the Elephant, Denmark’s highest knightly order. Thus, it starts with a history of said chivalric order and its use as a diplomatic tool. Then, it briefly talks about the members of the British Royal Family who have been inducted into the Order of the Elephant, focusing on the armorial entries and stall plates of those who were or are part of the House of Windsor, the current ruling dynasty of the United Kingdom of Great Britain and Northern Ireland: Prince George (future King George V), Prince Edward Albert of Wales (future King Edward VIII), Prince Albert, Duke of York (future King George VI), Prince George (future Duke of Kent), Prince Henry (future Duke of Gloucester), Princess Elizabeth, Duchess of Edinburgh (future Queen Elizabeth II), Prince Philip, Duke of Edinburgh, and, finally, Prince Charles of Wales (the current King of Great Britain and Northern Ireland as Charles III). The presence of the heraldic achievements of the last five British monarchs in the Order’s armorial gives us a glimpse into the British-Danish diplomatic relations, as they became more and more cordial starting from the 19th century.

Key words: British, heraldry, Danish, armorial, Windsor, Mountbatten

Originile Ordinului Elefantului^[2] se găsesc undeva în veacul al XV-lea, când regele Cristian^[3] I al Danemarcei^[4] a fondat o fraternitate religioasă numită Societatea Maicii Domnului. Ceea ce se cunoaște cu siguranță este că, în 1451, regele a onorat doi italieni, conferindu-le „colanul pe care obișnuia să îl poarte pe umeri și pe care îl dădea cavalerilor și nobililor ca semn de prețuire”. În 1462, aceeași fraternitate era menționată într-o scrisoară papală cu numele de „Sfânta Treime, Patimile Domnului Nostru Iisus Hristos și Sfânta Maria”. O capelă dedicată celor trei magi a fost apoi construită pentru fraternitate în catedrala din Roskilde^[5].

Însemnele acestui ordin se cunosc de pe piatra de mormânt a regelui Ioan I al Danemarcei^[6], fiul sus numitului Cristian I, precum și din alte câteva surse: un colan alcătuit din elefanți cu un turn pe spate, legați între ei prin roze sau pinteni. De acest colan era prinsă o insignă înfățișând-o pe Fecioara Maria cu Fiul, înconjurată de raze, sub care se afla o altă insignă, cu trei cuie și o coroană de spini, înconjurată de deviza Vere filius Dei erat iste. Asemenea colane erau oferite, împreună cu calitatea de membru al societății, cavalerilor, nobililor, precum și principilor străini și suitei lor^[7]. Se prefigura astfel rolul diplomatic al ceea ce va deveni Ordinul Elefantului, precum și tradiția returnării însemnelor cavalerești la moartea celui decorat, care se practica încă din anul 1474^[8].

Ca urmare a Reformei și din cauza puternicului simbolism catolic, ordinul s-a stins oficial în 1536, rămânând dormant timp de aproape 50 de ani, când, pe bazele fostei fraternități cavalerești, a luat naștere Ordinul Elefantului, existent și astăzi. (Re)fondarea ordinului  a avut deci loc în anul 1580, sub domnia regelui Frederic al II-lea al Danemarcei^[9], care  a preluat elefantul din colanul vechiului ordin, plasându-l ca simbol central al noilor însemne, unde îl găsim atașat unui lanț de aur pe care membrii ordinului îl purtau pe umeri^[10]. În timpul domniilor regilor Cristian al IV-lea^[11] și Frederic al III-lea ai Danemarcei^[12], a fost introdusă purtarea Ordinului Elefantului pe o panglică de culoare celestină, de la umărul stâng la șoldul drept. În 1663, a fost introdusă și o stea a ordinului, care urma a fi purtată în piept^[13].

La 1 decembrie 1693, sub domnia regelui Cristian al V-lea al Danemarcei^[14], au fost conferite statutele finale ale Ordinului Elefantului, unde câteva articole se referă la acordarea acestei distincții unor străini. Astfel, aflăm că „Toți cei care sunt acceptați în acest excelent ordin trebuie să susțină demnitățile, respectul și supremația suveranului ordinului, regele Danemarcei și Norvegiei și să apere supușii cuvântului Domnului și credința adevărată evanghelică”. Or, acest lucru se dovedea dificil de îndeplinit pentru unii monarhi străini aliați ai regelui Danemarcei, care nu aderaseră la Reformă, astfel că un articol final prevedea că „Regii, principii electori și persoanele princiare pot fi acceptați în acest excelent ordin fără a fi obligați să urmeze aceste articole; însă suveranul ordinului se bazează că aceștia vor menține o bună prietenie și încredere în acesta, vor aplica religia evanghelică și vor privi demnitatea acestui ordin ca fiind crucială pentru ei”^[15]. Din perioada domniei regelui Cristian al V-lea și până în zilele noastre, Ordinul Elefantului este cel mai important ordin cavaleresc danez și are o singură clasă [Fig. 1], care este rezervată membrilor Casei Regale a Danemarcei, șefilor de stat străini, membrilor altor case regale, precum și unor personalități de o importanță deosebită din Danemarca sau din străinătate^[16].

Fig. 1. Însemnele Ordinului Elefantului după Jean François Tourcaty.

Colecție privată.

*

Între suveranii străini care au fost admiși în rândurile cavalerilor Ordinului Elefantului se numără și membri ai caselor regale britanice, începând cu secolul al XIX-lea. Astfel, lista începe cu doi monarhi din Casa de Hanovra, George al IV-lea, rege al Marii Britanii și Irlandei, decorat la 4 iulie 1815, respectiv Vilhelm al IV-lea, rege al Marii Britanii și Irlandei și rege al Hanovrei, decorat la 15 iulie 1830.

După căsătoria reginei Victoria cu principele Albert de Saxa-Coburg și Gotha în 1840, urmașii acestora au aparținut dinastiei ernestine. Astfel, primul decorat cu Ordinul Elefantului a fost chiar soțul reginei, Albert de Saxa-Coburg și Gotha, principe consort al Marii Britanii și Irlandei, decorat la 20 ianuarie 1843, urmând Alfred, duce de Saxa-Coburg și Gotha, tatăl reginei Maria a României, decorat la 4 iulie 1875 și, în fine, Albert Victor, duce de Clarence și Avondale, decorat la 11 octombrie 1883.

Doi ani mai târziu a fost admis în rândul cavalerilor Ordinului Elefantului viitorul George al V-lea, rege al Marii Britanii și Irlandei, fiind decorat la 11 octombrie 1885. În 1917, sub domnia regelui George al V-lea, numele tuturor descendenților de sex masculin ai reginei Victoria au fost schimbate din germanul Saxa-Coburg și Gotha în cel englezesc Windsor, din cauza sentimentului antigerman din Regatul Unit în timpul Primului Război Mondial^[17]. [Fig. 2]^[18] Următorul decorat a fost Eduard al VIII-lea, rege al Marii Britanii și Irlandei de Nord și viitor duce de Windsor, la 17 martie 1914, pe când era principe de Wales. Lui i-au urmat principii Artur al Marii Britanii și Irlandei, decorat la 10 mai 1914, viitorul rege George al VI-lea al Marii Britanii și Irlandei de Nord, decorat la 30 noiembrie 1920, pe când era duce de York, apoi principele George, duce de Kent, la 23 septembrie 1922 și Henric, duce de Gloucester, la 24 iunie 1924.

Fig. 2. A Good Riddance, alegorie renunțării Casei Regale Britanice la moștenirea germană.

Punch, or the London Charivari.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, regele Cristian al X-lea al Danemarcei a conferit Ordinul Elefantului mareșalului viconte Bernard Montgomery de Alamein în 1945, succesorul său la domnie, regele Frederic al IX-lea al Danemarcei continuând politica probritanică prin decorarea cavalerului Winston Churchill în 1950, pe atunci prim-ministru al Regatului Unit. Au continuat însă și decorările regale. Astfel, viitoarea regină Elisabeta a II-a a fost  primită în rândul cavalerilor Ordinului Elefantului la 16 noiembrie 1947, în aceeași zi cu soțul ei, viitorul principe consort Filip, duce de Edinburgh. Ultima decorare regală a unui membru al Casei Regale Britanice  a avut loc la 30 aprilie 1974, când actualul rege Carol al III-lea al Marii Britanii și Irlandei de Nord  a primit Ordinul Elefantului.

În total, nouă membri ai Casei de Windsor au devenit cavaleri ai celui mai înalt ordin danez. Așa cum arăta heraldistul Tudor-Radu Tiron în studiul său dedicat românilor decorați cu Ordinul Elefantului și Ordinul „Dannebrog”^[19], „în categoria onorurilor trebuie amintită și omagierea publică a blazoanelor celor decorați. […] În acest sens, secretarii ambelor ordine țineau câte un registru al blazoanelor cavalerești, fiecare nou membru depunând câte o reproducere a propriului însemn. Pictate pe plăci din metal, aceste blazoane au fost de atunci expuse în mod public, spre amintirea perpetuă a celor decorați, în biserica reședinței regale de la Frederiksborg. […] Pentru cavalerii Ordinului Elefantului, ele sunt de formă ovală, cu o margine alba încărcată cu lenta albastră a ordinului, peste care se suprapune colierul de care atârnă însemnul cu elefant […].^[20]” Practica pictării stemelor cavalerilor ordinelor europene nu este însă specifică numai spațiului scandinav, ci întregului Occident european. Asemenea plăci heraldice  sau armoriale au fost realizate pentru cavalerii Ordinului Jartierei^[21], ai Ordinului Lânii de Aur^[22], ai Ordinului Bunei Vestiri^[23], ai Ordinului Serafimului^[24] etc.

*

Înainte de a prezenta stemele membrilor Casei de Windsor consemnate în armorialul Ordinului Elefantului, trebuie spus că acestea se bazează pe stema de stat a Marii Britanii și Irlandei adoptată prin Proclamație Regală de către regina Victoria la 26 iulie 1837, [Fig. 3] ^[25] stemă care este în uz și astăzi^[26]. Pe cale de consecință, în blazonarea stemelor personale ale Windsorilor vom descrie pe larg doar acele diferențe față de stema de stat, aceasta din urmă fiind blazonată mai jos.

Scut: Baroc, scartelat; în I și IV, pe roșu, trei lei de aur, trecând și privind, cu limba și ghearele azurii (Regatul Angliei); în II, pe aur, un leu roșu cu limba și ghearele azurii, înconjurat de o dublă bordură roșie, cu flori de crin pe ambele părți (Regatul Scoției); în III, pe azur, o harpă de aur cu corzile de argint (Regatul Irlandei). Scutul, timbrat de un coif deschis de aur, încoronat cu Coroana Sfântului Eduard și având lambrechini de aur, căptușiți cu hermină.

Cimier: Un leu de aur, stând și privind, încoronat cu Coroana Sfântului Eduard (Regatul Angliei).

Decorații: În jurul scutului, jartiera Ordinului Jartierei.

Suporți: Pe ornamente de aur decorate cu un ciulin (Regatul Scoției), roza Tudorilor (Regatul Angliei) și un trifoi (Regatul Irlandei), la dextra un leu de aur, privind (Regatul Angliei), iar la senestra un unicorn cu cornul, coama și coada de aur, încoronat cu o coroană din cruci și flori de crin, având pe gât o coroană identică de care atârnă un lanț de aur (Regatul Scoției).

Deviză: Pe o panglică în culorile jartierei Ordinului Jartierei, cu litere latine de aur: DIEU ET MON DROIT.

Fig. 3. Stema Marii Britanii și Irlandei adoptată de către regina Victoria în 1837.

College of Arms.

1. Principele George al Marii Britanii și Irlandei (regele George al V-lea), 1885

Născut cu numele de George Frederick Ernest Albert în Casa Marlborough din Westminster la 3 iunie 1865, acesta a fost rege al Marii Britanii și Irlandei între 1910-1922, apoi al Marii Britanii și Irlandei de Nord între 1922-1936 și împărat al Indiei între 1910-1936, domnind sub numele regal de George al V-lea. A murit la 20 ianuarie 1936 în Casa Sandringham din localitatea omonimă, fiind înmormântat în Capela Sfântului Gheorghe a Castelului Windsor.

A devenit cavaler al Ordinului Elefantului pe când era doar principe britanic, fiu al principelui moștenitor din acel moment, fără a avea un titlu propriu. [Fig. 4]^[27]

Scut: Gotic, scartelat, cu ecuson; în I și IV, Regatul Angliei; în II, Regatul Scoției; în III, Regatul Irlandei; peste toate, un lambel de argint cu cinci vârfuri, cel din mijloc fiind încărcat cu o ancoră azurie. Ecusonul, gotic, fasciat în zece piese aur și negru, peste care se află o cranselină verde (Casa de Wettin). Scutul, timbrat de o coroană de principe britanic fiu al principelui moștenitor.

Cimier: Pe o coroană de principe britanic fiu al principelui moștenitor, leul Regatului Angliei, încoronat cu o coroană identică, încărcat cu lambelul din scut.

Decorații: În jurul scutului, jartiera Ordinului Jartierei.

Suporți: Pe arabescuri de aur, la dextra leul Regatului Angliei, încoronat cu o coroană de principe britanic fiu al principelui moștenitor, încărcat cu lambelul din scut, iar la senestra unicornul Regatului Scoției, încărcat cu un lambel identic.

Fig. 4. Stema principelui George, viitorul rege George al V-lea,

consemnată în armorialul Ordinului Elefantului.

Cancelaria Ordinelor Regale Daneze.

Comparând stema pictată în armorial cu însemnul de stat adoptat în 1837, remarcăm în primul rând prezența ecusonului Casei de Wettin în inima scutului, însemn principal al Casei de Saxa-Coburg și Gotha și al Saxoniei [Fig. 5]^[28], care se afla pe stema dinaștilor britanici înainte de schimbarea de nume din 1917. Cealaltă diferență majoră o reprezintă lambelul, brizură specifică tradiției heraldice franco-britanice^[29].

Fig. 5. Stema Saxoniei după Otto Hupp.

Colecția autorului.

2. Principele Eduard Albert de Wales (regele Eduard al VIII-lea, apoi ducele de Windsor), 1914

Născut cu numele de Edward Albert Christian George Andrew Patrick David în Casa Albă din Surrey la 23 iunie 1894, acesta a fost rege al Marii Britanii și Irlandei de Nord și împărat al Indiei în 1936, domnind sub numele regal de Eduard al VIII-lea. A abdicat în urma imposibilității constituționale de a se căsători cu Wallis Simpson, primind titlul de duce de Windsor. A murit la 28 mai 1972 în Vila Windsor din Paris, fiind înmormântat în Cimitirul Regal din Frogmore.

A fost decorat cu Ordinul Elefantului pe când era principe de Wales. [Fig. 6]

Scut: Gotic, scartelat, cu ecuson; în I și IV, Regatul Angliei; în II, Regatul Scoției; în III, Regatul Irlandei; peste toate, un lambel de argint cu trei vârfuri. Ecusonul, gotic, scartelat; în I și IV, pe aur, un leu roșu, cu limba și ghearele azurii, trecând și privind, în II și III, pe roșu, un leu de aur, cu limba și ghearele azurii, trecând și privind (Principatul Wales). Scutul și ecusonul, timbrate de Coroana Principelui de Wales.

Cimier: Pe o coroană de principe britanic fiu al monarhului, leul Regatului Angliei, încoronat cu o coroană identică, încărcat cu lambelul din scut.

Insigne: La dextra, trei pene de struț trecând printr-o coroană de principe britanic fiu al suveranului, cu deviza ICH DIEN scrisă pe o panglică în culorile jartierei Ordinului Jartierei, iar la senestra un dragon roșu cu limba și ghearele albastre, trecând pe o terasă verde, încărcat cu lambelul din scut.

Decorații: În jurul scutului, jartiera Ordinului Jartierei.

Suporți: Pe deviză, la dextra leul Regatului Angliei, încoronat cu o coroană de principe britanic fiu al monarhului, încărcat cu lambelul din scut, iar la senestra unicornul Regatului Scoției, încărcat cu un lambel identic.

Deviză: Pe o panglică în culorile jartierei Ordinului Jartierei, cu litere gotice de aur: ICH DIEN.

Fig. 6. Stema principelui Eduard Albert de Wales, viitorul rege Eduard al VIII-lea și mai apoi duce de Windsor, consemnată în armorialul Ordinului Elefantului.

Cancelaria Ordinelor Regale Daneze.

Față de stema de stat, blazonul viitorului rege Eduard al VIII-lea are atributele specifice principelui de Wales, moștenitorul tronului britanic. Este vorba, în primul rând, de lambelul de argint cu trei vârfuri, specific principilor de Wales încă din anul 1343^[30], de insigna cu trei pene de struț^[31] a moștenitorului coroanei engleze^[32], de insigna cu dragon roșu a principilor galezi^[33], și nu în ultimul rând de ecusonul care reia stema ultimului principe de Wales autohton, Llywelyn cel Mare, consemnată în Chronica maiora, [Fig. 7]^[34] un manuscris din prima jumătate a secolului al XIII-lea.

Fig. 7. Stema lui Llywelyn cel Mare, ultimul principe de Wales,

consemnată în Chronica maiora.

Parker Library, Corpus Christi College.

3. Principele Artur al Marii Britanii și Irlandei, 1914

Născut cu numele de Arthur Frederick Patrick Albert în Castelul Windsor din localitatea omonimă la 13 ianuarie 1883, acesta a fost numit guvernator-general al Africii de Sud între 1920-1924. A murit la 12 septembrie 1938, la Londra, fiind înmormântat în Capela Sfântului Gheorghe a Castelului Windsor.

A fost decorat cu Ordinul Elefantului în 1914. [Fig. 8]

Scut: Gotic, scartelat, cu ecuson; în I și IV, Regatul Angliei; în II, Regatul Scoției; în III, Regatul Irlandei; peste toate, un lambel de argint cu cinci vârfuri, cel din mijloc și cele de la margine încărcate cu o cruce roșie, iar celelalte două cu câte o floare de crin azurie. Ecusonul, gotic, fasciat în zece piese aur și negru, peste care se află o cranselină verde (Casa de Wettin). Scutul, timbrat de o coroană de principe britanic nepot al suveranului.

Cimier: Pe o coroană de principe britanic nepot al suveranului, leul Regatului Angliei, încoronat cu o coroană identică, încărcat cu lambelul din scut.

Decorații: În jurul scutului, jartiera Ordinului Jartierei.

Suporți: Pe arabescuri de aur, la dextra leul Regatului Angliei, încoronat cu o coroană de principe britanic nepot al suveranului, încărcat cu lambelul din scut, iar la senestra unicornul Regatului Scoției, încărcat cu un lambel identic.

Fig. 8. Stema principelui Albert,

consemnată în armorialul Ordinului Elefantului.

Cancelaria Ordinelor Regale Daneze.

 

4. Principele Albert, duce de York (regele George al VI-lea), 1920

Născut cu numele de Albert Frederick Arthur George în Vila York din Sandringham la 14 decembrie 1895, acesta a fost rege al Marii Britanii și Irlandei de Nord între 1936-1952 și împărat al Indiei între 1936-1947. Înainte de a ajunge rege în urma abdicării fratelui său mai, Eduard al VIII-lea, principele Albert a purtat titlul de duce de York. A murit la 6 februarie 1952, în Casa Sandringham din localitatea omonimă, fiind înmormântat în Capela Sfântului Gheorghe a Castelului Windsor.

A fost admis în rândul cavalerilor Ordinului Elefantului pe când purta titlul de duce de York. [Fig. 9] [Fig. 10]

Scut: Gotic, scartelat; în I și IV, Regatul Angliei; în II, Regatul Scoției; în III, Regatul Irlandei; peste toate, un lambel de argint cu trei vârfuri, cel din mijloc fiind încărcat cu o ancoră azurie. Scutul, timbrat de un coif deschis, încoronat cu o coroană de principe britanic fiu al monarhului și având lambrechini de aur, căptușiți cu hermină.

Cimier: Leul Regatului Angliei, încoronat cu o coroană identică, încărcat cu lambelul din scut.

Decorații: În jurul scutului, jartiera Ordinului Jartierei.

Suporți: Pe o terasă în culori naturale, la dextra leul Regatului Angliei, încoronat cu o coroană de principe britanic fiu al monarhului, încărcat cu lambelul din scut, iar la senestra unicornul Regatului Scoției, încărcat cu un lambel identic.

Fig. 9. Stema principelui Albert, duce de York, viitorul rege George al VI-lea,

consemnată în armorialul Ordinului Elefantului.

Cancelaria Ordinelor Regale Daneze.

Fig. 10. Placa heraldică a principelui Albert, duce de York, viitorul rege George al VI-lea,

în capela Castelului Frederiksborg.

Fotografie de David B. Appleton.

5. Principele George al Marii Britanii și Irlandei de Nord (ducele de Kent), 1922

Născut cu numele de George Edward Alexander Edmund în Vila York din Sandringham la 20 decembrie 1902, acesta a devenit duce de Kent în 1934, titlu păstrat până la moartea sa într-un accident aviatic în Scoția, la 25 august 1942. A fost înmormântat în Capela Sfântului Gheorghe a Castelului Windsor.

A fost decorat cu Ordinul Elefantului înainte să fie numit duce de Kent. [Fig. 11]

Scut: Gotic, scartelat; în I și IV, Regatul Angliei; în II, Regatul Scoției; în III, Regatul Irlandei; peste toate, un lambel de argint cu trei vârfuri încărcate cu câte o ancoră azurie. Scutul, timbrat de o coroană de principe britanic fiu al monarhului.

Cimier: Pe o coroană de principe britanic fiu al monarhului, leul Regatului Angliei, încoronat cu o coroană identică, încărcat cu lambelul din scut.

Suporți: Pe arabescuri de aur, la dextra leul Regatului Angliei, încoronat cu o coroană de principe britanic fiu al monarhului, încărcat cu lambelul din scut, iar la senestra unicornul Regatului Scoției, încărcat cu un lambel identic.

Fig. 11. Stema principelui George, viitorul duce de Kent,

consemnată în armorialul Ordinului Elefantului.

Cancelaria Ordinelor Regale Daneze.

6. Principele Henric al Marii Britanii și Irlandei de Nord (ducele de Gloucester), 1924

Născut cu numele de Henry William Frederick Albert în Vila York din Sandringham la 31 martie 1930, acesta a devenit duce de Gloucester în 1928, fiind apoi numit guvernator-general al Australiei între 1945-1947. A murit la 10 iunie 1974 în Conacul Barnwell din localitatea omonimă, fiind înmormântat în Cimitirul Regal din Frogmore.

A primit Ordinul Elefantului înainte să îi fie conferit titlul de duce de Gloucester. [Fig. 12] [Fig. 13]

 

Scut: Gotic, scartelat; în I și IV, Regatul Angliei; în II, Regatul Scoției; în III, Regatul Irlandei; peste toate, un lambel de argint cu trei vârfuri, cel din mijloc încărcat cu un leu roșu, trecând, iar celelalte două cu câte o cruce roșie. Scutul, timbrat de un coif deschis, încoronat cu o coroană de principe britanic fiu al monarhului și având lambrechini de aur, căptușiți cu hermină.

Cimier: Leul Regatului Angliei, încoronat cu o coroană identică, încărcat cu lambelul din scut.

Decorații: În jurul scutului, jartiera Ordinului Jartierei.

Suporți: Pe o terasă verde, la dextra leul Regatului Angliei, încoronat cu o coroană de principe britanic fiu al monarhului, încărcat cu lambelul din scut, iar la senestra unicornul Regatului Scoției, încărcat cu un lambel identic.

Fig. 12. Stema principelui Henric, viitorul duce de Gloucester,

consemnată în armorialul Ordinului Elefantului.

Cancelaria Ordinelor Regale Daneze.

Fig. 13. Placa heraldică a principelui Henric, viitorul duce de Gloucester,

în capela Castelului Frederiksborg.

Fotografie de David B. Appleton.

7. Principesa Elisabeta a Marii Britanii și Irlandei, ducesă de Edinburgh (regina Elisabeta a II-a), 1947

Născută cu numele de Elizabeth Alexandra Mary în casa bunicului ei matern din Westminster, contele de Strathmore și Kinghorne, la 21 aprilie 1926, aceasta a fost regină a Marii Britanii și Irlandei de Nord între 1952-2022, având cea mai lungă domnie din istoria Insulelor Britanice. A murit la 8 septembrie 2022 în Castelul Balmoral de lângă satul Crathie, fiind înmormântată în Capela Sfântului Gheorghe a Castelului Windsor.

A fost decorată cu Ordinul Elefantului în 1947, împreună cu soțul ei, ducele de Edinburgh, probabil cu ocazia căsătoriei celor doi. [Fig. 14] [Fig. 15]

Scut: Rombic, scartelat; în I și IV, Regatul Angliei; în II, Regatul Scoției; în III, Regatul Irlandei; peste toate, un lambel de argint cu trei vârfuri, cel din mijloc încărcat cu o roză roșie, iar celelalte două cu câte o cruce roșie. Scutul, timbrat de o coroană de principe britanic fiu al monarhului.

Decorații: În jurul scutului, jartiera Ordinului Jartierei.

Suporți: Pe o terasă verde, la dextra leul Regatului Angliei, încoronat cu o coroană de principe britanic fiu al monarhului, încărcat cu lambelul din scut, iar la senestra unicornul Regatului Scoției, încărcat cu un lambel identic.

Fig. 14. Stema principesei Elisabeta a Marii Britanii și Irlandei, ducesă de Edinburgh, viitoarea regină Elisabeta a II-a, consemnată în armorialul Ordinului Elefantului.

Cancelaria Ordinelor Regale Daneze.

Fig. 15. Placa heraldică a principesei Elisabeta, ducesă de Windsor, viitoarea regină Elisabeta a II-a, în capela Castelului Frederiksborg.

Cancelaria Ordinelor Regale Daneze.

Sub aspect heraldic, se remarcă folosirea scutului rombic, rezervat blazoanelor feminine în heraldica britanică^[35].

8. Principele Filip, duce de Edinburgh, 1947

Născut cu numele de Fílippos în Vila Mon Repos din Corfu la 10 iunie 1921, viitorul principe consort britanic a fost nepot al regelui George I al Greciei, făcând parte din familia regală elenă, la rându-i o ramură a familiei regale daneze. Astfel, a primit la naștere titlurile de principe al Greciei și principe al Danemarcei. În 1947, renunță la cetățenia străină în favoarea celei britanice, luând numele de Philip Mountbatten, după familia mamei. Tot atunci, cu o zi înainte de căsătoria cu moștenitoarea tronului britanic, a primit titlul de duce de Edinburgh și apelativul Alteță Regală. Zece ani mai târziu, în 1957, a primit și titlu princiar britanic, fiind cunoscut ca principele Filip, duce de Edinburgh până la moartea sa în Castelul Windsor din orașul omonim, fiind înmormântat alături de regina Elisabeta a II-a, în Capela Sfântului Gheorghe a castelului.

Descendenții săi, la nevoie, poartă numele de Mountbatten-Windsor, acest nume constituind o ramura morganatică a familiei regale britanice.

A fost admis între cavalerii Ordinului Elefantului în 1947. [Fig. 16] [Fig. 17]

Scut: gotic, cu ecuson format din trei scuturi, mare, mediu și mic; pe azur, o cruce de argint (Regatul Greciei). Scutul mare, gotic, scartelat printr-o cruce cu extremitățile lățite, de argint, cu margine roșie; în I, pe aur, semănat cu inimi roșii, trei lei azurii, trecând, cu limbile roșii și ghearele de aur, încoronați cu câte o coroană nobiliară (Regatul Danemarcei); în II, pe aur, doi leu azurii, trecând, cu limbile roșii și ghearele de aur (Ducatul Schleswig); III, tăiat, cu a doua parte despicată, în prima parte, pe azur, trei coroane nobiliare (Uniunea de la Kalmar), în a doua parte, pe roșu, un batog de argint, în pal, surmontată de o coroană nobiliară (Islanda, ca țară a Coroanei Daneze), iar a treia parte, tăiată, în prima, pe azur, un berbec de argint, cu coarnele și copitele de aur și limba roșie (Feroe, ca țară a Coroanei Daneze), iar în a doua, pe azur, un urs polar de argint, cu limba roșie (Groenlanda, ca țară a Coroanei Daneze); IV, tăiat, în prima, pe aur, un leu azuriu, trecând, cu limba roșie și ghearele de aur, surmontând nouă inimi roșii (regele venzilor), iar în a doua, pe roșu, un dragon de aur, încoronat cu o coroană nobiliară (regele goților). Scutul mediu, scartelat; în I, pe roșu, o frunză de urzică de argint, încărcată cu un ecuson, tăiat argint pe roșu (Ducatul Holstein); în II, pe roșu, o lebădă de argint, cu zborul desfăcut, având pe gât o coroană nobiliară (Ducatul Stormarn); în III, pe roșu, un cavaler, în armură de aur, ținând în dreapta o spadă cu lama de argint și cu garda și mânerul de aur, iar în stânga un scut azuriu, încărcat cu o cruce cu extremitățile lățite, de aur, călare pe un armăsar de argint (Ducatul Dithmarschen); în IV, pe roșu, un cap tăiat de cal, de aur (Ducatul Lauenburg). Scutul mic, despicat; în I, pe aur, două fascii roșii; în II, pe azur, o cruce cu extremitățile lățite, de aur (Casa de Oldenburg). În canton, un ecuson gotic, scartelat; în I și IV, Regatul Angliei; în II, Regatul Scoției, în III, Regatul Irlandei; peste toate, un lambel de argint cu trei vârfuri, cel din mijloc încărcat cu o roză roșie, iar celelalte două cu câte o musculiță de hermină. Scutul, timbrat de o coroană de principe britanic fiu al monarhului. Coroana, timbrată de un coif deschis de aur, încoronat cu o coroană nobiliară și având lambrechini de aur, căptușiți cu hermină.

Cimier: Cinci pene de struț, alternând negru și argint..

Decorații: În jurul scutului, jartiera Ordinului Jartierei.

Tenanți și suporți: Pe o terasă verde, la dextra un sălbatic în culori naturale (Heracle, reprezentând Regatul Greciei), iar la senestra un leu de aur cu coada despicată, cu limba și ghearele roșii, încoronat cu o coroană nobiliară, având pe gât o coroană navală azurie (Casa Mountbatten).

Deviză: Pe un pergament, cu litere latine negre: GOD IS MY HELP.

Fig. 16. Stema principelui Filip, duce de Edinburgh,

consemnată în armorialul Ordinului Elefantului.

Cancelaria Ordinelor Regale Daneze.

Fig. 17. Placa heraldică a principelui Filip, duce de Edinburgh,

în capela Castelului Frederiksborg.

Cancelaria Ordinelor Regale Daneze.

            Blazonul ducelui de Edinburgh constituie o adevărată comoară heraldică. În primul rând, avem norocul să se fi consemnat chiar stema efemeră a acestuia, folosită nici doi ani, între 1947-1949. Stema cu pricina aduce un omagiu moștenirilor grecești ale principelui Filip, la bază stând chiar stema Casei Regale a Greciei folosită între 1936-1973. [Fig. 18] De asemenea, familia mamei sale este reprezentată prin suportul din senestra și prin cimier, preluate din blazonul familiei conților Mountbatten de Burma. [Fig. 19] În fine, în stema ducelui se regăsesc și legăturile sale cu familia regală britanică, prin prezența, în canton, a unui ecuson ce reia însemnele heraldice ale străbunicii sale, principesa Alice, căsătorită mare ducesă a Hessei și pe Rin, însă omițând ecusonul Casei de Wettin^[36].

Această stemă a fost însă considerată neadecvată, fiind schimbată în 1949 cu un însemn heraldic cu un scut mai puțin complicat, dar care reușea să puncteze cele mai importante titluri și relații genealogice ale ducelui de Edinburgh. Astfel, primul cartier reprezintă Danemarca, cel de-al doilea Grecia, urmând Battenberg și, în fine, Edinburgh. [Fig. 20]^[37]

Fig. 18. Stema Regatului Greciei între 1936-1973.

The Royal Forums.

Fig. 19. Stema contelui Louis Mountbatten de Burma.

Societatea de Heraldică și Genealogie a Universității din Cambridge.

Fig. 20. Stema principelui Filip, duce de Edinburgh.

College of Arms.

 

9. Principele Carol de Wales (regele Carol al III-lea), 1974

Născut cu numele de Charles Philip Arthur George în Palatul Buckingham din Londra la 14 noiembrie 1948, acesta a urcat pe tronul Marii Britanii și Irlandei de Nord în urma decesului mamei sale, la 8 septembrie 2022, după ce a purtat titlul de principe de Wales timp de mai bine de 64 de ani. Este actualul suveran al Regatului Unit.

A fost decorat cu Ordinul Elefantului în 1974, pe când era moștenitorul Coroanei Britanice. [Fig. 21] [Fig. 22]

Scut: Gotic, scartelat, cu ecuson; în I și IV, Regatul Angliei; în II, Regatul Scoției; în III, Regatul Irlandei; peste toate, un lambel de argint cu trei vârfuri. Ecusonul, gotic, scartelat; în I și IV, pe aur, un leu roșu, cu limba și ghearele azurii, trecând și privind, în II și III, pe roșu, un leu de aur, cu limba și ghearele azurii, trecând și privind (Principatul Wales). Sub scutul principal, un ecuson gotic, pe negru, 15 bezanți de aur (Ducatul Cornwall). Scutul și ecusoanele, timbrate de Coroana Principelui de Wales.

Cimier: Pe o coroană de principe britanic fiu al monarhului, leul Regatului Angliei, încoronat cu o coroană identică, încărcat cu lambelul din scut.

Insigne: La dextra, trei pene de struț trecând printr-o coroană de principe britanic fiu al suveranului, cu deviza ICH DIEN scrisă pe o panglică în culorile jartierei Ordinului Jartierei, iar la senestra un dragon roșu cu limba și ghearele albastre, trecând pe o terasă verde, încărcat cu lambelul din scut.

Decorații: În jurul scutului, jartiera Ordinului Jartierei.

Suporți: Pe arabescuri de aur, la dextra leul Regatului Angliei, încoronat cu o coroană de principe britanic fiu al monarhului, încărcat cu lambelul din scut, iar la senestra unicornul Regatului Scoției, încărcat cu un lambel identic.

Deviză: Pe un pergament, cu litere latine de aur: ICH DIEN.

Fig. 21. Stema principelui Carol de Wales, viitorul rege Carol al III-lea,

consemnată în armorialul Ordinului Elefantului.

Cancelaria Ordinelor Regale Daneze.

Fig. 22. Placa heraldică a principelui Carol de Wales, viitorul rege Carol al III-lea,

în capela Castelului Frederiksborg.

Cancelaria Ordinelor Regale Daneze.

Din punct de vedere heraldic, stema principelui Carol de Wales ca membru al Ordinului Elefantului nu diferă prea mult de însemnul clasic al moștenitorului tronului britanic^[38]. Remarcăm în schimb prezența unui ecuson nou în blazon, anume unul reprezentând Ducatul Cornwall [Fig. 23]^[39], titlu purtat de către Carol încă din 1952, când a devenit moștenitor al tronului, cu șase ani înainte de a fi desemnat principe de Wales. În orice caz, s-ar părea că la Cancelaria Ordinelor Regale Daneze a ajuns chiar copia oficială a stemei principelui Carol, [Fig. 24] care i-a fost apoi returnată^[40].

Fig. 23. Stema Ducatului de Cornwall.

Fig. 24. Stema principelui Carol de Wales.

Colecție privată.

*

Am văzut, în cele de mai sus, felul în care membrii Casei de Windsor, dinastia domnitoare britanică, au fost onorați în Regatul Danemarcei, prin admiterea în cel mai înalt ordin cavaleresc danez, Ordinul Elefantului.

Or, aceste decorări au avut și un rol diplomatic^[41], danezii reușind să și-i apropie pe britanici, în contextul relațiilor tot mai cordiale din secolul al XIX-lea. În acest context, nunta viitoarei regine Elisabeta a II-a cu ducele Filip de Edinburgh, născut cu titlul de principe al Greciei și Danemarcei, a contribuit și ea decisiv la strângerea legăturilor diplomatice dintre cele două națiuni. De altfel, regina Margareta a II-a a Danemarcei a efectuat vizite de stat în Regatul Unit în două rânduri, anume în 1974 și 2000, asemeni reginei Elisabeta a II-a, care a întreprins vizite cu caracter diplomatic la Copenhaga în 1957 și 1979. Exemplul le-a fost urmat de liderii politici, prim-miniștrii Danemarcei întâlnindu-se cu omologii lor britanicii în două rânduri, în 2010 și 2022.

Cele două state cooperează și militar, fiind membre fondatoare a N.A.T.O., prilej cu care forțele armate ale Regatului Unit și Danemarcei au întreprins acțiuni militare comune în Irak și Afganistan.

Bibliografie

*** Illustrated Catalogue of the Stall Plates of the Knights of the Most Honourable and Noble Order of the Garter, The Dean and Canons of Windsor, 2014.

ANDERSEN, Ronny, The Orders of the Elephant and of the Dannebrog, and Their Role in Diplomacy, în Antti Matikkala, Staffan Rosén, „Perspectives on the Honours Systems. Proceedings of the symposiums Swedish and Russian Orders 1700-2000 & The Honour of Diplomacy”, The Royal Swedish Academy of Letters, History and Antiquities.

BARTHOLDY, Nils G., Broderskab – selskab – ridderorden: Ordenernes ældste historie, în Mogens Bencard, Tage Kaarsted (ed.), „Fra Korsridder til Ridderkors: Elefantordenens og Dannebrogordenens historie”, Odense, 1993.

FRIAR, Stephen, The Sutton Companion to Heraldry, Sutton Publishing, 2004.

HEIN Jørgen, En elefant af purt guld: Ordens-tegnenes historie, în Mogens Bencard, Tage Kaarsted (ed.), „Fra Korsridder til Ridderkors: Elefantordenens og Dannebrogordenens historie”, Odense, 1993.

HUPP, Otto, Wappen von Sachsen, în „Münchener Kalender”, 1902.

MARKS, Richard, PAYNE, Ann, British heraldry from its origins to c. 1800, Published for The Trustees of the British Museum and the British Library by British Museum Publications Limited, London, 1978.

McGUIGAN, Jim, British Identity and ‘The People’s Princess’, în „The Sociological Review”, Volume 48, Issue 1, February 2000.

NEUBECKER, Ottfried, Le grand livre de l’héraldique. L’histoire, l’art et la science du blason, adaptation française de Roger Harmignies, Elsevier Séquoia, Bruxelles, 1977.

RAVEN-HILL, Leonard, A Good Riddance, în „Punch, or the London Charivari”, Vol. 152, June 27th, 1917.

RICCI, Isabella Massabò; CARASSI, Marco; GENTILE, Luisa Clotilde, Blu Rosso & Oro, Electa, Milano, 1998.

ROTHERY, Guy Cadogan, Concise Encyclopedia of Heraldry, Senate, London, 1995.

SLATER, Stephen, The Complete Book of Heraldry. An international history of heraldry and its contemporary uses, Hermes House, London, 2014.

STEVNSBORG, Lars, Kongeriget Danmarks ordener, medaljer og hæderstegn, Odense, 2005.

TIRON, Tudor-Radu, File de istorie diplomatică. Blazoane românești în cărțile heraldice ale ordinelor regale daneze (secolele al XIX-lea și al XX-lea), în „Acta Terrae Fogarasiensis”, VII, Editura Negru Vodă, Făgăraș, 2018.

[1] Autorul se folosește de acest prilej pentru a aduce mulțumiri domnilor David B. Appleton (Duncanville, Statele Unite ale Americii), Ronny Skov Andersen (Copenhaga, Regatul Danemarcei), Tudor-Radu Tiron (București) și Tudor Vișan-Miu (București) pentru întregul sprijin oferit în realizarea studiului de față.

[2] Pentru date suplimentare referitoare la istoria Ordinului Elefantului, v. Ronny Andersen, The Orders of the Elephant and of the Dannebrog, and Their Role in Diplomacy, în Antti Matikkala, Staffan Rosén (ed.), „Perspectives on the Honours Systems. Proceedings of the symposiums Swedish and Russian Orders 1700-2000 & The Honour of Diplomacy”, The Royal Swedish Academy of Letters, History and Antiquities, p. 139-153. În continuare: Andersen, The Orders of the Elephant and the Dannebrog.

[3] În studiul de față, numele monarhilor europeni sunt traduse în limba română, conform cutumelor.

[4] Cristian I de Oldenburg a fost rege al Danemarcei (1448-1481), rege al Norvegiei (1450-1481), rege al Suediei (1457-1481), precum și duce de Schleswig (în cadrul Regatului Danemarcei) și duce de Holstein (în cadrul Sfântului Imperiu Roman), titluri asociate șefilor Casei de Oldenburg.

[5] Nils G. Bartholdy, Broderskab – selskab – ridderorden: Ordenernes ældste historie, în Mogens Bencard, Tage Kaarsted (ed.), „Fra Korsridder til Ridderkors: Elefantordenens og Dannebrogordenens historie”, Odense, 1993, p. 9-55. În continuare: Bartholdy, Broderskab.

[6] Ioan I de Oldenburg a fost rege al Danemarcei (1481-1513), rege al Norvegiei (1483-1513) și rege al Suediei (1497-1513, cu numele regal de Ioan al II-lea).

[7] Bartholdy, Broderskab, p. 16.-17.

[8] Ibidem, p. 14.

[9] Frederic al II-lea de Oldenburg a fost rege al Danemarcei și rege al Norvegiei (1559-1588).

[10] Lars Stevnsborg, Kongeriget Danmarks ordener, medaljer og hæderstegn, Odense, 2005, p. 29-30. În continuare: Stevnsborg, Kongeriget Danmarks ordener.

[11] Cristian al IV-lea de Oldenburg a fost rege al Danemarcei și rege al Norvegiei (1588-1648).

[12] Frederic al III-lea de Oldenburg a fost rege al Danemarcei și rege al Norvegiei (1648-1670), principe-arhiepiscop de Bremen (1635-1645) și principe-episcop de Verden (1623-1629 și 1634-1644).

[13] Stevnsborg, Kongeriget Danmarks ordener, p. 32, 53. v. și Jørgen Hein, En elefant af purt guld: Ordens-tegnenes historie, în Mogens Bencard, Tage Kaarsted (ed.), „Fra Korsridder til Ridderkors: Elefantordenens og Dannebrogordenens historie”, Odense, 1993, p. 187-188.

[14] Cristian al V-lea de Oldenburg a fost rege al Danemarcei și rege al Norvegiei (1670-1699).

[15] Andersen, The Orders of the Elephant and the Dannebrog, p. 141.

[16] Tudor-Radu Tiron, File de istorie diplomatică. Blazoane românești în cărțile heraldice ale ordinelor regale daneze (secolele al XIX-lea și al XX-lea), în „Acta Terrae Fogarasiensis”, VII, Editura Negru Vodă, Făgăraș, 2018, p. 190. În continuare: Tiron, File de istorie diplomatică.

[17] Jim McGuigan, British Identity and ‘The People’s Princess’, în „The Sociological Review”, Volume 48, Issue 1, February 2000, p. 1-18.

[18] Leonard Raven-Hill, A Good Riddance, în „Punch, or the London Charivari”, Vol. 152, June 27th, 1917, p. 411.

[19] Tiron, File de istorie diplomatică, p. 187-214.

[20] Ibidem, p. 191.

[21] *** Illustrated Catalogue of the Stall Plates of the Knights of the Most Honourable and Noble Order of the Garter, The Dean and Canons of Windsor, 2014.

[22] Stephen Slater, The Complete Book of Heraldry. An international history of heraldry and its contemporary uses, Hermes House, London, 2014, p. 148-149. În continuare, Slater, The Complete Book of Heraldry.

[23] Isabella Massabò Ricci, Marco Carassi, Luisa Clotilde Gentile, Blu Rosso & Oro, Electa, Milano, 1998, p. 233.

[24] Ottfried Neubecker, Le grand livre de l’héraldique. L’histoire, l’art et la science du blason, adaptation française de Roger Harmignies, Elsevier Séquoia, Bruxelles, 1977, p. 215. În continuare: Neubecker, Le grand livre d’héraldique.

[25] College of Arms, College reference I.51/127.

[26] Richard Marks, Ann Payne, British heraldry from its origins to c. 1800, Published for The Trustees of the British Museum and the British Library by British Museum Publications Limited, London, 1978, p. 105.

[27] Stemele din armorial au fost obținute prin amabilitatea Cancelariei Ordinelor Regale Daneze.

[28] Otto Hupp, Wappen von Sachsen, în „Münchener Kalender”, 1902.

[29] Neubecker, Le grand livre d’héraldique, p. 96-99.

[30] Slater, The Complete Book of Heraldry, p. 137.

[31] Guy Cadogan Rothery, Concise Encyclopedia of Heraldry, Senate, London, 1995, p. 198-204.

[32] Ibidem, p. 190.

[33] Ibidem, p. 189.

[34] Corpus Christi College, Parker Library, MS 016II- Matthew Paris OSB, Chronica maiora II, f. 170r.

[35] Slater, The Complete Book of Heraldry, p. 112-113.

[36] Neubecker, Le grand livre d’héraldique, p. 96.

[37] College of Arms, College of Arms references: I.81/206 și 254.

[38] Stema clasică a principelui de Wales a fost discutată la punctul 2.

[39] Stephen Friar, The Sutton Companion to Heraldry, Sutton Publishing, 2004, p. 15.

[40] Relatat nouă de către Ronny Skov Andersen, pictorul heraldic regal de la Curtea Daneză.

[41] Tiron, File de istorie diplomatică, p. 195.