Mintea captivă în vremuri de urgie sau lupta pentru limpezirea minții

[The captive mind  in terrible times or the fight for clearing the mind]

Anton CARPINSCHI

Abstract: This essay serves as an Introduction to a future editorial project about the captive mind in terrible times. Inspired by the reading of The Captive Mind, the book by the Polish anti-communist writer Czesław Miłosz, the author explores the syndrome of the captive mind through his own life experiences in Romanian society before and after the fall of the totalitarian communist regime. Confronted, however, with post-Soviet political-military expansionism in search of a new world order, we are once again exposed to a cognitive war of conquest and manipulation of minds and, implicitly, to the captive mind syndrome. Using the therapeutic resources of self-reflexivity, the author outlines seven steps in the personal fight for clearing his mind.

Keywords: captive mind, cognitive warfare, therapeutic self-reflexivity, seven steps in the fight for clearing the mind.

Introducere sau întâlnirea cu Tânărul filosof

În urmă cu câțiva ani scriam o carte pe care, într-un elan plin de optimism, am intitulat-o, oarecum pretențios, Ieșind din mintea captivă. Marcat de lectura Minții captive – cartea celebrului scriitor anticomunist polonez Czesław Miłosz -, demersul meu se dorea o pledoarie pentru securizarea (inter)personală prin explorarea orizonturilor minții în exercițiul liber al gândirii. Discutând, însă, într-una din întâlnirile noastre de minte și suflet despre tribulațiile intelectuale ale celor din generația mea în vremea comunismului, bunul meu prieten – Tânărul filosof – făcu o remarcă interesantă. „Dar ce-ar fi, îmi spuse el cu o străfulgerare în priviri, să transformați într-o viitoare carte demersul sistematic al cercetătorului obiectiv în discursul personal al observatorului participant?!”. Rostite cu sinceritate și bună intenție, vorbele Tânărului filosof m-au atins din plin. Într-adevăr, pentru a mă apropia de zona rarefiată a autenticității, o temă atât de complexă și personală precum cea a minții captive nu putea rămâne în atenția unui singur tip de discurs, fie acesta unul elaborat într-o manieră sistematică, științifică. Trecerea de la un demers impersonal despre mintea căzută în capcana limitelor, erorilor și manipulărilor la un discurs personalizat presărat cu accente confesive despre avatarurile propriei gândiri pe drumul dificil al (re)găsirii vocii sale interioare presupune onestitate și o anumită doză de curaj.

La sfârșitul întâlnirii, vorbele Tânărului filosof îmi stăruiau în minte. Întrebări din ce în ce mai neliniștitoare și mai provocatoare mă asaltau în valuri. Cum aș putea descrie cât mai fidel propriile-mi căutări pe drumul fără sfârșit al scoaterii minții din capcana iluziilor și prejudecăților? Dar, pot eu să mă eliberez complet de iluzii și prejudecăți? Oare limitele mele de cunoaștere și înțelegere, afectivitate și voință mă condamnă, din capul locului și pentru totdeauna, la sindromul minții captive? Cum aș putea sesiza starea de captivitate a minții mele? Sesizând captivitatea propriei minți nu înseamnă, oare, că ies din mintea captivă? Altfel spus, conștientizând starea de captivitate a minții mai pot spune că mintea mea este, într-adevăr, captivă? Ce este, atunci, mintea captivă? S-ar putea, totuși, ca simptomele minții captive să fie generate și de altceva decât limitele și erorile minții mele? Atunci, cum aș putea contracara avalanșa zvonurilor și hățișul știrilor false întrețesute în mod deliberat și sistematic de centrele de putere și dezinformare? Cum aș putea ridica vălul minții captive dincolo de limitele mele informaționale și de manipulările propagandistice? Sau, mai grav, unele dintre simptomele minții captive nu scot, cumva, la iveală propriile slăbiciuni de comportament și caracter?

Repetând neîncetat aceste întrebări întortocheate și incomode, simțeam cât de dificilă și riscantă este asumarea unui discurs la persoana întâi despre mintea captivă. Simțeam, însă, și cât de viu și autentic putea fi un asemenea demers. Simțeam că rescrierea personalizată a unui discurs despre tribulațiile minții captive în vremuri de urgie este, în fond, povestea eliberatoare a înfruntării propriilor temeri și slăbiciuni. Simțeam, totodată, că această poveste eliberatoare nu înseamnă, nicidecum, asigurarea unei stări în care aș putea trăi în linişte şi automulţumire, ferit de acum încolo de propriile iluzii și erori sau de zvonuri și manipulări. Lupta pentru limpezirea minții este o aspiraţie permanentă şi o căutare continuă. Această situaţie nu diminuează, însă, miza aspiraţiei şi nici importanţa căutării. Sub semnul acestor interogații s-au desfășurat lungile dialoguri cu bunul meu prieten, Tânărul filosof. Decantându-se în timp, aceste dialoguri m-au ajutat să reconstitui propriii pași în lupta pentru limpezirea minții. Dar, rescrierea personalizată a unui asemenea discurs avea să fie brusc tulburată. Veniseră, din nou, vremuri de urgie…

Veniseră, din nou, vremuri de urgie și vălul minții captive a întunecat mintea multora dintre noi

Vremurile de urgie s-au abătut periodic asupra omenirii de-a lungul istoriei sale zbuciumate. Așa s-a întâmplat și acum. Mai întâi, teribila pandemie de COVID-19 care ne-a readus brutal în atenție vulnerabilitatea biologică a speciei umane și riscul permanent al utilizării armei biologice într-un conflict politico-militar. Apoi, acel fatidic 24 februarie 2022 în care armata Federației Ruse a invadat Ucraina, împingând în câteva zile omenirea spre marginea prăpastiei. După 30 de ani de la prăbușirea URSS și a comunismului sovietic reizbucnea, astfel, războiul geopolitic dintre blocul euroasiatic și blocul euroatlantic. Miza este uriașă: disputa pentru o nouă ordine mondială prin reconfigurarea de către marile puteri a zonelor de ocupație și influență. Aflată în epicentrul acestui conflict, Ucraina – fostă republică sovietică, țară cu o identitate național-statală puternic înrădăcinată în mentalul colectiv, dar mult disputată de-a lungul istoriei – urma să fie, conform planului de refacere a imperiului postsovietic, prima victimă. Dar rezistența eroică a poporului ucrainean a complicat mersul evenimentelor, spre neplăcuta surpriză a conducătorilor Federației Ruse, rămași captivii unui plan politico-militar revanșard și criminal. Ororile și crimele săvârșite în orașele și satele Ucrainei sunt proba cea mai evidentă a vălului minții captive care a cuprins toate straturile societății ruse, de la oficialii Kremlinului, obsedați de refacerea imperiului sovietic prin reîmpărțirea zonelor de ocupație și influență, până la oamenii obișnuiți din estul îndepărtat al Siberiei, seduși de puterea Conducătorului  suprem și de lozincile mincinoase ale propagandei oficiale.

De fiecare dată, însă, când mă gândesc la părerile politice ale unei bune părți a oamenilor obișnuiți din Rusia îmi vine în minte experiența pe care am trăit-o la începutul anilor 1990 în conversațiile cu mai mulți interlocutori din Republica Moldova. În acea perioadă, în cadrul programelor de colaborare cu instituțiile de învățământ superior din fosta republică sovietică, țineam cursuri de științe politice la Universitatea de Stat din Chișinău. Discutând cu colegii de acolo, am sesizat mândria nostalgică a unora dintre ei atunci când vorbeau despre faptul că, altădată, în calitate de cetățeni sovietici, cetățeni ai unei superputeri, se simțeau importanți atunci când discutau cu străinii sau când puteau călători direct la Moscova, la Kazan, Ulan Bator sau Havana. Era și aceasta o reminiscență a sindromului minții captive ce se manifesta la niște oameni frustrați și dezorientați pe fondul crizei postsovietice.

Revenind însă în actualitate, ororile și crimele de la Bucha și Borodianka, de la Mariupol și Irpin, masacrarea civililor așteptând trenurile speranței în gara de la Kramatorsk, incredibilul mesaj „для детей” (dlia detei/pentru copii) scris pe bombele ucigașe mi-au confirmat, încă odată, convingerea că mintea captivă poate fi percepută dintr-o dublă perspectivă. Percepută de la distanța unui observator extern, mai mult sau mai puțin implicat, mintea captivă este un fenomen, o apariție îndepărtată care nu afectează pe observatorul extern și nici pe altcineva. Vorbim despre fenomenul minţii captive atunci când o persoană sau un grup mai mare sau mai mic nu pot conştientiza sau nu vor să conştientizeze, din motive variate, starea de dependenţă mentală şi aservire (in)voluntară faţă de alte persoane, grupuri de interese şi centre de influenţă. Mintea captivă este, aşadar, o stare de insecuritate şi neregăsire de sine ce se manifestă în grade şi forme variate, în plan intelectual-cognitiv, emoţional-afectiv, volitiv-acţional în viaţa publică şi în viaţa personală. Privind, însă, manifestările și urmările fenomenului minții captive printr-un transfocator imaginar obținem, precum în cinematografie și televiziune, efectul de apropiere/îndepărtare. Mintea omenească, încremenită în captivitatea propriilor erori, prejudecăți, resentimente, disfuncționalități comportamentale și carențe caracteriale, ni se dezvăluie prin efectul transfocator de apropiere în toată gravitatea și grozăvia sa. Prim-planul cu fețele impasibile ale decidenților politico-militari de la Kremlin și ale executanților din Ucraina, dar și cele cu cadavrele azvârlite pe drumuri, cu gropile comune, cu privirile inocente ale copiilor orfani, cu fețele înlăcrimate ale mamelor și soțiilor disperate, ne sensibilizează profund, facilitând transpunerea fiecăruia dintre noi în situația de la fața locului. Prin efectul transfocator de apropiere, impactul fenomenului minții captive este personalizat în trăirile noastre, fiind resimțit ca un sindrom al patologiei umane în plan cognitiv, afectiv, volitiv. Și, așa a început totul pentru mine! Făcând exercițiul mental al transfocării, al aducerii în orizontul conștiinței sinelui a amintirilor dintr-un trecut îndepărtat, cercul s-a închis și în mintea mea au început să se perinde imagini din anii copilăriei într-o Românie sub ocupație sovietică, căci vremurile de urgie nu ne ocoliseră nici atunci, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial și începutul sovietizării țării.

Prin fața ochilor minții îmi trec aievea frânturi de amintiri: anunțul solemn în limba rusă, Govorit Moskva! (Vorbește Moscova!), de câteva ori pe zi, atunci când se transmiteau buletinele de știri de la Radio Moscova în limba română; atmosfera puternic încărcată emoțional pe fondul muzicii funebre la funeraliile conducătorului suprem, generalisimul Iosif Vissarionovici Stalin; raziile amenințătoare ale miliției în lumina puternică a reflectoarelor ce brăzdau în noapte cerul Dunării; imaginea impunătoare a ofițerului sovietic și a familiei sale care, vreme de câțiva ani, au locuit pe strada copilăriei mele; acronimele TARS – Transporturile Aeriene Româno-Sovietice -, inscripționat pe autobuzul care făcea regulat cursa dintre centrul orașului și aeroport, și ARLUS, Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică. În ceea ce privește buletinele de știri, primele informații se refereau întotdeauna la activitatea și întâlnirile politice importante ale liderilor sovietici, la superioritatea comunismului sovietic în raport cu decadența imperialismului american și criza țărilor capitaliste, la succesele oamenilor muncii din marile uzine și din colhozuri, la performanțele științei, artei, sportului din Uniunea Sovietică. Îmi amintesc, de asemenea, cum vizionam filmele și citeam romanele de război care glorificau victoriile Armatei Roșii în marele război pentru apărarea patriei. Îmi amintesc și lecția Stația Tamarei din manualul de Citire. Și eu, și colegii mei nu puteam să nu rămânem impresionați de bunătatea tovarășului Stalin care, deși atât de ocupat cu treburile statului, citea în noaptea târzie în biroul său de la Kremlin scrisoarea micuței Tamara, o fetiță cam de vârsta noastră, care îl ruga să facă astfel încât să oprească trenul și în cătunul ei pentru a ajunge mai ușor la școală. Bineînțeles, și eu și colegii mei am fost nespus de bucuroși când, la sfârșitul lecturii, am aflat că trenul oprea acum și în stația Tamarei. Îmi amintesc, de asemenea, că la orele de dirigenție și la cele speciale de educație comunistă, în organizația de pionieri se organizau lecturi din lucrările „clasicului” pedagogiei staliniste, Anton Semionovici Makarenko. Urma vizionarea de filme documentar-propagandistice în care îi vedeam pe tinerii sovietici reeducați în lagărele de muncă, încolonați și cântând cu entuziasm imnuri de slavă marelui conducător, generalisimul Iosif Vissarionovici Stalin.

Astfel, prin repetare și stereotipie, începeau să se contureze în mințile noastre de copii imaginea omului sovietic și a lumii acestuia, omul cel mai bun în cea mai bună lume dintre toate lumile. Educați conform principiilor pedagogiei sovietice, noi, generaţiile născute imediat după instaurarea regimului comunist în România, am trăit inocența copilăriei și primii ani de școală în vâltoarea unui război cognitiv regizat ideologico-propagandistic, având drept obiectiv cucerirea și aservirea minților noastre în formare prin mijloace specifice. Impresionați de ritualul pionieresc în sunetul pătrunzător al trompetelor și bătutul ritmic al tobelor, organizați în tabere de instruire politică, încolonați pentru a merge la munca patriotică, supravegheați permanent eram, astfel, privați de timpul liber, necesar pentru formarea personalității și cultivarea spiritului autonom. Aplicată sistematic, această strategie politico-pedagogică de „spălare a creierelor” în formare nu avea altă menire, după cum aveam să îmi dau seama mai târziu, decât ideologizarea tinerei generații, atomizarea persoanei într-o masă amorfă de executanți dogmatici ai politicii partidului comunist. Dar primele încercări timide de ridicare a vălului minții captive aveau să apară curând.

În zodia minții captive. Din amintirile unui student la filosofie în vremea comunismului

Înfruntarea propriilor temeri și aventura emancipatoare a minții au început pentru mine spre sfârșitul liceului și anii facultății. În pofida vremurilor nefavorabile pentru România, intrată după al doilea război mondial în zodia comunismului, aș putea spune că unii dintre elevii și studenții acelei epoci au avut șansa de a beneficia de experiența și nivelul ridicat de cultură al unor profesori excelent formați în perioada interbelică. Supraviețuitori ai terorii comuniste, aceștia au fost profesorii care, pe mine și o parte din colegii mei, ne-au învățat principiile logicii și regulile gramaticii, ne-au pus bazele culturii generale, ne-au familiarizat cu universul limbilor străine, ne-au îndrumat spre tărâmurile profesionale la care năzuiam. Dar, mai presus de toate, ne-au învățat să prețuim valoarea dialogului în fluxul gândirii libere și critice. Am putut să îmi dau seama de avantajul unei asemenea pregătiri intelectuale atunci când, student la filosofie fiind, am realizat că o serie de formulări pretențioase – „baza și suprastructura”, „determinismul și necesitatea istorică”, „contradicțiile antagoniste și contradicțiile neantagoniste”, „libertatea ca necesitate înțeleasă”, „tendințele obiectiviste”, „deviaționismul de dreapta”, „ascuțirea luptei de clasă”, „creșterea vigilenței revoluționare” etc. -, repetate obsesiv în cursurile de filosofie marxistă și socialism științific, nu reușeau să ofere o înţelegere a lumii din perspectiva experienţei reflexive personale. Recepţionat ca un dat, ceva ce trebuia preluat și repetat ca atare, „catehismul” marxist-leninist nu putea reda experienţa reflexivă a cercetătorului în actul gândirii. Îngrămădite în texte dogmatice străbătute de un puternic cult al personalității și un virulent mesaj antidemocratic și antioccidental, cursurile de materialism istoric și, mai ales, cele de socialism științific nu aveau cum să încurajeze exegeza critică, nici experienţele reflexive în orizontul conștiinței de sine.

Ce puteam resimți, de pildă, la lectura primelor rânduri din Prefața cărții intitulate Materialism și empiriocriticism. Însemnări critice despre o filozofie reacționară? „Materialism și empiriocriticism” este principala operă filozofică a lui V. I. Lenin. Însemnătatea ei istorică rezidă în aceea că în cuprinsul ei V. I. Lenin a dezvoltat mai departe filozofia marxistă, a răspuns la problemele filozofice fundamentale care se puneau în fața partidului în acea perioadă și a generalizat pe plan filosofic noile cuceriri ale științelor naturii. În această lucrare, Lenin a supus unei critici atotcuprinzătoare filozofia idealistă burgheză reacționară și revizionismul filozofic. Lucrarea Materialism și empirio-criticism este un model de partinitate bolșevică în lupta împotriva dușmanilor marxismului, luptă în care pasiunea revoluționară se îmbină în mod organic cu rigoarea științifică. Dezvoltând în mod creator învățătura lui K. Marx și F. Engels, V. I. Lenin a elaborat sub toate aspectele, potrivit noilor condiții istorice, toate părțile constitutive ale marxismului, inclusiv materialismul dialectic și istoric. Fiecare lucrare a lui Lenin, chiar dacă nu este consacrată unor probleme strict filozofice, reprezintă un model de aplicare a dialecticii materialiste – cea mai profundă și multilaterală teorie a dezvoltării – la analiza situației istorice și a fenomenelor economice și politice ale vieții sociale^[1]. Obligați să reproducă mecanic asemenea formulări stereotipe și clișee lozincarde, o bună parte dintre studenți, și nu numai de la filosofie, dar și de la alte facultăți, precum și numeroși membri de partid și sindicaliști înregimentați în sistemul învățământului ideologic riscau să devină ascultători pasivi și executanți docili sau, de multe ori, personaje duplicitare și oportuniste.

Supuși unor asemenea rigori de ideologizare forțată, unii dintre studenții de la filosofie    căutau căi de ieșire. Dar cum să ieși din captivitatea dogmatică a discursului marxist-leninist cadențat propagandistic? Unii dintre noi și-au căutat mici refugii în spații culturale mai puțin controlabile ideologic: istoria filosofiei, logica și epistemologia, psihologia. Din fericire, în a doua jumătate a anilor 1960 am avut șansa audierii la Universitatea din Iași a unor profesori formați în perioada interbelică. Nu pot uita eleganța și rafinamentul prelegerilor profesorului Ernest Stere la cursul de Istoria filosofiei antice, profunzimea și claritatea expunerilor profesorului Petre Botezatu la cursul de Logică sau incursiunile emoționante în marea literatură ale profesorului Vasile Pavelcu la cursul de Psihologie. Pentru mine, însă, spațiul cultural care mi-a deschis o primă posibibilitate de contracarare a ideologizării marxist-leniniste a fost reintroducerea sociologiei în universitățile României comuniste.

„Un balon de oxigen”! Reintroducerea sociologiei în universitățile României comuniste

În a doua jumătate a anilor 1960, pe fondul unei relative și scurte destinderi ideologice inițiate din rațiuni tactico-pragmatice de partidul comunist, la universitățile din București, Iași și Cluj s-a reintrodus studiul sociologiei. După două decenii de la eliminarea brutală din programele universitare, sociologia, decretată în perioada stalinistă, alături de cibernetică și genetică, „pseudoștiință burgheză reacționară”, revenea în universitățile românești. Tradiția învățământului sociologic la Universitatea din Iași era una ilustră. Aici se succedaseră, începând din 1897, anul primului curs de sociologie susținut de profesorul Constantin Leonardescu, personalități marcante ale culturii românești: Dimitrie Gusti, Petre Andrei, Ștefan Zeletin, Alexandru Claudian. Așteptările noastre, ale studenților de la filosofie, erau mari. După cursurile preponderent ideologice de materialism istoric și socialism științific, eram curioși și nerăbdători să audiem un curs de sociologie. În mințile noastre își făcea loc ideea că un asemenea curs ar trebui să ne deschidă o nouă perspectivă asupra vieții sociale. Aflaserăm, între timp, că prelegerile cursului de Sociologie generală aveau să fie susținute de profesorul Iosif Natansohn.

Și iată, a sosit și ziua mult așteptată a primei prelegeri. În amfiteatrul unde urma să audiem cursul de Sociologie generală și-a făcut apariția un domn distins, mic de statură, cu ochelari și barbișon. Era profesorul Iosif Natansohn. A început să ne vorbească pe un ton scăzut, care devenea, treptat, tot mai puternic și înflăcărat, despre constituirea și evoluția sociologiei ca știință; obiectul și metoda sociologiei în raport cu filosofia, psihologia, istoria, etnologia; dezvoltarea sociologiei în contextul modernizării capitaliste a României. Începeam să ne familiarizăm, totodată, cu numele unor mari personalități ale sociologiei, de la A. Comte, E. Durkheim, M. Mauss, M. Weber, G. Simmel până la H. Spencer, G. H. Mead, T. Parsons sau R. Merton. Auzeam pentru prima dată, atunci, un discurs despre gândirea socială diferit de verbiajul canonic, declarativ și repetitiv cu care eram obișnuiți. Ascultam din ce în ce mai captivat prelegerea inaugurală, conștient de efortul profesorului Natansohn de a ne familiariza cu distincția dintre discursul partizan-ideologic și demersul obiectiv-științific. Conștientizam, în direct, momentul istoric al reapariției sociologiei în mediul universitar ca un act de emancipare a gândirii sociale din captivitatea dogmatică a materialismului istoric și socialismului științific.

Mai târziu, pe parcursul semestrului, profesorul Natansohn ne-a introdus în tainele realității sociale vorbindu-ne despre specificul, criteriul și semnele socialului; faptul social; formele sociabilității; status, rol și integrare socială; structuri și stratificări sociale; clase și grupuri sociale. La toate acestea s-au adăugat prelegerile despre morfologia socială, sociologia geografică urban-rurală, demografia socială, sociologia regiunilor subdezvoltate, politicul în viața socială, tipologia regimurilor politice, sociologia acțiunii umane, sistemul controlurilor sociale, cultură și civilizație. Am realizat, astfel, la sfârșitul semestrului, că profesorul Iosif Natansohn ne învăța să ne îndreptăm atenția spre cercetarea universului social cu ajutorul unui aparat conceptual nou pentru noi, dar atât de operațional și eficient. Ne învăța, totodată, să vedem societatea altfel decât prin prisma tezelor și lozincilor ideologiei marxist-leniniste și, mai mult, să ne raportăm la aceasta prin actul liber al gândirii critice și constructive.

Cu profesorul Iosif Natansohn ne-am întâlnit și la un alt curs, care – pe atunci nu aveam cum să știu – urma să mă pregătească pentru viitoarea specializare. Este vorba despre istoria doctrinelor politice. Am parcurs la acel curs câteva din operele clasice ale filosofiei politice, de la antici la moderni, de la Platon și Aristotel, prin Augustin și Toma din Aquino, până la Machiavelli, Hobbes, Locke, Rousseau, Burke și Constant. Mă preocupau atunci câteva teme majore: condiția umană și constituirea polis-ului; constituția mixtă ca sinteză a monarhiei (consulatul), aristocrației (senatul), democrației (adunarea poporului/vox populi) în epoca Republicii în Roma antică; teoria ciclică a evoluției politice (anacyclosis); libertatea, egalitatea și justiția socială; ordinea politică și sensul istoriei etc. În aceste circumstanțe formative nu a fost deloc întâmplătoare opțiunea mea pentru asumarea unei teze de licență. Am elaborat, astfel, sub îndrumarea profesorului Iosif Natansohn, o lucrare despre Polybios, filosof al politicii (1970), iar, după alți câțiva ani, am finalizat, la întâlnirea paradigmei structuralismului funcționalist cu dinamica informațional-cibernetică a sistemelor politice, o teză de doctorat focalizată pe tema sociologiei și conducerii politice (1976). După trecerea atâtor ani, îmi amintesc cu emoție acea perioadă a specializării postuniversitare. Conversațiile consistente, deschise, pline de implicare intelectuală și umană cu profesorul și omul Iosif Natansohn s-au dovedit de mare ajutor pe parcursul evoluției mele profesionale înainte și după căderea regimului comunist.

Într-o altă etapă a vieții mele academice l-am cunoscut pe profesorul Iosif Natansohn în calitate de coordonator al Centrului de sociologie al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Înființat odată cu Secția de sociologie-psihologie în cadrul Facultății de istorie și filosofie (1969), Centrul de sociologie a coagulat un colectiv de tineri orientat spre cercetarea aplicată într-o serie de ramuri ale sociologiei, de la sociologia urban-rurală, a populației sau a politicii până la sociologia educației și a culturii. Racordat la activitatea facultăților și centrelor de cercetare similare din țară, preocupat de activitatea cercurilor științifice studențești și campaniile de cercetări în practica sociologică de vară, Centrul de sociologie a organizat conferințe și simpozioane naționale pe teme de interes. În pofida constrângerilor ideologice, au apărut numeroase studii și rapoarte de cercetare, cele două volume intitulate Sociologia în acțiune (1972, 1973) fiind o dovadă concludentă în acest sens.

Dar, atunci când mă gândesc la moștenirea intelectuală pe care ne-a lăsat-o profesorul Iosif Natansohn, nu pot să nu mă refer la acea carte controversată, semnificativ intitulată Sociologia în impas?^[2]. Densă, scrisă la persoana întâia pe un ton conversativ, uneori polemic, această carte mărturisește căutările și opțiunile culturale ale unui intelectual democrat căruia experiența ororilor dictaturii – și nu numai ale dictaturii comuniste, ci și ale dictaturii legionar-antonesciene – nu i-a fost străină. Îmi amintesc că, încă de la prima lectură, m-a frapat titlul. Interogația din titlu referitoare la situația sociologiei, o știință cu un destin atât de problematic și zbuciumat în regimul comunist, mă ducea cu gândul, încă de atunci, la o șaradă cu un mesaj subliminal subversiv. La ce te poți gândi, în fond, când din primele rânduri ale Prefeței citim următoarele: „Dacă în urmă cu decenii cartea sociologică era un eveniment rar pe întinse regiuni ale globului, astăzi prezența ei este cât se poate de firească pe toate meridianele și la toate paralelele. Odată cu ea cuvântul ‘magic’ de sociologie se asociază cu alte cuvinte în infinite combinații, sub formă de substantiv și adjectiv, îmbogățind dicționarele și discuțiile ‘de nivel’. Să luăm de pildă cuvântul contestație (subl. mea). Prin asociere cu sociologia pot apărea, fie o sociologie a contestației, fie o sociologie contestatară, fie o contestație sociologică, fie, în sfârșit, chiar contestația sociologiei. Se poate ca asemenea combinații să nu impresioneze prea mult pe cei care le aud prima dată, dar suntem siguri că sociologia erorii, sociologia eșecului, sociologia devianței, sau sociologia imposturii au șocat și scandalizat pe cei care le auzeau pentru prima dată. O reacție asemănătoare a provocat și titlul încercării prezente”^[3]. Într-adevăr, la numai un an de la publicarea Tezelor din iulie – documentul Comitetului Executiv al Partidului Comunist Român prin care Nicolae Ceaușescu lansa cele 17 „propuneri de măsuri pentru îmbunătățirea activității politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii” -,  apariția unei cărți intitulate, interogativ, Sociologia în impas? putea șoca și scandaliza.

De orientare maoistă, Tezele din iulie (1971) au marcat încheierea scurtei și relativei destinderi ideologice inițiate prin Declarația din aprilie (1964) a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român și, totodată, începutul atacului dur împotriva autonomiei culturale, prin întoarcerea la restricțiile realismului socialist. Acesta era începutul mini-revoluției culturale în România comunistă, care avea să culmineze prin dictatul ideologiei în științele socio-umane. Competența profesională și estetică urmau să fie înlocuite cu restricțiile ideologice, profesioniștii urmau să fie înlocuiți de activiști și agitatori, iar cultura urma să devină din nou un instrument al propagandei politice. Atunci când, în aceste circumstanțe ideologico-politice, combina cuvintele sociologie și contestație, enumerând într-o succesiune amețitoare o serie de urgențe, precum sociologia contestației, sociologia contestatară, contestația sociologică, contestația sociologiei, alături de sociologia erorii, sociologia eșecului, sociologia devianței, sociologia imposturii, profesorul Iosif Natansohn știa prea bine care era miza celor afirmate.

Și, tocmai pentru că știa prea bine care era miza apariției unei cărți precum Sociologia în impas? într-o Românie reintrată în epoca ideologizării forțate și reactivării cenzurii comuniste, profesorul Natansohn a resimțit nevoia unei replieri tactice, spunând că în această lucrare se referă la „o criză profundă a sociologiei nemarxiste contemporane, care, la rândul ei, reflectă criza socială a capitalismului”^[4]. Dar există două sociologii, o sociologie ancorată în teoria marxistă a societății și o altă sociologie în afara teoriei marxiste? Reflexul cercetătorului onest l-a îndemnat pe profesorul Natansohn să afirme că, „în pofida scindării lumii în două sisteme, în pofida contextelor diferite, nu există două sociologii, ci o singură știință sociologică. Rezultatele valoroase ale cercetărilor de teren, deși se circumscriu clar într-un complex de determinat de structura socială în care s-au desfășurat, pot și trebuie să îmbogățească teoria sociologică unică”^[5]. Dar, imediat, sub presiunea constrângerii ideologice, profesorul ieșean adaugă: „Este sociologia în impas? Da, dar numai pentru cei care refuză teoria marxistă”^[6]. Și, acum, urmează un mic pasaj de mare subtilitate hermeneutică și ambiguitate subversivă: „Cei mai lucizi sociologi își dau seama de superioritatea sociologiei marxiste, dar nu se opresc la ea, ci caută alte teorii (subl. mea), care să le fie mai apropiate. Demersul obiectiv al investigației sociologice”, conchide profesorul Natansohn, „ne poate da însă soluția ieșirii din impas, înfrângerea crizei”^[7]. Așadar nu concepția marxistă este în măsură să scoată sociologia din impas, ci acele „alte teorii” mai apropiate de „demersul obiectiv al investigației sociologice”. De fapt, nici nu poate fi vorba despre un impas al sociologiei în sine, al sociologiei ca știință unică, căci impasul este în mintea sociologilor. Impasul este resimțit de un cercetător sau altul ca o fundătură, o situație dificilă din care nu poate ieși „pentru că îi lipsește o teorie adecvată, pentru că există o ruptură evidentă între cercetare și generalizarea teoretică și pentru că interesele sociale fundamentale, în condițiile actualei crize, constituie o piedică în elaborarea teoriei care să răspundă exigențelor cercetării”^[8]. Am relatat, aici, doar un episod din tribulațiile minții unui gânditor onest în confruntarea cotidiană cu propaganda și cenzura comunistă.

Conflictul dintre obiectivitatea cercetătorului și partinitatea ideologică impusă acestuia prin aparatul de propagandă și represiune al regimului dictatorial a întreținut drama minții umane în lupta contra propriei captivități nu numai în cazul profesorului Natansohn, ci și în cazul altor reprezentanți onești ai gândirii sociale din toate regimurile totalitare. Aceasta a fost „drama sociologiei” trăită de generația profesorilor noștri, a noastră și a studenților noștri în România comunistă. Pentru mine, cel de acum o jumătate de veac și cel de astăzi, replierea profesorului Iosif Natansohn a fost una calculată, un pas lateral tocmai pentru că potențialul critic, contestatar al sociologiei fusese anunțat. La orizontul unei sociologii a contestării se întrezăreau deja  intervențiile iminente ale sociologiei erorii, sociologiei eșecului, sociologiei devianței, sociologiei imposturii. Pe fondul disfuncțiilor regimului dictatorial și crizei sociale a comunismului ai căror martori eram, bomba contestării fusese deja detonată. Și, parcă pentru a confirma impactul sociologiei contestării, profesorul Iosif Natansohn a făcut gestul contestării publice a național-comunismului ceaușist atunci când, la mijlocul anilor 1980, a ales definitiv, împreună cu distinsa sa familie, libertatea de gândire și expresie pe alte meleaguri. Eu am rămas aici și mi-am continuat propria luptă pentru limpezirea minții.

Despre tristețea mărturisirilor târzii. Reflecțiile unui intelectual est-european după căderea comunismului

Pe la mijlocul anilor 1970, departamentele de filosofie și sociologie ale Universității din Iași au beneficiat de vizita profesorului Jean-William Lapierre, reputat cercetător în arealul filosofiei politice și sociologiei puterii. Intelectual distins, spirit progresist, profesorul francez a avut atunci generozitatea de a ne împărtăși din bogata sa experiență profesională și de viață. Desigur, ne-au impresionat prelegerile sale docte și profunde despre analiza sistemică a vieții politice, dinamica subtilă a formelor pre-etatice ale puterii și inovației sociale în comunitățile tribale din Valea Nilului, sau despre maladiile și contracțiile democrațiilor occidentale. Dintre lucrările profesorului francez, eram familiarizat cu L’analyse des systèmes politiques, pe care o folosisem în elaborarea tezei de doctorat. Dar  mai important este faptul că în mai multe întâlniri private, pe lângă neprețuitele sugestii vizând teza mea de doctorat, profesorul Jean-William Lapierre – combatantul din Rezistența anti-nazistă, personalitatea învestită cu responsabilități în construcția democratică a celei de a V-a Republici franceze – a vorbit despre  rezistența civică în vremea dictaturii. Drept „studiu de caz”, profesorul Lapierre l-a prezentat pe Czesław Miłosz, scriitorul polonez dizident care publicase la începutul anilor 1950, la editura pariziană Gallimard, o carte cu un titlu pe cât de atractiv, pe atât de ciudat: La pensée captive. Essai sur les logocraties populaire. Cuvintele profesorului Lapierre sunau, atunci, cumva din depărtare și totuși de aproape pentru un tânăr universitar în formare, trăitor în zodia minții captive. De altfel, numele lui Czesław Miłosz avea să fie cunoscut în România abia după primirea Premiului Nobel pentru literatură în anul 1980.

Tulburătoare mărturie a unui intelectual care, străduindu-se să-şi apere identitatea morală, refuză să abdice şi să servească „Noii Credinţe” venite de la Moscova, Mintea captivă este, totodată, o superbă lecţie de conştientizare şi decodificare a mecanismelor de capturare a gândirii şi „înrobire a intelectului”. Mărturisirea lui Czesław Miłosz se înscrie, alături de cele ale lui  André Gide, Leszek Kołakovski, Arthur Koestler sau Panait Istrate, în familia spirituală a acelor idealişti care, simpatizând sau aderând în tinereţe la un ideal justiţiar, au trăit dezamăgirea provocată de distorsionarea principiilor și valorilor morale prin ideologizare şi manipulare propagandistică. Apreciată de Karl Jaspers drept „un document şi totodată o interpretare de prim ordin”^[9], probând „un sens al justiţiei refuzând orice alibi”^[10], Mintea captivă îi apărea filosofului german drept relevarea plină de autenticitate a variantei poloneze de aservire a spiritului prin instrumentele totalitarismului comunist şi, totodată, un avertisment la adresa sofisticii şi subterfugiilor gândirii ce şi-a abandonat condiţia morală. Cartea scriitorului polonez nu ar trebui privită, însă, doar ca o superbă lecţie de conştientizare şi decodificare a mecanismelor de dominare şi insecurizare, dezinformare şi manipulare din perioada comunismului stalinist. Mai mult, Mintea captivă nu este numai o carte! „Mintea captivă” este o metaforă-avertisment, iar „dincolo de mintea captivă” – o chemare adresată tuturor celor care, resimţind gravitatea acestui fenomen, îşi dau seama de riscurile aservirii (in)voluntare şi creşterii insecurizării interpersonale.

Mărturia intelectualului captivat cândva de mesajul idealizat şi antiplutocratic al unei stângi politice romantice şi cosmopolite, dar care, decepţionat de distorsionarea principiilor și valorilor morale în timpul dictaturii staliniste, a avut curajul recunoaşterii publice a propriilor greşeli şi amăgiri, începea să devină o temă cunoscută unora dintre noi. Aventura politică a intelectualilor, artiştilor, poeţilor, muzicienilor, sinceri şi valoroşi, bine intenţionaţi, dar de multe ori naivi, captivaţi de mituri ideologico-politice înşelătoare şi insecurizante, era resimțită dureros în sufletele unora dintre noi. În aceste circumstanțe, tema minții captive avea să mă însoțească vreme îndelungată, modulând laitmotivul gândurilor mele în epoca comunismului târziu și mult timp după accea. Nu întâmplător, peste ani, într-un eseu intitulat Eliberarea „gândirii captive” sau ieșirea din totalitarism, scriam următoarele: „Czesław Miłosz a optat. După amăgiri și ezitări, la începutul consolidării comunismului în țara sa, atunci când realitățile au dezmințit brutal propaganda, dar mai ales propriile valori și principii, Miłosz a ales libertatea. Și-a autoanalizat meandrele gândirii, cu o exemplară putere intelectuală și morală și-a mărturisit public greșeala și, astfel, și-a salvat sufletul”^[11].

Mai tristă și împovărătoare mi se pare, însă, soarta acelora care, născuți în comunism, îndoctrinați în spiritul ideologiei marxiste, dar cultivați, în același timp, la marile surse ale gândirii universale, conștienți de aberațiile comunismului, nu am avut curajul și puterea de a ne elibera sufletul atunci, denunțând public erorile și ororile comunismului. Numeroasele trasee ale evoluțiilor individuale, de la duplicitatea mai mult sau mai puțin vinovată la marginalizarea mai mult sau mai puțin asumată, nu fac decât să certifice, odată în plus, condiția precară a intelectualului prizonier în zodia minții captive. Dar zodia minții captive nu se sfârșește odată cu ieșirea din dictatura comunistă. Zodia minții captive nu este doar un interval de timp cu un început și un sfârșit bine determinate. Zodia minții captive nu se suprapune unei perioade istorice nefaste, fie aceasta (neo)fascistă, (neo)nazistă, (neo)comunistă sau islamist-jihadistă etc. Zodia minții captive transcende epocile istorice, clivajele de gen, vârstă, etnie sau rasă, căci simptomele minții captive apar în forme variate, mai grave sau mai puțin grave, uneori pe nesimțite, alteori în mod intempestiv, nu numai în regimurile politice nedemocratice și în societățile conservatoare. În pofida spiritului modernizator și a deschiderii interculturale, chiar unele dintre percepțiile globalizării și multiculturalismului contemporan nu sunt scutite de exagerări și distorsiuni ce amintesc de anumite fixații și idiosincrazii comparabile, uneori, cu simtomele minții captive. Din păcate, o serie de simptome ale minții captive – iluzii și prejudecăți, dependențe, duplicități și inerții – întreținute prin războaiele cognitive gestionate de mașinăriile propagandistice și multiplicate prin imitație și automatisme cu ajutorul rețelor sociale devin mai insidioase, mai viclene și amarnic de înșelătoare. În aceste circumstanțe atât de nefavorabile, ce mai putem face? Cultivarea autoreflexivității terapeutice în scopul limpezirii minții ar putea contribui, în opinia mea, la contracararea războaielor cognitive pentru cucerirea minții.

Războiul cognitiv, autoreflexivitatea terapeutică și lupta pentru limpezirea minții

În știința militară, dar și în limbajul comun se vorbește tot mai mult despre războiul cognitiv. Astfel, într-un articol intitulat „Combaterea războiului cognitiv: conștientizare și reziliență”, publicat într-unul din numerele recente ale Revistei NATO (NATO Review) de un colectiv de autori supervizat de profesorii Lawrence Aronhime și Alexander Cocron, putem citi următoarele: „În războiul cognitiv, mintea umană devine câmpul de luptă. Scopul este de a schimba nu numai ceea ce gândesc oamenii, ci și modul în care gândesc și acționează. Efectuat cu succes, modelează și influențează convingerile și comportamentele individuale și de grup pentru a favoriza obiectivele tactice sau strategice ale agresorului. În forma sa extremă, are potențialul de a fractura și fragmenta o întreagă societate, astfel încât să nu mai aibă voința colectivă de a rezista intențiilor unui adversar. Un oponent ar putea supune o societate fără a recurge la forță sau la constrângere”^[12]. Războiul cognitiv este perceput, așadar, ca un proces de dezinformare și slăbire psihologică prin controlarea proceselor cognitive și direcționarea defetist-perdantă a discursului public al adversarului^[13].

Analize recente au demonstrat că pentru controlul proceselor cognitive și manipularea opiniei publice din țările democratice, strategii războaielor cognitive din țările cu regimuri nondemocratice apelează la stratageme retorice menite să deformeze principiile și valorile democrației liberale, să compromită instituțiile și procesele esențiale ale regimurilor democratice, să vicieze procedurile și mecanismele electorale, speculând vulnerabilitățile persoanelor implicate. Astfel, Rechizitoriul depus de Departamentul de Justiție al Statelor Unite pe 16 februarie 2018 împotriva a 13 cetățeni ruși și a trei companii ruse cu privire la încercările de promovare a candidaturii lui Donald Trump la președinția SUA a adus în atenția opiniei publice o serie de interferențe în „conștiința” publică americană sub forma „subversiunii cognitive”. În general, strategiile vizând subminarea modului în care gândește și acționează o populație-țintă profită de unul dintre principiile de bază ale democrației: libertatea de exprimare. Fenomenul subversiunii cognitive este favorizat și de faptul că rețelele sociale facilitează, paradoxal, chiar prin participarea publicului, răspândirea știrilor false, înșelând astfel, din interior, opinia publică și buna credință^[14]. Alte cercetări au adus în atenție manevrele din domeniul cognitiv și cel al comunicării care urmăresc întreținerea ignoranței, confuziei și prejudecăților în rândul unui public-țintă în vederea câștigării unui avantaj în fața adversarului^[15], sau „înarmarea” opiniei publice cu zvonuri și știri false în scopul influențării politicii guvernamentale și destabilizării instituțiilor publice^[16]. Așadar, o trăsătură specifică a războiului cognitiv este influențarea sau modificarea teatrului de operațiuni prin controlarea modului în care oamenii gândesc și acționează.

Strategii de propagandă și influență specifice războiului informațional-comunicațional au existat dintotdeauna, dar progresele pragmaticii cognitive, neuroștiințelor și imagisticii mentale, învățarea neuro-simbolică, rolul inteligenței artificiale, sofisticarea tehnologiilor digitale, efectele paradoxale ale multiplicării rețelelor sociale au atras tot mai mult atenția asupra impactului decisiv al proceselor cognitive în actul politico-militar și, implicit, asupra importanței cercetării și optimizării acestora în teatrele de operații ale războaielor politice, informațional-comunicaționale, militare, economico-financiare, comerciale. Calitatea proceselor cognitive, intensitatea stărilor emoționale, puterea determinării motivaționale transpare întotdeauna în activitatea persoanelor implicate în planificarea tactico-strategică politico-militară, informațional-comunicațională, propagandistică. Fie că ne referim la războaiele napoleoniene, agresiunile Germaniei naziste sau invazia Federației Ruse în Ucraina, în fiecare dintre aceste cazuri și în atâtea altele este vorba, în esență, despre procesele cognitive, stările emoționale, determinarea motivațională din mintea conducătorilor politico-militari și proiecția acestora în planurile tactico-strategice, transpuse apoi, cu mai mult sau mai puțin succes, pe teren. Domeniul conceptual-operațional este determinant și edificator în fiecare dintre exemplele anterioare: cuceririle teritoriale și zonele de influență ale Franței imperiale sub steagul revoluției burghezo-liberale în războaiele napoleoniene; doctrina superiorității rasiale ariene și ocupării spațiului vital (Lebensraum) bogat în resurse naturale în cazul agresiunii Germaniei naziste în Europa de est; „denazificarea” și dezucrainizarea în numele expansionismului naționalist rusesc învelit într-o aură mistico-mesianică în cazul invaziei Federației Ruse în Ucraina.

Proces mental de dobândire a cunoștințelor și înțelegere a realității prin procesarea informațiilor, cunoașterea este percepută tot mai mult în lumea războaielor și confruntărilor în care trăim drept domeniul conceptual-operațional al unui război profund, de maximă importanță. Operaționalizarea politico-militară a domeniului cognitiv este, în fond, substratul mental al oricărui război. Percepute prin prisma cognitivității și comunicării, războaiele ne apar ca niște confruntări conceptual-operaționale între doi sau mai mulți actori politico-militari ideologic angajați care urmăresc cucerirea minții adversarului(-rilor). Așadar, războiul cognitiv este războiul minții pentru cucerirea minții adversarului, iar mintea captivă este mintea capturată în urma războiului cognitiv. Remarcăm, aici, stânsa legătură dintre războiul cognitiv și mintea captivă, faptul că, în calitate de act mental, războiul cognitiv vizează cucerirea și aservirea minții adversarului prin aducerea acesteia în starea de captivitate, dependență și insecuritate.

În siajul acestor idei, avansez următoarea ipoteză: lupta pentru limpezirea minții în vâltoarea războiului cognitiv presupune contracararea sindromului minții captive prin cultivarea autoreflexivității terapeutice. Denumesc autoreflexivitate terapeutică, terapia eului prin explorarea sinelui, mai precis, responsabilizarea eului manifest prin explorarea reflexivă a stărilor experiențiale ale conștiinței de sine. Generată de experiențele existențiale în plan public și privat, autoreflexivitatea terapeutică se prezintă ca o explorare reflexiv-terapeutică a orizonturilor propriei minți în exercițiul gândirii și acțiunii. Aceasta înseamnă responsabilizarea manifestărilor eului meu în viața publică și în cea personală printr-un examen de conștiință. Un astfel de examen presupune interogarea sinceră și evaluarea onestă a stărilor cognitive, afective și volitive resimțite în intimitatea sinelui profund. De pildă, reflecțiile referitoare la lipsa curajului de a fi denunțat public erorile și ororile comunismului înainte de prăbușirea acestuia. Invocarea faptului că exprimarea publică a unui asemenea protest individual nu ar fi avut niciun efect real mi se pare un subterfugiu penibil care nu poate ascunde, de la caz la caz, frica, lașitatea, oportunismul, arivismul cuibărite în mințile noastre captive. De cele mai multe ori evoluțiile individuale în plan public/profesional au probat, odată în plus, condiția precară a intelectualului prizonier în zodia minții captive. Din păcate, iluziile, prejudecățile, duplicitățile și inerțiile întreținute prin războaiele cognitive gestionate de mașinăriile propagandistice și multiplicate prin imitație și automatisme cu ajutorul rețelor sociale ne urmăresc și astăzi, în vremurile de urgie ale expansionismului politico-militar postsovietic.

În aceste circumstanțe, nu pot să îmi reprim următoarea întrebare: ce șanse mai are, în vremurile pe care le trăim, lupta pentru limpezirea minții? Potrivit ipotezei anterioare, autoreflexivitatea terapeutică este motorul luptei pentru limpezirea minții, deoarece, în vâltoarea războiului cognitiv de dezinformare și manipulare, autoreflexivitatea terapeutică se dovedește prin responsabilizarea conștiinței de sine o armă eficientă pentru oamenii rezonabili, angajați în contracararea sindromului minții captive. Cuprinzând manifestările eului meu fenomenal, conștiința sinelui lăuntric este resimțită ca o trăire profundă, comprehensivă şi securizantă. Întâlnirea eului manifest cu sinele lăuntric conferă fiinţării umane, prin trăirea stării de identitate, autenticitatea și consistența personală. Prin raportarea la sinele lăuntric, perceput ca reper major în construirea identităţii, autoreferenţialitatea permite raportarea eului la celălalt, precum și orientarea responsabilă a eului în lume. Răspunzând cerințelor de orientare în lume, acest demers terapeutic ghidat prin autoreflexivitate propune o modalitate de percepere şi învăţare prin experienţele de viaţă şi, implicit, o modalitate de proiectare a unor scenarii și strategii pentru limpezirea minții prin cultivarea și responsabilizarea conștiinței sinelui.

În loc de concluzii sau șapte pași în lupta pentru limpezirea minții

„Nu vă lăsaţi mintea înrobită!”, ne îndemna acum aproape două milenii filosoful stoic Marcus Aurelius, deoarece dintre cele trei părţi din care suntem alcătuiţi – corpul, suflul şi intelectul – „numai a treia este în sensul propriu al cuvântului a ta”^[17]. Pentru a nu ne lăsa mintea înrobită de erori, prejudecăţi şi iluzii, ar trebui, potrivit îndemnului împăratului-filosof, să explorăm puterile intelectului. Doar prin puterea analitică a intelectului și forța motivațională a voinței putem cerceta propriile limitele de cunoaștere, corecta erorile de comportament, contracara slăbiciunile de caracter. Doar prin luciditatea autoevaluativă a intelectului și puterea voinței putem examina sindromul minții captive și converti prin asumare failibilitatea propriei noastre naturi, vulnerabilitățile modului nostru de a fi. O chemare la lupta pentru limpezirea minții prin cultivarea minții în orizontul conștiinței de sine se adresează, aşadar, oamenilor normali sub aspectul sănătăţii mentale, dar failibili prin limitele naturii umane și condițiile social-politice ale existenței lor.

Având în minte nobilul îndemn al împăratului filosof, trebuie să recunosc că doar șapte pași am reușit în lupta pentru limpezirea minții. Anunțați acum, cei șapte pași urmează a fi analizați în capitolele unui viitor proiect editorial dedicat Minții captive în vremuri de urgie. Primul pas a fost acela în care am trecut de la studierea din bibliotecă a fenomenului minții captive la evaluarea sindromului minții captive așa cum l-am resimțit în societatea românească (Primul pas, „Czesław Miłosz la București” sau mintea captivă în societatea românească). Pasul următor m-a purtat spre explorarea chipurilor și simptomelor minții captive (Pasul al doilea, Mintea captivă: chipuri și simptome). Din poziția observatorului care explorează chipurile și simptomele minții căzute în captivitatea propriilor erori, iluzii și tentații, pasul al treilea m-a condus spre proiectarea unui demers autoreflexiv vizând limpezirea minții prin responsabilizarea sinelui (Pasul al treilea, Autoreflexivitatea terapeutică și lupta pentru limpezirea minții). În vederea operaționalizării autoreflexivității terapeutice am mai făcut un pas spre orizonturile sinelui și spre ceea ce am denumit spectrul conștiinței poliscopice (Pasul al patrulea, Orizonturile sinelui și spectrul conștiinței poliscopice). Având o finalitate terapeutică, autoreflexivitatea nu putea rămâne în sfera eterată a stărilor conștiinței sinelui. Provocările vieții publice și ale vieții private cer soluții practice. Prin „cotitura pragmatică” spre actul comunicării și interacțiunea comunicativă, pasul al cincilea a făcut trecerea de la conștiința sinelui la inițierea acțiunii (Pasul al cincilea,  De la conștiința sinelui la inițierea acțiunii). Astfel, a devenit posibilă proiectarea unor strategii reflexiv-terapeutice. Este vorba despre armonizarea vocilor politicii prin cultivarea ideologicului „bine temperat” (Pasul al șaselea, Vocile politicii și ideologicul „bine temperat”) și despre securizarea interpersonală prin cultura recunoașterii (Pasul al șaptelea. Cultura recunoașterii și securizarea interpersonală). Parcurgerea celor șapte pași nu este ușoară, dar primează rostul acestora: prezența autoreflexivității terapeutice în lupta fără sfârșit pentru dejucarea minții captive prin limpezirea minții.

Cei șapte pași, afirmam mai înainte, vor fi analizați într-un viitor proiect editorial, dar o întrebare presantă a prietenului meu, Tânărul filosof, avea să mă scoată din ritmul editorial proiectat. „Cum aplicăm cei șapte pași în efortul de a ieși din captivitatea în care ne absoarbe acum războiul informațional? Aduceți-ne în concretețea evenimentului major al prezentului și dați-ne cheia utilizării celor șapte pași ca temă pentru acasă !”. Trebuie să recunosc, încă o dată, că Tânărul filosof avea dreptate. Vechea mea meteahnă, tentația conceptualizării uneori excesive, mi-a jucat din nou feste. Am identificat cei șapte pași ai autoreflexivității terapeutice, dar care este cheia utilizării acestora?  Cum ne-ar putea ajuta cei șapte pași ai autoreflexivității terapeutice să ne menținem mintea limpede și cugetul treaz în noianul știrilor false, contradictorii, adesea puerile, hilare și senzaționaliste cu care suntem bombardați în vâltoarea războiului ruso-ucrainean? Altfel spus, cum ne-ar putea ajuta autoreflexivitatea terapeutică să descifrăm, dincolo de zvonurile și scenariile fanteziste aruncate pe piața unui spectacol derizoriu și mincinos, adevărata miză a tensiunilor dintre adepții modelului societății închise, naționalist-xenofobe, nedemocratice și adepții modelului societății deschise, interculturale, democratice?

Pentru a răspunde la această întrebare, propun următorul exercițiu de imaginație: dacă ne transpunem în situația unei persoane care trăiește direct experiența ororilor și crimelor de la Bucha și Borodianka, de la Mariupol și Irpin sau de la masacrarea civililor așteptând trenurile speranței în gara de la Kramatorsk, obținem un efect de apropiere sau de prim plan. Așa cum în cinematografie și televiziune cu ajutorul obiectivului cu distanța focală variabilă continuă denumit transfocator obținem, de la caz la caz, efectul de apropiere sau de depărtare, în viața reală putem obține același efect de apropiere sau de depărtare mulțumită capacității de focalizare variabilă a percepției și atenției. Denumesc capacitatea de poziționare variabilă a percepției și atenției prin apropierea sau distanțarea focală continuă, transfocare mentală. Privind lucrurile astfel, mintea omenească, blocată în captivitatea propriilor erori, prejudecăți, resentimente, disfuncționalități comportamentale, carențe caracteriale, ni se dezvăluie prin efectul transfocator de apropiere în toată gravitatea și grozăvia sa. Prin efectul transfocator de apropiere, fenomenul minții captive este personalizat în trăirile noastre, fiind resimțit ca un sindrom al socio-patologiei umane ce se manifestă prin ideile preconcepute și limitele cunoașterii, fluxul emoțiilor negative, lipsa motivării și slăbiciunile voinței sau, dimpotrivă, degringolada acțiunilor necontrolate și iraționale. Sau, parafrazând cuvintele Tânărului filosof, aș putea spune că transfocarea mentală și apropierea de concretețea evenimentului trăit îmi oferă cheia utilizării celor șapte pași ai autoreflexivității terapeutice. Nici unul dintre cei șapte pași – trecerea de la studierea din bibliotecă a fenomenului minții captive la evaluarea sindromului minții captive în societatea românească; explorarea chipurilor și simptomelor minții captive; proiectarea unui demers autoreflexiv vizând limpezirea minții prin responsabilizarea sinelui; operaționalizarea autoreflexivității terapeutice prin orizonturile sinelui și spectrul conștiinței poliscopice; cotitura pragmatică” spre actul comunicării și interacțiunea comunicativă; armonizarea vocilor politicii prin cultivarea ideologicului „bine temperat”; securizarea interpersonală prin cultura recunoașterii – nu ar fi posibil în absența transfocării mentale și a efectului de apropiere. Desigur, aceasta este o „cheie” personală pentru pentru activarea autoreflexivității terapeutice și, totodată, o sugestie pentru cei motivați în lupta permanentă pentru limpezirea minții.

Bibliografie

AURELIUS, Marcus, Gânduri către sine însuși, traducere din greaca veche de Cristian Bejan, Humanitas, București, 2013.

BACKES, Oliver, SWAB, Andrew, „Cognitive Warfare. The Russian Threat to Election Integrity in the Baltic  States”. Belfer Center for Science and International Affairs, Harvard Kennedy School, November, 2019.

BERNAL, Alonso, et al., Cognitive Warfare: An Attack on Truth and Thought, NATO/OTAN, Johns Hopkins University, Fall 2020, https://www.innovationhub-act.org/sites/default/files/2021-03/Cognitive%20Warfare.pdf.

CARPINSCHI, Anton, Ieșind din mintea captivă, Editura Universității „Al. I. Cuza” din Iași, 2020.

CARPINSCHI, Anton, Deschidere și sens în gândirea politică, Editura Institutul European, Iași, 1995.

LENIN, Vladimir Ilici, Materialism și empiriocriticism. Însemnări critice despre o filozofie reacționară, în Lenin, Opere Complete, vol.18, Editura Politică, București, 1963.

MIŁOSZ, Czesław, La pensée captive. Essai sur les logocraties populaires, préface de Karl Jaspers,  Gallimard, Paris, (1953), 1988.

MIŁOSZ, Czesław,  Gândirea captivă. Eseu despre logocrațiile populare, traducere din polonă de Constantin Geambașu, Editura Humanitas, București, 1999.

NATANSOHN, Iosif, Sociologia în impas ?, Editura Junimea, Iași, 1972.

OTTEWELL, Paul, „Defining the Cognitive Domain”, Over the Horizon (OTH), December 7, 2020, https://othjournal.com/2020/12/07/defining-the-cognitive-domain/.

ROSNER, Yotam, SIMAN-TOV, David, „Russian Intervention in the US Presidential Elections: The New Threat of Cognitive Subversion”, The Institute for National Security Studies/INSS, INSS Insight, No. 1031, March 8, 2018, https://www.inss.org.il/publication/russian-intervention-in-the-us-presidential-elections-the-new-threat-of-cognitive-subversion/.

^[1] V. I. Lenin, Prefață la Materialism și empiriocriticism. Însemnări critice despre o filozofie reacționară, Lenin, Opere Complete, vol.18, Editura Politică, București, 1963, p. VII.

^[2] Iosif Natansohn, Sociologia în impas?, Editura Junimea, Iași, 1972.

^[3] Ibid., p. 5.

^[4] Ibid.

^[5] Ibid., pp. 170-171.

^[6] Ibid., p. 171.

^[7] Ibid., p. 170.

^[8] Ibid.

^[9] Czesław Miłosz, La pensée captive. Essai sur les logocraties populaires, Préface de Karl Jaspers,  Gallimard, Paris, (1953),1988, p. 9.

^[10] Ibidem, p. 13.

^[11] Anton Carpinschi, Deschidere și sens în gândirea politică, Editura Institutul European, Iași, 1995, p. 131.

^[12] „Countering cognitive warfare: awareness and resilience”, under the Supervision of Lawrence Aronhime and Alexander Cocron (Johns Hopkins University, Whiting School of Engineering), NATO Review, 20 May 2021.

^[13] Oliver Backes; Andrew Swab, „Cognitive Warfare. The Russian Threat to Election Integrity in the Baltic States”, Belfer Center for Science and International Affairs, Harvard Kennedy School, November, 2019; Alonso Bernal et al., Cognitive Warfare: An Attack on Truth and Thought, NATO/OTAN, Johns Hopkins University, Fall, 2020. https://www.innovationhub-act.org/sites/default/files/2021-03/Cognitive%20Warfare.pdf (accesat pe 25 mai 2022).

^[14] Yotam Rosner; David Siman-Tov, „Russian Intervention in the US Presidential Elections: The New Threat of      Cognitive Subversion”, The Institute for National Security Studies/INSS, INSS Insight, No. 1031, March 8, 2018, https://www.inss.org.il/publication/russian-intervention-in-the-us-presidential-elections-the-new-threat-of-cognitive-subversion/ (accesat pe 25 mai 2022).

^[15] Paul Ottewell, „Defining the Cognitive Domain”, Over the Horizon (OTH), December 7, 2020, https://othjournal.com/2020/12/07/defining-the-cognitive-domain/ (accesat pe 25 mai 2022).

^[16] Alonso Bernal et al., op.cit., p. 3.

^[17] Marcus Aurelius, Gânduri câtre sine însuși, XII, 3, Humanitas, București, 2013.