Învățământul superior privat din Franța

[Private Higher Education in France]

Cristian BOCANCEA

Abstract: French higher education, with a tradition of nine centuries, stood out in its modern period through a pronounced statism. Although the state has regulated the organization of free (private) universities ever since 1875, shortly after (in 1880) it forbade them from using the name “university” as well as from issuing national diplomas. The institutions of private education were going to be called “superior schools” or “institutes”. Paradoxically, the category of “schools” also comprises approximately 50 of so-called “hautes écoles” or“écoles nationales”, which have either a private or a public regime and form the elite of French education (through extremely selective recruitment and quality of education). Currently, it is rather easy to set up private academic institutions, but they need to undergo a rigorous process of quality assessment and to cooperate with state universities or state higher schools to be able to issue state recognized diplomas. Starting with 2013, the Education Code established the category of “private higher education institutions of general interest (EESPIG), whose diplomas are recognized at a national level and which receive a modest allowance from the state.

Keywords: diplomă națională, haute école, învățământ superior privat, școală superioară, universitate.

Cum am cunoscut lumea universitară franceză

În toamna lui 1990, la început de noiembrie, am ajuns la Toulouse, ca bursier al statului francez, pentru a studia sistemele locale de putere (aflate la începutul descentralizării), în cadrul unui program de DEA (diplôme d’études approfondies – echivalentul actual al anului al doilea de masterat). Cu uriașul geaman­tan pe care îl cărasem după mine schimbând cinci trenuri aglo­merate, pe parcursul a șaptezeci de ore chinuitoare, m-am trezit în fața CROUS (Centre régional des œuvres universitaires et scolaires), un serviciu de asistență pentru stu­denții francezi și străini în materie de burse, cazare, restaurante studen­țești, asigurări de sănătate, mobi­litate academică, integrare culturală etc. Spre mirarea mea de est-euro­pean, crescut în paradigma lentorii aparatului birocratic, am fost preluat imediat de directoarea instituției, apoi de o funcționară care avea „în așteptare” dosarul meu. Le-am dat pașaportul și invitația semnată de ministrul de externe, Roland Dumas. Am completat rapid niște formulare, după care mi s-a dat cheia de la camera ce-mi fusese rezervată în Rezidența academică „Arsénal”, pe malul fluviului Garonne. Într-un plic, am primit documentele nece

­sare pentru a merge la Prefectură, unde urma să mi se elibereze Cartea de sejur (actul de identitate care îmi permitea să locuiesc pe teritoriul Franței vreme de un an), precum și documentele necesare deschiderii unui cont bancar. Alt plic conținea bursa pentru luna noiembrie și o primă de instalare consistentă. Am luat dosarul cu toate documentele și, cu bagajul după mine, am mers câteva sute de metri până la clădirea unde urma să locuiesc. Administra­torul mi-a explicat pe scurt regulile locului și m-a condus la cameră. Am examinat rapid incinta: la intrare, o chicinetă și un dulap uriaș, cu uși glisante; după un grilaj de lemn, se afla camera propriu-zisă, cu un pat, un birou lung, un scaun și un fotoliu; de la fereastră, vedeam malul flu­viului și zidurile unei biserici vechi. Nu trecuse decât o oră de când intrasem în contact cu personalul CROUS și deja mă aflam într-o cameră confortabilă, cu o grămadă de bani în buzunar, dar și cu enorm de multe necunoscute. Practic, plonjasem într-un sistem universitar despre care nu aveam multe infor­mații; știam doar că Universitatea din Toulouse fusese fondată în 1229, urmând celei din Paris (1150). Tot restul trebuia descoperit…

Franța fusese mereu pentru mine (ca pentru mulți alți români, de altfel) un reper al culturii universale. Chiar sub regimul totalitar naționa­list, de care abia scăpasem, ni se inoculase respectul pentru civilizația franceză și ni se spusese că, în materie educațională, România mo­dernă preluase multe elemente din modelul francez (ca să nu mai vorbim de nenumăratele personali­tăți ale culturii române de dinainte de comunism, care se formaseră în universitățile pariziene). Dar, pe par­cursul deceniilor postbelice, înglo­bați în sfera de influență sovietică, încetasem să menținem „alinierea” sistemului nostru academic la cel din Hexagon: de exemplu, nu aveam treptele universitare BAC+2 (cu variantele: DEUG – Diplôme d’étu­des universitaires generals; BTS – Brevet de technicien supérieur; DUT – Diplôme universitaire de techno­logie; DEUST – Diplôme d’études universitaires scientifiques et techni­ques), BAC+3 (licența, cu variantele „licence” și „licence profession­nelle”), BAC+4 (Maîtrise – master, anul 1) și BAC+5 (anul 2 de master, materializat, după caz, în DEA – diplôme d’études approfondies, DESS – diplôme d’études supéri­eures spécialisées și DI – diplôme d’ingénieur). Față de mulțimea de diplome care stătea în fața absolven­tului de liceu posesor de bacalaureat din Franța, cu durate de formare adaptate unor ținte profesionale bine dozate, în România sfârșitului de eră comunistă exista doar licența (cu studii de 4 sau 5 ani), după care urma (pentru foarte puțini „noro

­coși”, agreați de Partid) doctoratul (echivalentul pentru BAC+8 din sistemul francez).

„Fragmentările” enumerate mai sus erau greu de înțeles pentru mine, în primele luni de studenție franțu­zească: cum să te numești „om cu studii superioare” având doar o diplomă de BAC+2? Apoi, în baza cărui fundament curricular aveai dreptul să te miști relativ liber între specializări, pe măsura trecerii la un nou nivel de școlaritate? Îmi amin­tesc, de exemplu, faptul că în grupa mea de DEA în științe politice aveam puțini colegi care urmaseră Institutul de Studii Politice (licență de 3 ani) și ulterior un an de „maîtrise” (eventual în aceeași specializare); în fapt, cei mai mulți dintre ei aveau studii de drept, economie, sociolo­gie, istorie, filoso­fie, literatură con­temporană etc., „bifând” pe parcurs cel puțin două dintre domeniile enumerate (e adevă­rat că și eu făcusem la Universitatea din Iași 4 ani de dublă specializare – filosofie și istorie –, înscriindu-mă astfel în modelul general al grupei).

Nu am reușit (și nici nu mi-am propus) să înțeleg pe deplin sistemul academic francez, în anul petrecut la Toulouse, căci la vârsta aceea aveam și alte priorități lumești. Dar, în pofida relativului meu dezinteres față de structura de ansamblu, am rămas legat mult timp de acel sistem, în care am susținut docto­ratul în științe politice (1997), sub coordonarea Profesorului Jean-Claude Lugan, cunoscut sociolog sistemist. Legăturile mi-au fost consolidate prin bursele Programului Tempus, la Université des Sciences et Technologies din Lille (1995) și la Université Paris-Sud (1997). Nu în ultimul rând, am păstrat contactul instituțional cu Franța universitară prin apartenența mea la Association internationale des sociologues de langue française (AISLF), care are sediul la Toulouse. Toate aceste experiențe mi-au lămurit, treptat, complicatul tablou al învățământului superior francez, despre care am crezut, până prin 1995, că este exclusiv „de stat”.

La finele anului 1995, după sta­giul academic pe care l-am efectuat la Lille, am participat la reuniunea de la Strasbourg a Federației Europene a Școlilor (FEDE), asociație a instituțiilor private de învățământ superior la care era afiliată și Universitatea „Petre Andrei”. Acolo am luat cunoștință de mulțimea de „școli superioare” care formau spe­cialiști în aproape toate domeniile, mai puțin (sau foarte rar) în cele „umaniste”. Specificul acelor insti­tuții era dat de faptul că funcționau în regim privat, fără imixtiunea statului, dar și fără „confirmarea” sau susținerea sa de orice fel. Diplo­mele de comerț, turism, marketing, tehnologii, gestionarea resurselor umane, comunicații, jurnalism, la care s-au adăugat, în timp, cele de dezvoltare durabilă, securitatea me­diului, E-Business etc. (în total, aproximativ 140 de specializări, în cadrul a 12 filiere de excelență) emise de respectivele școli afiliate la FEDE nu aveau clasicele „antete”

statale, cu sigla Ministerului Educației, chiar dacă ele își ali­niaseră riguros școlarizarea la cadrele ECTS (Système Européen de Transfert et d’Accumulation de Crédits) și la standardele EEES (Espace Européen de l’Enseignement Supérieur). Cu toate acestea, era vorba despre niște acte de studii recunoscute și agreate de asociațiile profesionale și de angajatorii direcți. Sincer vorbind, în cele două zile cât am participat la reuniunea FEDE, m-am simțit stin­gher și lipsit de repere: oamenii cu care comunicam (eleganți, bine situați în filierele lor profesionale, eficienți și gata oricând să genereze „afaceri educaționale”) nu semănau deloc cu cei din casta universitară franțuzească tradițională, nici chiar cu cei din România, unde câțiva profesori cu inițiativă capitalistă de la instituțiile de stat fondaseră deja universități private. Șefii de „școli superioare FEDE” (purtând titu­latura de „Președinte”) erau niște „afaceriști” în sensul bun al terme­nului, care lucrau într-un mediu concurențial autentic, pentru a da absolvenți de calitate pe piața euro­peană a forței de muncă.

Din dialogurile reuniunii FEDE, am înțeles că școlile membre (din spațiul occidental) nu se raportau în niciun fel la state și la ministerele educației. Preocuparea lor era aceea de a forma competențe, de a da absolvenților șansa inserției rapide în piața muncii, printr-o cooperare constantă și extinsă cu marile orga­nizații profesionale și cu așa-nu­mitele „confederații” în care ele erau reunite, pe domenii de activitate; acest tip de relații între formatori și angajatori îmi evoca spiritul breslelor de odinioară. Prin contrast, educația superioară din universitățile de stat părea să se facă în principal pentru a perpetua sistemul academic cu privilegiile lui societale, fie și cu riscul unei defazări față de nevoile reale de profesionalizare. Am plecat de la Strasbourg cu sentimente amestecate: pe de o parte, intuiam importanța și eficiența programelor educaționale universitare mai scurte, cu finalitate practică imediată; pe de altă parte, mă simțeam solidar cu sistemul academic tradițional, care dădea diplome certificate / garantate de stat, după un parcurs educațional de cel puțin trei ani. În acel context, mi se părea simplu de explicat de ce instituțiile private se numeau doar „școli”, în timp ce noi, ceilalți ocu­panți ai spațiului educațional supe­rior, purtam cu mândrie numele de „universități”.

Învățământul superior francez – un complicat sistem de „școli” și „universități”

Sistemul de învățământ superior din Franța are o lungă, bogată și controversată istorie, care necesită nu numai o cercetare a evoluției sale instituționale pe parcursul celor nouă secole de existență, ci și o ana­liză de tip sociologic, aptă să pună în lumină caracteristicile sale de „uni

­vers” aparte în cadrul societății fran­ceze. Prima universitate franceză a fost fondată la Paris, în jurul anului 1150, prin reunirea școlii teologice de la Notre-Dame (aflată sub auto­ritate episcopală) cu școlile de logică și dialectică situate pe colina numită Montagne Sainte-Geneviève (școli laice, nesubordonate vreunei auto­rități). În anul 1229 a fost creată Universitatea din Toulouse, apoi în 1289 Universitatea din Montpellier; pe parcursul următoarelor trei se­cole, au apărut multe alte univer­sități, în marile orașe ale regatului. Toate aveau o origine „privată” și nu se subordonau statului.

Înainte de Revoluția de la 1789, Franța avea 22 de universități, în aproape toate funcționând câte patru facultăți: teologia, dreptul, medicina și artele. Educația începea pe la vârsta de 10 ani în cadrul facultăților de arte, care aveau astfel un rol de învățământ secundar; școlarii își obțineau titlul de „maître ès arts” pe la 18 ani. Apoi se puteau înscrie în una dintre facultățile „superioare” (teologie, drept și medicină), unde educația dura până la vârsta de 22 de ani. Înlăturând privilegiile ecle­ziastice și clamând egalitatea și accesul liber al tuturor la educație, Revoluția a desființat universitățile (privite ca simboluri ale Vechiul Regim, impregnate de loialism și valori religioase), înlocuindu-le cu niște „școli speciale” de geometrie și mecanică, astronomie, istorie natu­rală, medicină umană și veterinară, economie rurală, științe politice, arte etc., care ar fi trebuit să ducă stin­dardul progresului științific, al raționalismului și laicității.

În 1808, Napoleon reorganizează învățământul superior în cadrul unor facultăți de drept, medicină, arte, științe și teologie, reunite într-o mare „Universitate imperială”. Dar, în 1815, restaurația decide scindarea Universității în 27 de instituții re­gionale. Revenirea pe tron a împă­ratului a împiedicat aplicarea pla­nului de descentralizare. Era clar astfel că soarta universităților depin­dea de viziunea educațională a celor care dețineau puterea la Paris.

Schimbările în materie de orga­nizare instituțională au fost multe și nu totdeauna fericite, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Astfel, anul 1850 aduce cu sine dispariția termenului de universitate din sistemul educațional al celei de-a Doua Republici. Apoi, în timpul lui Napoleon al II-lea, învățământul superior devine monopol de stat (1852). Sub autoritatea Republicii a III-a, Legea Wallon (1875) elimină monopolul de stat în învățământul superior, dând drept de funcționare unor „universități libere” (cu con­diția de a avea cel puțin trei fa­cultăți). În acest context politic, apar primele cinci universități private franceze, la Paris, Lille, Lyon, Angers și Toulouse. Lucrurile s-au schimbat însă din nou, destul de repede: legea din 18 martie 1880, deși nu interzicea în principiu existența universităților private, nu le mai permitea folosirea numelui de „universitate”; această interdicție este valabilă și în prezent (în Codul actual al educației, găsim respectiva reglementare în cuprinsul articolului

L731-14), instituțiile private de în­vă­țământ superior numindu-se „școli”, „școli superioare” sau „institute”.

Numele de „școală” nu a fost rezervat însă instituțiilor private. Sistemul academic francez este alcă­tuit actualmente din 66 de univer­sități publice (cu numeroase spe­cializări, în toate domeniile, organi­zate pe structura europeană Licență-Master-Doctorat), 50 de „Grandes Écoles” (instituții foarte selective, de mare prestigiu, unele fiind publice, iar altele private) și peste 200 de instituții private numite, de regulă, „Écoles supérieures”.

Examinând mai în detaliu această rețea, observăm că cele 66 de uni­versități publice¹ au, așa cum spuneam anterior, structuri și funcții similare cu cele de la noi și din tot spațiul european, constituind „gro­sul” educației superioare din Franța. Un statut special, pe care trebuie să-l lămurim, îl au însă „Marile Școli” (Grandes Écoles). Din această categorie prestigioasă și elitistă, fac parte instituții civile și militare, publice și private, precum: École Polytechnique, École des Mines, Saint-Cyr (instituție militară), École Normale Supérieure, Hautes Écoles de Commerce, Instituts d’études poli­tiques (IEP), École de la Magistrature, École Nationale d’Administration², les Hautes Études en Santé Pu­blique, École Nationale Supérieure d’Architecture, École d’Arts et Métiers, École Nationale Supérieure de la police etc. Multe dintre insti­tuțiile enumerate funcționează sub „protecția” unui minister (Sănătate, Justiție, Armată), în raport de do­meniul profesional, pregătindu-i pe viitorii ocupanți ai funcțiilor publice de top din statul francez, precum și ai funcțiilor manageriale principale din economie. Accesul într-o astfel de școală este condiționat, de regulă, de parcurgerea unui ciclu post-BAC de „clase preparatorii” și de trecerea printr-un examen de selecție extrem de dur (prin contrast, universitățile clasice nu dau concursuri de ad­mitere, în majoritatea cazurilor accesul depinzând doar de diploma de bacalaureat). Diplomele emise de marile școli (unele fiind certificate și de către stat, altele fără o astfel de „etichetă”, fiindu-le suficient pro­priul prestigiu) sunt un atu profe­sional extraordinar pentru posesorii lor; în plus, ca absolvent al unei asemenea instituții, ai șansa de a beneficia de susținerea celor din „casta alumnilor”, care formează o rețea de influență și de „pilotaj” profesional.

Opțiunea pentru universitățile obișnuite sau pentru marile școli naționale nu ține doar de aspirațiile viitorilor studenți, ci și de capa­ci­tatea lor financiară. Astfel, înscri­e­rea la o universitate publică poate să nu coste nimic sau să presupună un cost anual modic: 170 euro pentru nivelul licenței, până la 250 de euro în cazul studiilor de masterat, 600 de euro pentru studiile inginerești și 380 de euro pentru nivelul doctoral (aceste sume îi vizează doar pe studenții francezi și comunitari; studenții extracomunitari achită 2 770 de euro pentru un an de licență și 3 770 de euro pentru un an de masterat); marile școli au însă taxe destul de mari, media lor situându-se între 6 000 și 8 000 de euro anual (la unele atingând 15 000 de euro).

Cât privește grupul numeros al școlilor superioare private, acesta cuprinde trei mari categorii: insti­tuțiile private de învățământ superior tehnic (în număr de 93, la începutul anului universitar 2020-2021)³; instituțiile private de învăță­mânt superior libere (72 la număr⁴); instituțiile de învățământ superior privat de interes general (un număr de 65 de instituții acreditate pentru anul 2020-2021⁵).

Reglementarea legală a învăță­mântului superior privat din Franța

Crearea unei instituții de învă­țământ superior privat pe teritoriul Franței nu este un lucru foarte com­plicat. Condițiile au rămas aproape neschimbate, de la Legea din 12 iulie 1875, care reglementa situația învățământului superior liber. În prezent, Codul educației stabilește că francezii și cetățenii țărilor UE și ai spațiului economic european pot să creeze astfel de instituții depu­nând o declarație de deschidere la rectoratul regiunii academice⁶, la reprezentantul Statului în departa­ment (prefectul), precum și la Procurorul Republicii. Alte categorii de cetățeni (non-comunitari) au nevoie și de o autorizare specială ministerială, pentru a putea deschide o instituție de învățământ (universi­tară sau preuniversitară).

Declarația către rectorul regiunii academice trebuie să cuprindă: de­nu­mirea viitoarei instituții, motivele sociale pentru care este înființată, adresa la care va funcționa (caracte­rul privat al clădirii apărând fără nicio ambiguitate, însă fără obligati­vitatea ca spațiul de învățământ să fie în proprietatea instituției, existând varianta închirierii acestuia) și obiectele de studiu. Declarația va fi semnată de către cei trei admi­nistratori (orice instituție de acest tip trebuind să fie administrată de cel puțin trei persoane) și va fi acom­paniată de un dosar cu următorul conținut: două copii după declarația de înființare a instituției; dovada depunerii declarației la primarul localității de reședință, la prefect și la procurorul general; documente de prezentare a instituției (numele com­plet, siglă, un eventual nume uzual, adresa completă, telefon, fax, e-mail, site internet, planul clădirilor în care se va desfășura învățământul și avizul de siguranță, elementele de comunicare și publicitate folosite de instituție, politica instituțională). În dosar se vor regăsi și documentele declaranților (copiile cărților lor de identitate, calitatea persoanelor decla­rante, domiciliul, copiile actelor de naștere, extrasele de cazier judiciar eliberate de cel mult trei luni); dacă inițiatorul este o organizație / per­soană morală / agent economic etc., se va prezenta statutul său și extrasul de la registrul comerțului.

Cât privește viitorul director al instituției (cetățean francez sau UE), acesta trebuie să aibă minimum 25 de ani și să dețină calificările sau titlurile ce-i permit să fie profesor la nivelul cel mai înalt de pregătire pe care îl propune instituția; directorul trebuie să fi profesat ca și cadru didactic minimum 5 ani la nivelul de studii pe care urmează să îl conducă; se vor depune documentele de iden­titate și cazierul directorului, cópii după diplome și titluri, curriculum vitae cu activitatea din ultimii 10 ani.

Personalul didactic (format din cetățeni francezi și UE sau din străini cu autorizație specială) al viitoarei instituții trebuie să aibă vârsta minimă de 21 de ani, diplo­mele și titlurile care îi permit să ocupe funcția didactică de la același nivel din învățământul public; se vor prezenta documentele personale și cazierele eliberate cu cel mult trei luni în urmă, cópii după diplome și titluri, iar pentru profesorii din învă­ță­mântul public – avizul recto­rului academiei de a preda și în privat.

În privința învățământului preco­nizat să fie organizat, se vor pune la dosar următoarele documente: lista profesorilor care vor desfășura acti­vități didactice; lista programelor de studii; o notă asupra examenelor pregătite, a certificatelor și atesta­telor eliberate, precum și un tipizat al acelor documente; nivelul de studii; durata totală a formării; publicul țintă – categorii de vârstă, nivelul de recrutare – și efectivele ce vor fi școlarizate. După depunerea dosarului complet, se așteaptă două luni pentru eventualele opoziții for­mulate în legătură cu cererea. Apoi se obține avizul de funcționare.

Ca regulă generală, instituțiile private nu au dreptul de a emite diplome naționale (licență, master, doctorat), dar fiecare categorie de instituție privată de învățământ superior are un specific al emiterii și acordării de diplome. Astfel, insti­tuțiile private de învățământ supe­rior libere (în rândul cărora se află și institutele catolice), deși nu pot acorda diplome naționale, pot să co­opereze cu instituții publice pentru a le permite studenților lor să dea exa­menele pentru o diplomă națională. Situația aceasta seamănă cu aceea a programelor de licență autorizate pro­vizoriu în cadrul instituțiilor pri­vate de învățământ superior din România, ai căror absolvenți pot da examenul de licență la o universitate de stat sau la o universitate privată acreditată (cu programul de licență acreditat, de asemenea).

Instituțiile private de învățământ superior tehnic (cu precădere școli de inginerie, comerț și gestiune) se află în una din următoarele situații: fie Ministerul le-a certificat sau vizat diplomele; fie Ministerul le-a recu­noscut diplomele, garantând pentru calitatea educației desfășurate de respectivele instituții (recunoașterea privește însă instituția, nu diplomele ca atare). Vizarea / recunoașterea se face numai după evaluarea periodică de către Comisia Titlurilor de Ingi­ner⁷, respectiv de către Comisia de Eva­­luare a Diplomelor și Formă­rilor în domeniul Gestiunii⁸, a calității activității desfășurate de insti

­tuția privată.

Într-o situație similară privind recunoașterea diplomelor se află și instituțiile de învățământ superior privat de interes general. După promulgarea Legii din 22 iulie 2013 a învățământului superior și cerce­tării (așa-numita „Legea Fioraso”, care a modificat Codul educației, prin introducerea articolelor de la L732-1 până la L732-3), a fost creată o categorie specială de insti­tuții private: instituțiile de învăță­mânt superior privat de interes general (Établissements d’enseigne­ment supérieur privés d’intérêt général – EESPIG). Acestea pot avea numai scop non-lucrativ și pot fi înființate numai de către asociații și fundații de utilitate publică sau de către sindicatele profesionale, după obținerea avizului Comitetului con­sultativ al învățământului superior privat (Comité consultatif de l’en­seig­nement supérieur privé – CCESP). Obținerea „etichetei” de EESPIG garantează faptul că respectiva instituție are statut non-profit, folosind 100% din resurse doar pentru formarea inițială și cer­cetare științifică, că este o instituție inovativă, adaptată la cerințele și la misiunea învățământului superior. Fiecare instituție de acest tip este controlată și evaluată periodic de către Ministerul Educației și de către Înaltul Consiliu de Evaluare a Cercetării și Învățământului Supe­rior (Haut Conseil de l’évaluation de la recherche et de l’enseignement supérieur – HCÉRES⁹), la fel ca instituțiile publice.

Pentru a obține statutul de EESPIG, o instituție privată de învățământ superior trebuie să-și prezinte oferta de școlarizare și implantările geografice, precum și elementele și acțiunile menite să contribuie la misiunile serviciului public de învățământ superior (așa cum sunt ele definite în art. L.123-3 din Codul educației). Obținerea calificativului de EESPIG dă insti­tuției dreptul de a semna un contract plurianual cu statul, pentru a bene­ficia de fonduri publice. În urma evaluărilor periodice, contractele se pot reînnoi.

Subvenția guvernamentală pentru EESPIG nu este una însemnată, ea ajungând la aproximativ 600 de euro pentru un student, în timp ce finanțarea de bază per student în instituțiile de stat este de 11 500 de euro¹⁰. Criticând slaba finanțare acordată de stat, unii observatori ai educației superioare private constată faptul că statul francez „câștigă” 10 900 de euro anual pentru fiecare student format într-o instituție de tip EESPIG. Nu este deloc o sumă neglijabilă, dacă avem în vedere faptul că, la orizontul anului 2020, aceste instituții, în număr de 65, înmatriculaseră 160 000 de studenți (6% din totalul studenților din Franța). Ne imaginăm câștigul virtual al statului francez și din perspectiva faptului că instituțiile private şcolarizează în prezent peste 20% din totalul studenților.

Concluzii

Învățământul superior din Franța a evoluat o mare parte a istoriei sale moderne și contemporane sub zodia etatismului, în pofida faptului că, la origini, universitățile au fost insti­tuții private și că a existat o lungă tradiție a formării în școli superioare private a profesioniștilor din dome­niile ingineriei, comerțului și artelor.

Deși are o legislație foarte per­misivă în materie de înființare a instituțiilor de învățământ superior privat, statul francez a păstrat mono­polul folosirii numelui de „univer­sitate”, precum și pe cel al emiterii de diplome de licență, masterat și doctorat. Pentru absolvenții învăță­mântului superior privat, există însă soluția susținerii examenelor pentru diplome naționale în cadrul unor universități de stat. Unele școli superioare private bine cotate, dar și riguros evaluate, au reușit să-și facă diplomele „recunoscute” sau „viza­te” de către Ministerul Educației Naționale. Un statut privilegiat au obținut, de asemenea, începând din anul 2015, așa-numitele instituții de învățământ superior privat de interes general (EESPIG). Pe lângă recunoașterea națională a diplo­me­lor, ele se bucură și de o subvenție modică pentru fiecare student școlarizat (aproximativ 600 de euro, în condițiile în care costul mediu anual per student în învățământul de stat depășește 11 500 de euro).

Mediul universitar francez mai cunoaște o particularitate intere­santă: existența acelor „grandes / hautes écoles”¹¹, dintre care unele sunt private. Promovând o selecție riguroasă și elitistă, dar și un învă­țământ performant (care le situează adesea pe locuri onorabile în clasa­mentele mondiale), marile școli sunt pepiniere ale elitei funcționărești și economice din Franța. Pentru aceste instituții, recunoașterea de către stat a diplomelor emise este o chestiune neglijabilă, câtă vreme se bucură de o uriașă recunoaștere societală.

Note

• În ordine alfabetică, universitățile pu­blice sunt următoarele: 1. Université Aix-Marseille; 2. Université Bordeaux- Montaigne; 3. Université Claude Bernard – Lyon 1; 4. Université Clermont Auvergne; 5. Université d’Angers; 6. Université d’Artois; 7. Université d’Avignon et des Pays de Vaucluse; 8. Université d’Évry-Val d’Essonne; 9. Université d’Orléans; 10. Université de Bordeaux; 11. Université de Bourgogne; 12. Université de Bretagne Occidentale; 13. Université de Bretagne-Sud; 14. Université de Caen Normandie; 15. Université de Cergy-Pontoise; 16. Université de Corse Pasquale Paoli; 17. Université de Franche-Comté; 18. Université de Grenoble Alpes; 19. Université de Guyane; 20. Université de Haute-Alsace; 21. Université de La Rochelle; 22. Université de Limoges; 23. Université de Montpellier; 24. Université de Nantes; 25. Université de Nîmes; 26. Université de Pau et des Pays de l’Adour; 27. Université de Perpignan – Via Domitia; 28. Université de Picardie Jules-Verne; 29. Université de Poitiers; 30. Université de Reims Champagne-Ardenne; 31. Université de Rennes 1; 32. Université de Rouen; 33. Université de Savoie; 34. Université de Strasbourg; 35. Université de Toulouse 3 – Paul Sabatier; 36. Université de Valenciennes et du Hainaut-Cambrésis; 37. Université de Versailles Saint-Quentin-en-Yvelines; 38. Université des Antilles; 39. Université du Havre; 40. Université du Littoral Côte d’Opale; 41. Université du Maine; 42. Université du Sud Toulon – Var; 43. Université François-Rabelais; 44. Université Jean Monnet; 45. Université Jean Moulin – Lyon 3; 46. Université Lille 1 – Sciences et Technologies; 47. Université Lille 2

– Droit et Santé; 48. Université Lille 3 – Charles-de-Gaulle; 49. Université Lumière – Lyon 2; 50. Université Montpellier 3 – Paul-Valéry; 51. Université Nice – Sophia-Antipolis; 52. Université Panthéon-Assas; 53. Université de Paris – Paris Diderot; 54. Université Paris 13 – Paris Nord; 55. Université Paris 8 – Vincennes – Saint-Denis; 56. Université Paris Descartes; 57. Université Paris Nanterre; 58. Université Paris-Est Créteil Val-de-Marne; 59. Université Paris-Est Marne-la-Vallée; 60. Université Paris- Sorbonne; 61. Université Paris-Sud; 62. Université Pierre et Marie Curie; 63. Université Rennes 2; 64. Université Sorbonne Nouvelle – Paris 3; 65. Université Toulouse – Jean Jaurès; 66. Université Toulouse 1 – Capitole (https://etudier-en-france.net/liste-des-universites-publiques-en-france/, consultat pe 17.05.2021).

• Pe 8 aprilie 2021, Președintele Macron a prezentat un plan de reformă a funcției publice (cu accent pe categoria înalților funcționari), măsura cea mai importantă preco­nizată fiind aceea de desființare a Școlii Naționale de Administrație – celebra ENA, care a dat, din 1945 (când a fost creată de către Generalul de Gaulle) până în prezent, numeroși absolvenți celebri, printre care și actualul ocupant al Palatului Elysée; bilanțul personalităților care au studiat la ENA include 4 președinți din cei 9 ai Republicii a V-a, 9 prim-miniștri din cei 23 și 98 de miniștri și secretari de stat din cei 672. Motivul invocat de Președintele Macron este acela că ENA a devenit, în timp, o instituție mult prea elitistă, cu metode de recrutare care favo­rizează categoriile foarte înstărite; educația celor care urmează ENA îi transformă în actori administrativi care se distanțează de publicul larg, dezvoltând un spirit de castă. În locul școlii pe care a absolvit-o, Președintele dorește să înființeze un Institut al Serviciului Public dise­minat în 13 școli. Prin aceasta, intenționează „să reconcilieze cetățenii cu vârful Statului” (https://www.lemonde.fr/politique/article/2021/04/08/emmanuel-macron-annonce-la-suppression-de-l-ena_6075996_823448.html, consultat pe 19.05.2021). Antieli­tismul neomarxist va puncta astfel unul dintre obiectivele mișcării „vestelor galbene”.
• Euromed Management – Marseille; École de gestion et de commerce Méditerranée; L’École supérieure de commerce d’Amiens Picardie; Institut supérieur d’administration et de management; École supérieure des technologies et des affaires de Belfort; BEM Bordeaux Management School; Institut des hautes études économiques et commerciales; École de commerce européenne de Bordeaux-Lyon; École supérieure de commerce de Pau; L’École de gestion et de commerce de Bayonne; École de management de Normandie; École de gestion et de commerce de Basse Normande; L’École supérieure de commerce de Clermont-Ferrand; ESIEE Management; Institut euro

­péen d’administration des affaires; École supérieure de commerce de Dijon; École supérieure de com­merce de Chambéry; L’École supé­rieure de commerce de Grenoble; École de gestion et de commerce Drôme Ardèche; École supérieure de commerce de Lille; L’École de hautes études commerciales du Nord; Institut d’économie scienti­fique et de gestion; Centre de perfec­tion­nement aux affaires du Nord; École supérieure de management de l’entreprise; École supérieure de ma­na­gement de l’entreprise; L’École de gestion et de commerce de Lille-Métropole; EM Lyon Business school; Centre de perfectionnement aux affaires de Lyon; École supé­rieure de commerce de Saint Etienne; Institut de recherche et d’action commercial; École supé­rieure pour le développement écono­mique social de Lyon; École de gestion et de commerce de la Martinique; L’École supérieure de commerce de Montpellier; École ICN de Nancy; École supérieure des sciences com­merciales d’Angers; AUDENCIA Nantes École de management; École supérieure pour l’innovation et l’action vers métiers de l’entreprise; École atlantique de commerce et de gestion; L’École de gestion et de commerce de Vendée; École de gestion et de commerce du Maine; CERAM Business School Nice Sophia-Antipolis; École supé­rieure de commerce et technologie de T; École de gestion et de com­merce du Pacifique Sud; L’École de com­merce et de gestion d’Orléans; École supérieure de management; Centre de perfectionnement aux affaires Paris; Institut supérieur du com­merce; L’Institut de préparation à l’administration et à la gestion; Institut supérieur des sciences, tech­niques et économie commer­ciales; École supérieure de gestion; EURO­PEAN BUSINESS SCHOOL; Institut supérieur de gestion; Institut international de commerce et de distribution de Paris; L’Institut européen de commerce et de gestion de la Rochelle; École de gestion et de commerce d’Angoulême; École supérieure de commerce de Reims; Centre d’études supérieures europé­en­nes de management; Goupe école supérieure de commerce de Troyes; École supérieure de commerce de Bretagne Brest; École supérieure de commerce de Rennes; L’École de gestion et de commerce de la Réunion; École de management de Normandie; École supérieure de commerce de Rouen; Institut de formation international; Institut su­périeur de préparations profession­nel­les de Rouen; École supérieure de commerce de Toulouse; Centre de perfectionnement aux affaires Grand Sud Oues; Programme Bachelor du Groupe ESC Toulouse; École de gestion et de commerce de Montauban; École des hautes études commerciales; Institut supérieur des affaires; Centre de perfectionnement aux affaires Jouy; École supérieure des sciences économiques commer

­ciales; École des praticiens du com­merce international; L’École des dirigeants et créateurs d’entreprise; École supérieure du commerce exté­rieur; École de management Léonard de Vinci; Institut supérieur de com­merce international de Dunkerque; École de management Strasbourg; TELECOM école de management Evry; Institut polytechnique Lasalle Beauvai; École supérieure de jour­nalisme de Lille; L’École de design Nantes-Atlantique; SCIENCES COM’; Centre de formation des journalists; École supérieure de travail social; École spéciale des travaux publics, du bâtiment et de l’industrie; Institut supérieur d’inter­prétation et de traduction; École supérieure de réalisation audio­visuelle; Institut pratique de journalisme (https://es-france.net/ liste-des-etablissements-prives-d-en-seignement-superieur-technique/, consultat pe 17.05.2021).

• Atelier Chardon Savard; Campus adventiste du Salève; Campus Saint-Marc; Centres de formation professionnelle de la musique; École Hubert-Curien; Collège libre des sciences socials; Conservatoire libre du cinéma français; Le Cordon Bleu; ECAM Rennes – Louis de Broglie; ECAM-EPMI; École centrale d’électronique; École d’ingénieurs généralistes – La Rochelle; L’École de biologie industrielle; École de psychologues praticiens; École des hautes études d’ingénieur; L’École internationale des sciences du traitement de l’information; École normale de musique de Paris; École pour l’informatique et les nouvelles technologies; L’École pour l’infor­matique et les techniques avancées; École pratique de service social; École spéciale de mécanique et d’élec­tricité; L’École supérieure d’électronique de l’Ouest; Supinfo; École supérieure d’informatique élec­tro­nique automatique; École supérieure d’ingénieurs des travaux de la construction de Caen; L’École supérieure d’ingénieurs des travaux de la construction de Metz; École supérieure d’ingénieurs en génie électrique; École supérieure d’ingé­nieurs en informatique et génie des télécommunications; L’École supé­rieure d’ingénieurs Léonard-de-Vinci; École supérieure d’ostéo­pathie; École supérieure de chimie organique et minérale; L’École su­pé­rieure de chimie, physique, élec­tronique de Lyon; École supérieure des métiers artistiques; École supé­rieure des sciences commerciales d’Angers; L’École supérieure des techniques aéronautiques et de construction automobile; École supérieure du bois; École supérieure privée des ressources humaines; EFREI Paris; EM Lyon Business School; EPF (école d’ingénieurs); Esaip école d’ingénieurs; ESIEE Paris; Europe Eduss; Faculté libre de droit, d’économie et de gestion; Groupe École catholique d’arts et métiers; IDRAC Business School; Institut aéronautique et école de pilotage Amaury de la Grange; Institut d’ingénierie informatique de Limoges; L’Institut de formation en éducation physique et sportive d’Angers; Institut de Genech; Institut des techniques de la construction du bâtiment et des travaux publics; L’Institut international de l’image et du son; Institut libre d’éducation physique supérieur; L’Institut libre d’étude des relations internationales; Institut polytechnique des sciences avancées; Institut polytechnique Saint-Louis; L’Institut polytech

­nique UniLaSalle; Institut régional des techniques documentaires; Institut supérieur d’électronique de Paris; L’Institut supérieur de gestion; Institut supérieur de l’électronique et du numérique; Institut supérieur des matériaux du Mans; L’Institut textile et chimique de Lyon; ISTOM – École supérieure d’agro-dévelop­pement international; Paris-Est d.school; Pôle universitaire Léonard-de-Vinci; Rocket School; Abbaye de Saint-Alyre; École de Savignac; Schiller International University; Strate École de design; Web@cademie (https://es-france.net/ liste-des-etablissements-prives-den-seignement-superieur-libres/, consultat pe 17.05.2021).

• Liste des 65 établissements reconnus EESPIG (2021) (fesic.org, consultat pe 5.05.2021):

• În Franța, sunt organizate servicii deconcentrate ale Ministerului Educației Naționale, circumscripția administrativă de referință numindu-se academie. Un număr de 30 de academii (25 pe teritoriul Franței metropolitane și cinci în departa­mentele de peste mări – Guadeloupe, Guyane, Martinique, Mayotte, Réunion) sunt grupate în cadrul a 18 regiuni academice. Fiecare aca­de­mie are un rector. În regiunile pluri-aca­demice, pe lângă rectorii acade­miilor componente, există și un rector al regiunii (desemnat din rândul acestora). Rectorii sunt numiți prin decret al Președintelui Republicii în cadrul Consiliului de Miniștri. Funcția lor este aceea de a organiza activitatea educațională și de a-l reprezenta pe Ministrul Edu­cației naționale în teritoriu. Rectorul este responsabil de totalitatea ser­viciilor educaționale din cadrul circumscripției sale academice, de la grădiniță, până la universitate. De asemenea, rectorului îi revin com­petențe în privința relației cu insti­tuțiile private de învățământ, aflate în relație contractuală cu statul. Punctual, sarcinile rectorului acade­miei sunt următoarele: veghează la aplicarea dispozițiilor legale privind educația națională; definește stra­te­gia academică de aplicare a politicii edu­caționale naționale; asigură gesti­unea personalului și a clădirilor destinate învățământului și cerce­tării; dezvoltă relații cu alte servicii ale statului, cu mediul politic, econo­mic, socio-profesional și cu colecti­vitățile teritoriale; pune în aplicare programul regional de formare, con­dus de consiliul regional; răspunde în fața ministrului de funcționarea serviciului public de educație națională în cadrul academiei pe care o conduce. Pentru a-și îndeplini atri­buțiile, rectorul academiei (respectiv rectorul regiunii academice) dispune de un aparat de suport format din adjuncți (secretarul general al academiei și directorii academici ai serviciilor de educație națională), un director de cabinet, consilieri tehnici, inspectori (care sunt reprezentanți ai rectorului la nivelul departamentelor ce compun regiunea).
• Denumirea de „școală de ingineri” nu poate fi folosită decât de acele școli tehnice pe care Comisia Titlurilor de Inginer le-a abilitat să acorde diploma de inginer. Încă din anul 1934, folosirea fără drept a titlului de inginer atrage după sine un an de închisoare și o amendă de 15 000 de euro. CTI este un orga­nism independent pe care legea din 1934 l-a însărcinat cu evaluarea tutu­ror instituțiilor care formează ingi­neri, pentru a promova calitatea educației și valoarea acestei profesii în Franța și în străinătate. Pe par­cursul timpului, activitatea CTI a evoluat, în prezent funcția sa prin

­cipală constând în evaluarea peri­odică a tuturor școlilor de ingineri de pe teritoriul Franței, precum și a extensiilor acestora din străinătate, pentru a le da acreditarea de a emite diploma de inginer. Comisia are forță decizională în privința acre­ditării instituțiilor private și dă avize ministerelor competente în privința acreditării instituțiilor cu statut public. Începând din anul 2020, CTI are rolul de a evalua programele de tip Bachelor (BAC+3) din cadrul școlilor franceze de ingineri, pentru a li se atribui acestor diplome institu­ționale gradul de licență.

• Comisia de Evaluare a Diplomelor și Formărilor în domeniul Gestiunii (Commission d’évaluation des diplô­mes et des formations de gestion) este însărcinată cu evaluarea pro­gramelor de studii din instituțiile de profil, pentru recunoașterea („viza­rea”) de către Ministerul Educației a diplomelor. Diplomele „vizate” beneficiază de garanția Statului. Ele sunt emise de către școli în numele statului, în schimbul unui control pedagogic crescut asupra progra­melor de studiu. Viza atestă calitatea unei formări profesionale în dome­niul gestiunii și dă posibilitatea accesului la studiile de masterat, în Franța și în străinătate. O instituție care acordă diplome vizate dobân­dește prestigiu intern și credibilitate în mediul academic internațional, unde poate încheia acorduri de cooperare. În procesul de evaluare realizat de CEDFG, sunt verificate: condițiile de admitere, derularea șco­larității și condițiile de acordare a diplomelor. Despre evaluarea acade­mică realizată de instituții non-etatice putem afla mai multe din studiul lui Jean-Pierre Nioche, La montée en puissance des accré­ditations non étatiques, publicat în: Revue française de gestion, n°178-179 / 2007, pp. 219-232.
• HCÉRES a fost creat în anul 2014 (prin Decretul nr. 2014-1365 din 14 noiembrie 2014 cu privire la orga­nizarea și funcționarea Înaltului Consiliu de evaluare a cercetării și învățământului superior), ca urmare a adoptării Legii Fioraso (numele legii venind de la inițiatoarea sa, Geneviève Fioraso, ministru al edu­cației între 2012 și 2014, în două guverne socialiste conduse de Manuel Valls). Această instituție ad­mi­nistrativă independentă are urmă­toarele responsabilități: a) evaluarea instituțiilor de învățământ superior și a cercetării științifice de nivel uni­versitar; b) verificarea calității evalu­ărilor în materie efectuate de alte instituții; c) evaluarea diplomelor vizate emise de instituțiile de învăţă­mânt superior; d) evaluarea activi­tății personalului instituțiilor de învă­țămânr superior și de cercetare; e) evaluarea a posteriori a progra­melor de investiții și a structurilor de drept privat care primesc fonduri publice pentru învățământ superior și cercetare. Pentru garantarea calității muncii sale, HCÉRES își bazează organizarea pe un colegiu alcătuit din 30 de membri (francezi și străini, cu reprezentare egală de gen) care fixează cadrul general al activității. Opt departamente și un secretariat general lucrează pentru orchestrarea campaniilor de evaluare, la care par­ticipă anual peste 3500 de experți, sprijiniți de consilieri și personal administrativ. Președintele HCÉRES este numit prin decret al Președin­telui Republicii, dintre membrii colegiului (aceștia fiind și ei numiți tot prin decret prezidențial, la pro

­punerea Consiliului național al Uni­ver­sităților – 5 membri –, a Comite­tului național al cercetării științifice de pe lângă Centrul național de cercetare științifică – 3 membri –, a Instanței de evaluare a altor instituții publice cu caracter științific și teh­no­logic – 1 membru –, a organizațiilor stu­dențești – 2 membri –, a comi­siilor de specialitate din cele două camere ale Parlamentului – 2 mem­bri – și așa mai departe), pentru man­date de 4 ani (https://www.hceres.fr/ fr/organisation).

• https://www.fesic.org/un-reseau-excellence-compose-eespig/le-contrat-eespig/
• „Existența (încă de la nivelul ciclului I), în afara universităților, a claselor preparatorii și a marilor școli autonome face parte dintre acele curiozități, tipically french, a căror origine se regăsește în secolul al XVIII-lea și care a știut să reziste în timp, în pofida reformelor ce au modificat peisajul universitar fran­cez de două secole încoace. A devenit deja o cutumă să se spună că învățământul superior din Franța se bazează pe un sistem dual – sau cu două viteze –, compus din filiere de formare în același timp comple­mentare și concurente: universitățile și marile școli, acestea din urmă fiind percepute (mai mult decât uni­versitățile) ca locuri prin execelență de formare a elitelor” (Guillaume Tronchet, Universités et grandes écoles: perspectives historiques sur une singularité française, în: Regards croisés sur l’économie, n°16, 2015, p. 39).