Războaie informaționale, Fake News, Ministerul Adevărului și provocările „deep fakes”

[Information Wars, Fake News, Ministry of Truth, and the challenges posed by the „deep fakes”]

Alexandru LĂZESCU

Abstract: Information wars and disinformation have become essential tools in the geopolitical battle which became extremely tense because of the Ukrainian war. In this battle, Russia and China exploit the open character of the Western societies, the deep societal faults created by the inner identity wars and the new technologies, from Social Media to „deep fakes”.

Keywords:  information wars, fake news, disinformation, subversion, Ukraine war.

Discuțiile din Occident legate de combaterea dezinformării și fake news și controversele care le însoțesc

„Dezinformarea este la fel de veche ca umanitatea. Cînd șarpele i-a spus Evei că nu se va întâmpla nimic dacă va mânca mărul, aceasta a fost o dezinformare”, scrie Richard Stengel în capitolul introductiv al unei cărți despre războaie informaționale apărută în 2019[1]. „Însă astăzi, răspândirea minciunilor e mai ușoară ca niciodată. Pe rețelele de socializare, nu există bariere la intrare și nu există paznici (gatekeepers). Nu există nici o verificare a faptelor și nici editori; tu ești propriul tău editor”[2]. Richard Stengel este un fost editor al revistei Time și subsecretar de stat în administrația Obama, așa că simpatiile sale politice și ideologice nu lasă loc de dubiu. În acea vreme Donald Trump, pe care liberalii americani, dar și o parte a conservatorilor, îl considerau o adevărată amenințare pentru democrație, era președinte. Așa că frustrările sale erau în mare parte alimentate de postările de atunci de pe Twitter ale lui Trump. Numai că, la relativ puțină vreme după aceea, în 2020, lucrurile s-au schimbat semnificativ. Au apărut cerberi Social Media care, după ce i-au dat cîteva avertizări președintelui, în cele din urmă i-au suspendat definitiv contul de Twitter.

Campania electorală și alegerile din 2016, care l-au adus la Casa Albă pe Donald Trump, au impus în spațiul public conceptele de Fake News și societate Post Adevăr. Dar pe cât de limpede e definiția fake news, o informație falsă sau parțial falsă, care în mod deliberat este livrată în spațiul public pentru a dezinforma, manipula, discredita, pe atât de controversată s-a dovedit maniera în care ulterior a fost utilizată eticheta în practică, mai ales în perioada pandemiei. Au fost inventați și păzitori, „gatekeepers”, puși să decidă ce e adevărat și ce e fals și, în cazul rețelelor sociale, ce postări trebuie șterse, ce conturi de utilizatori să fie suspendate sau chiar blocate, câteodată complet, ca în cazul conturilor de Twitter și Facebook ale lui Donald Trump, când încă era președinte în funcție. De aici apare o dublă controversă. Pe de o parte, rețelele sociale s-au comportat și se comportă ca niște editori și nu ca simple platforme tehnologice, similare companiilor de telecomunicații (ceea ce le oferă protecție juridică în baza Secțiunii 230, votată în Congres). Pe de alta, deciziile luate au avut un vădit caracter partizan, în favoarea stângii liberale. Cu precădere în perioada pandemiei, aprecieri, informații, opinii, etichetate la început „false” și „dăunătoare”, drept pentru care au fost blocate, iar emitenților lor le-au fost suspendate conturile, s-au dovedit ulterior adevărate.

Din acest motiv, demersurile întreprinse în cadrul luptei pentru combaterea dezinformării, care în teorie ar trebui să fie salutate și unanim sprijinite, sunt privite de mulți cu suspiciune. De pildă, Departamentul pentru Securitate Internă din Statele Unite a decis să suspende activitatea unei structuri al cărei rol era combaterea dezinformării, în urma criticilor  venite din partea Republicanilor, dar și a altor asociații pentru apărarea libertăților civilă, care au comparat-o cu un Minister Orwellian al Adevărului. Previzibil, mass media liberale, între care The New York Times și The Guardian, au deplâns faptul că „această structură, care își propunea să combată dezinformarea, a căzut chiar ea pradă dezinformării”, ignorând însă faptul că una dintre probleme a fost aceea că în fruntea acesteia a fost numită Nina Jankowitz, care s-a compromis prin pozițiile ei publice partizane din trecut, precum susținerea pentru Christopher Steele, autorul dosarului discreditat referitor la colaborarea lui Donald Trump cu Moscova în timpul campaniei electorale din 2016, sau aprecierea drept falsă, ca „intoxicare rusească”, a unei investigații privitoare la informațiile despre laptopul fiului președintelui Biden, dovedite ulterior adevărate[3].

Aceeași amprentă ideologică explicită o regăsim și la Stengel, care așează în același registru dezinformarea atribuită lui Trump cu cea pe filieră Putin sau ISIS, pe care îi acuză, la pachet, că „vor să puneți la îndoială nu numai informațiile pe care le obțineți, ci și mijloacele prin care le obțineți”, în timp ce dau exemple despre „modul în care social media otrăvește mințile tinerilor”. De ce, se întreabă autorul? „Pentru că astfel doresc să pună sub semnul întrebării viabilitatea informațiilor pe care le obținem, iar acest lucru subminează democrația. Vor ca oamenii să vadă faptele empirice ca pe o conspirație elitistă”. Este o trimitere directă în special la Trump, care etichetează constant mass media americane, de orientare covârșitor liberală, drept „Fake News media”. Numai că, deși, neîndoios, fostul președinte american se face vinovat de destule distorsionări sau interpretări cel puțin discutabile ale unor întâmplări sau informații, în multe alte cazuri fie a fost el victima unor campanii masive ostile de dezinformare din mass media, fie aceleași mass media au ignorat sau au expediat la periferie chestiuni defavorabile adversarilor săi politici.

Această manieră asimetrică, impusă de curentul de opinie dominant în interiorul celei mai mari părți a elitelor din politică, mass media, din spațiul academic, din corporații, complică semnificativ discuția extrem de necesară despre dezinformare, războaie informaționale sau fake news. În mod paradoxal, regăsim aici principial același tip de gândire dominantă în KGB, așa cum reiese din parcurgerea Arhivei Mitrochin[4]. Pentru arhitecții dezinformării din perioada sovietică, operațiunile de dezinformare ale KGB-ului erau „progresiste”, fiind „destinate să inducă în eroare nu popoarele, ci pe dușmanii acestora – cercurile conducătoare ale capitalismului”. Cu alte cuvinte, aveam o „dezinformare bună” și una „rea”.

În timp ce se apreciază, corect, caracterul nociv și destabilizator al campaniilor de dezinformare orchestrate de Moscova, Beijing, Iran sau Coreea de Nord, elitele progresiste americane se feresc, de pildă, să condamne faptul că, în cursul campaniei prezidențiale din 2020, peste 50 de foști înalți oficiali din serviciile de informații americane, între care trei foști șefi ai acestora, au etichetat în mod fals dezvăluirile făcute de cotidianul New York Post cu informații compromițătoare extrase din laptopul lui Hunter Biden drept o „acțiune de dezinformare rusească”. Din punctul lor de vedere, ce au făcut ei era o „dezinformare bună” pentru că Donald Trump, descris drept un mare pericol pentru democrație, trebuia îndepărtat de la putere.

Acest comportament puternic partizan a avut drept efect o decredibilizare în general a mass media, pe falii ideologice, ceea ce a afectat semnificativ și capacitatea acestora de a expune și contracara campaniile strategice de intoxicare cu fake news de proveniență externă, care au proliferat masiv, fiind facilitate de noile tehnologii, în principal de rețelele sociale care operează în societăți deschise, așa cum sunt cele occidentale. O altă explicație pentru creșterea dezinformării la nivel mondial, dată de Stengel, este aceea că „a duce un război informațional este mult mai ieftin decât să cumperi tancuri și Tridents”, mai ales că, adaugă el, nu trebuie să câștigi neapărat, ci e suficient să creezi confuzie și haos. E mult mai ușor să faci asta. Chiar dacă astfel de campanii nu pot înlocui capacități militare precum cele utilizate în Ucraina în acest moment, ele pot aduce daune considerabile adversarilor, intervenind în alegeri, amplificînd clivajele din societate, discreditând inițiative defavorabile inițiatorilor acestor campanii.

Amenințările vor deveni și mai serioase în viitor datorită evoluțiilor tehnologice în urma cărora algoritmi care utilizează Inteligența Artificială fac posibile așa numitele deep fakes, falsuri care, de pildă, pot asocia unui clip video cu un personaj public de prim rang o voce și cuvinte care îl pot discredita. Sunt instrumente formidabile de manipulare și dezinformare la dispoziția regimurilor ostile Occidentului, și nu e vorba doar de Rusia și China, ci și de țări ca Iranul sau Coreea de Nord. „Aceste deep fakes și democratizarea dezinformării vor reprezenta provocări imense, greu de contracarat, pentru guverne și societatea civilă”[5], avertizează Robert Chesney și Danielle Citro în Foreign Policy. „Deoarece algoritmii care generează falsurile învață continuu cum să reproducă tot mai eficient realitatea, deep fakes nu pot fi detectate cu ușurință de alți algoritmi. Prin urmare, pentru a face față democratizării dezinformării, guvernele, societatea civilă și sectorul tehnologic nu se pot baza doar pe algoritmi, ci va fi nevoie să investească și în noi modele de verificare socială”, de unde discuțiile continue despre reglementări și alte forme de supraveghere a traficului de conținut din spațiul public, mai ales prin intermediul rețelelor sociale. Numai că toate aceste demersuri sunt îngreunate de suspiciunile, deloc lipsite de substanță, privind maniera partizană în plan politic și ideologic cu care se operează pe această direcție.

Războiul informațional împotriva Vestului

Nu doar Rusia ci și China, Coreea de Nord sau Iranul privesc dezinformarea drept o componentă strategică a războiului multidimensional cu Occidentul. De fapt nu este nimic nou sub soare, căci încă din perioada Uniunii Sovietice KGB-ul a derulat sofisticate campanii de dezinformare și subversiune. Caracterul deschis al societăților occidentale a facilitat evident gestiunea unor astfel de operațiuni complexe, iar în prezent Internetul și mai ales rețelele sociale oferă platforme extrem de versatile pentru diseminarea mesajelor. Într-o serie de conferințe ținute în Statele Unite în anii 1980, Yuri Bezmenov, un fost membru KGB refugiat în Vest, a explicat maniera de operare și țintele acestei campanii de subversiune, între care se numără sistemul de educație, sistemul de justiție, armata, sindicatele[6], obiectivele strategice fiind demoralizarea populației și inflamarea tensiunilor sociale. El, însă, făcea o observație importantă, care este în general ignorată sau privită astăzi drept doar o chestiune periferică, aceea că un astfel de demers nu poate avea succes decât dacă există condiții favorabile la destinație, dacă țintele sunt „receptive”. Or, din acest punct de vedere, spațiul occidental este cu mult mai vulnerabil acum decât în acea perioadă, nu doar datorită noilor tehnologii de comunicare, ci și din cauza enormelor falii din societate, induse de războaiele identitare interne. În plus, perioadele de criză globală majoră, precum cea cauzată de pandemie, oferă un teren extrem de favorabil pentru exploatarea și exacerbarea tensiunilor deja existente în societate.

Rusia și China pleacă de la convingerea că aceste campanii active de subversiune, un termen mai cuprinzător decât conceptul de dezinformare, vor afecta grav capacitatea Occidentului de a susține bătălia geopolitică cu puterile revizioniste autoritare. Există diferențe de abordare în cazul celor două țări. Moscova are ca mesaj fundamental faptul că democrația occidentală nu se dovedește cu nimic mai bună decât Rusia în plan moral, ba din contra, și că Vestul este afectat de decadență și de crize sociale.

China, deși utilizează și ea acest gen de atacuri, promovează în prim plan ideea superiorității sistemului său de guvernare în raport cu cel din Occident. De fapt, chiar dezastruoasa politică „Zero COVID” merge inerțial pe ideea de a demonstra obsesiv cât de eficient este Beijingul în stoparea pandemiei, în raport cu Occidentul. În cazul pandemiei, China a depus eforturi enorme (propagandă plus intimidare, în cazul Australiei, și dezinformare, cum ar fi acuza privind americanii care au participat la Jocurile Sportive Militare că ar fi fost sursa virusului) pentru a bloca sau discredita orice discuții privind laboratorul din Wuhan ca sursă potențială a virusului.

În esență, Rusia acționează pe trei mari fronturi strategice din punctul de vedere al mesajelor-cadru ca parte a campaniei de subversiune. În exterior, în spațiul extra-occidental, cum ar fi de pildă în Turcia, țară NATO, unde website-ul Sputnik este extrem de influent, sau în India, exploatează resentimentele anti-occidentale, ceea ce face ca audiența locală să fie permeabilă chiar la mesaje care contrazic flagrant realitatea. În general, oamenii tind să dea crezare lucrurilor care sunt în acord cu convingerile lor politice și ideologice, cu simpatiile și resentimentele lor. În interiorul spațiului occidental, mesajele transmise exploatează neîncrederea unei bune părți din populație față de canalele media tradiționale, ostilitatea acesteia față de elitele progresiste, pentru a favoriza acceptarea unei realități alternative favorabile Moscovei și în special pentru a amplifica tensiunile grave, oricum existente în societate. Sunt vechile formule utilizate de KGB în perioada sovietică. În fine, în interior, se creează cu adevărat o amplă realitate alternativă, și în timpul pandemiei dar mai ales acum în contextul războiului din Ucraina, exploatând de această dată nostalgiile unei populații care regretă pierderea statutului de mare putere și speră că acele vremuri s-ar mai putea  întoarce.

Rusia face apel frecvent, prin fluxuri de fake news, la strategii bazate pe crearea unei realități alternative. Se vede mai bine asta în cazul războiului din Ucraina decât în cazul pandemiei. Este o formulă în care, într-un mod adesea bulversant , „faptele” sunt pur și simplu alterate radical, prezentate răsturnat cu 180 grade. Moscova se bazează pe faptul că, chiar și atunci când nu convinge, măcar creează îndoieli în rândul unei părți a audienței. Am auzit și în pandemie, și acum, expresii de genul „toată lumea minte”, ceea ce din start pune sub semnul întrebării aproape orice informații, chiar și cele în teorie verificabile.

Există diferențe între maniera de abordare pe plan intern, atât în ceea ce privește canalele utilizate (în interior, rolul dominat îl joacă televiziunea de stat), cât și mesajele. În exterior, televiziunea RT, inclusiv prin canalul său de YouTube care este masiv vizualizat, agenția de videoștiri Ruptly din Germania și rețeaua de site-uri Sputnik sunt vectorii mai importanți, mesajele emise de acestea, dar și altele, fiind apoi intens circulate pe rețelele sociale. Sunt inventate conturi false pe Twitter sau Facebook, care sunt apoi utilizate pentru intoxicare mediatică și pentru a crea și amplifica controverse. Un astfel de cont fals devenise atât de activ și notoriu în Statele Unite, încât ajunsese să fie citat de BBC și alte surse media cunoscute.

În afară de asta, în general mesajele cu rol strategic, cele care pot amplifica tensiunile sociale, se bazează parțial pe chestiuni reale, ceea ce le face și mai eficiente. De mare ajutor este și faptul că mass media occidentale sunt decredibilizate prin excesele de partizanat ideologic, mai ales în Statele Unite, dar și în Europa, ceea ce creează premise favorabile emiterii unor mesaje care sunt agreate automat de o parte importantă a publicului. De pildă, blocarea (și în mass media tradiționale, și pe rețelele sociale) a oricăror discuții legitime despre eficiența măsurilor luate în pandemie, precum carantinarea excesivă, închiderea școlilor, efectele secundare ale vaccinurilor, chiar sursa COVID-19, care ulterior s-au dovedit a fi decizii eronate și abuzive, au facilitat acceptarea unor teorii conspiraționiste absolut ridicole. Nu e clar dacă procedând altfel nu s-ar mai fi emis astfel de teorii, însă cu siguranță combaterea acestora ar fi fost semnificativ ușurată.

Rusia beneficiază din plin de crizele interne care afectează societățile occidentale: demoralizare, războaiele identitare, trimiterea în derizoriu a patriotismului, degradarea jurnalismului și erodarea credibilității mass media din cauza partizanatului politic și ideologic (există chiar un curent care pledează pentru abandonarea principiilor fundamentale ale jurnalismului tradițional în favoarea unui așa-numit jurnalism  „în cheie moral corectă”). Sunt controverse serioase și în privința celor care își asumă calitatea de fact checkers.

În mod evident, actuala atmosferă culturală de relativism moral și de denigrare a valorilor occidentale, de autoculpabilizare, dominantă în America și în parte și în Europa de Vest, facilitează campania de dezinformare a Rusiei. Discreditarea modelului social occidental, a instituțiilor sale, a întregii civilizații occidentale, este un rezultat al penetrării masive a mediului academic de către curentul neo-marxist aflat sub influența Școlii de la Frankfurt. Nu este nici pe departe ceva de dată recentă, însă în cursul pandemiei contestarea a devenit mult mai virulentă. Pe diferite canale, Biserica Ortodoxă Rusă fiind unul dintre cele mai importante, Rusia exploatează faliile din societățile occidentale, create în bună măsură de acest curent progresist radical. Mesajul transmis, cel al decadenței din Occident, este preluat de partide populiste de dreapta, dar și de o parte mai largă a populației, care se opune noii revoluții culturale.

Previzibil, rezultatul este erodarea capacității Vestului de a face față competiției geopolitice cu puterile revizioniste. Cum se întâmplă acum, în cazul războiului din Ucraina. „Preocuparea curentului woke privind sclavia și presupusa «crimă» unică a colonialismului britanic face dificilă încadrarea conflictului Occidentului cu Rusia în cel mai evident mod: între suveranitate și imperiu”, scrie cotidianul londonez Telegraph. „Cum putem să ne spunem nouă înșine convingător o poveste în care Marea Britanie și aliații săi se opun răului provocat de un imperiu, atâta timp cât rămânem captivi într-o dezbatere unilaterală și ideologică care decretează că Occidentul trebuie să ispășească pentru istoria sa?”[7].

Un detaliu interesant relevat de studiul GLOBSEC Vulnerability Index (2021)[8], care analizează influența campaniei de dezinformare a Moscovei în opt țări din Europa Centrală și de Est, este acela că țările slave din regiune sunt mai vulnerabile la propaganda Kremlinului, în principal Serbia, Bulgaria, Muntenegru și Macedonia. Cehia este o excepție, din acest punct de vedere, iar în România impactul există, dar nu la același nivel. Nu este deloc surprinzător, un factor fiind chiar influența în regiune a Bisericii Ortodoxe din Rusia.

În aceste condiții, este mult mai ușor pentru puteri ostile, cum ar fi Rusia, să găsească chiar în Occident actori (canale mediatice, formatori de opinie) care să devină vectori pentru diseminarea campaniilor de dezinformare. Am văzut și în pandemie, dar și acum, pe fondul războiului din Ucraina, cum din cauza bătăliei interne împotriva curentului radical de stânga, actori conservatori influenți din spațiul mediatic au adoptat, inclusiv în România, mai mult sau mai puțin explicit, poziții relativ favorabile, sau măcar neutre, față de Kremlin[9]. Se ajunge astfel să fie tot mai greu să separi realitatea de zgomotul de dezinformare, situație extrem de favorabilă campaniei de subversiune a Kremlinului.

Aparatul de dezinformare al Kremlinului

Principala preocupare a lui Vladimir Putin după ce s-a instalat la Kremlin în locul lui Boris Elțîn a fost aceea de a prelua controlul asupra principalelor canalelor de comunicare în masă deținute de oligarhii care practic îi oferiseră lui Boris Elțîn un al doilea mandat prezidențial. La doar cîteva săptămâni după inaugurarea sa ca președinte, a ordonat arestarea lui Vladimir Gusinsky, care deținea un adevărat imperiu mediatic, al cărui piesă de bază era televiziunea NTV (care era în mod constant critică față de autorități și iritase mai ales prin maniera în care relatase despre războiul din Cecenia). Acuzat de malversațiuni financiare, după o schemă utilizată și în alte cazuri, un exemplu fiind Mihail Hodorkovsky (la un moment dat cel mai bogat om din Rusia), Gusinsky a fost nevoit să cedeze către Gazprom controlul asupra holdingului Media-Most pe care îl deținea, refugiindu-se în Spania. Aceeași schemă a fost aplicată în cazul celuilalt mare mogul media din perioada Elțîn, Boris Berezovsky, oligarh, politician, matematician, membru al Academiei Ruse de Științe, un vocal critic al lui Vladimir Putin, care era proprietarul celui mai important canal de televiziune din Federația Rusă. Sub presiunea procurorilor, a fost și el nevoit să-l vândă lui Roman Abramovici, care, prompt, a cedat controlul editorial al acestuia Kremlinului. Mai târziu, presiuni similare i-au forțat pe frații Durov, care dețineau cea mai populară rețea socială din Rusia, VKontakte, să o cedeze unui oligarh apropiat de Putin, implicat în domeniul telecomunicațiilor.

După eliminarea acelor oligarhi care îl deranjau și preluarea grupurilor media ale acestora, Putin a trecut în 2013 la reforma din temelii a agenției de presă RIA Novosti, ale cărei poziții în comentarii erau considerate a fi prea apropiate de punctele de vedere și de linia ideologică occidentală[10]. A fost creat un nou holding media, Russia Today, care trebuia să promoveze cu prioritate imaginea Rusiei în străinătate. În fruntea acestuia a fost plasat Dmitri Kiseliov, un campion activ al Kremlinului, care imediat după preluarea mandatului a subliniat că principala misiune a noii structuri nu va fi aceea de a promova „obiectivitatea” ci „dragostea față de Rusia”. În Germania, o țintă prioritară a propagandei rusești, Russia Today a înființat ulterior o agenție de știri video, Ruptly, cu sediul la Berlin, misiunea acesteia fiind aceea de a alimenta mass-media germană, la prețuri puternic subvenționate, așa cum procedează și chinezii de la agenția Xin Hua, cu materiale care, mai mult sau mai puțin explicit, servesc interesele de propagandă ale Moscovei. Agenția a devenit extrem de activă în contextul primului conflict din Ucraina, din 2014.

Canalul TV Russia Today a fost rebotezat „RT” și a fost integrat într-o nouă structură instituțională media destinată străinătății, din care face parte și rețeaua de website-uri Sputnik, structură pe care purtătorul de cuvânt al lui Vladimir Putin o descria atunci drept „un instrument de propagandă care este parte integrală a statului”, dar „propagandă în sensul bun al cuvântului”. Alături de programele în limbile engleză, spaniolă, arabă, în 2017 a fost lansată versiunea franceză RT. Mesajul general este acela că RT „va aborda subiecte, perspective și voci ignorate sau cenzurate de mass-media din țările respective”[11]. Ceea ce face acest aparat mediatic extrem de eficient și i-a permis să capete o largă audiență este faptul că materialele produse sunt de foarte bună calitate profesională și în bună parte sunt bazate pe surse și informații reale, exploatând și subiecte ignorate deliberat, din rațiuni ideologice, de presa occidentală. Printre acestea, mai ales în zona unor interese speciale, așa cum este Ucraina, sunt strecurate fake news care promovează discursul Kremlinului și discreditează informațiile livrate de mass media occidentale. Acum, din cauza războiului din Ucraina, o parte dintre aceste canale au fost blocate în Europa, însă impactul acesta s-a făcut deja simțit timp de mulți ani.

Aparatul de dezinformare al Rusiei este completat în spațiul rețelelor sociale de troli, virtuali sau cu existență fizică, prin intermediul unor structuri precum Internet Research Agency de la St. Petersburg, care în 2015 avea peste o mie de angajați, printre instrumentele utilizate fiind conturi false înregistrate pe principalele site-uri de rețele sociale, forumuri de discuții sau site-uri ale unor ziare online. Cohorte de troli falși au acționat masiv în timpul referendumurilor pentru independența Scoției și Cataloniei, dar și în Orientul Mijlociu. Și, bineînțeles, mai ales începând din 2014, în Ucraina.

În paralel s-a conturat la Moscova, pentru prima oară după discreditarea și căderea comunismului, o agendă ideologică proprie, în contrapartidă cu „liberalismul occidental decadent”, prin care Rusia și Vladimir Putin s-au profilat drept „apărători ai valorilor tradiționale conservatoare”. În acest fel, Vladimir Putin a câștigat nu doar sprijinul entuziast al Bisericii Ortodoxe Ruse (patriarhul Kiril i-a conferit un certificat pentru a-l onora în calitate de campion al Marii Rusii), ci și o considerabilă simpatie externă, nu doar în spațiul ortodox din Estul Europei, ci și printre criticii și oponenții curentului progresist de pe ambele maluri ale Atlanticului.

Dezinformarea și subversiunea au fost încorporate de Rusia în așa-numita strategie de „război hibrid”, care din perspectiva Kremlinului este un război multidimensional în care sunt utilizate mijloace convenționale și neconvenționale prin care să provoace daune considerabile adversarilor din Vest, fără a intra într-o confruntare militară directă. Conceptul este pentru prima dată descris în 2013 de generalul Valery Gerasimov, șeful Marelui Stat Major al armatei Rusiei, într-un articol în care discută despre maniera în care pot fi atinse obiective militare prin mijloace non-militare[12]. Conștientă că nu are resurse comparabile cu cele de care dispun Statele Unite, Rusia a acționat pe două direcții. Pe de o parte, a investit într-o serie de tehnologii de vîrf precum rachetele hipersonice, cu care i-a surprins pe americani, în sateliți anti-satelit, în cosmos, și în arme nucleare tactice, domeniu în care deține o superioritate numerică în proporție de 8-10 la 1. Deși importante, inclusiv prin impactul lor psihologic, astfel de resurse nu pot, totuși, restabili echilibrul de forțe în teren, de unde importanța pe care Moscova o acordă capacităților asimetrice, parte a „războiului hibrid” descris de generalul Gerasimov[13], între care se numără dezinformarea, subversiunea politică, presiunile economice, corupția politică, influențarea prin intermediul legăturilor de afaceri (fostul cancelar german Gerhard Schroeder ilustrează foarte bine acest ultim tip de demers).

Cum a utilizat Rusia dezinformarea în perioada pandemiei

Pandemia a oferit Kremlinului, dar și Chinei, un teren fertil pentru derularea unor campanii active de dezinformare. Un studiu CEPA din decembrie 2021[14] (printre autori aflându-se Edward Lucas, un cunoscut expert în Rusia) identifica trei narațiuni principale ale propagandei Moscovei legate de pandemie:

• Vaccinul Sputnik V este o dovadă a valorii cercetării științifice din Rusia, deși au existat destule controverse în legătură cu eficiența acestuia. Vaccinul a fost utilizat masiv și ca vector de influență pe plan global, mai ales în America de Sud (Mexic, Argentina, Chile, Brazilia etc.), dar și în alte părți ale lumii, dar cu rezultate limitate, pentru că au fost probleme și în ceea ce privește respectarea termenelor de livrare, și în ceea ce privește eficiența.
• Guvernele occidentale s-au dovedit incapabile să gestioneze criza pandemică. Aici Rusia a avut un teren bun de joc pentru că, într-adevăr, guvernele din Europa, Statele Unite, Australia, nu se pot lăuda cu rezultate neapărat pozitive, au fost multe măsuri discutabile, cu un impact încă neclar. Însă e adevărat că Rusia nu a stat deloc mai bine, dar a beneficiat de faptul că informațiile din interior au fost și sunt mult mai greu de obținut și, deci, au fost mult mai puțin mediatizate.
• Vestul a subminat eforturile globale de combatere a pandemiei. Aici este o dezinformare evidentă, dar este vizat în principal spațiul extra-occidental, unde există resentimente semnificative față de Vest, în special față de Statele Unite. Însă problema de care s-au lovit și Rusia, și China, este că vaccinurile oferite de ele s-au dovedit mai puțin eficace decât cele occidentale, ceea ce a făcut ca unele țări să renunțe la ele.

Privitor la ultimul punct, regăsim aici același tip de dezinformare vehiculată de Moscova asociată războiului din Ucraina. Pentru că blocada rusească din Marea Neagră împiedică livrarea de grâne din Ucraina către unele țări din Africa (de exemplu, Egipt), ceea ce le creează acestora mari probleme alimentare, Moscova a acuzat Occidentul, prin ambasadorul său la ONU, că deturnează în folosul său aceste transporturi.

Strategia și vectorii de influență ai campaniei de dezinformare care acompaniază „operațiunea militară specială” din Ucraina

Strategia de propagandă și dezinformare adoptată astăzi de Moscova în Ucraina nu e, în fapt, diferită de cea aplicată acum șapte ani, în cursul primei criză ucrainene și după doborârea deasupra Donbasului a avionului Malaysia Airlines. Nu e diferită nici de cea utilizată ulterior în cursul intervenției militare rusești din Siria. Și atunci, ca și acum (nota bene), erau mulți care prevedeau că tragedia aviatică va fi fatală pentru regimul Putin. Nu s-a întâmplat asta, după cum și astăzi astfel de așteptări sunt nerealiste. E adevărat, sancțiunile aplicate Rusiei în 2014 au fost mult mai palide față de cele de astăzi, însă deocamdată, datorită prețului ridicat al petrolului și gazelor naturale, veniturile obținute de Rusia din exportul acestora sunt semnificative.

Din perspectiva Rusiei, scriam atunci într-un articol din Revista „22” că bătălia pentru Ucraina se desfășoară pe mai multe fronturi (diplomație, gaze naturale, armament pentru rebelii din Donbas, manevre ale serviciilor secrete, utilizarea unor oligarhi ca vectori de influență), notând, în același timp, citând săptămînalul german Der Spiegel, că probabil cele mai importante instrumente utilizate erau „Internetul, ziarele și televiziunile, inclusiv jurnaliștii și analiștii așa-ziși neutri, împrăștiați prin toată lumea pentru a promova poziția Kremlinului”. Pe aceeași linie, Carl Bildt, fostul ministru de externe al Suediei, scria într-un articol din Financial Times despre „o propagandă brutală, ceva ce nu am mai văzut de decade întregi în Europa, destinată să provoace frica și diviziunea în Ucraina și să acopere acțiunile Rusiei. În timp ce în trecut un război începea printr-un tir de artilerie, astăzi începe printr-o campanie de dezinformare”.

Atunci Moscova a încercat să contracareze problemele de imagine cu care se confrunta în urma doborârii avionului Malaysia Airlines mutând cu 180 de grade responsabilitatea, în ciuda dovezilor copleșitoare privind un scenariu destul de clar, acela că au tras „separatiștii pro-ruși” cu rachete puse la dispoziție de Rusia: „guvernul de la Kiev este de vină pentru că nu a închis spațiul aerian și, în general, pentru că întreprinde acțiuni  militare provocatoare în estul țării”, poziție exprimată personal de Putin. În paralel, pe plan extern, agenții de influență ai Kremlinului, sau „idioții utili”, după caz, exprimau dubii cu privire la ceea ce s-a întâmplat și cine e responsabil („să nu ne grăbim cu concluziile!”). Făcând un arc peste timp, asistăm astăzi la același gen de „argumentație” privitoare la masacrul civililor de la Bucha sau din alte zone din Ucraina. „Zvonurile și speculațiile presei occidentale, din păcate, des replicate și în România, despre boala Șefului Statului rus”, se scria pe site-ul Ambasadei Federației Ruse de la București, „sunt la fel de neadevărate ca și falsurile care apar constant despre, să zicem, «masacrele» efectuate de către trupele ruse asupra civililor din Bucea, Borodianka și alte localități ale Ucrainei”.

Vedem aici o tehnică abilă a propagandei ruse. După ce foarte probabil plantase în presa italiană speculații privind o boală gravă de care ar suferi Vladimir Putin, care l-ar face indisponibil, dezmințite imediat după apariția publică a acestuia, folosește acest element ca un levier pentru a discredita acuze grave, de data asta bine documentate, la adresa Rusiei. După cum din nou, pe același model clasic, agenții de influență sau „idioții utili”, de regulă simpatizanți ai lui Putin, de la noi sau din afară, care continuă să vadă în el un apărător al valorilor conservatoare tradiționale, deși nu merg atât de departe ca propaganda moscovită spunând că civilii au fost uciși chiar de ucraineni, pun în discuție responsabilitățile privind masacrele, plecând de la aserțiunea generică „toată lumea minte în cursul unui război”. Sigur, așa e, numai că sunt situații și situații, în unele cazuri nivelul de credibilitate e unul ridicat, în alte cazuri e zero.

Filosofia cu care operează Rusia în materie de dezinformare combină abordări clasice utilizate de-a lungul istoriei cu tehnici puse la punct de KGB în perioada sovietică. Din acest punct de vedere, la fel ca Uniunea Sovietică, și Rusia de astăzi se dovedește remarcabil de eficientă în motivarea și alimentarea cu argumente a „idioților utili”, de regulă prin exploatarea clivajelor ideologice din societățile occidentale sau a resentimentelor puternice anti-occidentale, în principal anti-americane, existente, de pildă, în Africa sau America de Sud. În acest sens, este interesantă voluta care a marcat din punctul de vedere al propagandei trecerea de la perioada sovietică la cea de după încheierea primului Război Rece, care, în ciuda aparențelor, e mai degrabă una de formă decât de substanță. În perioada sovietică „idioții utili” erau atrași de partea Moscovei prin aderența lor la ideologia comunistă și ostilitatea față de guvernanții capitaliști și imperialiști din Occident. Astăzi, lucrurile s-au inversat complet. În rândurile elitelor occidentale există pronunțate simpatii neo-marxiste, de unde și apariția unor falii ideologice majore în societate, pe care Kremlinul nu putea să rateze să le exploateze, prezentându-se drept un apărător al valorilor tradiționale conservatoare, având un sprijin consistent și din partea  Bisericii Ortodoxe Ruse[15].

Așa se explică și ce anume stă în spatele simpatiilor pro-putiniste, exprimate mai mult sau mai puțin explicit, și la noi, și în Europa occidentală, și în America. „Atât progresismul agresiv cultivat intens în Occident de o parte a elitelor politice, academice și din mass-media, cît și putinismul îmbrăcat în hainele ortodoxismului mesianic moscovit au în fond aceeași țintă de atac: valorile fundamentale ale civilizației occidentale. Primii o fac din orbire ideologică, fiind convinși în mod arogant că au un fel de drept divin să modeleze societatea și lumea după cum cred ei de cuviință. Același tip de orbire i-a determinat pe mulți intelectuali din Vest să cadă în admirație față de Uniunea Sovietică condusă de Stalin în perioada interbelică. Ceilalți, pentru că speră să exploateze erodarea valorilor fundamentale și clivajele sociale din Occident pentru a-și extinde dominația”[16]. Și asta deși, după cum scrie Eric Kaufmann în UnHerd, o analiză lucidă a retoricii religioase creștin-ortodoxe și a eurasianismului lui Putin și Alexandr Dughin adoptate astăzi de Rusia ne arată că, în realitate, aceasta ar fi oricând dispusă „să tranzacționeze omogenitatea culturală pentru mai multe teritorii”[17].

Eficiența propagandei nu depinde de soliditatea argumentelor, ci de calitatea scriiturii, de inspirația cu care sunt alese cuvinte, remarcă jurnalistul rus Alexandr Podrabinek, fost deținut politic în perioada sovietică. „În esență, propaganda poate friza non-sensul, însă, dacă este împachetată într-o formulă ușor de înțeles, un număr semnificativ de oameni vor considera non-sensul adevărat”[18]. Sigur, pare absurd ca un președinte evreu să fie un promotor al nazismului sau ca un partid de extremă dreapta care a luat 2 procente la ultimele alegeri „să fi pus mâna pe țară”, „să fi spălat pe creier milioane de ucraineni”, dar o mulțime de oameni cred asta. Din acest punct de vedere, pe măsură ce conflictul trecea prin diferite faze, deși s-au păstrat elementele de bază, eticheta de „nazism”, cât și respingerea „conceptului de națiune ucraineană”, care nu ar avea acoperire în realitate, restul mesajului a fost ajustat pentru a-l adapta situației.

În faza triumfalistă inițială, când se credea că rezistența ucraineană va claca repede și o bună parte a populației va ieși în întâmpinarea forțelor rusești cu flori, bucurându-se de „eliberare”, se pedala pe ideea că o clică nazistă, sub influența Vestului, ar fi pus mâna pe țară, subjugînd „poporul-frate ucrainian”. După ce ofensiva s-a împotmolit și armata rusă a trebuit să se retragă din zona Kievului, devenise clar că, oricât de abil ar fi mânuite cuvintele, era imposibil să faci abstracție de realitatea de pe teren. „Se dovedea că «întreaga masă a populației este nazistă»”[19], scrie Françoise Thom, profesor de istorie la Sorbona, o fină cunoscătoare a spațiului rus și sovietic, într-o analiză a discursului Moscovei, livrat prin analize cvasi-oficiale publicate de agenția de știri RIA Novosti sau chiar la vârf, de către Dmitri Medvedev, vicepreședintele Consiliului de Securitate al Federației Ruse, fost președinte și prim ministru. „Ca urmare, «denazificarea» nu putea fi redusă la lichidarea guvernului ucrainean, așa cum a fost planificat inițial. Era o întreprindere pe termen lung care va dura cel puțin 25 de ani pentru a fi finalizată, deoarece «durata denazificării nu poate fi în nici un fel mai mică decât o generație care trebuie să se nască, să crească și să se maturizeze în condițiile denazificării. Nazificarea Ucrainei va dura mai bine de 30 de ani». Și, prin urmare, Rusia va trebui să pună în aplicare «schimbări ireversibile» pe teritoriul eliberat de «naziștii» ucraineni, fără nici un fel de compromis de genul NATO – Nu, UE – Da”[20]. Pentru că, după mesajele Moscovei, „nazismul ucrainian” și Vestul, care ar fi „creatorul, sursa și sponsorul” nazismului ucrainian, reprezintă pentru Rusia o amenințare existențială, mai mare decât cea care a fost la vremea ei Germania nazistă.

Cu greu se poate găsi o înșiruire mai lipsită de sens de acuze artificiale pe care se bazează o astfel de narațiune, o operațiune tipică de dezinformare. Dar, cu toate acestea, are impact, și nu doar în plan intern, deși acolo este ținta principală. Acuzația de „nazism”, ridicolă din orice perspectivă ai privi lucrurile, are o dublă motivație: 1. pe de o parte face trimitere la un episod din istoria Rusiei, deopotrivă tragic, dar și eroic, și prin asta prezintă miza conflictului drept una existențială pentru destinul Rusiei, ceea ce justifică orice sacrificii făcute în numele ei; 2. eticheta de „nazism”, ca simbol absolut al Răului, te scutește de efortul de a căuta justificări, argumente, împotriva adversarilor declarați. Discursul despre „denazificarea Ucrainei” este util și în context extern, mai ales în zona a ceea ce numeam în trecut Lumea a treia, fiind echivalată cu „decolonizarea”, eliberarea acestor țări de sub ocupația și opresiunea Vestului, demers în care, ni se spune, Uniunea Sovietică a avut un rol de frunte.

Concluzii

Războaiele informaționale și dezinformarea au devenit instrumente esențiale în bătălia geopolitică a cărei intensitate a crescut considerabil acum când, nu doar prin războiul din Ucraina, suntem practic în economia unui Război Rece 2.0. Puterile revizioniste, China, Rusia, Iranul, Coreea de Nord, se bucură de o serie de avantaje inerente în această confruntare, beneficiind de caracterul deschis al societăților occidentale, în timp ce accesul în spațiul lor public a devenit destul de complicat în cazul Rusiei și cvasi-imposibil în China. Iar tendința spre Splinternet, spre o segregare a Internetului, va face și mai dificil în viitor accesul mesajelor occidentale în aceste spații. Ca strategie generală, Rusia se bazează, de pildă în cazul pandemiei sau a războiului din Ucraina, pe o strategie care utilizează, alături de vechi rețete de dezinformare KGB, care și-au dovedit eficiența în trecut, altele de dată recentă, care exploatează facilitățile oferite de noile tehnologii, în principal de rețelele sociale și de Inteligența Artificială, dar și clivajele sociale din Occident, mai ales din America, provocate de războaiele identitare interne și de ampla campanie de discreditare a instituțiilor și valorilor occidentale, orchestrată de reprezentanții curentului progresist radical extrem de influent în cercurile politice, academice, mediatice și corporatiste.

Bibliografie

Bezmenov, Yuri, „Soviet Subversion of the Free-World Press: A Conversation with Yuri Bezmenov”, Interviewed by G. Edward Griffin, Westlake Village, 1984, retrieved July 8, 2020, via YouTube, https://youtu.be/jFfrWKHB1Gc (accesat pe 20 mai 2022).

Boulègue, Mathieu, Polyakova, Alina, „The Evolution of Russian Hybrid Warfare”, CEPA, January 29, 2021, https://cepa.org/the-evolution-of-russian-hybrid-warfare-introduction/ (accesat pe 20 mai 2022).

Burtin, Shura, „Why do Russians support the war against Ukraine?”, Meduza, May 2, 2022 https://meduza.io/en/feature/2022/05/03/feeling-around-for-something-human (accesat pe 20 mai 2022).

Chesney, Robert, Citron, Danielle, „Deep fakes and the New Disinformation War”, Foreign Policy, May 25, 2018, http://foreignpolicy.com/2018/05/25/disinformation-wars/ (accesat pe 20 mai 2022).

Dubow, Ben, Lucas, Edward, Morris, Jake, „Jabbed in the Back: Mapping Russian and Chinese Information Operations During the COVID-19 Pandemic”, CEPA, December 2, 2021, https://cepa.org/jabbed-in-the-back-mapping-russian-and-chinese-information-operations-during-covid-19/ (accesat pe 20 mai 2022).

Gerasimov, Valery, „Noviye vyzovy trebuyut pereosmysleniya form i sposobov vedeniya boevykh deistviy” („New challenges require rethinking of the forms and methods of warfare”), Voenno-promyshlenniy kur’er, February 26, 2013, https://www.vpk-news.ru/articles/14632 (accesat pe 20 mai 2022).

Gilroy-Ware, Marcus, After the Fact?: The Truth About Fake News, Repeater Books, 2020, https://www.amazon.co.uk/After-Fact-Global-Information-Extremes/dp/1912248735 accesat pe 20 mai 2022).

Harsanyi, David, „Biden’s Ministry of Truth”, National Review, April 28, 2022 https://www.nationalreview.com/2022/04/bidens-ministry-of-truth/ (accesat pe 20 mai 2022).

Jacobs, Sherelle, „The woke wars have sapped the West of its ability to fight true evil”, Telegraph, March 21, 2022, https://www.telegraph.co.uk/politics/2022/03/21/woke-wars-have-sapped-west-ability-fight-true-evil/ (accesat pe 20 mai 2022).

Kaufmann, Eric, „Populist are loosing this war”, Unherd, March 14, 2022, https://unherd.com/2022/03/populists-are-losing-this-war/ (accesat pe 20 mai 2022).

Lăzescu, Alexandru, „Agenda ideologică a lui Vladimir Putin”, Revista 22, 24 decembrie 2013,  https://revista22.ro/opinii/alexandru-lazescu/agenda-ideologic259-a-lui-vladimir-putin (accesat pe 20 mai 2022).

Lăzescu, Alexandru, „Mașina de propaganda rusească și tragedia aviatică din Ucraina”, Revista 22, 22 iulie 2014, https://revista22.ro/opinii/alexandru-lazescu/ma537ina-de-propagand259-ruseasc259-537i-tragedia-aviatic259-din-ucraina (accesat pe 20 mai 2022).

Lăzescu, Alexandru, „Ziua Victoriei: între Gdansk și Moscova”, Contributors, 12 mai 2015, https://www.contributors.ro/ziua-victoriei-intre-gdansk-și-moscova/ (accesat pe 20 mai 2022).

Lăzescu, Alexandru, „A Proxy for the Kremlin: The Russian Orthodox Church”, World Affairs Journal, December 2017, http://www.worldaffairsjournal.org/article/proxy-kremlinrussian-orthodox-church  (accesat pe 20 mai 2022).

Lăzescu, Alexandru, „Rusia și China în era propagandei sharp power”, Revista 22, 9 ianuarie 2018 https://revista22.ro/opinii/alexandru-lazescu/rusia-i-china-n-era-propagandei-sharp-power (accesat pe 20 mai 2022).

Lăzescu, Alexandru, „Ce stă în spatele simpatiilor putiniste?”, Revista 22, 22 martie 2022, https://revista22.ro/opinii/alexandru-lazescu/ce-sta-in-spatele-simpatiilor-putiniste (accesat pe 20 mai 2022).

Lăzescu, Alexandru, „«Jeto moja Strana!» – Un cântec patriotic și ambițiile imperiale ale Rusiei”, Contributors, 20 aprilie 2022, https://www.contributors.ro/jeto-moja-strana-un-cintec-patriotic-si-ambitiile-imperiale-ale-rusiei/ (accesat pe 20 mai 2022).

Lucas, Edward, „What the CIA thinks: William Burns on the new world disorder”, Financial Times, May 13, 2022).

Miller, Carl, „Who’s Behind #IStandWithPutin?”, The Atlantic, April 5, 2022, https://www.theatlantic.com/ideas/archive/2022/04/russian-propaganda-zelensky-information-war/629475/ (accesat pe 20 mai 2022).

Pappin, Gladden, „You Are Entering the American Sector – New multipolar internet just dropped”, Substack, Postliberal Order, March 10, 2022, https://postliberalorder.substack.com/p/you-are-entering-the-american-sector?s=r (accesat pe 20 mai 2022).

Podrabinek, Aleksandr, „The Power of Propaganda”, Desk Russie, May 02, 2022, https://en.desk-russie.eu/2022/05/02/the-power-of-propaganda.html (accesat pe 20 mai 2022).

Roberts, Andrew, „Why We Must Teach Western Civilization”, National Review, April 30, 2020, https://www.nationalreview.com/magazine/2020/05/18/why-we-must-teach-western-civilization/ (accesat pe 20 mai 2022).

Skidelsky, Robert, „History at the Barricades”, Project Syndicates, January 21, 2021, https://www.project-syndicate.org/onpoint/uses-of-history-in-culture-wars-by-robert-skidelsky-2021-01 (accesat pe 20 mai 2022).

Stengel, Richard, Information Wars: How We Lost the Global Battle Against Disinformation and What We Can Do About It, Atlantic Monthly Press, 2019.

Thom, Françoise, „Russian Ideologues Aim to Liquidate the Ukrainian Nation”, Desk Russie, April 08, 2022, https://en.desk-russie.eu/2022/04/08/russian-ideologues-aim.html (accesat pe 20 mai 2022).

***, „The Putin Show How the war in Ukraine appears to Russians”, The Economist, May 17, 2022, https://www.economist.com/interactive/international/2022/05/17/the-putin-show (accesat pe 20 mai 2022).

***, Arhiva Mitrokhin, vol I + II, Editura Orizonturi, 1 ian. 2006, https://www.amazon.co.uk/Arhiva-Mitrokhin-vol-I-II/dp/9739342469.

***, GLOBSEC Vulnerability Index (2021), https://vulnerabilityindex.org.

[1]Richard Stengel, Information Wars: How We Lost the Global Battle Against Disinformation and What We Can Do About It, Atlantic Monthly Press, 2019.

[2] Ibidem.

[3]David Harsanyi, „Biden’s Ministry of Truth”, National Review, April 28, 2022, https://www.nationalreview.com/2022/04/bidens-ministry-of-truth/ (accesat pe 20 mai 2022).

[4]Arhiva Mitrokhin, vol I + II, Editura Orizonturi, 1 ian. 2006,

https://www.amazon.co.uk/Arhiva-Mitrokhin-vol-I-II/dp/9739342469 (accesat pe 20 mai 2022).

[5]Robert Chesney, Danielle Citron, „Deep fakes and the New Disinformation War”, Foreign Policy, May 25, 2018, http://foreignpolicy.com/2018/05/25/disinformation-wars/ (accesat pe 20 mai 2022).

[6]Yuri Bezmenov, „Soviet Subversion of the Free-World Press: A Conversation with Yuri Bezmenov”, Interviewed by G. Edward Griffin, Westlake Village, 1984, retrieved July 8, 2020, via YouTube, https://youtu.be/jFfrWKHB1Gc (accesat pe 20 mai 2022).

[7]Sherelle Jacobs, „The woke wars have sapped the West of its ability to fight true evil”,

Telegraph, March 21, 2022, https://www.telegraph.co.uk/politics/2022/03/21/woke-wars-have-sapped-west-ability-fight-true-evil/ (accesat pe 20 mai 2022).

[8]GLOBSEC Vulnerability Index (2021), https://vulnerabilityindex.org (accesat pe 20 mai 2022).

[9]Alexandru Lăzescu, „Ce stă în spatele simpatiilor putiniste?”, Revista 22, 22 martie 2022, https://revista22.ro/opinii/alexandru-lazescu/ce-sta-in-spatele-simpatiilor-putiniste (accesat pe 20 mai 2022).

[10]Alexandru Lăzescu, „Agenda ideologică a lui Vladimir Putin”, Revista 22, 24 decembrie 2013, https://revista22.ro/opinii/alexandru-lazescu/agenda-ideologic259-a-lui-vladimir-putin (accesat pe 20 mai 2022).

[11]Alexandru Lăzescu, „Rusia și China în era propagandei sharp power”, Revista 22, 9 ianuarie 2018, https://revista22.ro/opinii/alexandru-lazescu/rusia-i-china-n-era-propagandei-sharp-power (accesat pe 20 mai 2022).

[12] Valery Gerasimov, „Noviye vyzovy trebuyut pereosmysleniya form i sposobov vedeniya boevykh deistviy” („New challenges require rethinking of the forms and methods of warfare”), Voenno-promyshlenniy kur’er, February 26, 2013, https://www.vpk-news.ru/articles/14632 (accesat pe 20 mai 2022).

[13]Ibidem.

[14] Mathieu Boulègue, Alina Polyakova, „The Evolution of Russian Hybrid Warfare”, CEPA, January 29, 2021, https://cepa.org/the-evolution-of-russian-hybrid-warfare-introduction/ (accesat pe 20 mai 2022).

[15]Alexandru Lăzescu, „A Proxy for the Kremlin: The Russian Orthodox Church”, World Affairs Journal, December 2017, http://www.worldaffairsjournal.org/article/proxy-kremlinrussian-orthodox-church (accesat pe 20 mai 2022).

[16]Alexandru Lăzescu, „Ce stă în spatele simpatiilor putiniste?”, Revista 22, 22 martie 2022, https://revista22.ro/opinii/alexandru-lazescu/ce-sta-in-spatele-simpatiilor-putiniste (accesat pe 20 mai 2022).

[17]Eric Kaufmann, „Populist are loosing this war”, Unherd, March 14, 2022, https://unherd.com/2022/03/populists-are-losing-this-war/ (accesat pe 20 mai 2022).

[18]Aleksandr Podrabinek, „The Power of Propaganda”, Desk Russie, May 02, 2022, https://en.desk-russie.eu/2022/05/02/the-power-of-propaganda.html (accesat pe 20 mai 2022).

[19]Françoise Thom, „Russian Ideologues Aim to Liquidate the Ukrainian Nation”, Desk Russie, April 08, 2022, https://en.desk-russie.eu/2022/04/08/russian-ideologues-aim.html (accesat pe 20 mai 2022).

[20] Ibidem.