„Existau temeri mari față de acest

învățământ universitar privat”

[“There Were High Fears Towards This Private

University Education”]

Prof.univ.dr. Liviu MAIOR

Ministru al Educației Naționale în perioada 20 noiembrie 1992 – 9 decembrie 1996

“I believe it to have been extremely important that, as far as private education was concerned, it was confirmed that many universities had a solid teaching staff, who managed to withstand all sorts of obstacles, because there was a significant lack of educated people in post-revolu­tionary Romania. The evaluation and accreditation processes increased their credibility and I think that it was then when a necessary “cleansing” occurred…I am not familiar with the modification that were subsequently made to the Law of education, but it would be unfair to discriminate bet­ween one system and the other. It is not fair, they are part of the national education system and should be treated equally and the law of 1995 stipulated that, an equal treatment. Corrections must be made, if neces­sary… The law has not established fees for the state education. It is here that the politicians should step in”.

1-2. În toamna anului 1992, într-o zi de joi, am primit un telefon să mă prezint a doua zi de dimineață la București, pe Calea Victoriei, la o ședință unde se desemnează și se votează de către conducerea parti­dului de atunci, partidul domnului Iliescu, noul guvern și Primul ministru Nicolae Văcăroiu dorea să mă vadă și pe mine. Nimeni nu mi-a spus pentru ce sau pentru ce domeniu urma să fiu propus. Grigore Zanc, dacă vă mai amintiți, era un coleg extraordinar, el mă ducea cu mașina la marea întâlnire și i-am spus lui Zanc: „Grigore, singurul domeniul pe care nu-l vreau e învățământul”.

Și am ajuns la București, unde erau adunați toți liderii de atunci ai partidului, inclusiv viitorii miniștri. A fost pentru prima dată când l-am văzut la față pe domnul Nicolaie Văcăroiu. Pe scurt m-a informat despre recomandarea mea ca viitor Ministru al învățământului. Am zis „ast

a e!” Soția mea e profesoară de limba franceză și a aflat de la radio în ce domeniu urma să activez. Primele probleme derivate din numirea mea le pot rezuma prin declarația publică răspunzând unui ziarist care mă interpela în legătură cu lipsa unor declarații de presă vizând situația din învățământ. Am explicat interlocu­to­rului meu că voi organiza o confe­rință de presă după ce voi „învăța învățământul”. Am căutat să evit declarațiile hazardate fără acoperire. Eram în faza discuțiilor cotidiene cu angajații din minister, foarte bine informați despre ceea ce se petrecea în domeniu. M-a ajutat enorm acest dialog pentru că am reușit, pe par­cursul a aproape două luni să-mi stabilesc prioritățile. A urmat apoi o decizie pe care mi-am asumat-o nu numai eu, ci și guvernul și Comisia Parlamentară de Învățământ, să luăm în discuție proiecte de legi deja exis­tente și să le supunem dezbaterii publice. Personal am parcurs aproape toate județele, am organizat consul­tări cu profesorii, cu inspectorii și directorii de școli. A fost un proces de durată, izvorât din nevoia de schimbare, necesar din cauza faptului că sistemul se destabiliza. Trecuseră trei ani de la Revoluție, administrarea și politicile educației se implementau prin Hotărâri de Guvern. Era de fapt un vid legislativ.

Predecesorii mei, trei la rând, s-au străduit să facă față unor dificultăți extrem de serioase având, datorită situației politice, un spațiu de mane­vră foarte limitat. Apăruse între timp învățământul superior privat, care a provocat, vă rog să mă credeți, un gen de șoc în lumea universitară destul de conservatoare românească, care s-a trezit cu concurenți. Și, bineînțeles, atunci în mass media, pe toate căile, se demoniza sistemul universitar privat. Sigur, unele cazuri erau justificate, pentru că nici așa nu era: tatăl unui proprietar de magazin de nu-știu-ce face o fundație, înfiin­țează o universitate unde fiul său este rector. Astfel de cazuri au fost inerente și s-au produs după fiecare Revoluție sau schimbare de regim.

Pe vremea mea erau vreo 200 de universități. Deci, asemenea cazuri deviante erau extrem de multe și sigur că exemplele le furnizau univer­sitățile tradiționale, cu oamenii reprezen­tativi, cu oamenii pe care îi aveau în diferite posturi. Asta nu înseamnă că în opinia Ministerului Învățământului a existat o adversitate față de învă­țământul privat, pentru că nici cel de stat nu stătea prea bine din mai multe puncte de vedere în acea perioadă. Și atunci primul obiectiv a fost să înce­r­căm să stopăm acest proces infla­ționist prin Legea 88/17 decembrie 1993. Nu a fost așa de ușor să o adoptăm pentru că exista un lobby și de o parte și de alta. Apăruseră, să nu uităm, și universități de stat în orașe mai mici. Nu vreau să le nominalizez acum, să creadă că aveam ceva cu ele, dar apăruseră în orașe în care nu avuseseră învățământ superior nicio­dată. Deci, nu era o mare diferență în startul lor comparativ cu al celor private.

De aceea, Legea 88, adoptată în 17 decembrie 1993, a fost, după mine, o lege extrem de importantă, mai ales prin consecința sa directă, căci a înfi­ințat Consiliul Național de Evaluare și Acreditare Academică, unde am avut norocul să-l avem Președinte pe profesorul Ion Mihăilescu. A fost un om deosebit, regret foarte mult că a decedat destul de tânăr. Era un profesionist și un om foarte corect și am colaborat cu el foarte bine, pentru că eu nu știam ce știa el. Am colaborat foarte bine cu experții Institutului de Ştiințe ale Educației. Și de atunci, de câte ori aveam pro­bleme apelam la el și mă ajuta.

În minister beneficiam de suportul informațional al domnului Ianculescu, directorul general. Domnul Ianculescu, vreau să vă spun, avea o memorie incredibilă, știa profesorii, îi știa pe toți din învățământul superior de stat. Deci, a apela la el era așa cum ai apela acum la un calculator să afli informații de orice fel. Ei doi mă ajutau foarte mult din punctul ăsta de vedere. Fără această lege din 1993 ar fi fost extrem de greu să adoptăm legea învățământului din 1995, legea care trebuia să reglementeze și siste­mul privat, să-l includă în sistemul național educațional și să ofere niște drepturi bine exprimate legislativ.

Știu că adoptarea Legii Învăță­mântului a durat mult. Cred că numai Constituția României a fost dezbă­tută, ca termen, mai mult decât Legea învățământului. Printre parlamentari erau și personalități remarcabile, oameni de cultură, profesori univer­sitari, chiar și rectori care, sigur, își exprimau opiniile lor și procesul se derula destul de lent.

Am avut atunci o idee cu care mă laud. Am zis: „Hai să înființez Consiliul Național pentru reforma învățămân­tului din România!”. Și atunci a fost ales de către participanți ca șef al acestui Consiliu domnul Emil Constantinescu, care era Rectorul Universității din București și șeful opo­ziției. Să știți că domnul Constantinescu și-a luat foarte în serios atribuțiile, îl vedeam în Parlament, își urmărea membrii partidului sau ai Convenției Democratice și de multe ori discutam cu el înainte și multe articole au trecut și cu sprijinul dânșilor; deci, a fost un lucru după mine foarte important, dar a durat, așa cum v-am spus, mult. Dacă există comunicare și dialog cu oamenii pe probleme se­rioase, reușita este asigurată. Atunci, ei s-au simțit implicați și de aceea au dat o stabilitate întregului proces legislativ care s-a finalizat în 1995.

La discuția finală din Senat a legii a participat și a apreciat pozitiv proiectul de lege Federico Mayor, care era Directorul general de la UNESCO, fost Rector al Universității din Salamanca. Un om de cultură. Eu eram Vicepreședinte al Conferinței Mondiale UNESCO. Îmi amintesc un episod. Conduceam o ședință, cred că la Paris, și printre cei cărora le dă­deam cuvântul, miniștri ai educației, era și ministrul învățământului din Ungaria care a început discursul cam așa: „Ce pot eu să fac în fața a doi maiori?”. Era un om destul de cumpătat și cu mult umor. Legea învățământului în sfârșit garanta auto

­nomia universitară, la Capitolul 11, cred, pentru că introducea în siste­mul național, clar și răspicat, în­vă­ță­mântul privat. Înainte de a pleca eu din minister, reușiserăm să discutăm și să votăm în plenul Parlamentului primele 48 de articole din Statutul cadrelor didactice, care apoi a fost continuat și aprobat de Parlamentul următor, dar el a început și proiectul era făcut de către noi. Sunt câteva din problemele fundamentale care tre­buiau soluționate, pentru că altfel sistemul s-ar fi prăbușit. Existau temeri mari față de acest învățământ universitar privat. Mi-amintesc că, într-o ședință de guvern, în care eu am susținut că trebuie să facem ordine în învățământul privat din România, Domnul Prim-ministru Văcăroiu a spus: „Vrei neapărat să umpli Piața Victoriei”. Eu îi spuneam că nu cred că învățământul privat va ieși în Piața Victoriei, eu mă tem de cel de stat. Și cam așa s-a și întâm­plat. Am plecat din Minister cu o satisfacție legată de adoptarea acestor decizii, pe lângă un acord cu Banca Mondială pentru reabilitarea a aproape 220 de școli din România, ce s-a încheiat în 2010 sau 2011. A fost o recunoaștere internațională și s-au încheiat foarte multe acorduri interstatale.

Dar mesajul meu ultim a fost unul care nu a avut ecoul așteptat. Le-am spus: „Domnilor, nu!” Începuseră deja discuții în campania electorală că trebuie modificată legea, că e prea stufoasă etc. În sfârșit, teoriile viito­rilor politicieni, care erau nu realizau un lucru fundamental, că cel mai sensibil sistem al unei țări este cel educațional și este o nevoie strin­gentă ca tot mai mulți români tineri să treacă prin acest sistem, pentru că altfel ne canibalizăm din punct de vedere poli­tic și cultural. Să modifice articole din lege, dar după ce ea se aplică și se vede ce efect au ele. Am învățat acest adevăr în 1993, într-o vizită la Manchester, unde Universitatea de acolo era pionul reformei în siste­mul educațional universitar britanic și spu­nea: „minimum 5 ani trebuie să funcționeze, să nu se altereze o lege până când nu se văd și se evaluează corect consecințele. Apoi se pot face schimbări, dar nu legea în ansamblu”. Lucrurile n-au stat chiar așa, căci implicarea politicului a fost mult mai mare după ce am plecat eu din învățământ decât înainte.

În sfârșit, eu am rămas ca mi­nistrul cel mai longeviv și, sincer să fiu, a fost un aspect important. Într-un an sau doi poți schimba un articol sau două dintr-o lege. Dar am beneficiat de un sprijin din partea Domnului Văcăroiu, pe care puțină lume îl apreciază corect. Domnul Văcăroiu nu s-a amestecat în acest proces de elaborare a legii. „Dumneata provii din învățământul universitar, ai experiență, ți-ai format o echipă, vă consider singurii respon­sabili, dar și cred în dumneavoastră”, mi-a zis. Și, într-adevăr, așa a fost. M-au sprijinit cei doi președinți ai Camerelor. Domnul profesor, fie iertat, Oliviu Gherman, iar la Cameră era domnul Adrian Năstase. Orice discuție pe care o aveam cu ei m-a ajutat în elaborarea strategiilor și a politicilor educa

­ționale.

Sigur, pentru elaborarea acestei legi a învățământului am bătut toată România. Mă bucur că nu era mai mare țara că altfel nu reușeam.

Am regretat foarte mult că s-a creat o instabilitate care ne afectează și acum. Ne afectează din cauza dis­cursului politic, a discursului parla­mentar și a continuelor modificări, pentru că unii au vrut să arate că au fost mai grozavi decât mine. Pe mine nu mă interesa chestiunea aceasta, ce spune unul, că a fost bun sau nu a fost bun, eu știu că mi-am făcut datoria. A rămas o imagine a mea în domeniul acesta pozitivă, pentru că am stat printre oameni, le-am dat credit și mi-am plecat urechea la opiniile lor. Sigur, au existat și opozanți, dar asta m-a ajutat. Știți că în Parlament, în jurul legii învățământului, de exemplu, domnul Nicolae Manolescu era foarte activ în dezbaterea legii; Teodor Baconschi, de asemenea. Vă dau doar două nume, nu mai vorbesc de sprijinul venit din partea lui Ion Solcanu, care era în Comisia de învățământ. A fost o perioadă extra­or­dinară, mă bucur că am reușit și, știți cum e lumea, va vorbi despre mine în continuare tot ca fiind cel mai longeviv ministru și nu ca despre un ministru care și-a pus semnăturile pe niște legi.

Problema aceasta a evaluării și a acreditării datează de prin anul 1912 sau 1914, nu mai știu exact, datorită lui Spiru Haret. Spiru Haret a publicat un articol legat de evaluare și acreditare, dacă vă imaginați.

Eu cred că foarte important a fost faptul că, în învățământul privat, s-a confirmat că multe dintre universități au avut un corp profesoral solid, au reușit să reziste unor intemperii de toate felurile, pentru că era o lipsă de oameni educați în România postrevo­luționară. Procesele de evaluare și acreditare le-au mărit credibilitatea și eu cred că atunci s-a produs așa, o „curățire” necesară.

3-4. Cred că existența învățământului superior privat este o alternativă ne­ce­sară. Eu m-am rupt acum de învă­țământ, de prin anul 2003, după ce am plecat ambasador la Ottawa, nu prea mai știu ce s-a întâmplat în domeniu, ci doar așa, ce am văzut la televizor. Eu v-am relatat despre cum era atunci. Acum, nu prea mai știu, sincer să fiu. Sigur că fiecare dome­niu își are plusurile și minusurile sale, important este ca minusurile să nu distrugă ceea ce este bun în învățământ, să ajute la corectarea unor deficiențe. Este un proces foarte îndelungat, necesită multă răbdare și sprijin.

5. Eu nu știu ce modificări s-au făcut la Legea învățământului în conti­nuare, dar ar fi nedrept să se facă discriminări între un sistem și ce­lălalt. Nu este corect, fac parte din sistemul național de educație și trebuie tratate la fel, iar legea din 1995 prevedea acest lucru, un tra­tament egal. Corecturi trebuie făcute dacă e nevoie.

Probabil că Ministerul învățămân­tului ar trebui să facă niște comparații și să vadă că, totuși, Carta univer

­sitară nu înseamnă independența universităților, ci înseamnă numai au­tonomie. Autonomia nu e indepen­dență. Deci, dacă se face totul așa, la modul superficial, la un anumit nivel fără o dezbatere, o discuție cu lumea universităților private, cu lumea universităților de stat, lucrurile nu prea au șanse. Iar dacă politicienii se amestecă în treaba aceasta, șansele sunt reduse drastic. Există virusul acesta politicianist, dar să știți că nu toate vinurile roșii sunt bune.

6. Eu cred că această involuție își are sursele în altă parte, nu în sistemul educațional. Aici este vorba de re­sursele oamenilor. Oamenii nu s-au prea îmbogățit, nu prea au resurse financiare pentru că universitățile de stat s-au extins enorm ca număr și tot felul de extensiuni, nu știu dacă lu­cru­rile stau chiar așa de extraordinar.

Legea nu a fixat pentru învăță­mântul de stat taxe. Aici politicul ar trebui să intervină. Urmăresc dis­cursul intelectual, așa-zis „intelec­tual”, dar nu mă încântă deloc calitatea lui, nu mă încântă locul care le este rezervat în continuare intelec­tualilor și oamenilor de cultură.

7-8: Este vorba chiar de Universitatea „Petre Andrei”, care avea destul de mulți adversari. Era o rivalitate ce a provocat de multe ori mult rău. Norocul care a fost? Că a existat acest consiliu, acest președinte Mihăilescu, care nu le lua întotdeauna de bune rapoartele pe care le primea la Consiliu, venea și mă informau și pe mine despre ele. Nu se rezumau numai la statutul acestei universități care a meritat decizia, n-am regretat-o niciodată, nici eu, ca și în cazul altora. Au fost cadre didactice univer­sitare eliminate de la concursuri, care veneau cu o valiză de cărți la minister și spuneau: „domnule ministru, nu am fost promovat, am pierdut în fața lui X sau Y, care aveau alte su­porturi.” Eu am primit în cei patru ani de zile peste 11 mii de oameni în audiență, memorii, scrisori și la toate am răspuns. Știam că atunci când oamenii ajungeau la mine eu eram ultimul resort. Și atunci îi tratam foarte serios, pentru că ceva nu era în ordine, când se ajungea la mine. Deci, cei care provocau asemenea pro­bleme credeau că ascund sub diferite pla­pume răul și că își duc la împlinire planurile. Or, lucrurile nu au stat așa și cred că am judecat corect și nu regret.

În cazul Universității „Petre Andrei”, când ați venit la mine cu profesorul Petru P. Andrei, pentru că CNEAA de atunci vă respinsese dosarele tuturor programelor fără să efectueze vizita, am avut un mare semn de întrebare despre decizia pe care o luase respectiva comisie. Și apoi lucrurile, din fericire, s-au rezolvat.

Una din erorile legate de eva­luarea învățământului universitar privat constă în faptul că nimeni nu a evaluat impactul asupra comunităților urbane în care aceste universități au funcționat. Studenții au adus o plus valoare orașelor respective, atât din punct de vedere economic, financiar, educațional și, de ce nu, social.

A închide un institut, o univer­sitate, a lua decizii legate de perso­nalul didactic, fără ca cei în cauză să fie consultați, reprezintă o eroare cu efecte în timp. Sensibilitatea normală, a sistemului educațional al unei țări, unic prin numărul elevilor, studen­ților și profesorilor, trebuie respectată de zona politicului. Rămâne singurul domeniu al prezentului ce poate prefigura viitorul.