Oaspeți regali la nunta Principesei Elisabeta (20 noiembrie 1947) și prestigiul monarhiei britanice

[Royal wedding guests of Princess Elizabeth (20 November 1947) and the prestige of the British monarchy]

Tudor VIȘAN-MIU

Abstract

Royal weddings and funerals, rather than coronations, are usual moments of gathering for the monarchs. This is because no other monarch can be present when another sovereign is crowned, while no such restriction exists when one future or reigning monarch is married is buried. On 20 November 1947, Princess Elizabeth, heir presumptive to the British Throne, married Philip Mountbatten. The groom, born as a Prince in the Royal Family of Greece, first cousin to King Paul of Greece, was forced to renounce his former titles and religion, becoming a British subject. The list of royal wedding guests, compared to previous events, can give us an insight on the world monarchies’ state of affairs at that time. A special attention is given to the presence of King Michael of Romania, the last monarch on the Eastern side of the Iron Curtain, who used this occasion for political discussions regarding the situation of the Soviet-occupied Romania, hoping to receive any kind of advice. On 6 February 1952, Princess Elizabeth ascended the throne as Queen Elizabeth II, being crowned on 2 June 1953. Our paper will close with observations regarding the unanimous presence of European monarchs at Queen Elizabeth II’s state funerals on 19 September 2022.

Keywords: Cold War, Prince Philip Mountbatten, King Michael of Romania, royal coronation.

Reprezentarea monarhiilor la nunțile regale britanice, 1863-1947

În anul noiembrie 1947, pe continentul european existau douăsprezece monarhii constituționale, dintre care zece funcționează și astăzi[1]: Regatul Marii Britanii și Irlandei de Nord, Regatul Belgiei, Regatul Danemarcei, Regatul Norvegiei, Regatul Olandei, Regatul Spaniei (fără dinastie)[2], Regatul Suediei, Marele Ducat de Luxemburg, Principatul Liechtenstein, Principatul Monaco. Celelalte două, Regatul României și Regatul Greciei, se aflau în părți diferite ale Cortinei de Fier. În anii de după al Doilea Război Mondial, își încetaseră existența: în noiembrie 1945, Regatul Iugoslaviei; în ianuarie 1946, Regatul Albaniei; în februarie 1946, Regatul Ungariei (fără dinastie)[3]; în iunie 1946, Regatul Italiei; în septembrie 1946, Regatul Bulgariei.

Înainte de al Doilea Război Mondial, în Europa domneau 15 monarhi[4], iar înainte de Primul Război Mondial, 21[5]. În 1947 rămăseseră pe tron 11 suverani. Raportând aceste date[6] la listele de invitați regali la nunțile unor moștenitori ai Tronului Britanic[7], remarcăm următoarele:

(1) la 10 martie 1863, la nunta principelui de Wales (viitorul rege Edward al VII-lea) cu principesa Alexandra a Danemarcei, nu a fost prezent niciun monarh străin. Două monarhii au fost reprezentate de moștenitorii tronului: a Germaniei (cumnatul mirelui[8]) și a Danemarcei (tatăl miresei[9]); Belgia – de fratele regelui[10], iar restul, la nivel diplomatic.

(2) la 6 iulie 1893, la nunta ducelui de York (viitorul rege George al V-lea)[11] cu fiica unui nobil austriac (Mary de Teck), un singur monarh străin a fost prezent: regele Danemarcei (bunicul patern al mirelui)[12]. Rusia a fost reprezentată de moștenitorul tronului (viitorul împărat Nicolae al II-lea); Germania – de fratele împăratului[13], Belgia, de fiul moștenitorului prezumtiv (viitorul rege Albert I)[14], iar restul, la nivel diplomatic.

(3) la 26 aprilie 1923, la nunta ducelui de York (viitorul rege George al VI-lea) cu o aristocrată britanică (Elizabeth Bowes-Lyon), au fost prezenți patru monarhi străini: regele Danemarcei (Cristian al X-lea), regele Greciei (George al II-lea), regele Norvegiei (Haakon al VII-lea) și regele Spaniei (Alfonso al XIII-lea). România a fost reprezentată de regina consoartă (regina Maria) și de moștenitorul tronului (viitorul Carol al II-lea), Suedia de moștenitorul tronului (viitorul rege Gustav al VI-lea)[15], iar restul, la nivel diplomatic.

(4) în fine, la 20 noiembrie 1947, la nunta principesei Elisabeta cu Philip Mountbatten, au fost prezenți trei monarhi străini: regele Danemarcei (Frederic al IX-lea), regele Norvegiei (Haakon al VII-lea) și regele României (Mihai I). Belgia a fost reprezentată de regent[16]; Grecia – de regina consoartă[17]; Olanda, Luxemburg și Suedia, de moștenitorii tronului (viitoarea regină Juliana, viitorul mare duce Jean, viitorul rege Gustav VI).

Tabelul 1: Nivelul de reprezentare al monarhiilor europene la nunțile regale britanice

Contabilizând aceste date (vezi tabelul 1), remarcăm faptul că, pe măsură ce relațiile de înrudire între familiile regale au devenit tot mai complexe, nivelul de reprezentare la nunțile regale britanice a fost sporit.

Oaspeți regali în anul 1947

Dintre monarhii străini prezenți, cel mai longeviv era regele Haakon al VII-lea, întemeietorul dinastiei norvegiene, care domnea din 1905. Regele Frederic al IX-lea al Danemarcei domnea de șapte luni, ca și regele Paul al Greciei, prezent prin soția sa, regina Frederica. Contele de Flandra era regentul Belgiei de trei ani, din 1944. Toți reprezentau țări care fuseseră invadate de Germania în al Doilea Război Mondial. Regele Mihai, care domnea de șapte ani, din 1940, era singurul monarh care domnea în blocul statelor comuniste.

În privința moștenitorilor Tronului prezenți, aceștia erau succesorii următorilor monarhi: regina Wilhelmina a Olandei (domnea din 1890), regele Gustav al V-lea al Suediei (domnea din 1907) și marea ducesă Charlotte de Luxemburg (domnea din 1919).

Din partea familiilor regale foste domnitoare au participat regele Petru al II-lea al Iugoslaviei; văduva regelui Alfonso al XIII-lea al Spaniei, regina Ena (nepoata reginei Victoria) și infantele Juan, conte de Barcelona. Din afara Europei a fost prezent regele Faisal al II-lea al Irakului (aflat sub regență).

Regele Mihai și contactele sale politice

Nunțile și funeraliile regale, reunind pentru câteva zile șefi de stat și reprezentanții acestora, puteau oferi suveranilor care se confruntau cu situații grave pe plan intern sau extern ocazia unor tatonări mai directe decât cele permise prin canalele diplomatice obișnuite. De exemplu, regele Carol al II-lea al României a valorificat prezența sa în Marea Britanie cu prilejul funeraliilor regelui George al V-lea (28 ianuarie 1936) pentru întâlniri oficiale ce priveau interesele României[21].

Pentru regele Mihai, călătoria de la Londra din 1947 era prima deplasare externă de la instaurarea guvernului Groza, la 6 martie 1945. Era însoțit de regina-mamă Elena, care călătorise în străinătate mai recent. Din suita regală au făcut parte mareșalul Curții, Dimitrie Negel; aghiotantul regal generalul de brigadă Emilian Ionescu; doamna de onoare Elena Catargi; ofițerul de ordonanță Jacques Vergotti; și șeful Siguranței Palatului, Eugen Bianu.

Ajungând la Londra cu avionul în ziua de sâmbătă, 15 noiembrie 1947, Majestățile Lor și însoțitorii, deși aveau posibilitatea șederii la Palatul Buckingham, au preferat să se cazeze la Hotelul Claridges din Londra, „ca să nu fie stănjeniţi în diferitele deplasări pe care intenţionau să le facă în puţinul timp disponibil la Londra”[22].

„Un lucru mi se pare cert” – scria un însoțitor – „familia regală românească se află la Londra nu numai pentru a participa la ceremoniile căsătoriei, cât pentru a tatona părerile și eventualul sprijin politic occidental în legătură cu disputa dintre [regele] Mihai și guvern”[23]. În aceste discuții, vestita platitudine a diplomației englezești a strălucit din plin: cu prilejul unei recepții la Palatul Buckingham, prim-ministrul Clement Attlee a evitat să intre în amănuntele problemelor din România cu regele Mihai: suveranul „mărturisind că la București sunt destule puncte de neînțelegere între guvern și Tron, viitorul monarhiei fiind nesigur”, Attlee „se întoarce  brusc spre un tablou și-l întreabă pe [regele] Mihai ce părere are despre autorul celebrei pânze”[24]. La finalul discuției cu regele Mihai, diplomatul american Lewis Williams Douglas, ambasador la Londra de opt luni, s-a mărginit să comenteze: „Wait and see!”[25], sfătuindu-l să nu se grăbească să se înapoieze în ţară.

Cu prilejul festivităților de la Londra, regele Mihai a cunoscut-o, la o recepție oferită de familia regală de Luxemburg, pe principesa Ana de Bourbon-Parma, cu care s-a logodit ulterior.

Prestigiul monarhiei britanice după anul 1947

La 29 iulie 1981, principele de Wales (actualul rege Carol al III-lea) s-a căsătorit cu Diana Spencer, iar, la 29 aprilie 2011, principele William (fiul moștenitorului tronului) s-a căsătorit cu Catherine Middleton. La ambele nunți au fost reprezentate toate dinastiile domnitoare europene[26], cu o excepție (în 1981 Spania, în 2011 Liechtenstein)[27].

La nunta din 1981 au fost prezenți opt suverani străini: regele Belgiei (Baudouin I), regina Danemarcei (Margareta a II-a), regina Olandei (Beatrice), regele Norvegiei (Olaf al V-lea), regele Suediei (Carol al XVI-lea). marele duce de Luxemburg (Jean) și principele de Liechtenstein (Franz Iosef al II-lea). Principele de Monaco a fost reprezentat de soția sa[28].

La nunta din 2011 au fost prezenți patru suverani străini: regina Danemarcei (Margareta a II-a), regele Norvegiei (Harald al V-lea), marele duce de Luxemburg (Henri) și principele de Monaco (Albert al II-lea). Belgia și Olanda au fost reprezentate de moștenitorii tronului (actuallii regi Filip și Wilhelm-Alexandru), ca și Suedia[29], iar Spania, de regina consoartă[30]. Ceilalți suverani au lipsit mai degrabă din cauza datei[31].

La 19 septembrie 2022, la funeraliile de stat reginei Elisabeta a II-a, toți monarhii europeni au fost prezenți la Londra. Putem vorbi, prin urmare, despre cea mai largă participare regală la funeraliile unui suveran britanic[32]. Defunctei suverane – cel mai longeviv monarh al secolelor XX-XXI – i se datorează, negreșit, aducerea prestigiului monarhiei britanice la un nivel la care nu titlurile imperiale, ci valorile Coroanei se constituie într-un model și un reper.

Anexe

Anexa 1: Nivelul de reprezentare al dinastiilor europene la nunțile regale britanice, 1863-1947

Anexa 2: Nivelul de reprezentare al dinastiilor europene la nunțile regale britanice după 1947

Anexa 3: Nivelul de reprezentare al dinastiilor europene la funeraliile suveranilor britanici

Bibliografie:

Lucrări publicate:

CÎRSTEA, Marusia, Din istoria relațiilor anglo-român ( 1936-1939), Editura Mica Valahie, București, 2004.

IONESCU, Emilian, Contemporan cu veacul douăzeci, Editura Militară, Bucureşti, 1983.

VERGOTTI, Jacques, Fără drept de înapoiere în ţară. Amintiri, Editura Albatros, Bucureşti, 2000.

CONRADI, Peter, Peter, Supraviețuitorii: monarhia la începutul secolului XXI, trad. Diana Mihaela Bălteanu, cu un cuvânt înainte și un capitol despre monarhia română de Adrian Cioroianu, Editura Corint, București, 2013.

Resurse electronice:

Royal Collection Trust, „Royal weddings 1840-1947: From Queen Victoria to Queen Elizabeth II”, https://www.rct.uk/collection/themes/exhibitions/royal-weddings-1840-1947/inner-hall (accesat 23 ianuarie 2023).

Wikipedia: „Wedding of Albert Edward, Prince of Wales, and Princess Alexandra of Denmark”[39], „Wedding of Prince George, Duke of York, and Princess Mary of Teck”[40], „Wedding of Prince Albert, Duke of York, and Lady Elizabeth Bowes-Lyon”[41], „Wedding of Princess Elizabeth and Philip Mountbatten”[42], „Wedding of Prince Charles and Lady Diana Spencer”[43], „Wedding of Prince William and Catherine Middleton”[44], „Death and state funeral of Queen Victoria”[45], „Death and state funeral of Edward VII”[46], „Death and state funeral of George V”[47], „Death and state funeral of George VI”[48], „List of dignitaries at the state funeral of Elizabeth II”[49] (linkuri verificate 19 februarie 2023).

[1] Peter Conradi, Supraviețuitorii: monarhia la începutul secolului XXI, trad. Diana Mihaela Bălteanu, cu un cuvânt înainte și un capitol despre monarhia română de Adrian Cioroianu, Editura Corint, București, 2013.

[2] Printr-un referendum desfășurat în iulie 1947, Spania a revenit la un principiu monarhic: la sfârșitul vieții sale, Franco, șeful statului spaniol, urma să aducă un monarh pe Tronul Spaniei.

[3] Din 1920, amiralul Horthy a condus Ungaria ca regent. În perioada interbelică, statele „Micii Înțelegeri” s-au opus unei restaurații habsburgice la Budapesta.

[4] Nu am numărat Spania și Ungaria.

[5] Nu am numărat monarhii care domneau în cadrul Imperiului Germaniei domneau, pe lângă împăratul Germaniei (regele Prusiei): trei regi, șase mari duci, cinci duci și șase principi suverani.

[6] Vezi Tabelul 1.

[7] Anterior anului 1947, ultima nuntă a moștenitorului Tronului petrecută în timpul vieții suveranului britanic a fost cea din 1863, a principelui de Wales (viitorul rege Edward al VII-lea) cu principesa Alexandra (fiica moștenitorului prezumptiv al tronului danez, viitorul rege Cristian al IX-lea).

[8] Viitorul împărat Friedrich al III-lea, căsătorit în 1858 cu principesa regală Victoria.

[9] Viitorul rege Cristian al IX-lea.

[10] Principele Filip, conte de Flandra, din 1869 moștenitor prezumtiv al tronului belgian.

[11] Regina Victoria era în viață, moștenitorul ei fiind Principele de Wales (viitorul rege Edward al VII-lea).

[12] Regele Cristian al IX-lea (1863-1906) a urmat pe tronul Danemarcei opt luni după căsătoria fiicei sale cu principele de Wales.

[13] Principele Henric (1862–1929), fratele împăratului Wilhelm al II-lea.

[14] Principele Albert era fiul contelui de Flandra – fratele regelui Leopold al II-lea (1865-1909), devenit moștenitorul său prezumtiv după moartea unicului său fiu legitim. Contele de Flandra a murit în 1905, înaintea fratelui său.

[15] Familia regală română a fost reprezentată și de regina Maria.

[16] În anii 1944-1950, principele Charles, conte de Flandra, a fost regentul Belgiei, în timpul în care fratelui său, regele Leopold al III-lea, i-a fost interzis să revină în țară.

[17] Frederica a Greciei (1914-1981), soția regelui Paul al Greciei (1947-1964).

[18] Nu am socotit Monaco și Liechtenstein, care nu au avut misiuni diplomatice permanente în Marea Britanie. Pentru detalii vezi Anexa 1.

[19] Am menționat un singur nivel de reprezentare.

[20] Belgia, Danemarca, Grecia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, România, Suedia.; ulterior, ambasadorul britanic în Belgia a reprezentat Regatul Unit și în Luxemburg până în 1944,. În

[21] Marusia Cîrstea, Din istoria relațiilor anglo-român ( 1936-1939), Editura Mica Valahie, București, 2004, pp. 112-113.

[22] Jacques Vergotti, Fără drept de înapoiere în ţară. Amintiri, Editura Albatros, Bucureşti, 2000, p. 122.

[23] Emilian Ionescu, Contemporan cu veacul douăzeci, Editura Militară, Bucureşti, 1983, p. 209.

[24] Ibidem, pp. 209-210.

[25] Jacques Vergotti, Amintiri, p. 125.

[26] În 1973, regele Constantin al II-lea a fost detronat iar monarhia a fost abolită în Grecia. În 1975, regele Juan Carlos I a urcat pe tronul Spaniei.

[27] Vezi Anexa 2.

[28] Grace de Monaco (1929-1982), fostă actriță americană, consoarta principelui Rainier al III-lea (1949-2005).

[29] Victoria a Suediei (1977), fiica regelui Carol al XVI-lea al Suediei (domnește din 1973).

[30] Sofia a Spaniei (1939), principesă greacă, consoarta regelui Ioan Carol I al Spaniei (1975-2014).

[31] În preajma nunții a avut loc beatificarea papei Ioan Paul al II-lea (la care au participat regele Belgiei, principele de Liechtenstein, principele moștenitor al Spaniei), ziua națională a Olandei, aniversarea regelui Norvegiei etc.

[32] Vezi Anexa 3 pentru nivelul de reprezentare la funeraliile suveranilor britanici: Victoria (2 februarie 1901), Eduard al VII-lea (20 mai 1910), George al V-lea (28 ianuarie 1936), George al VI-lea (15 februarie 1952).

[33] Am marcat cu o culoare gri deschis căsuțele aferente anilor în care dinastia reprezentativă se afla pe tronul țării amintite. Am notat numai statele suverane.

[34] În 1863 domnea încă casa de Oldenburg. Desemnat moștenitor al regelui Frederic al VII-lea, care nu avea urmași, Cristian al IX-lea a întemeiat dinastia de Glücksburg.

[35] George I a fost ales regele Greciei la 18/30 martie 1863 (două săptămâni după nunta principelui de Wales).

[36] Până în 1890, regele Olandei era și mare duce de Luxemburg.

[37] În 1893 domnea încă dinastia Obrenovici.

[38] Nu am menționat reprezentarea la nivel diplomatic.

[39] Paginile citate au liste cu invitații prezenți. https://en.wikipedia.org/wiki/Wedding_of_Albert_Edward,_Prince_of_Wales,_and_Princess_Alexandra_of_Denmark.

[40] https://en.wikipedia.org/wiki/Wedding_of_Prince_George,_Duke_of_York,_and_Princess_Mary_of_Teck.

[41] https://en.wikipedia.org/wiki/Wedding_of_Prince_Albert,_Duke_of_York,_and_Lady_Elizabeth_Bowes-Lyon. Din pagină lipsește o lipsă cu invitați; am preluat aceste date de la: https://www.unofficialroyalty.com/wedding-of-king-george-vi-of-the-united-kingdom-and-lady-elizabeth-bowes-lyon/.

[42] https://en.wikipedia.org/wiki/Wedding_of_Princess_Elizabeth_and_Philip_Mountbatten.

[43] https://en.wikipedia.org/wiki/Wedding_of_Prince_Charles_and_Lady_Diana_Spencer.

[44] https://en.wikipedia.org/wiki/Wedding_of_Prince_William_and_Catherine_Middleton.

[45] https://en.wikipedia.org/wiki/Death_and_state_funeral_of_Queen_Victoria.

[46] https://en.wikipedia.org/wiki/Death_and_state_funeral_of_Edward_VII.

[47] https://en.wikipedia.org/wiki/Death_and_state_funeral_of_George_V.

[48] https://en.wikipedia.org/wiki/Death_and_state_funeral_of_George_VI.

[49] https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_dignitaries_at_the_state_funeral_of_Elizabeth_II.