VARIA

Universitatea în comunism.

Despre politicile conștiinței și construcția omului nou

în regimul comunist din România

Constantin ILAȘ

Abstract: Set in the context of the as called „July’s Thesis” of the dictator Ceaușescu, the book „Two Decades of Communism in the Universitary City of Iași” is the direct proof of the way in which the measures of restalinisation through propaganda and ideologisation, adopted by the Romanian Communist Party, were applied locally and in the Univesity of Iași. The decisions for the stricter ideological control of the radio and TV broadcasts, of the mass-media, books and the increase of the educational role of the Marxist-Leninist ideology represented a similar turn with Mao’s Cultural revolution or with the ideological control exercised by Kim Ir Sen in North Koreea, through wich the Unique Party and the Romanian totalitarian state decided what exactly had the right to hope, to believe and to think all the citizens of the nation in a total ideological regimentation.

Keyword: communism, history, ideology, propaganda, University.

Introducere. Istoria ca teren experimental pentru științele politice

Științele socio-umane, științele po­litice ar putea fi într-adevăr demne de conceptul științei dacă ar avea posibilitatea, precum științele naturii, să facă experimente asupra obiectului cercetării lor. Cum altfel s-ar putea certifica și ridica la rang de cu­noaște­re sigură o ipoteză sau alta, o teorie sau alta, eventual valabilitatea sau nulitatea vreunei ideologii, dacă nu se pot face experimente în condiții con­trolate asupra obiectului cercetării? Și aceasta cu atât mai mult cu cât cercetarea în domeniul științelor socio-umane are în vedere un obiect volatil, fragil, particular, unic, indi­vidual, tranzitoriu, ireversibil, irepe­ta­bil și incomensurabil și anume, existența noastră individuală și cea în comun, în cel mai general sens al expresiei. Cum poți face știință cu și dintr-un asemenea obiect? Și cine ar accepta de bună voie, chiar dacă în numele nobil al adevărului, ca întreaga sa viață să fie obiectul unui experiment al altcuiva decât el în

­suși? Și cum ai putea testa valabili­tatea unei ideologii altfel decât pu­nând-o la lucru, în practică, mode­lând conștiințele, identitatea de sine, acțiunile, conduitele și relațiile inter­personale? Or, existența noastră indi­vi­duală și cea în comun sunt, pe bună dreptate, considerate sacre, inviola­bile și drept având o valoare inesti­ma­bilă în ele însele.

Există totuși o dimensiune, un plan în care interdicția și tabu-ul de mai sus nu contează și de aceea nu există niciun fel de scrupul în a se experimenta la scară largă cu viața individuală și cu cea colectivă. Dacă ar fi să personificăm sau să construim un chip pentru această dimensiune, atunci am putea-o imagina ca pe o Hidră impersonală, cu miliarde de capete și organe, lipsită de orice empatie față de suferință, lipsită de rațiune, oarbă și bezmetică față de orice scop și finalitate și care nu se sfiește să experimenteze simultan prin toate mijloacele de care dispune arbitrar și neîngrădit. Dimensiunea sau planul în care, de facto, umani­tatea este cea care experimentează cu sine însăși, precum și ceea ce rezultă și rămâne din aceste experimente, poartă numele de istorie. Nu cred că vreo Providență supraveghează panoptic devenirea universului și a istoriei și le conduce prin mijloace tainice pe căi numai de ea știute către țeluri la fel de esoterice conform unui plan minuțios de dinainte pregătit. Nici natura ca atare nu este vreun stăpân sau vreo soartă care și-a fixat deja imperativ legile implacabile în cadrul cărora și conform cu care umanitatea s-ar mișca în mod deter­minat și necesar cu precizia de cea­sornic similară mișcării de revoluție a pământului în jurul centrului de masă a sistemului solar. Suntem de capul nostru într-un fel de laborator experi­mental uriaș în care au loc simultan și de-a valma multiple și diverse experi­mente și experiențe, unele peste altele, unele din altele, întrepătrunse, suprapuse, unele împotriva altora, în care, așa cum spunea Nietzsche, „câte ceva reușește, iar altele nespus de multe eșuează”¹ într-o luptă oarbă, continuă și acerbă. Or, în ceea ce privește ordinile și organizările so­ciale și regimurile politice acestea nu sunt dictate nici de necesități su­praumane de ordin divin și nici de ordin natural, ci țin de realitatea isto­riei. Dacă ne-am permite aroganța de a vorbi despre un posibil sens al acestui talmeș-balmeș haotic numit pompos „istorie universală” sau despre o eventuală „misiune comună a uma­nității”², acestea, sensul și misiunea comună, nu ar putea viza decât do­bândirea cunoașterii manierelor și mo­dalităților optime de a putea con­viețui neconflictual și neviolent la­olaltă ori de a putea îndura indivi­dual faptul de a fi, sau, altfel spus, banalul bine comun și truismul feri­cirii per­sonale.

Or, științele socio-umane și în special cele care vizează politica sunt chemate, ba chiar condamnate, să ex­tragă consecințele și concluziile cu-noașterii lor din istorie, adică pornind post-factum de la felul în care oa­

menii și-au pus deja la lucru, în fapt și în operă, și-au obiectivat ca ma­niere de viață, ca norme și instituții, ca obișnuințe reificate cotidian, într-un cuvânt ca lebenswelt, ca lume a vieții, speranțele și promisiunile, idealurile și dezirabilitățile, credințele și ideolo­giile.

Considerațiile de mai sus, precum și pe cele imediat următoare, le înțe­leg totodată ca direcții și perspective ale unui plasament hermeneutic prin care încerc să înțeleg volumul Două decenii de comunism în Iașul universitar, realizat și publicat în anul 2015 la editura Institutul European din Iași de către Sorin Bocancea și Doru Tompea. Cartea se înscrie în domeniul cercetării științelor politice, este un interviu extins pe mai bine de 500 de pagini și acoperă o perioadă a istoriei recente a regimului comunist din România având în atenție în special felul în care s-a configurat și s-a constituit pe multiple planuri viața în și a Universității din Iași sub impactul ideologiei și al regimului politic comunist.

Comunismul ca experiment istoric

Nu putem înțelege în mod propriu o astfel de carte dacă nu avem din capul locului și o perspectivă mini­mală asupra a ceea ce a însemnat comunismul ca regim politic. Comu­nismul a fost un proiect politic de dobândire accelerată doar a anumitor achiziții ale modernității, în special economice și tehnice, printr-o re­construcție revoluționară a politicii, a statului și a societății. Pentru această reconstrucție comuniștii au avut drept ghid și călăuză o ideologie emanci­patoare, teleologică și mesianică, considerată adevăr științific obiectiv. În numele, pe temeiul și în vederea acestei ideologii s-a exercitat practic o putere politică absolută, fără limite, control și restricții, pe toate planurile, pentru a remodela conform ideologiei întreaga existență individuală și co­lectivă. Marxism-leninismul a presu­pus că există o necesitate supraindi­viduală și supraumană de ordin na­tural și istoric ale cărei legi determină în mod necesar și obiectiv devenirea și dezvoltarea societăților. Asupra acestor legi umanitatea nu ar avea nici o altă putere în afară de cu­noașterea și înțelegerea necesității lor. Marxism-leninismul a pretins că a dobândit o cunoaștere științifică, obiectivă a legilor acestei necesități supraumane și ca atare s-a autopro­clamat dogmatic drept adevăr obiec­tiv, discreditând ca fiind subiectivă și de clasă, adică ideologică, orice altă posibilă concepție politică despre organizarea societății și a statului. Ca atare, comuniștii nu au avut nici cea mai mică îndoială cu privire la calea necesară istoric de a elimina aliena­rea, inegalitatea, dominația și servi­tutea și de a instaura în întreaga lume egalitatea în bunăstare și dreptate socială și acestea imediat și fără tergiversările, lentoarea reformatoare și corupția regimurilor politice libe­rale democratice moderne. Mai mult de atât, Lenin n-a mai avut răbdare să aștepte împlinirea previziunii profe­tice a lui Marx³ cu privire la ultimele contradicții ireconciliabile și de ne

­înlăturat, fără aportul revoluției pro­letare, ale capitalismului liberal bur­ghez și a declanșat voluntar un expe­riment istoric fără precedent: o oli­garhie ideologică, pentru că nu au avut o altă sursă și legitimitate pentru putere, cu Lenin în frunte, a acaparat prin violență puterea politică în statul țarist și de acolo a purces la remo­delarea întregii vieți a societății, după cum spuneam, în numele și în vederea instaurării binelui profețit de ideologie. Cred că acestea sunt sufi­ciente pentru a înțelege natura și sta­tutul de experimente istorice pentru comunism și pentru regimurile poli­tice comuniste: în plan politic a fost un experiment de dizolvare a pluri­partitismului și exercitarea unei pu­teri politice fără limite printr-un partid unic; în domeniul economic a fost un experiment prin etatizarea pro­prietății, centralizarea și planificarea tuturor activităților economice și cred că acesta este planul în care a eșuat, deși a ținut cel mai mult să perfor­meze, prin tentativa de reducere până la eliminare a inegalităților în bună­starea economică; la nivel social, s-a exercitat un control politic al tuturor aspectelor existenței națiunii; în domeniul propagandei, educației și al vieții culturale a fost încercarea de a mobiliza și de a înregimenta prin propagandă ideologică conștiința tu­turor oamenilor, începând chiar de la grădiniță, cum a fost, de exemplu, în România cu „Șoimii Patriei”.

Am subliniat toate aceste aspecte pentru a reliefa tot­odată și caracterul antimodern⁴ al ideologiei și regimu­rilor politice mar­xist-leniniste. Mo­der­nitatea politică are drept valoare centrală autonomia omului și a cetă­țeanului: orice individ este chemat și are dreptul de a-și da (prin dezbatere, consimțământ, con­sens și vot) pro­priile legi și norme conform cu care consideră că este necesar și ac­ceptabil, demn și valo­ros, eficient și optim să reglezi și să organizezi viața împreună cu ceilalți. Cu alte cuvinte, legile stau și sunt în puterea oame­nilor de a judeca și de a hotărî ceea ce cred sau speră că este bine pentru sine și pentru reglarea existenței în comun. În fond, cum altfel am putea evalua critic regimul comunist drept ilegitim și criminal? Și ce alt criteriu de judecată și critică am putea avea pentru a evalua în ge­nere valoarea unui regim politic dacă, așa cum am spus, acceptăm că toate au statut de experimente istorice?

Istoria recentă ca sursă de cunoaștere pentru științele politice

În cartea de care mă ocup, istoria recentă este utilizată ca sursă în cel puțin trei moduri distincte: mai întâi prin documentare în arhive. În le­gătură cu acest aspect trebuie să remarc faptul că interesul pentru cercetarea arhivelor istoriei recente este foarte scăzut, aproape nul. Sorin Bocancea mi-a relatat că, documen­tând alte cercetări, câțiva ani mai târziu, în aceleași arhive, a constatat că fișele de vizitare de la fiecare registru de arhivă pe care l-a con­sultat conțin doar numele lui și doar sporadic alte câteva nume. Nu poți să nu te întrebi ce fel de lucrări de licență se realizează la facultățile de istorie ori chiar la cele de științe politice când arhivele comunismului stau la dispoziția publicului aproape virgine? Sau de ce, spre exemplu, socialiștii noștri sau oamenii de stânga în general nu sunt interesați să afle și să producă o explicație con

­sistentă și convingătoare cu privire la ceea ce anume nu a funcționat în regimul comunist, unde se află și care sunt cauzele pentru care o ideologie precum cea marxistă, atât de gene­roasă în intenții, promisiuni și spe­ranțe, a eșuat, producând efecte atât de dezastruoase pe toate planurile? Nu marxiștii sau neo-marxiștii ar trebui să fie cei mai interesați de acest aspect?

Apoi, referitor la documentele⁵ consultate în arhive, te-ai fi așteptat ca într-un regim politic în care controlul și supravegherea, precum și planificarea rațională a tuturor aspec­telor vieții erau omniprezente, să fii copleșit de multitudinea de docu­mente și de informații. Or, „docu­men­tele au cel puțin trei limite: nu este comunicat contextul în care au fost elaborate, sunt produse ale con­diționărilor persoanelor care le-au elaborat (unele subiecte discutate în ședințele de partid nu erau consem­nate în procesele verbale, fiind expediate la capitolul „diverse”) și ne spun puține lucruri despre persoanele la care fac referire, astfel încât „do­cumentele vorbesc atât cât cei care le-au scris le-au putut face să vorbească”⁶. S-ar mai putea adăuga și dificultatea că trebuie să străpungi limbajul în care au fost redactate aceste documente, limbaj care este impregnat de „păsăreasca” limbii de lemn a ideologiei și propagandei marxist comuniste. Însă cel mai important este faptul că documentele nu consemnează și nu înregistrează orice sau totul și că „pe discuțiile cu probleme tensionate nu prea se făcea proces-verbal. Nu se dorea… iar sub eticheta «diverse» se discutau chesti­unile care nu era bine să apară consemnate”⁷. Toate acestea fără a mai pune în discuție și precaritatea arhivelor.

Desigur, cel puțin pe evenimen­tele semnificative pe care le prezintă volumul, poate n-ar fi stricat un stagiu de documentare și în arhivele Securității. Totodată sunt conștient de faptul că o consultare a informațiilor produse de Securitate ar fi necesitat nu numai o durată de timp destul de mare, ci și creșterea dimensiunilor cărții, care și așa depășește 500 de pagini. Nu mai vorbesc despre faptul că documentele Securității trebuie consultate cu precauție critică sporită pentru că, fiind un organ de re­pre­siune politică, perspectiva Securității a fost întotdeauna interesată nu doar de culegere, ci și de producere de dovezi ale amenințărilor și existenței dușmanilor interni și externi, pentru a se justifica totodată și rațiunile existenței sale ca instituție. Mai există însă un aspect decisiv care cred că justifică decizia de a prezenta cumva exlusiv doar „partea de a­devăr” a Partidului, ca să spunem așa, și anume raportul instituțional de subordonare a Securității

⁸ față de Partid, care de altfel apare în diferite rânduri și în volumul de față⁹. Or, cred că există deja suficient de multe apariții editoriale care abordează acti­vitatea Securității ca instrument de represiune, ca și cum ar fi acționat ca un fel de stat în stat, dar care ne­glijează tocmai acest aspect decisiv al faptului că nu numai juridic, ci și de facto și informal deciziile de a ac­ționa sau nu ale Securității erau su­per­vizate de către Partid¹⁰ și aceasta cel puțin în perioada vizată în carte.

A doua manieră în care istoria este utilizată aduce în atenție „po­vestea vieții” sau biografia lui Doru Tompea. Cele două decenii de comunism din Iașul universitar, așa cum reies din arhive, se împletesc cu istoria, individuală și privată, a inter­locutorului lui Sorin Bocancea, în­ce­pând cu „descălecatul” în Moldova, odată cu admiterea în anul 1969, primul pe listă, la Facultatea de Filosofie a Universității „Al. I Cuza” din Iași și terminând cu părăsirea structurilor politice de decizie ale UASCR în urma manifestației stu­dențești care a avut loc în februarie 1987. Șansa lui Sorin Bocancea este de a fi întâlnit în Doru Tompea nu doar un fost activist din eșalonul III al PCR care, printre altele, avea, datorită poziției în ierarhia de partid, acces relativ direct la Nicu Ceaușescu (p. 104, „prieten cu Nicu Ceaușescu”, p. 117, p. 191, p. 490), ci și un om al cunoașterii dispus să expună public chiar și evenimente ale vieții sale private, nici confortabile pentru reamintire și nici ușor de mărturisit public. Desigur, aceste evenimente private sunt expuse public pentru că ele au contat în economia carierei politice în funcțiile deținute, dar și pentru a reliefa faptul că o persoană implicată în structurile de conducere ale partidului și ale regimului nu putea avea de fapt, mai ales din cauza supravegherii omniprezente și a fil­trelor de control încrucișate, cu ade­vărat o viață privată¹¹. Ei bine, Doru Tompea joacă în carte rolul marto­rului angajat¹² (S. Bocancea îl desem­nează drept „participant observator”, pp. 22, 25 și 27). Or, de ce îl consi­derăm martor angajat? Din perspec­tiva mai multor argumente: a fost un om al partidului, adică a luat parte activ la viața de partid și, de altfel, în carte aduce public multe informații nu numai din culisele și practicile luării deciziilor, ci și de pe culoarele și capilarele puterii comuniste și din viața privată a nomenclaturii (a se vedea pentru aceasta capitolul „Amintiri din eșalonul III”); prin poziția deținută era subordonat și a comunicat direct cu prim-secretarii de partid ai județului (Ion Iliescu, Petru Enache, Leonard Constantin, Neculai Ibănescu); și-a satisfăcut serviciul militar la trupele de secu­ritate și, aflat în funcție, comunica direct și colabora instituțional cu oamenii Miliției și ai Securității; a fost student și apoi a lucrat în mediul academic ca asistent universitar și prin urmare a cunoscut nemijlocit viața universității în toate aspectele sale; a fost președinte al organiza­țiilor studențești pe centrul univer­sitar; a coordonat activitatea reviste­

lor studențești și a avut de-a face și cu oamenii cenzurii, cu redacțiile revistelor și cu responsabilii parti­dului pentru revistele studenților.

Or, pe lângă faptul meritoriu de a accepta dialogul, în numele cu­noașterii, și de a avea, așa cum a mărturisit, dispoziția de „a-și face propriul Nürenberg” (p. 531) și pro­pria lustrație¹³ (personal nu cunosc vreun alt precedent), reamintindu-și, cu ajutorul meticulos al lui Sorin Bocancea, episoade nu tocmai con­fortabile din propriul trecut, ei bine, toate acestea l-au făcut pe Doru Tompea martorul angajat ideal pentru această carte. De ce? Pentru că prin poziția sa a fost cumva în epicentrul și la intersecția plăcilor turnante ori tectonice reprezentate în epocă de Partid, Securitate, Miliție, UTC, UASCR, Universitate, presa studen­țească, organizațiile studenților, cen­zori, care înregistrau fricțiuni și pro­duceau diverse cutremure. Nu cred că se putea găsi niciun alt martor angajat mai potrivit ca poziție. În plus, ca activist de partid, Doru Tompea a fost un tip prudent, mode­rat și lucid¹⁴. Prudența, moderația și luciditatea s-au manifestat prin aceea că în activitatea sa nu a avut, nu a urmat și nici nu a aplicat o linie pronunțat politică și ideologică, ci la sugestia lui Ion Iliescu¹⁵ a dat o tentă mai curând sindicală organizațiilor studențești, contestată însă de către Nicu Ceaușescu¹⁶. De asemenea, dat fiind că organizațiile studențești erau cumva marginale în angrenajele și mecanismele instituțiilor comuniste, această situare i-a permis lui Doru Tompea și posibilitatea de a fi un observator de la o oarecare distanță nu numai al marilor decizii, ci și al cu­liselor, fluidelor, culoarelor și ca­pila­relor puterii comuniștilor.

Cea de-a treia manieră de utilizare a istoriei recente constă dintr-o ino­vație metodică¹⁷ a lui Sorin Bocancea, și anume confruntarea reciprocă a documentelor de arhivă cu memoria martorului angajat. Această metodă are avantajul, mai întâi, de a nu lăsa memoria martorului să zburde creator, liberă, automistificantă și nici autoglorificantă, ci s-o țină strâns le­gată de faptele consemnate de docu­mente și, totodată, de a face docu­mentele vii, adică de a le face să spună mai mult decât ar putea spune doar prin simpla lor descifrare seacă. În plus, cunoașterea caracterului persoanelor care au activat în diferite organizații și instituții ale partidului în epocă este un plus adus de mar­torul angajat, pentru că documentele nu spun nimic despre acestea. Există însă și o limită a acestei metode, pentru că martorul, deși angajat, nu putea fi prezent fizic la toate eveni­mentele care aveau loc în partid și în societate și de aceea anumite infor­mații sunt indirecte, provenind ca sursă din ceea ce i s-a relatat sau din informări. O altă problemă pe care o ridică această metodă este aspectul care ține de recurența amintirilor martorului angajat: un același episod, care a fost dominant, intens și im­portant pentru martor, este deșteptat, trezit de cele mai diverse documente și revine, astfel încât cititorul sau  cercetătorul trebuie să fie foarte atent la multiplele locuri din carte în care se mai aglutinează câte o informație sau alta despre același fapt. Deci nu

este o chestiune care ține de vreo repetiție, cât mai ales de completitu­dinea in­formațiilor despre un fapt¹⁸.

Această inovație metodică este deja transformată de Sorin Bocancea într-o manieră de lucru pentru că, pe lângă volumul de față, a mai apărut încă unul realizat tot împreună cu Doru Tompea despre presa studen­țească în regimul comunist¹⁹, de curând (mai 2021) a apărut un al treilea legat de domeniul construc­țiilor în regimul comunist²⁰, realizat împreună cu Marin Ghe. Nicolae, iar în perspectivă medie este intenționată o a patra carte referitoare la Cenaclul „Columna”, în colaborare cu Petru Frăsilă, în toate acestea fiind utilizată aceeași metodă de a confrunta docu­mentele de arhivă cu memoria unor martori angajați nemijlocit în dome­niile cercetate.

Faptele nu sunt totuna cu adevărul sau cel puțin nu sunt încă adevărul

Ceea ce rezultă din utilizarea istoriei în aceste trei modalități este un document nou (așa cum spune și Vasile Dâncu în Prefață²¹, „volum-document”) care se cere la rândul său descifrat, interpretat, înțeles. Dificul­tatea principală pe care o ridică este miza deliberată, expresă, explicită pe prezentarea faptelor (pp. 26-27), adică ce și cum (și mai ales cine) a­nume s-a petrecut în regimul comu­nist, înainte de a formula o judecată critică sau legitimantă asupra regi­mului și a sistemului politic co­munist. Exigența aceasta este justi­ficată, ambițioasă, dar relativ impro­prie și incompletă, pentru că faptele din câmpul social-politic nu sunt de aceeași natură cu faptele și cu datele din domeniul științelor naturii, deși nici aici nu există fapte pure în mod absolut. În istorie nu poți înțelege, de exemplu, ce este Colosseum-ul dacă nu ai acces și la credințele, convin­gerile și practicile colective a căror mărturie, încorporare, reificare și obiectivare le reprezintă acea clădire. Fără acestea Colosseum-ul rămâne o ingenioasă construcție din cărămizi. Cu alte cuvinte, ceea ce se petrece în realitatea social-politică este rezul­tatul a ceea ce oamenii cred, speră și-și promit sieși, al felului în care indivizii se inserează prin socializare într-o lume obiectivată și împărtășită, în cazul de față cea a regimului comunist, înțelegându-se pe sine în cele mai diverse moduri, a felului în care acționează și interacționează cu alții, dar și a felului în care este con­cepută și organizată ordinea social-politică. Pentru a analiza sumar doar un singur fapt prezentat în carte: care este cauza reală și cine este ade­văratul responsabil pentru manifesta­ția în stradă a studenților din fe­bruarie 1987? Există o serie întreagă de circumstanțe și condiționări care determină un fapt, o acțiune și care nu se dezvăluie simplu doar din do­cu­mente de arhivă și din mărturiile directe sau indirecte ale participan­ților. Ca de exemplu: să fie de vină oare seceta din vara lui 1983, care „a întrerupt funcţionarea majorităţii centralelor hidroelectrice, al căror aport în producţia de energie se ridica la 20%”

²² și a condus la constituirea unui precedent prin directiva din octombrie al aceluiași an referitoare la economisirea energiei pentru iarnă? Sau fiziologia organismului uman, adică faptul că studentele din complexul Pușkin, venite din vacanța intersemestrială, n-au mai rezistat în frigul și întunericul din cămine? Activiștii de partid locali care au aplicat inflexibil, în ciuda aver­tismen­telor precaute ale lui Doru Tompea²³, decizia lui Ceaușescu de a reduce consumul de energie electrică în efortul aberant de a lichida cu orice preț datoria externă? Adică Ceaușescu? Hotărârea personală, ne­contestată și nepusă în discuție de nimeni, de a lichida datoria externă a fost însă determinată de refuzul organismelor financiare mondiale de a mai acorda României împrumuturi la dobânzi avantajoase pentru in­vestițiile megalomanice făcute în efortul de a industrializa accelerat țara. Așadar, Ronald Reagan²⁴? Dar, totuși, nu Ronald Reagan acumulase datorii externe, ci Ceaușescu perso­nal, în continuarea politicii lui Dej de a industrializa țara pentru dobândirea unei independențe reale în cadrul Blocului Sovietic, fără a părăsi totuși calea socialismului sau a comu­nismu­lui, pentru că astfel și-ar fi subminat propria poziție și putere. Dar cum de a ajuns Ceaușescu în poziția de a lua decizii singur pentru o întreagă națiune? Prezența lui Ceaușescu în vârful regimului comu­nist nu poate fi explicată fără întreaga istorie a felului în care acesta a ajuns să acumuleze toate pârghiile puterii etc..

Unul din aspectele hotărâtoare, dar relativ neglijate, ale acestei istorii îl reprezintă așa numitul „centralism democratic”, invenția lui Lenin²⁵, care reglementa „democrația internă de partid” și care a fost păstrat aproape intact în Statutul PCR adoptat în 1965 de la cel din 1945. Or, în măsura în care Constituția Republicii Socialiste România din 1965 stipula la Art. 3 că „În Republica Socialistă România forţa politică conducătoare a întregii so­cietăţi este Partidul Comunist Român”, atunci aproape în mod automat Statutul Partidului Comunist Român a devenit și a funcționat de facto ca o anexă a Constituției R.S.R.. În ca­pitolul III al Statutului, „Structura Partidului. Democrația internă de partid”, art. 13, se afirmă că „prin­cipiul călăuzitor al structurii organi­zatorice și al activității partidului este centralismul democratic”. Esența cen­tralismului democratic se află la punctul f.): „hotărârile organului superior de partid sunt obligatorii, în mod necondiționat pentru organi­zațiile de partid și pentru toți membrii de partid din raza sa de activitate”²⁶. Această prevedere pre­cum și cea de la punctul e.) din Statut (severa disciplină de partid şi supu­nerea minorităţii faţă de majoritate), împreună cu obligația de a apăra uni­tatea și puritatea în rândurile partidu­lui, pentru că fracționismul²⁷ consti­tuia o crimă²⁸, anulau orice fel de democrație posibilă în interiorul par­tidului, consfințind în schimb și de facto o ierarhie piramidală în care puterea și deciziile importante se concentrau, din cauza felului în care era conceput Statutul, către vârfurile ierarhiei. Or, aceste prevederi statu

­tare explică deopotrivă și acapararea tuturor pârghiilor puterii de către Ceaușescu, dar și cultul personalității, care cel mai adesea nici nu pornea dinspre vârful ierarhiei, dar care ar fi putut fi interzis de către Ceaușescu dacă ar fi vrut²⁹. Astfel, prin „demo­crația de partid” a centralismului democratic³⁰, prin Statutul PCR ca anexă a Constituției RSR, prin con­centrarea puterii către vârful pira­midei decizionale, prin „rotația ca­drelor”³¹, al cărei principal scop era acela de a împiedica formarea în partid a vreunui potențial nucleu de activiști care să poată contesta auto­ritatea lui Ceaușescu și să formeze vreo opoziție³² internă în Partid, s-a ajuns la un regim politic în care con­tau mai puțin procedurile transpa­rente și regulile adoptate consensual, cât puterea informală nelimitată³³, interesele, umorile, instinctele și me­diocritatea celor care ajunseseră în vârfurile ierarhiei decizionale și că­rora nu te puteai opune fără riscuri.

În plus, tot în Statutul PCR se afirma că: „Partidul Comunist Român își întemeiază întreaga acti­vitate pe în­vățătura marxist-leninistă, apli­când-o în mod creator la condițiile și par­ticularitățile specifice țării noastre.”³⁴ Cu alte cuvinte, și ideologia marxist-leninistă a jucat un rol și nu unul dintre cele nesemni­ficative. Adică i-am putea desemna și pe Marx, și pe Lenin, adică ideologia, drept cauze ale manifestației din 17 februarie 1987 din Iași? O ideologie rămâne în sine neutră fără agenții care cred în ea și o mărturisesc practic prin con­duitele lor și raportul la semeni. Și nu ai cum să învi­novățești o ideologie, după cum de asemenea n-o poți su­prima, ci doar calomnia și discredita pornind de la consecințele practice inacceptabile la care con­duce: nu există un comunism în genere fără comuniști, adică fără felul în care oamenii înțeleg și se înțeleg pe sine într-un anumit regim politic. Iar sub acest aspect, al „numelor și instru­mentelor puterii”³⁵, adică al agenților, a activiștilor și a oamenilor care s-au perindat la con­ducerea instituțiilor și organizațiilor regimului, volumul de față excelează, este de-a dreptul spectaculos și seamănă pe alocuri cu acele pasaje din Biblie în care sunt reamintite lungi cohorte de neamuri și triburi. Apoi, legat de aceasta, Sorin Bocancea afirmă în Introducere că „respingerea comunismului trebuie realizată nu prin acuze globale, ci prin judecarea fiecărui caz în parte, pentru că aşa vom reabilita perso­najul principal al oricărui regim democratic: individul”³⁶. Astfel, unul dintre scopurile cărții ar fi și reabi­litarea individului, adică a felului în care caracterul individului modelează specific „culoarea” locală a unei or­ga­nizații, a unei instituții și în ultimă instanță, pe baza centralismului de­mo­cratic, a unui regim în întregul lui.

După părerea mea, tocmai această „personalizare” sau „personificare” a organizațiilor, a instituțiilor regimului comunist, pe care, culmea, chiar și Ceaușescu o combătea în Tezele din Iulie³⁷, este un argument în plus

pentru antimodernitatea regimului co­munist. Modernitatea politică tocmai acest aspect a încercat să-l elimine, cel puțin teoretic și principial, prin ceea ce numim stat de drept sau domnia și prevalența legilor și a procedurilor, a normelor și regulilor în defavoarea conduitelor și intere­selor personale, voluntare, arbitrare, discreționare și impredictibile ale indivizilor în ceea ce privește tre­burile publice. Un regim totalitar care controla politic toate aspectele vieții unei națiuni prin intermediul unui partid unic, pentru care nu exista în stat nici măcar posibilitatea vreunei alte instituții independente care să poată controla și să sancționeze abuzurile de putere ale Partidului și a cărui putere executivă era limitată doar de limitele resurselor umane și financiare, a fost terenul fertil pentru tot soiul de mici despoți locali care nu aveau a se teme decât de controlul intern al partidului, care desigur nu le putea sancționa drastic³⁸ conduitele, pentru că, nu-i așa, Partidul era infailibil și nu-și putea permite să apară public cu imaginea erorilor săvârșite de către activiștii partidului în numele lui. De aceea nici repro­șurile și sancțiunile aduse studenților după ieșirea lor în stradă în februarie 1987 nu au fost atât de severe, pentru că Partidul risca să se autocul­pabilizeze.

Ceea ce vreau să spun este că „personalizarea instituțiilor” a fost posibilă nu doar datorită caracterului indivizilor, ci și pentru că conduitele și comportamentele celor de la pu­tere erau legitimate, permise și făcute posibile de premisele și coordonatele ideologice ale felului în care era conceput și alcătuit sistemul. Cred că o mai strânsă legătură, eventual o evidențiere a felului în care docu­mentele de partid, și mai ales acelea care deveneau și literă de lege, jalo­nau existența și activitatea indivizilor modelând specific deciziile pe care le-au luat într-o situație sau alta, ar fi dat poate o consistență crescută mul­tiplelor fapte prezentate.

La o analiză analogă se pretează marea majoritate a faptelor sau a eve­nimentelor semnificative din carte. Un fapt, precum, de exemplu, cel al meandrelor admiterii la doctorat a lui Doru Tompea, amintit și prezentat sec, fără o explicitare minimă a co­or­donatelor ideologice și institu­ționale ale regimului, poate trece drept nor­malitate și banalitate, când de fapt nu este deloc astfel. Faptele nu sunt totuna cu adevărul sau cel puțin nu sunt încă adevărul. Rămâne întot­deauna de răspuns la întrebările: de ce s-au petrecut lucrurile așa și nu altfel? Care este cauza, motivul decisiv care a determinat un fapt? În ce circumstanțe și cu ce condiționări? Era normal, legal să se petreacă astfel? Sub ce aspecte? S-ar fi putut petrece altfel?

Universitatea sub asediul ideologiei marxist-leniniste

Desigur, nu vom putea aborda aici toate aspectele care ar merita să fie aduse în atenție din această carte. Vo­lumul de față este o încercare de frescă³⁹ istorică pentru că nici un aspect important din viața Univer

­sității nu este lăsat pe dinafară. Sin­gura omisiune a cărții, dar și aceea deliberată, după cum mi-a spus Sorin Bocancea, o reprezintă ad­miterea la universitate și credem că ar fi meritat totuși să fie abordată cel puțin ca punere în discuție a in­dustriei medi­tațiilor cu plată, a con­curenței uriașe⁴⁰ și a relativei con­traselecții⁴¹ care se crease la admiterea în Universitate din cauza aberației comuniste numite „repartiție pe post”, adică corelarea strictă a cifrei de școlarizare cu numărul de posturi existente la ab­solvire pe „piața muncii”, când, în mod firesc, concurența ar fi trebuit să se realizeze pe „piața” locurilor de muncă, deși din cauza planificării centralizate a economiei nu exista de fapt o piață a muncii.

În pofida moderației afișate de către Sorin Bocancea („nu putem spune că ceea ce prezentăm este e­xem­­plar pentru comunismul româ­nesc”⁴²), volumul este, totuși, exem­plar și vorbește de fapt și despre uni­formizarea vieții de student și uni­formizarea vieții Universității în comunism sub presiunea și controlul unui regim politic totalitar. Mă întreb: cât de mult puteau să difere față de Iași, în celelalte centre uni­versitare, desfășurarea proceselor didactice și conținuturile predate (în măsura în care „planurile de învă­țământ erau aprobate de la Minister” p. 280), sau condițiile din căminele stu­dențești, insuficiente și deci supra­aglomerate, ori bugetul de timp al studenților, foarte încărcat ca „po­litică perversă a partidului”⁴³, admi­nistrarea cantinelor studențești, tabe­rele și distracțiile studenților, practica în producție și munca pa­triotică, în­vă­țământul politico-ideo­logic, viața artistică, organizațiile comuniste ale studenților, controlul politic al parti­dului asupra tuturor aspectelor vieții în Universitate etc.?

De fapt, tocmai aceasta constituia norma și „normalitatea” regimului comunist și ajunsese să fie de la sine înțeleasă: politizarea totală, respectiv controlul politic al existenței în co­mun, publice, nu numai a Universi­tății, adică faptul că trebuia să existe cineva care să se ocupe și să ad­ministreze toate aspectele. Întreaga existență publică, și indirect și cea individuală, privată, chiar și la nivelul banalității cotidiene, era jalonată, con­dusă, modelată, canalizată pe „trase­ele” și canalele hotărâte și controlate de către Partid și Securitate – nu mai exista nicio instituție, niciun aspect al vieții care să nu fie controlat de către partid și de către ideologia marxist-leninistă. Pentru că Partidul ad­mi­nistra și controla toate forțele de producție atunci, de la locuință până la ceea ce se putea mânca și îmbrăca, trecând prin absența anticoncep­ționalelor din comerț și până la felul în care se îmbracă, se tund sau se comportă indivizii în societate⁴⁴, nu mai vorbesc aici de locul de muncă sau de profesie – totul se cuvenea a fi modelat, influențat, coordonat, orga­nizat, colonizat, „colorat”, reinter­pretat ori conceput ideologic și reglementat sau controlat de către oamenii partidului⁴⁵. Ceea ce mai ră­măsese „necolonizat”, sau era con­

trolat doar parțial în perioada libera­lizării, și anume conștiința, sufletul, gândirea, identitatea și înțelegerea de sine, urma să fie asaltat prin reînar­marea ideologică și propaganda de după Tezele din iulie. Or aceasta s-a petrecut și pentru că, în realitate, consensul și consimțământul pentru regimul co­mu­nist nu au fost obținute prin ade­ziunea și asocierea liberă a oame­nilor, ci prin forță și violență, și de aceea propaganda și ideologia au fost mijloacele constante prin care s-a vizat obținerea consensului, a spri­jinului și a loialității populației.

Din acest punct de vedere, al poli­­ti­zării, locul pe care-l ocupa Uni­versi­tatea într-un regim comunist, marxist, este relativ surprinzător. De ce? Pentru că de vreme ce cu­noaș­terea, cercetarea științifică și forma­rea elitei profesionale a unei nații re­prezintă scopurile cele mai înalte ale Universității, iar marxismul se pre­tindea o teorie științifică obiec­tivă a devenirii istorice, atunci Universitatea, adică știința⁴⁶ și cu­noașterea, ar fi trebuit să ocupe un loc central, funda­mental în angrenajele regimurilor comuniste. Dar, totodată, pentru că un regim politic are nevoie de sta­bilitate, ordine internă și conti­nuitate, atunci precep­tele ideologiei marxiste nu mai puteau fi puse în discuție, cercetate, contestate, refor­mate ori chiar schim­bate, pentru că acestea constituiau, conform frazei deja citate din Statutul PCR refe­ritoare la învă­țătura marxist-leninistă, chiar baza de legitimitate a regimului și a condu­cerii de partid și de stat. La aceasta se mai pot adăuga și umorile personale ale lui Ceaușescu față de studenți⁴⁷ și faptul că partidul co­munist se dorea a fi un partid al clasei muncitoare și al țărănimii⁴⁸ și abia în cele din urmă și al intelectualilor, instituind astfel o ierarhie socială care producea efecte. Totodată, aplecarea asupra Univer­sității are darul de a reliefa ruptura și tensiunile mocnite dintre elita con­du­cătoare a partidului și elitele profe­sionale ale societății⁴⁹. Cert este faptul că a fi membru de partid era o condiție de promovare în carieră, dar aceasta nu însemna, în mod au­to­mat, și in­trarea în rândurile nomen­claturii poli­tice, a elitei conducă­toare⁵⁰. No­men­clatura, cel mai ade­sea, excela în ma­terie de dosar sănă­tos și de obe­diență și nu neapărat în chestiunea studiilor ori a profesiona­lismului.

Astfel, dat fiind că volumul de față este un document prin el însuși, dată fiind poziția Universității în regimul comunist și faptul că cunoaș­terea și cercetarea nu se pot desfășura în condiții de control politic și ideo­logic care limitează libertatea de gândire, de conștiință și de expresie, atunci cred că cea mai semnificativă ipoteză de lucru care poate fi testată în acest nou document este aceea de a vedea în ce fel, cu ce instituții și or­ga­nizații, cu ce oameni și cu ce con­ținuturi și de ce era sau a fost necesar pentru regimul comunist să încerce „colonizarea” și controlul ultimului aspect care mai rămăsese încă necontrolat: conștiința și iden­titatea de sine. Voi încerca așadar să văd cum anume au fost „traduse în viața”⁵¹ Universității Tezele din iulie 1971.

Tezele din iulie: scurtă genealogie

Deși Tezele din iulie se pun în general pe seama vizitei asiatice din China, Vietnam, Coreea de Nord și Mongolia⁵², acestea nu au însemnat altceva decât stoparea și așa firavei liberalizări și restalinizarea regimului sub o formă mai perfidă, ideologic-propagandistică. Am putea spune chiar că Ceaușescu nu a crezut nici o clipă în ideea de „om nou” și că naționalismul lui a fost mai curând de conjunctură, iar măsurile adoptate au fost cel mai la îndemână mijloc, în complexitatea condiționărilor, prin care a putut fi din nou legitimată „strângerea rândurilor”, adică crește­rea controlului partidului asupra societății și mai ales efortul susținut de a loializa masele, întregul popor și de a scurt-circuita drumul spre comu­nism prin propagandă.

Minirevoluția culturală inițiată de Ceaușescu prin rău famatele Teze din iulie ’71 reprezintă, în opinia mea, un „Fenomen Pitești” mai soft extins la nivelul întregii națiuni, un uriaș viol ideologic: un asalt propagandistico-ideologic a cărui menire ultimă, cel puțin la nivel declarativ, era apariția „omului nou”, adică a comunistului autentic⁵³, devotat trup și suflet idealurilor de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate, prin formarea și ridicarea nivelului con­științei socialiste. Acest asalt ideo­logic a avut menirea de a controla conștiința și gândirea, pentru con­trolul asupra a ceea ce avea dreptul să creadă și să spere orice om al muncii, pentru proiectarea, răspândirea și inocularea doar a acelor modele și doar a „eroilor” considerați superla­tivi și dezirabili din punct de vedere social-politic, cu care întreaga na­țiune ar fi trebuit să se identifice sau cel puțin având rolul să izgonească din „mintea oricărui român a demonului mic-burghez”⁵⁴. Căci din punct de vedere politic a fost luată decizia ca la conștiința și sufletul marii mase a poporului să nu mai ajungă decât ceea ce hotărăște par­tidul, ceea ce aprobă partidul sau ceea ce consideră partidul că trebuie să gândească, să simtă și să spere orice om al muncii, iar controlul de partid trebuia exercitat în așa fel încât să nu mai poată să apară decât ceea ce corespunde politicii partidului. Mai prozaic însă, reideologizarea agresivă și rapidă a tuturor dome­niilor vieții publice a fost menită să pună capăt timidei liberalizări a so­cietății începute din 1964 și să con­troleze orice tentativă de a pune în orice fel posibil în discuție sau de a critica Partidul Comunist Român, regimul comunist și pe Ceaușescu, precum și de a controla orice posibile manifestări ale asocierii libere a populației. Cu alte cuvinte, orientarea națională în construirea socia­lismu­lui, inițiată de către Gheorghiu Dej⁵⁵, nu însemna defel renunțarea la rolul con­ducător al partidului comunist și la ideologia pe care se baza politica partidului. Cea mai simplă și, din acest motiv, probabil și cea mai plauzibilă explicație și motivație a apariției „tezelor” o oferă Ștefan Andrei în dialogul său cu Lavinia Betea

⁵⁶: pe scurt, la întoarcerea din vizita asiatică, Ceaușescu și delegația fac escală la Moscova pentru o în­tâlnire cerută de sovietici, de Brejnev. La întâlnire, la care a fost martor Ștefan Andrei, Kosîghin a amenințat: „Nu uitați că relațiile economice sunt determinate de rela­țiile politice, tovarășe Ceaușescu” (p. 226). Altfel spus, minirevoluția cul­turală a fost printre altele și maniera prin care Ceaușescu a vrut să-i asigure pe sovietici că nu va devia de pe calea socialismului, pentru a beneficia pe mai departe de schim­burile econo­mice necesare pentru proiectele de industrializare.

Dar cu siguranță Tezele din iulie au reprezentat o soluție pentru mai multe probleme. Căci trebuie să ne punem întrebarea: pentru ce pro­bleme au reprezentat tezele din iulie o soluție? Situația conjuncturilor a fost deosebit de complexă și cred că merită să le detaliez cel puțin mini­mal pentru a înțelege de unde a apărut nevoia de reideologizare a întregii societăți. Astfel, după am­nistia deținuților politici din 1964, lupta de clasă era, în viziunea parti­dului, încheiată. Burghezia și mo­șieri­mea, precum și toți ceilalți re­acționari (legionari, țărăniști, libe­rali, chiaburi), toți cei care, într-o formă sau alta, au constituit elita interbelică și erau, înainte de insta­urarea regi­mului comunist, deținători ai vreunei forme de putere, indiferent care, toți aceștia fuseseră lichidați, înlăturați, anihilați, marginalizați, eliminați, izolați, făcuți irelevanți. Faptul că lupta de clasă și dictatura prole­tariatului era încheiată ca etapă în­semna, însă, o posibilitate mai re­dusă de a justifica și legitima înlătu­rarea oricăror potențiali opozanți și disi­denți. În plus, Securitatea a fost juri­dic mai ferm subordonată Parti­dului, mai ales după plecarea trupelor și a consilierilor sovietici, fapt care, cel puțin la nivel declarativ public, limita posibilitățile de acțiune ale organului de represiune, care se com­portase până atunci ca un adevărat stat pa­ralel în regimul comunist. Apoi, pe fondul relativei liberalizări a regi­mului, a venit momentul 21 august 1968, când Ceaușescu a con­damnat intervenția armată a celor cinci țări socialiste în Cehoslovacia pentru stoparea consecințelor Primăverii de la Praga. În consecință, în plan intern Ceaușescu a câștigat adeziunea sin­ceră și consimțământul populației prin exploatarea sentimentului anti­sovietic și antirusesc, deși nu antico­munist. În plan extern, în principal datorită politicii externe îndrăznețe și inteligente⁵⁷, România socialistă apărea și era relativ disidentă și ca având o politică independentă față de și în blocul statelor comuniste⁵⁸. Trebuie totuși spus că România, ca membră a Tratatului de la Varșovia, nu a fost luată în calcul și nici invi­tată ori chemată pentru a interveni armat alături de trupele celor cinci țări socialiste în august 1968⁵⁹ și aceasta drept consecință a multiplelor tergi­versări⁶⁰ pe care le-au tot făcut românii la întrunirile Tratatului, folo­sind abil „argumente marxist-leni­niste şi angajamentele oficiale so­vietice, ceea ce a fost numit de un observator cu experienţă «o despicare a firului în patru, minunat de inge

­nioasă», pentru a-şi apăra poli­ti­cile.”⁶¹, începând cu turnura na­țională și naționalistă inițiată de Gheorghiu-Dej. În același timp, Primăvara de la Praga din Cehoslovacia lui Dubcek a fost un avertizor de risc pentru Ceaușescu în două moduri: a văzut pericolul libe­ralizării și al conse­cințelor instaurării unui comunism cu față umană, care putea să conducă la contestarea din temelii a regimului comunist de către populație; pe de altă parte, a văzut cum o facțiune sau un grup mar­ginalizat din interiorul partidului ar putea, pe model ce­hoslovac, să ceară intervenția statelor comuniste prietene pentru a accede, de fapt, la putere. Dacă în ceea ce pri­vește facțiunile și nomenclatura de partid lucrurile au stat mai ușor de gestionat și de controlat, ceea ce s-a și petrecut de altfel prin neutralizarea tuturor posi­bililor concurenți ai lui Ceaușescu, precum Maurer, Stoica, Apostol, Drăghici, Bârlădeanu și alții, nu la fel de ușor era de controlat populația. Una din consecințele peri­oadei de liberalizare a comunismului din România a fost aceea că instinctul asocierii libere, general uman, a început să se manifeste fără inițiativa și controlul partidului.

Religie și istoria națională

În acest sens trebuie amintită, de exemplu, manifestația studenților din București din 24 decembrie 1968, provocată de încercarea activiștilor de partid și de Miliție de a stopa colin­dele studenților din ajunul Crăciunului⁶². În același an, pe 24 ianuarie 1968, la Brașov a avut loc o similară manifestare a asocierii spon­tane, libere a oamenilor. Gheorghe Acsinte din Bârlad, pe atunci student în anul III la Facultatea de Silvi­cultură, a fost inițiatorul unei sărbă­toriri ad-hoc a Unirii Principatelor române. În jurul prânzului, la cantină, un coleg, al cărui nume nu și-l mai amintește, i-a dat drept sigură informația că la Iași studenții au ieșit în Piața Unirii și au făcut o horă a unirii în jurul statuii lui Cuza. – „Păi noi suntem mai proști!?”, și-a spus. Ajuns în cămin, vorbește cu un alt coleg și amândoi coboară în fața că­minelor, cântând „hai să dăm mână cu mână”. Colegii au ieșit pe la gea­mu­ri, alții au coborât strângându-se în număr de vreo 100. (În fața că­minelor este avertizat de un coleg, informator al Securității, care-i spune că este obligat să facă raport, pentru că dacă el n-o să facă, atunci o să facă alții, iar el o să aibă probleme. Acestuia i se replică că nu se face nimic ilegal sau primejdios, ci doar o simplă și inocentă politic horă a unirii). Cei adunați pornesc cântând pe Strada Lungă din Brașov, care începe să se umple de lume – nu mai sunt doar studenți, ci și locuitori ai Brașovului ieșiți pe la ferestre sau care au coborât în stradă alăturându-se studenților – până într-o mie de per­soane. Miliția, sau poate Securitatea, a blocat strada cu o mașină, ca să îm­piedice accesul celor din stradă în Piața Sfatului. Entuziasmul a făcut însă ca mulțimea oamenilor să depă­

șească obstacolul pe dedesubt, pe deasupra sau pe lângă. Strada pe care se intră, mai îngustă decât Strada Lungă, devine deja neîncăpătoare pentru mulțimea care ajunge în Piața Sfatului cântând. În piață apar la un moment dat și pro­fesorii universitari, martorul nu-și mai amintește exact dacă a ajuns acolo rectorul, prorec­torul sau pro­decanii. Însă unul dintre aceștia, un anume Lungu de la Silvicultură, s-a urcat pe un posta­ment improvizat, încercând să disper­seze mulțimea spunând: „Bine, ați cântat, ați jucat Hora Unirii, acum e cazul să nu creați dezordine și să plecați din Piață!” – la care mulțimea a ripostat: „Nu plecăm! Vrem să ne unim!”. După o vreme adunarea spon­tană se stinge, iar lumea pleacă acasă și la cămine fără niciun fel de repercusiuni din partea autorităților, a Securității, Miliției ori a Partidului. La 1 decem­brie în același an, 1968, Gheorghe Acsinte a încercat, împre­ună cu alți 16 colegi, să repete săr­bătorirea de această dată a Marii Uniri, mergând cu trenul, fără bilet, la Alba Iulia. Au fost așteptați însă de Miliție în gară și trimiși înapoi la Brașov. Firește, această mărturie ar trebui coroborată și cu alte dovezi din arhivele Securității Brașov din acea perioadă și eventual cu alte documente de partid. Dar ne putem întreba: oare câte astfel de manifestări spontane ale asocierii libere a oamenilor nu s-au mai petrecut? Toate acestea puteau avea consecințe neprevăzute și nedorite de către comuniști pentru că: nu erau inițiativa partidului, a activiștilor de partid; nu erau orga­nizate și deci nici nu se aflau sub controlul partidului; puteau degenera oricând în manifestări anti-regim și anti-conducere⁶³; trebuiau, de aceea, canalizate și aduse sub controlul par­tidului. Am adus în atenție colindele din decembrie 1968 din București și sărbătorirea spontană a Unirii Principatelor din ianuarie la Brașov, la care desigur se pot adăuga și altele⁶⁴, tocmai pentru că studenții sunt vizați în mod expres în planul de măsuri propus de Ceaușescu în Tezele din iulie⁶⁵, după cum sunt subliniate expres și accentuarea edu­cației ateist științifice și combaterea misticismului (adică a conduitelor, ma­nifestărilor și sărbătorilor reli­gi­oase), precum și preluarea momen­telor importante din istoria națională sub/în inițiativa organizațiilor de partid ale secției de propagandă.

Făurirea conștientă a propriului destin

Tezele din iulie au constituit, de fapt, o politică a conștiinței, un asalt ideologico-politic prin care s-a în­cercat prescrierea pentru toți oamenii muncii, pentru întregul popor, a iden­tităților de sine dezirabile din punct de vedere social și politic. Schemati­zând la extrem argumentele lui Ceaușescu din justificările date de acesta la Consfătuirea din 9 iulie, ar rezulta următoarea schemă: tovarăși, avem în față un viitor minunat de construit. Noi, adică partidul, condu­cerea de partid, ca forță de avangardă a clasei muncitoare, știm, pentru că am învățat în trecut cu mari sacrificii, încotro ne îndreptăm și pentru că cunoaștem legile obiective pe care le-a desco

­perit ideologia marxist-leninistă. Dar numai noi singuri nu putem construi viitorul! Trebuie ca întreaga clasă muncitoare, ca întreg poporul să fie înarmat ideologic pentru a se implica activ și conștient în făurirea acestui viitor și a propriului destin. Iar dacă analizăm chiar și superficial retorica discursului lui Ceaușescu din Teze vom constata că aceasta abundă de termeni și expresii ca: formarea conștiinței socialiste, formarea omu­lui nou, educarea clasei muncitoare, educarea tinerilor în spiritul de clasă, partinic, al ideologiei marxist-leni­niste, înarmare ideologică, stoparea otrăvirii sufletului tinerilor, schim­barea concepției, eliminarea menta­lităților burgheze din conștiința oa­menilor, politica partidului să ajungă să fie considerată de către toți oame­nii muncii drept propria lor politică, combaterea ideologiei bur­gheze, a naționalismului, a cosmopo­litismului, a mentalităților arhaice și anarhice, a concepțiilor liberaliste, a învăța cum să construim noua orân­duire, ridica­rea nivelului conștiinței socialiste, transformarea conștiinței oamenilor, făurirea conștientă a viitorului, luarea destinului în pro­priile mâini sub îndrumarea parti­dului, creșterea con­tinuă a activității de cunoaștere, con­știință socialistă, comunistă, dez­voltarea conștiinței, clasă conștientă de rolul istoric, rolul conștiinței oa­menilor, conștiința ma­selor, a înarma partidul cu concepția noastră, a ști ce înseamnă să fii co­munist, cum trebuie să arate so­cietatea socialistă, cum trebuie să lucreze partidul, statul, sindicatul, uniunea scriitorilor, cum concepem, cum gândim orga­nizarea raporturilor sociale, formarea cadrelor de con­ducere, crearea con­ducătorilor de partid care cunosc, ce trebuie să cu­noască tineretul, propa­ganda trebuie să înfățișeze stările de lucruri din societatea capitalistă neîn­frumu­sețate, trebuie înfățișate tinere-tului asuprirea și exploatarea, nedrep­tățile economico-sociale, greutățile tine­rilor, educarea comunistă a tu­turor celor pe care-i punem să facă educație comunistă altora.

Ca urmare a puterii fără limite⁶⁶ pe care o avea Ceaușescu, distanța și durata dintre idee și faptă, dintre un gând sau o inițiativă și „traducerea, înfăptuirea, transpunerea în viață”, era extrem de mică. Tezele din iulie au constituit la apariția lor un șoc pentru societate din cel puțin două motive: Ceaușescu se bucura încă de acceptul populației pentru momentul august 1968, iar partidul oricum con­trola deja televiziunea și radioul, presa scrisă, editurile și tipografiile, uni­unile de creație, difuzarea de filme, repertoriile de piese de teatru, de operă și operetă, ministerul învăță­mân­tului etc. La o adică se puteau pune oricând în practică măsurile expuse în Teze fără să mai fie nevoie și de prezentarea lor publică⁶⁷.

„Traducerea în viață” a Tezelor

Cartea pe care o am acum în vedere acoperă exact durata (anii 1969-1989) în care tezele din iulie au devenit politică de partid și de stat și reprezintă o probă directă a felului în care s-a aplicat această politică. Universitatea a fost afectată în mul

­tiple moduri de aplicarea măsurilor de reideologizare. Dialogul sistematic realizat de Sorin Bocancea și Doru Tompea debordează în acest sens de dovezi. Nici nu știi ce capitole anume să abordezi cu prioritate: presa studențească? Studenții propa­gan­diști? Învățământul politico-ideolo­gic? Practica în producție, pe șantier sau în agricultură? Munca patriotică? Organizarea timpului liber, a tabe­relor, a vacanțelor? Toate aceste domenii au fost vizate direct sau indirect de Ceaușescu în Teze. Chiar și destinul individual al martorului angajat Doru Tompea a fost afectat în mod direct⁶⁸: deși avea dosar de reținere în învățământul superior, acest dosar a fost anulat ca urmare a unei interpretări mult prea literale a deciziei lui Ceaușescu de a lega strâns învățământul de munca în producție: „trebuie să facem o coti­tură radicală în munca din învăță­mânt… învățământul nostru superior nu progresează dacă nu îl legăm de producție, dacă studentul nu lucrează în producție în timpul studiului”⁶⁹.

Pentru a reliefa, însă, proporțiile violului ideologic⁷⁰ la care a fost su­pusă Universitatea, iată, de exemplu, una dintre ideile lui Ceaușescu din teze, chiar dacă această măsură nu a ajuns să fie aplicată, sau cel puțin cartea de față nu abordează acest aspect: instituirea obligativității pentru examenul de absolvire a facultății a unui examen de științe sociale, ca examen de bază fără de care să nu poți absolvi⁷¹. Merită de asemenea să-l menționăm și pe primul secretar de partid al județului Iași, Nicolae Ibănescu, care a propus în 26 no­iembrie 1986 ca „fotografiile cuplului Ceaușescu să fie prezente în fiecare cameră de cămin, chiar decupate din reviste”⁷².

Chestiunea propagandei și ideolo­giei beneficiază de câteva capitole din carte, în special capitolul „Uni­ver­sitari și propagandiști”, în care regăsim cadrele universitare impli­cate în activitatea de propagandă proiectată la nivelul întregului județ Iași, structurile de partid și cele aca­demice de propagandă⁷³ modificate sau nou create după iulie 1971, mi­siunile propagandistice ale profeso­rilor din universitate, acțiunile și temele propagandei structurate și planificate pe grupuri țintă. Trebuie remarcat în acest capitol felul în care se discuta în ședințele de analiză problema educației ateiste, adică felul în care partidul încerca să neutra­lizeze activitatea cultelor religioase, dar și conduita religioasă a oame­nilor, pentru că religia creștină a fost întotdeauna rivala și concurenta reli­giei seculare numite comunism. De asemenea, deosebit de incitant este și subcapitolul „Propaganda și proble­mele de viață”, în care se regăsesc intențiile de a modela și coloniza fiecare eveniment important din viața oamenilor (vezi nota 45). Însă oricât de seducător ar fi acest capitol, care evidențiază propaganda ideologică la nivelul întregului județ Iași, în perspectiva politicii conștiinței pe care încerc s-o evidențiez, cred că instituționalizarea învățământului de partid, politico-ideologic, la nivelul Universității pentru toți studenții, nu numai pentru studenții membri de partid, reprezintă cea mai flagrantă dovadă a felului în care Partidul s-a mobilizat în vederea acaparării con

­ști­inței și identității de sine. Desigur, nu putem cerceta, însă, și măsura în care a reușit acest lucru, deși există relativ suficiente indicii cu privire la slaba aderență a studenților în fața asaltul ideologic.

Să vedem, așadar, cum anume s-a reinstituționalizat în Universitate stu­diul științelor sociale pornind de la liniile și orientarea trasate de Ceaușescu. Căci iată ce afirma acesta în Tezele din Iulie, pp. 69-70, cu privire la studiul științelor sociale: „Predarea științelor sociale se desfă­șoară cu lipsuri mari. Consider gre­șită hotărârea care s-a luat cu ani în urmă când s-a diminuat, s-a redus predarea științelor sociale. Științele sociale sunt tratate cu indiferență. Mulți dintre cei care predau științele sociale nu-și fac datoria. Trebuie să revedem planurile de învățământ și programele de studiu, să mărim nu­mă­rul de ore și să facem ca științele sociale să se predea la toți anii de studiu. … Trebuie de urgență să punem un colectiv să lucreze astfel ca până la toamnă (înaintea anului universitar adică – n.n.) să reorga­nizăm și să revedem toată problema predării științelor sociale. Cadrele care predau științele sociale trebuie să fie în fond activiști de partid, selecționați, recomandați de organele de partid. Să introducem obligația activiștilor de partid cu munci de răspundere – fie că au sau nu titlul de profesor – de a preda la catedrele de științe sociale.”

Desfășurarea de forțe a fost cu ade­vărat impresionantă. A crescut nu­mărul de ore destinate predării ști­ințelor sociale: „numărul orelor de ştiinţe sociale creștea de la 8% la 10-12%, cu excepţia învăţământului peda­gogic, filologic, artistic, juridic şi economic, unde se ajungea la 20%, şi al filosofiei, unde ajungea la 56%.”⁷⁴ Apoi s-au introdus discipline pentru toate specializările și toate facultățile: „la Universitate se intro­duceau disciplinele: etica şi sociolo­gia educaţiei, istoria filosofiei, ateism ştiinţific; la Politehnică: sociologia muncii, estetica, informatica econo­mică; la IMF: etica şi deontologia medicală, sociologia şi psihologia me­dicală; la Agronomie: sociologia rurală, ateism ştiinţific sau etică şi doctrine economice contemporane; la Conservator: etica şi sociologia edu­caţiei şi istoria filosofiei.”⁷⁵ În pofida titulaturilor generoase ale discipli­nelor acestea denumiri erau mai curând o interfață, un paravan mai elegant și eventual atractiv, dar de fapt nu se putea face abstracție de hotărârile politice ale partidului și de ideologia marxist-leninistă⁷⁶, care con­stituiau un procent important din conținutul ce urma să fie predat. Desigur, „această măsură (ore și discipline în plus) a dus la creşterea numărului de posturi didactice: la catedra de filosofie marxist-leninistă (cu 10 posturi). La Catedra de so­

cialism ştiinţific a mai apărut 1 post. La catedra de economie au mai apărut 15 posturi. La catedra de Filosofie şi logică au mai apărut 11 posturi. La Politehnică, la catedra de Economice politică s-au mai creat 2 posturi, la catedra de Socialism ştiinţific şi filosofie s-au creat încă 13 posturi. La IMF s-au mai introdus 7 posturi, la Agronomie, încă 3. În notă⁷⁷ se arăta că introducerea acestor materii nu era sprijinită la IMF şi nici la Politehnică, ceea ce ar fi presupus multiplicarea cursurilor, amenajarea Cabinetelor de știinţe sociale, creşte­rea numărului de locuri în biblioteci.” Volumul de față men­ționează și numele cadrelor asociate, în general activiști de partid, care au predat disciplinele menționate și care bineînțeles erau retribuite. Orarul și așa aglomerat al studenților mai creștea cu un număr de ore destinate și acestor discipline. Cartea nu men­ționează, dar este cumva de la sine înțeles, că predarea acestor discipline se finaliza cu examen și notă, de vreme ce erau prevăzute în planul de învățământ. Aceste măsuri au creat o serie de probleme care au fost aduse în atenție într-o ședință a Biroului comitetului județean de partid, din anul următor, 1972. Aceste concluzii sunt extrase din procesele verbale și informările care aveau loc în șe­dințele de partid ale organizațiilor de partid superioare, care, conform Tezelor⁷⁸, trebuiau să supervizeze întreaga activitate, ceea ce însemna și faptul că se exercita un control de partid al acestor activități, nu erau doar pe hârtie și în raportări. Astfel sunt subliniate: pripeala Ministerului în introducerea noilor discipline, lipsa de cadre specializate, „apariţia hotărârii în preajma deschi­derii anu­lui şcolar a dus la aglome­rarea disci­plinelor din acest domeniu la anii mari în acelaşi semestru; ponderea seminariilor trebuie să fie mai mare, dar seminariile depind de calitatea seminaristului; la şcoli (în preuni­versitar), cadrele didactice nu sunt de specialitate şi primesc în completarea normelor ore de acest gen – ceea ce duce la o calitate scă­zută; în dome­niul cercetării nu există un volum de succes al cercetătorilor de la Iaşi, pentru că nu există un bun coordo­nator care să facă acest lucru: «sunt, într-adevăr, 100 de teme în planul tematic de cercetare în dome­niul ştiinţelor sociale, nu se poate spune că nu se lucrează, că nu se depun eforturi, însă analizând care sunt rezultatele, constatăm că nu s-a făcut nimic»”. În anul 1975 deja se „reclamă faptul că în catedrele de ştiinţe sociale «au fost plasaţi oameni pentru că trebuiau plasaţi»”. Aici se cuvine să remarcăm următorul aspect: criticile aduse disfuncționa­lităților apărute vizau, așa cum zice martorul angajat, „adâncirea, apro­fundarea și îmbunătățirea”⁷⁹ măsu­rilor de aplicare a liniei și orientărilor generale, dar niciodată nu pun în discuție, nici nu critică și nicidecum nu se opun nici oportunității, nici justificărilor, nici rațiunilor măsurilor în sine, căci asta ar fi însemnat să se opună direct politicii ideologice în întregul ei.

Astfel, dacă deveneai student între anii 1971-1989 în România regimului comunist, indiferent de specializarea aleasă, indiferent dacă erai sau nu membru de partid (membru UTC erai oricum) aveai în curriculum-ul obli

­gatoriu câteva ore pe săptămână de cursuri și seminarii (în fiecare an de studiu până la absolvire, fie că îți plăcea sau nu, fie că erai interesat sau nu) în care erai obligat să audiezi, să iei notițe, să te pregătești și să promovezi un examen sau două în domeniul politicii partidului și al ideologiei marxist-leniniste, predate uneori de activiști de partid fără studii superioare sau numai cu studii de partid, care predau cel mai adesea un curs tern și plat și fără dezbateri autentice la seminarii. Însă studenții „realizau faptul că, după ce termină facultatea, vor fi integraţi în pro­ducţie automat şi că vor lucra în industriile de profil, că vor fi ingineri, că vor fi o elită a întreprinderilor şi că, pentru a conduce, trebuie să aibă noţiuni elementare de politologie şi de economie”. Celelalte cadre didac­tice, deși uneori făceau comentarii malițioase ori ironice la adresa acti­viștilor sau a propagandiștilor care țineau cursurile respective, aveau însă „o frică indusă, când se auzea de partid, pentru că putea să îţi strice cariera”.

Acest aspect, al puterii partidului și al puterii lui Ceaușescu, trebuie subliniat răspicat: dintr-o comparație, chiar și minimală, a celor afirmate de Ceaușescu în Teze și aplicarea în practică prin transpunerea în învăță­mânt și viața Universității, așa cum rezultă din cartea de față, chiar în ciuda disfuncționalităților apărute, ceea ce a conceput și gândit un singur om, Ceaușescu, a dobândit formă instituțională și a modelat institu­țional Universitatea în Iași și de fapt din întreaga țară. Despre ce vorbește acest aspect? Ce anume dovedește? Justețea politicii partidului? Faptul că această politică era îmbrățișată con­sensual de întreaga societate? Sau mai curând vorbește despre puterea discreționară a partidului și a lui Ceaușescu, care insufla teama amin­tită mai sus de Doru Tompea? Sau poate dovedește obediența activului de partid, care nu a schițat nici cel mai mic gest, nu de opoziție, dar nici măcar de punere în discuție a unor idei sau a vreunei măsuri, pentru că risca să-și piardă poziția, puterea și privilegiile?

Cât despre conținuturile predate, ce surpriză ne-ar putea rezerva un curs precum cel propus în 1977, „Probleme fundamentale ale istoriei patriei şi Partidului Comunist Român”⁸⁰? Cursul urma să fie predat în întreg Centrul Universitar, în primul an de studii, presupunea 26 de norme de predare și 7 seminarii: „în asemenea condiţii, secţia de propa­gandă şi Facultatea de Istorie, care are sarcina de a coordona predarea noii discipline în tot Centrul Univer­sitar, au selecţionat un număr de 71 de persoane care ar putea primi sarcini de predare şi seminarizare. Dintre persoanele selecţionate 19 sunt cadre didactice de la Facultatea de Istorie, 15 cercetători de la Institutul «A.D. Xenopol», 18 cadre de la disci­plinele de ştiinţe sociale – majoritatea cu studii în istorie, 12 cadre didactice din învăţământul mediu, 2 cercetători de la muzee şi 5 activişti”. Dintre cele 71 de persoane, pentru unele existau «probleme

de cadre»”.

Elemente de istorie autentică cred că se puteau regăsi în acest curs. Mai ales în capitole ca: „Originile popo­rului român”, „Caracterul unitar al dez­voltării sale”, „Lupta pentru uni­ta­te şi independență constantă a isto­riei poporului roman”, „Afirmarea naţiunii române şi constituirea sta­tului na­țional român modern”. Și aceasta pentru că, pe lângă reorga­nizarea teri­torială care a desființat regiunea auto­nomă maghiară înfi­ințată de Stalin, partidul a început odată cu Dej să folosească în mod constant istoria și argu­mentele isto­rice autentice pentru a-și apăra poli­ticile de independență în Tratatul de la Varșovia și în disputele cu so­vieticii. Dar mă întreb: putea lipsi dintr-un astfel de curs tema Făuririi societății socialiste multi­lateral dez­voltate, sau însemnătatea istorică a congreselor Partidului Comunist din România și a hotă­rârilor de partid și de stat, rolul istoric al tovarășului Nicolae Ceaușescu în politica internă și externă a României? Și, atenție, aceste teme le-am selecționat din cuprinsul unui manual de istorie de clasa a X-a, apărut la Editura Didactică și Pedagogică în 1983, pe care l-am avut ca obiect de studiu când eram elev de liceu. Pentru studenți cu siguranță conținutul era mult mai elaborat. Or, dacă numeri doar fotografiile lui Ceaușescu în acest manual: din 271 de pagini imaginea lui Ceaușescu apare de 23 de ori, incluzând și ilustrațiile în care sunt prezentate manifestații în care în prim plan apar mai ales portretele lui Ceaușescu.

În loc de concluzii: Panopticum. Partidul vede inimile

Ceea ce putem conchide, desigur provizoriu, referitor la cartea de față, este faptul că într-o astfel de lucrare se poate vedea în acțiune și la lucru felul anume în care se reifică și se obiectivează o ideologie, o credință, o idee, o convingere sau, în mod echivalent, cum anume intră spiritul în lume, în cazul de față spiritul ideologiei marxist-leniniste. Meritul cel mai însemnat al acestui volum este, după părerea mea, faptul că se ocupă de aspectele aparent marginale ale vieții regimului comunist, lăsând la o parte marile decizii, controver­sele istorice sau interpretările gene­rale în favoarea evidențierii felului în care s-au modelat și concretizat la nivel local și cotidian chiar și cele mai neînsemnate aspecte ale vieții sub influența, presiunea și controlul unui regim politic totalitar, dicta­torial. Intenția mea a fost aici să consider acest volum care, așa cum am afirmat, este un document prin el însuși, drept domeniu experimental pentru științele politice în care pot fi verificate și testate o multiplicitate de ipoteze de lucru. Ipoteza pentru care am optat și pe care am considerat-o proprie (mai ales pentru perioada pe care o acoperă) este aceea de a vedea cum s-au configurat instituțional măsu­rile de reideologizare și de control ideologic riguros inițiate de Ceaușescu în iulie 1971. Acest plasament hermeneutic mi-a permis să consider acest volum drept o serie întreagă de dovezi ale felului în care se aplicau local deciziile politice pe care Partidul, prin reprezentanții lui de la vârf, le-a luat și le-a impus întregii societăți și în cazul de față Universității. Din studiul comparativ între măsurile și cuvântările lui Ceaușescu din iulie 71 și mai apoi de la Plenara pe probleme ideologice din toamna aceluiași an și cercetarea efectuată de Sorin Bocancea și Doru Tompea, în pofida disfuncționa

­li­tăților apărute, deciziile luate la nivel central se aplicau nu numai în spirit, ci chiar în litera lor. Se poate evi­denția, de asemenea, o tendință de tehnologizare sau chiar o tehnologie a propagandei prin încercarea de pro­fesionalizare, raționalizare și orga­nizare strictă a propagandei ideolo­gice: pe organizații și instituții, cu responsabili de partid, prin planuri de muncă, termene, teme și conținuturi, distribuție în „teritoriu”, în mase, pe grupurile țintă, feed-back, control, rapoarte și analiză. Nu mi-am propus să urmăresc și dacă această tehno­logie a propagandei a avut efect, dacă a fost eficientă și a avut succes sau nu, pentru că nici nu aș fi avut cum să verific acest aspect, deși, cum am spus, cartea oferă destul de multe indicii cu privire la slaba aderență și participare chiar a propagandiștilor, nu mai vorbesc de restul populației de oameni ai muncii, la orele de informări politice, învățământ politic, manifestări și consfătuiri etc. Am considerat, însă, ca având o gravitate crescută învățământul politic obliga­toriu impus Universității și studen­ților tocmai din cauza caracterului obligatoriu. Poate că ar merita să inițiem o cercetare cu foști studenți din perioada regimului comunist pentru a vedea, acum, la 30 de ani de la căderea regimului, dacă a rămas ceva în memoria lor din tot acest uriaș efort al Partidului de mobilizare totală a întregii mase a națiunii, nu numai pentru studenți, la înfăptuirea politicilor economice, culturale, admi­nistrative și printr-o educație și o pro­pagandă ideologică intensă. S-ar mai putea obiecta că științele politice nu pot deveni niciodată științifice pentru că nu putem estima în niciun fel o durată suficientă pentru care ar trebui să fie aplicată o ideologie, o religie seculară, astfel încât să putem verifica eficacitatea și eventual beneficiile practice pentru societate ale unei ideologii. Spun asta cu gândul la re­ligia noastră cea de toate zilele, con­curenta religiei seculare, crești­nismul, care, iată, are deja o du­rată destul de însemnată de aplicare practică, teoretică, teologică, institu­țională. În ce măsură și cu ce evaluări putem verifica pentru a putea spune, științific, că creștinismul a reușit? Sau să fie oare de dorit supraviețuirea regimului comunismului dinastic de la Phenian vreme de două mii de ani pentru a putea extrage abia atunci vreo concluzie științifică?

Ceea ce cred că se cuvine să evi­dențiez, însă, este faptul că regimul comunist din România a luat din iulie 1971 o turnură panoptică. Adică, nu era suficientă supravegherea crescută a întregii națiuni prin mijloacele specifice ale Securității, nu era sufi

­cientă acapararea tuturor mijloacelor de existență, nu era suficient con­trolul mijloacelor de comunicare în masă (presă scrisă, radio, TV), nu era suficient controlul editurilor și al tipografiilor, al instituțiilor destinate plăcerilor estetice (cinematografie, teatru, operă, operetă, balet, uniuni de creație artistică). Operațiunea declan­șată de Tezele din iulie, a căror do­vadă mai mult decât concludentă o întâlnim în cercetarea realizată de Sorin Bocancea și Doru Tompea, viza o formă de educare, de educație și de propagandă activă prin care să fie inhibată chiar din mintea, gân­direa și sufletul oamenilor orice posibilă și eventuală atitudine ostilă îndreptată împotriva partidului și conducerii sale. Un soi de manipulare prin care nu interzici, ci de fapt inoculezi insistent termenii a ceea ce ai hotărât tu, Partidul, că trebuie și are dreptul să creadă, să vadă, să audă, să citească și să gândească cineva, nu numai despre realitățile sociale, economice și politice, ci chiar și despre propria identitate de sine. Partidul trebuia să vadă și inimile.

Note

• Friedrich Nietzsche, Voința de Putere, trad. Claudiu Baciu, Ed. AION, Oradea, 1999, fragmentul 90.
• Idem, fragmentul 339.
• Nicolai Berdiaev, Originile și sensurile comunismului rus, trad. Ioan Mușlea, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994, pp. 122-136; într-un rezumat succint: Lenin nu a așteptat, așa cum teoretiza Marx, ca baza, forțele de producție și relațiile de producție capitaliste să-și împli­nească dezvoltarea și devenirea or­ga­nică ajungând la contradicții ire­con­ciliabile, ci a declanșat revoluția bolșevică înarmat doar cu o ideo­logie, adică a pornit direct de la o suprastructură, în termenii lui Marx, adică de la teorie și idee către mode­larea realității sociale și politice. Ștefan Andrei, în dialogul său cu Lavinia Betea, afirmă că Ceaușescu „a venit de acolo (vizita din Asia care a precedat Tezele din iulie, n.n. C. Ilaș) cu o tâmpenie. A dat peste cap principiul marxist al raportului dintre bază şi suprastructură, dintre materie şi conştiinţă. Cu asta a venit” apud Ștefan Andrei, în dialog cu Lavinia Betea, I se spunea Machiavelli, Ed. Adevărul Holding, București, 2011, p. 224.
• Desigur nu este aici locul pentru o discuție mai amplă asupra carac­terului antimodern al ideologiei mar­xist-leniniste. Chestiunea este relativ controversată pentru că: dacă avem în atenție idealul de reconstrucție ra­țională totală a societății prin control și planificare, atunci marxismul ține de modernitatea revoluționară; apoi aspectul emancipator, ameliorator și progresist al marxismului de ase­menea l-ar trece în rândurile ideo­logiilor moderne, numai că, în timp ce modernii vizau autonomia indi­vidului, marxismul consideră că aceasta nu se poate realiza efectiv decât ca autonomie de clasă socială, de grup, iar autonomia individuală este considerată un factor de alienare. Astfel încât emanciparea clasei mun­citoare, așadar nu a tuturor, nu ar reprezenta decât un șovinism de clasă mesianic, discriminator și do

­mi­nator; sub aspectul legitimării re­construcției și al emancipării, mar­xismul este antimodern pentru că invocă o instanță supraindividuală, legile devenirii istoriei, care nu pot fi în niciun fel produsul voinței și deciziilor umane; în sfârșit, din punct de vedere politic, marxismul este antimodern pentru că nu toți oamenii sau cetățenii participă la conducerea societății, ci numai o oligarhie de clasă, o oligarhie de partid, o oligarhie ideologică: nu participă la guvernare decât cel care face parte din partid, iar partidul, unicul permis, are un rol central în conducerea statului, astfel încât de facto Partidul se identifică cu Statul.

• Informări, procese verbale, note, dări de seamă, planuri de măsuri, plicuri cu salarii, planuri de muncă, tabele nominale, situații, hotărâri, steno­grame, analize, grafice.
• Sorin Bocancea & Doru Tompea, Două decenii de communism în Iașul universitar, Introducere, Editura Institutul European, 2015, Iași, p. 21.
• Idem, p. 353.
• DECRET nr. 295 din 3 aprilie 1968 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Securităţii Statului, devenit Legea nr 24/1968: „Înfiinţarea Consiliului Securităţii Statului ca organ central al admi­nistraţiei de stat va avea drept rezultat întărirea răspunderii acestui consiliu faţă de conducerea parti­dului şi guvernului.” Art. 2: „Consiliul Securităţii Statului îşi desfăşoară activitatea pe baza legilor în vigoare, sub conducerea şi îndrumarea Comitetului Central al Partidului Comunist Român şi a Consiliului de Miniştri. Consiliul Securităţii Statului răspunde faţă de conducerea partidului şi statului pentru întreaga activitate pe care o desfăşoară organele securităţii sta­tului”; Art. 5, „ c) să intre, pentru îndeplinirea atribuţiilor legale, în incinta organizaţiilor socialiste. E­fec­tuarea de percheziţii sau alte acte de urmărire penală se pot face cu consimţămîntul conducerii organiza­ţiei socialiste sau cu autorizaţie legală.”, http://www.cnsas.ro/acte_ normative.html, http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/46499, accesat 3.02.2021. Apoi „în aprilie 1972 au fost luate două măsuri importante: pe 19 aprilie a fost desfiinţat CSS, competenţele şi personalul acestuia fiind preluate de Ministerul Afacerilor Interne, în cadrul căruia a fost creată o entitate separată cu numele Departamentul Securităţii Statului (DSS).” cf. Adam Burakovski, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu, trad. Vasile Moga, Ed. Polirom, 2011, Iași, p.198.
• Bocancea & D. Tompea, Op. cit., p.340: „Prim-secretarul avea infor­mații de la organele de Miliție. Conform obiceiului, dimineața la 7,45 prim-secretarul avea o mapă pe birou cu tot felul de informări de la serviciile din acea vreme: Miliție, Securitate. Leonard Constantin mi-a spus că a oprit Miliția să se bage în treburile UASCR-ului, dar că trebuia să acționez eu”.
• Idem, a se vedea pp. 458-459, precum și pp. 476-479.
• Sorin Bocancea mi-a pus la dispo­ziție câteva fișe de cadre, adevărate CV-uri comuniste, redactate în luna decembrie 1989, care indică „adân­cimea” până la care era verificat și controlat un cadru de partid. Aceste fișe de cadre indică și ceea ce era important din perspectiva partidului comunist și a secției de cadre și anume: vechimea în partid, originea socială și proprietățile părinților, naționalitatea, starea civilă, educația și traseul educațional, profesia, cu

­noașterea limbilor străine, funcțiile deținute în plan profesional și funcțiile de partid, trăsături de caracter și conduita în relațiile inter­personale, caracterizare d.p.d.v. al conduitei în organizațiile de partid și ca lider, educația de partid, institu­țiile politice în care a activat/ac­tivează ca membru sau ca lider, instituțiile de cunoaștere, cercetare, educație în care a activat/activează, decorații, distincții, stare de sănătate, posesiuni/avere, familia și originea socială (tată, mamă, frați surori și profesiile lor), soția (profesie, apar­tenența la partid) și părinții soției (origine socială, avere, profesie), copiii (educație și apartenența la organizațiile de partid), evaluarea secției de cadre a partidului. Doru Tompea afirmă explicit, pp. 215-216, faptul că controlul era scopul dosarelor și fișelor de cadre, ba chiar unii activiști erau menținuți în funcție sau pe posturi chiar dacă aveau în dosare aspecte neconforme din perspectiva partidului, tocmai pentru că aceste „pete” asigurau o obediență crescută: „D.T.: Ca să le arate pisica, să îi aibă partidul într-o rezervă de cadre şi să nu mişte în front. Control. Era control de partid pe dosarul fiecăruia”. (a se vedea și pp. 283-284, precum și p. 293, nota 7 de subsol). Acest aspect se poate vedea și din episodul accederii lui Doru Tompea în funcția de pre­ședinte al UASCR Iași, când, din cauza neconformității dosarului (tatăl său era considerat de către Securitate adept al manismului, vezi pp. 32-33), a fost nevoie de trei plenare ale UASCR și de intervenția lui Nicu Ceaușescu pe lângă Elena Ceaușescu pentru a primi avizul acesteia pentru acceptarea în funcție.

• Chiar dacă termenul de martor are o pronunțată nuanță religioasă îl prefer pentru că exprimă cel mai propriu natura realității sociale și este astfel valabil nu numai pentru un regim politic, ci și pentru religie, pentru un sistem economic, ba chiar și pentru un campionat de fotbal: un microbist întrupează și mărturisește prin comportamentele sale valori, cre­dințe, speranțe împărtășite interper­sonal prin socializare cu galeria echipei. Câinii, și nu mă refer aici la suporterii echipei Dinamo, nu sărbă­toresc Crăciunul și nici Învierea, dar nici victoria vreounei echipe de fotbal. Am întâlnit expresia „martor angajat” și în Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin Răzvan Mihai, Ilarion Țiu, Viața lui Ceaușescu, Fiul Poporului, vol II, Adevărul Holding, București, 2013, p. 332, precum și în Ștefan Andrei, în dialog cu Lavinia Betea, I se spunea Machiavelli, Adevărul Holding , București, 2011, p. 199.
• Doru Tompea a luat în serios punctul 8 al Proclamației de la Timișoara și timp de zece ani după anul 1989 a stat departe de orice activitate politică; vezi Introducere, p. 22.
• Am fost în mai multe rânduri martor la declarațiile publice ale unor per­soane cu notorietate, precum Alexandru Călinescu, Sorin Antohi sau Liviu Antonesei de exemplu, care au recunoscut și i-au mulțumit public lui Doru Tompea pentru felul în care a gestionat anumite situații conflictuale, care transpar în cartea de față (vezi p. 452 și pp. 457 și urm.) și care ar fi putut avea conse

­cințe agravante pentru aceștia. A se vedea și p. 239: „Nu eram un cadru de nădejde care să meargă cu ochii închişi, zelos, activistic, să fie un devotat propagandist. De aceea nici nu am fost delegat la congresele UTC-ului.”

• Bocancea, D. Tompea, op. cit., p. 46.: „Băi, Tompea, tu trebuie să faci ceea ce am vrut să fac eu în 1957, ca organizaţia studenţilor să fie a studenţilor. Trebuie să fie un fel de sindicat: să apăraţi drepturile şi interesele studenţilor. Politica nu o faceţi voi, politica o face partidul”. Vezi și p. 442
• Idem, p. 493: „în schimb am ajuns la Nicu Ceauşescu, unde am fost introdus de către Ioan Sasu şi Tudor Mohora. I-am spus că am fost la Ion Iliescu, care mi-a spus că UASC-ul trebuie să fie un sindicat. „Ce? Băi, tu ai fost chemat aici ca viitorul pre­şedinte al UASCR la Iaşi. Ce în­seamnă sindicat? Tu trebuie să aplici politica partidului în ”
• Idem, p. 23.
• Exemplul cel mai flagrant este cel al accederii lui Doru Tompea în funcția de președinte al UASCR Iași.
• Sorin Bocancea & Doru Tompea, Două decenii de comunism în iașul universitar, Presa studențească, Ed. Institutul European, Iași, 2019.
• Sorin Bocancea, Marin Gheorghe Nicolae, Așa s-a construit în co­munism, Editura Institutul European, Iași, 2021.
• Bocancea, D. Tompea, op. cit., p. 19.
• Burakowski, op. cit., pp. 410-411: „Motivând seceta care a scos din circuit centralele hidroelectrice, autorităţile îşi propuneau scăderea cu 50% a limitelor consumului de ener­gie, care şi aşa erau destul de reduse, atât în locuinţele private, cât şi în sectorul public, adică în birouri, şcoli, magazine etc. A fost introdusă obligativitatea debranşării frigide­relor şi a maşinilor de spălat, precum şi a iluminării fiecărei încăperi cu un singur bec. Nerespectarea acestui regim atrăgea amenzi usturătoare, iar în cazuri extreme chiar întreruperea completă a alimentării cu gaz sau current electric. Energia electrică economisită în sectorul public urma să fie pusă la dispoziţia consuma­torilor industriali (în sensul exploa­tării maşinilor şi utilajelor, nu în scopul încălzirii halelor de pro­ducţie, spre exemplu, capitol care era şi el inclus în regimul de eco­nomisire)” .
• Bocancea, D. Tompea, op. cit., pp. 97 și 353-354: „Ştiind ce se putea întâmpla, am avut gura „spur­cată”, am solicitat ca planul de măsuri de economisire a energiei să fie aplicat mai lax, mai diferenţiat, pentru că studenţii vin cu mâncare, cu băutură şi se creează o anumită stare de spirit. Propunerea mea era ca măsurile să fie aplicate cu toleranţă după câteva zile de la venirea lor.”
• cit., p. 491: „Contextul inter­naţional era acela al declanşării de către administraţia Reagan a războ­iului împotriva „imperiului răului”. Acesta i-a chemat pe decidenţii americani din băncile mondiale şi a anunţat stoparea finanţării ţărilor slab dezvoltate şi în curs de dezvoltare, mai ales că multe dintre ele erau antiamericane, antiimpe­rialiste. Reagan a generat acest nou program al băncilor care a presupus renegocierea datoriei româneşti. Ceauşescu a refuzat şi s-a trecut la reproiectarea acelor credite, căci nu a vrut să renunţe la proiectele începute. În mintea lui, trebuia ca toate să fie terminate: Casa Poporului, Canalul Dunăre-Marea Neagră ş.a.

” A se vedea și A. Burakowski, op. cit, cap. Ultimele reforme ale sistemului 1981-1982.

• Paul Johnson, O istorie a lumii moderne, trad. Luana Schidu, Humanitas, București, 2005, p. 87.
• Statutul Partidului Comunist Român, Ed. Politică, 1965, p. 35.
• Fracționismul, deviaționismul era și un mijloc potrivit de a anula even­tualele critici din interiorul partidului și pe cei care le ridicau, sau care erau pur și simplu indezirabili și inco­mozi, ca de exemplu: „Atunci Bujor a fost reclamat că ar fi intelectualist, deviaţionist de la linia partidului şi a fost debarcat din sistem de către Floareş, cu interdicţia de a lua contact cu publicul.”, S. Bocancea, D. Tompea, cit., p. 99.
• Statutul Partidului Comunist Român, Ed. Politică, 1965, 14
• Cultul personalității era maniera propagandistică prin care Ceaușescu a căutat să redirecționeze, să forțeze și să-și asigure consim­țământul populației pentru el și pentru regimul comunist, mai ales după ce a câștigat consimțământul populației prin gestul și atitudinea antirusească și antisovietică în au­gust 1968, după cum a servit desigur și consolidării propagandistice a poziției sale în fața eventualității în care sovieticii ar fi încercat mazilirea lui.
• Practicile centralismului democratic transpar aproape din fiecare pagină a cărții de față: de la faptul că acce­derea într-o funcție de conducere în partid, precum cea de președinte UASCR Iași, nu se petrecea simplu prin alegerea în funcție de către adunarea generală a organizației, ci aceasta din urmă era doar consa­crarea ultimă și pe deplin formală (pentru că membrii simpli ai orga­nizației nu aveau niciun cuvânt de spus) a unui set de proceduri de desemnare, verificare și supervizări ale candidaturii, neprevăzute în mod expres în Statut, dar permise de facto de acel punct f.), care mergeau de la recomandarea Centrului Universitar, la primul secretar de partid al județului, la președintele organizației UASCR pe țară și până la cabinetul 2, al Elenei Ceaușescu, responsabila la vârf cu dosarele de cadre ale partidului (vezi pp. 46, 170-171, 492, 494-495); sau din aranja­mentele de culise la Nicu Ceaușescu (pp. 57-58 și p. 529) pentru deblo­carea unui loc la doctorat ocupat, însă, (cum să calificăm aceasta? pe nedrept? samavolnic, prin nepotism și trafic de influență, în virtutea puterii informale în partid?) de fata lui Miu Dobrescu (membru în C.C. al PCR), pp. 57-58; sau de la faptul că un fost cadru de conducere, Doru Tompea, chiar dacă din eșalonul III al PCR, a avut nevoie de intervenții la vârful conducerii comuniste, recte la Nicu Ceaușescu, peste proceduri și regulile sindicale pentru a-și rezolva problemele cu naveta soției sau cu repartizarea unei locuințe; sau din abordarea directă a lui Ceaușescu în vizitele pe care acesta le-a efec­tuat la Iași de către un cetățean cocoțat pe platforma insti­tutului pe care Ceaușescu tocmai îl vizita; sau din aranjamentul de culise pentru ca un cercetător să-l întâl­nească pe Conducătorul Suprem, pentru a obține o finanțare pentru o invenție sau o inovație.

• Bocancea, D. Tompea, op. cit., p. 60: „Ia cuvântul tovarăşul Ion Iliescu care, după ce mulţumeşte foştilor colaboratori, declară: „Noi toţi suntem activişti de partid, ostaşi ai partidului, şi mergem unde suntem chemaţi, unde partidul consideră utilă prezenţa noastră” – Această ino­vație instituțională a lui Ceaușescu era, pe lângă justificările oficiale, și cea mai ușoară manieră de a te debarasa de eventualii acti­viști incomozi, precum Ion Iliescu, și de a avea o justificare pentru asta.
• Burakowski, op. cit., p. 190: „Important mai era şi faptul că principiul rotaţiei cadrelor cobora simţitor poziţia activiştilor din eşalonul superior, care astfel nu mai apucau să-şi formeze o echipă proprie în domeniul lor, devenind astfel total dependenţi de vârful puterii, adică de facto de Ceauşescu. Rotaţia cadrelor făcea imposibilă (sau măcar mult mai dificilă) apariţia vreunui grup de activişti de partid care să intre în opoziţie cu conducătorul.”
• Ștefan Andrei, I se spunea Machiavelli, Ștefan Andrei în dialog cu Lavinia Betea, Adevărul Holding, București, 2011, p. 224: „Ceauşescu, dacă a citit ceva din clasicii marxism-leninismului, n-a citit Anti-Duhring, nici Dar a citit – la Armată, cred – cartea lui Lenin, Revoluţia proletară şi renegatul Kautsky. Şi de acolo a luat o chestie formidabilă. Ştii cum scrie Lenin: Kautsky şi-a băgat râtul în marxism şi aşa cum porcul caută-n rahat bobul de porumb, aşa şi el a ajuns la esenţa marxismului. Cam aşa şi cu Ceauşescu. Băgându-şi râtul acolo, a aflat esenţa. Şi anume, că dictatura proletariatului nu este îngrădită de nicio lege. Şi asta a fost la noi dictatura proletariatului neîngrădită de lege. Ceauşescu de-aici s-a tras. Spunea: „Dărâmăm strada asta, facem fabrica în partea asta, facem cutare” – neîngrădit de vreo lege. În acelaşi timp, a eliminat noţiunea de „dictatura proletariatului” pentru că „acuma sunt consilii, e demo­craţie”… Dar Ceauşescu a impus o dictatură a dezvoltării, pusă în slujba dezvoltării” (sublinierea noastră, C. Ilaș: cu nuanța că puterea executivă nelimitată nu era neîngrădită de lege, ci era chiar legitimată drept centra­lism democratic prin Statutul PCR).
• Bocancea, D. Tompea, op. cit., p. 8.
• Idem, cit., p. 24.
• Idem, p. 24 și urm.
• Nicolae Ceaușescu, Propuneri de măsuri pentru îmbunătățirea acti­vității politico-ideologice, de edu­care marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii 6 iulie 1971, Expunere la consfătuirea de lucru a activului de partid din domeniul ideologiei și al activității politice și cultural edu­cative, 9 iulie 1971, Editura Politică, București, 1971, (în continuare Tezele din iulie), la pagina 40 apare expresia „conducere unipersonală”; dar mai ales p. 52: „Trebuie să punem capăt cu desăvârșire menta­lității «aici este feuda mea și nu se poate amesteca nimeni» … «acesta este institutul meu» ca și cum respectivul ar fi devenit proprietar. Unii doresc chiar să lase aceste institute drept moștenire”.
• Se depășise desigur etapa dictaturii proletariatului, a „obsedantului de­ce­niu”, în care chiar tovarășii de drum acuzați de deviere și facționism erau eliminați la propriu cu ranga. Dar pericolul nu fusese complet eliminat iar „baronii” lui Dej au avut a se teme pentru viața lor după ce au fost, rând pe rând, înlăturați de la pârghiile puterii de către Ceaușescu: Corneliu Mănescu nu s-a despărțit de revolver după ce a fost înlăturat de la conducerea Externelor. Ion Gheorghe Maurer a suferit un acci

­dent de mașină. Gheorghe Apostol a suferit de asemenea un accident de mașină. Apud Adam Burakowski, op. cit., pp. 191-192 și p. 445. Mai târziu, în perioada perestroikăi, când probabil își simțea amenințată po­ziția, chiar foștii baroni ai lui Ceaușescu, Virgil Trofin (Burakowski, p. 401), Vasile Patilineț (Burakowski , pp. 494-495) sau generalul complo­tist Ion Ioniță (Burakowski, p. 418) au avut parte de o moarte suspectă, deși mai curând conform zvonurilor decât a dovezilor.

• Bocancea & D. Tompea, op. cit., p. 26: „Intenţia noastră a fost reali­zarea unei fresce a comunităţii aca­demice ieşene din perioada studiată, fără a urmări să acuzăm pe cineva sau să legitimăm regimul comunist.”
• Chestiunea aceasta apare totuși menționată o singură dată în carte: p. 36, „D.T.: Era o concurenţă de 22 pe un loc şi eu am intrat primul. S.B.: Erau puţine locuri atunci. D.T.: 15 locuri”.
• În 1991 când am am fost admis la Facultatea de filosofie am cunoscut un student în anul V care încă mai știa pe dinafară și la virgulă întregul manual de filosofie marxist-leninist care se preda la clasa a XII-a până în 1989.
• cit., Introducere, p. 26.
• Idem, 165: „ Bugetul de timp era principala problemă. Era o politică perversă dusă de partid, pentru că studenţii, entitate greu de controlat, erau un potenţial periculos şi trebuia ca ei să aibă preocupare tot timpul.”
• Idem, pp. 38-39, și cap. „Probleme de conduită”, pp. 284-287.
• Idem, 247: „Planul de măsuri privind îmbunătăţirea activităţii de educare materialist-ştiinţifică a maselor, adoptat de judeţeana de partid în 1973, prevede, printre acti­vităţile specifice propagandei, un punct dedicat „sărbătoririi momen­telor mai importante din viaţa omului”. În acest scop, toate orga­nizaţiile, de la toate nivelurile, „vor constitui «comisii comune pentru problemele de viaţă», care să se ocupe de organizarea sărbătoririi «zilei primului născut», «pioniera­tului», primirii în UTC, majoratului, «zilei intrării în producţie», mo­mentului plecării în armată, căsă­toriei, aniversării zilei de naştere, pensionării etc.” – deși acestea au rămas mai mult formal pe hârtie și ca intenție, căci totuși „prezenţa partidului în viaţa privată” nu era atât de intruzivă „cum se arăta în filme, că vine secretarul de partid şi îi aduce un buchet de flori miresei şi spune „Partidul vă urează…”.
• Nicolae Ceaușescu, cit., p. 35: „va crește rolul științei ca factor tot mai important în întreaga activitate de organizare a societății socialiste”.
• Bocancea, D. Tompea, p.186: „În 1985, la o conferinţă a UASCR-ului, l-am lăudat pe tovarăşul Ceauşescu nu pentru că era erou al muncii socialiste, ci pentru atenţia, protecţia pe care le manifesta faţă de studenţi. De fapt, el avea o teamă permanentă de studenţi. Mesajul de la Nicu prin Moţiu, la o agapă, a fost ca noi, studenţii, să-i mulţumim tovarăşului. Nicu spunea că taică-său avea o teamă faţă de noi şi noi puteam s-o eliminăm aşa. Dar, de fapt, în joc era maică-sa.

”

• Idem, 42, 50, 68, 206, 210, 212.
• Acest aspect reiese chiar și dintr-un episod anecdotic: idem, p. 515: „Cică la un chef la ziua lui Ceauşescu, Nicu, «şpriţat», s-a dus la Bobu, care era lângă părinţii săi, şi i-a spus: «Băi, Bobulică!» şi i-a pus mâna pe chelie. Maică-sa s-a ridicat mustră­toare şi a exclamat: «Nicuşor!», iar el: «Îl bag în p…. mă-sii!». «Nicuşor, ieşi afară!». Iar Bobu: «Lăsaţi-l, aşa se distrează şi ei, tinerii!». Şi Ceauşescu s-a înfuriat şi i-a spus, pe la WC, pe unde s-au întâlnit ei: «Băi, dacă eşti beat, pleacă de aici! Ăsta-i mâna mea dreaptă. Eşti un dobitoc!». Nicu a replicat: «E un prost!»”. Or, aceasta era atitudinea unui activist cu studii, cum a fost Nicu Ceaușescu („Nicu avea un feeling faţă de studenţi. Asta ţinea de educaţia lui, de faptul că el chiar a mers la facultate. Donca, marea lui iubire, l-a dus de mână la şcoală, a făcut facultatea pe bune şi vedea în noi băieţii deştepţi ai sistemului”, p. 494) față de un activist din garda nouă a lui Nicolae Ceaușescu, iar aceasta se petrecea la cel mai înalt nivel al puterii.
• Ibidem, pp. 212-213.
• Ceaușescu, op. cit., p. 18.
• Ștefan Andrei, cit.: „Datorită poziţiei intelectualilor, dar şi din alte cauze, şirul de măsuri adoptate după vizita la Beijing şi Phenian – tezele din iulie – au fost ca o «zăpadă a mieilor», (p. 224); Şi Ceauşescu, şi Maurer erau deştepţi cât să-şi dea seama că nu pot să facă poporului român ce fac conducătorii lor cu poporul chinez şi cu coreenii”. (p. 222)
• Ceaușescu, op. cit., p. 47: „Comunistul trebuie să fie luptătorul de avangardă împotriva vechiului, împotriva rămășițelor mentalității burgheze din conștiința oamenilor, a diferitelor forme de misticism, a unor influențe din afară; el trebuie să fie un luptător pentru socialism, să lupte pentru afirmarea clasei muncitoare ca forță conducătoare în societate”.
• Bocancea, D. Tompea, op. cit., p. 23.
• Ca reacție la Planul Valev și a unei eventuale diviziuni a muncii dorită și condusă de sovietici în Tratatul de la Varșovia și CAER, precum și ca măsură de protecție a propriei poziții a lui Dej în fața lui Hrușciov.
• Ștefan Andrei, I se spunea Machiavelli, Ștefan Andrei în dialog cu Lavinia Betea, Adevărul Holding, București, 2011, pp. 222-228.
• Recunoașterea și relațiile politice și comerciale cu Republica Federală Germania, medierea conflictului arabo-israelian și necondamnarea Israelului, stabilirea unor canale de comunicare între Vietnam și SUA care au condus la armistițiul de la Paris, relațiile multiple și complexe cu China lui Mao, facilitarea contactelor între China și SUA.
• Burakowski, op. cit, p. 115 și urm; și în special Larry L. Watts, Ferește-mă, Doamne, de prieteni, Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, trad. Camelia Diaconescu, Ed. RAO, București, 2011.
• Burakowski, op. cit, p. 138.
• Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin Răzvan Mihai, Ilarion Țiu, Viața lui Ceaușescu, Fiul Poporului, vol II, Adevărul Holding, 2013, pp

. 122-126.

• L. Watts, op.cit, p. 228.
• Burakowski, op. cit, pp. 132-135; a se vedea de asemenea: https://revista22.ro/storage/arhivapdf/51_1995.pdf, https://www.ziaruldeiasi.ro/national-extern/cum-am-devenit-instiga-to-area-numarul-unu~ni46ps, https://www.youtube.com/watch?v=BLCiz4DyeuM, https://newskeeper.ro/articol?id=3F6F7BBC4C936A3B8B1617E1DD62E682&data=2006-12-22, accesat februarie 2021.
• Burakowski, op. cit, p. 131: „În decembrie 1968 a avut loc o uriaşă manifestaţie studenţească, la care s-au cântat colinde, ajungându-se în cele din urmă să se scandeze «Jos Ceauşescu!»”.
• Burakowski, op. cit, p. 133, despre o întâlnire a lui D. R. Popescu, membru supleant în Comitetul Executiv, secretar al CC şi redactor-şef al ziarului Scânteia, cu studenții, la care aceștia i-au pus întrebări con­siderate „obraznice”, ca de exemplu: „de ce presa evită în mod intenţionat multe probleme importante, ceea ce te obligă să cauţi informaţii, spre exemplu, ascultând Europa Liberă? E adevărat că la Constanţa sta­ţionează trupe sovietice? Când îşi va retrage URSS armata din Cehoslovacia?”.
• Propunerile de măsuri numărul 6, 7 și 5 în Nicoale Ceaușescu, cit., pp. 12-13.
• Vezi aici nota 32.
• Din acest motiv cred că afirmația lui Ștefan Andrei este plauzibilă: Tezele din iulie au fost și un semnal către Uniunea Sovietică că România nu va devia de la calea construirii socialismului.
• Bocancea, D. Tompea, op. cit., pp. 40-41.
• Ceaușescu, op. cit., pp. 67-68.
• Este exemplară în acest sens afir­mația lui Doru Tompea de la p. 232: „Noi le primeam ca pe nişte daturi, veneau de sus, nu te întreba nimeni dacă eşti sau nu de acord”.
• Ceaușescu, op. cit., p. 70: „Trebuie să introducem obligatoriu examenul de științe sociale, ca examen de bază fără de care nici un student nu poate absolvi facultatea. În societatea noastră socialistă nu poate deveni inginer cineva care nu are temeinice cunoștințe ideologice comuniste”.
• Bocancea, D. Tompea, op. cit., p. 309.
• Am avut curiozitatea să le conta­bilizez cu titlu de inventar și cu mențiunea că Iașul era un caz special fiind centru universitar, dar multe din astfel de instituții erau replicate la nivelul tuturor județelor României. La nivel central: Şcoala Superioară de partid „Ştefan Gheorghiu” devenită Academia de Studii Sociale şi Politice şi de Pregătire a Cadrelor de Conducere în Economie şi Administraţie „Ştefan Gheorghiu”/ Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice (ASSP)/la nivel local: Centrul de Lingvistică, Istorie Literară şi Folclor al Academiei RSR/Centrul de Sociologie al Universităţii „Al.I. Cuza”/Centrul de Studii pentru Problemele Tineretului de pe lângă CJ al UTC/ Catedrele de ştiinţe socioumane/ Cabinetele de Ştiinţe Sociale şi Răspândirea Cunoştinţelor Ştiinţifice/ Şcoala interjudeţeană de partid/Uni­ver­sitatea serală de marxism-leni­nism/Universitatea Politică şi de Conducere./ Cabinetul pentru Activitate Ideologică şi Politico-Educativă sau Cabinetul judeţean pentru activitate politico-ideologică, (organizat astfel:

Colectivul pentru problemele propagandei, ale învăţământului politico-ideologic de partid/ Colectivul pentru problemele Universităţii politice/ catedre: Construcţie de partid şi de stat, Politica economică internă şi internaţională a partidului şi statului nostru şi conducerea activităţii economice/ Materialism dialectic, istoric şi aplicarea creatoare de către PCR/ Problemele socialismului ştiinţific şi aplicarea sa creatoare în Programul PCR/ Istoria patriei, a PCR, a mişcării muncitoreşti şi democratice din România şi a mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale/ Colectivul pentru problemele învăţământului politico-ideologic al UTC/ Colectivul pentru problemele predării ştiinţelor so­ciale/ Colectivul pentru problemele propagandei prin conferinţe politico-ideologice organizate de sindicate şi FUS, precum şi ale muncii de educaţie materialist-ştiinţifică/ Co­lec­tivul pentru problemele politicii externe a partidului şi statului nostru/ Colectivul pentru problemele pro­pagandei prin conferinţe politico-ideologice organizate de sindicate şi FUS, precum şi ale muncii de educaţie materialist-ştiinţi­fică)/ Uni­versitatea cultural-ştiinţifică: cercuri aplicative în întreprinderi şi în Institutul Politehnic Iași (sub coor­donarea unor cadre specializate. În cadrul acestora, se predau şi teme de ideologie şi informări politice )/ Consiliului ştiinţific al Universităţii cultural-ştiinţifice / Centru de Cultură şi Artă al judeţului Iaşi, care avea o Comisie pentru răspândirea ştiinţei şi culturii./ Cercurile politico-educative din mediul rural/ Consiliul Judeţan al Educaţiei Politice şi Culturii Socialiste (CJEPCS)/ Comisia de conducere a Consiliului Judeţean pentru Activitate Ideologică şi Poli­tico-Educativă/ Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, înfiinţat prin Decretul 301/21 septembrie 1971, organism de partid şi de stat, sub conducerea directă a CC al PCR şi a Consiliului de Miniştri/ Consiliile Judeţene ale Culturii şi Educaţiei Socialiste.

• Toate trimiterile care urmează fac parte din capitolul „Învățământul politico-ideologic al studenților”, S. Bocancea, D. Tompea, cit., pp. 289-309.
• Vezi și pagina 291 pentru disci­plinele introduse în semestrul II în învățământul superior.
• Ceaușescu, op. cit., pp. 61-61: „Învățământul științelor sociale este strâns legat cu învățământul de partid, ele trebuie să fie strâns unite și să se desfășoare după o singură concepție”.
• Informare cu privire la aplicarea siste­mului unitar de predare a şti­inţelor sociale în institutele de învăţământ superior din Iaşi, Dosar 72, Fond 31, Comitetul municipal PCR Iaşi, 1971, filele 148-152.
• Ceaușescu, op. cit., p. 70: „Comi­tetele județene și Secretariatul General al partidului nostru trebuie să preia în întregime sub conducerea și îndrumarea nemijlocită întreaga activitate educativă și în general întregul proces de desfășurare a învățământului”.
• Bocancea, D. Tompea, op. cit., p. 234.
• Editat la Editura Didactică şi Pedagogică, 1977, reeditat în 1981, precum și la: Editura Militară, în 1978,

Editura Academia ”Stefan Gheorghiu” în 1979, Editat de secția de propagandă a CC al PCR, 1981.

Bibliografie

ANDREI, Ștefan, în dialog cu BETEA, Lavinia, I se spunea Machiavelli, Ed. Adevărul Holding, București, 2011.

BERDIAEV, Nicolai, Originile și sensurile comunismului rus, trad. Ioan Mușlea, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994.

BETEA, Lavinia, DIAC, Cristina, MIHAI, Florin Răzvan, ȚIU Ilarion, Viața lui Ceaușescu, Fiul Poporului, vol II, Adevărul Holding, București, 2013.

BETEA, Lavinia, Ion Iliescu și „golănia studențească” din 1968 în https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/ion-iliescu-si-golania-studenteasca-din-1968.

BOCANCEA, Sorin, TOMPEA, Doru, Două decenii de communism în Iașul universitar, Editura Institutul European, Iași, 2015.

BOCANCEA, Sorin, TOMPEA, Doru, Două decenii de comunism în iașul universitar. Presa studențească, Editura Institutul European, Iași, 2019.

BOCANCEA, Sorin, NICOLAE, Marin Gheorghe, Așa s-a construit în comunism, Editura Institutul European, Iași, 2021.

BURAKOVSKI, Adam, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu, trad. Vasile Moga, Ed. Polirom, Iași, 2011.

CEAUȘESCU, Nicolae, Propuneri de măsuri pentru îmbunătățirea activității politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a mem­brilor de partid, a tuturor oame­nilor muncii 6 iulie 1971, Expunere la consfătuirea de lucru a activului de partid din domeniul ideologiei și al activității politice și cultural educative, 9 iulie 1971, Editura Politică, București, 1971.

DECRET nr. 295 din 3 aprilie 1968 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Securităţii Statului devenit Legea nr 24/1968: „ http://www.cnsas.ro/acte_normative.html, http://legislatie.just.ro/ Public/DetaliiDocumentAfis/46499.

JOHNSON, Paul, O istorie a lumii moderne, trad. Luana Schidu, Humanitas, București, 2005.

NIETZSCHE, Friedrich, Voința de Putere, trad. Claudiu Baciu, Ed. AION, Oradea, 1999.

Statutul Partidului Comunist Român, Ed. Politică, 1965 și cel din 1945.

ȘINCAI, Ana, Colindul studențesc din 24-25 decembrie 1968, interviu realizat de Cezar Paul Bădescu, în revista 22¸Nr. 51 (305) 20-27 decembrie 1995, https://revista22.ro/ storage/arhivapdf/51_1995.pdf.

ȘINCAI, Ana, Cum am devenit instigatoarea numărul unu, interviu realizat de Adrian Cioflâncă, Revista 22, 22 decembrie 2006. Preluat de https://www.ziaruldeiasi.ro/natio-nal-extern/cum-am-devenit-instiga-toarea-numarul-unu~ni46ps.

WATTS, Larry L., Ferește-mă, Doamne, de prieteni, Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, trad. Camelia Diaconescu, Editura RAO, București, 2011.

Emisiunea Adevăruri despre trecut: 1968 – Vacanță de Crăciun cu hippie-end, TVR 1, 22 decembrie 2018, https://www.youtube.com/ watch?v=BLCiz4DyeuM.