George Călinescu, publicist în campania electorală din 1946 – „progresul” contra „partidelor istorice”

 [George Călinescu, publicist in the 1946 electoral campaign –  the „progress” against „historical parties”]

Petre-Florian DRĂGHICI

Abstract: The aim of this paper is to present and discuss the 1946 electoral campaign in Soviet occupied Romania as reflected in the editorials signed by literary critic George Călinescu, director of the newspaper „Națiunea” (The Nation). We focus on the political editorials and follow his growing devotion to the communist cause that took place between March and November 1946. Starting as a distant sympathizer in March, he will become by the time of the November elections a loyal ally and gain a seat in the Parliament as a reward for his effort.

Keywords: political parties, elections, progress, communism.

Introducere

Pentru Partidul Comunist Român (PCR), anul 1946 a reprezentat anul legitimării sale la guvernarea țării prin organizarea și câștigarea alegerilor din 19 noiembrie 1946. În scopul câștigării confruntării electorale, comuniștii au făcut uz de toate mijloacele de presiune interne pe care le aveau la dispoziție ca principal partid de guvernământ, folosindu-se și de sprijinul direct al URSS, prin reprezentanții acesteia în Comisia Aliată (Sovietică) de Control și trupele Armatei Roșii care staționau în țară.

Acest an electoral a debutat sub auspicii favorabile pentru comuniști: la 5 februarie 1946, guvernele SUA și Marii Britanii au recunoscut guvernul Petru Groza și s-au declarat în favoarea reluării relațiilor cu România. Acest act punea capăt unei lungi perioade de incertitudine în care regele Mihai I, încurajat de diplomația anglo-americană, a încercat înlăturarea pe cale constituțională a guvernului Petru Groza. Această încercare cunoscută și sub numele de „greva regală” (21 august 1945 – 8 ianuarie 1946) s-a concretizat prin refuzul suveranului de a semna actele emise de guvern, care, pentru prima dată în istoria constituțională a României, refuzase să demisioneze atunci când regele i-o ceruse.

Din păcate, întreruperea oricăror legături oficiale între șeful statului și guvern nu a avut efectul scontat de rege, adică demisia guvernului, atât din cauza lipsei unui sprijin ferm din partea puterilor occidentale, cât și a susținerii prin toate mijloacele a guvernului Groza de către sovietici, care erau atotputernici în cadrul Comisiei Aliate (Sovietice) de Control.

În urma Conferinței de la Moscova a miniștrilor de Externe ai URSS, SUA şi Marea Britanie (16 – 26 decembrie 1945), se ajunge la un compromis, anglo-americanii recunoscând guvernul Groza în schimbul includerii în guvern a câte un reprezentant al PNL și PNŢ. Această lărgire a componenței guvernului nu a avut nicio însemnătate practică, comuniștii români și mentorii lor sovietici neadmițând decât primirea a doi membri de importanță secundară din cadrul „partidelor istorice”, cu rangul de miniștri fără portofoliu.

În schimb, recunoașterea guvernului Groza de către aliații occidentali a însemnat, în fapt, abandonarea definitivă a României în sfera de influență sovietică, iar decizia, luată tot la Conferința de la Moscova, de organizare în cel mai scurt timp de alegeri libere, în condițiile garantării de către guvern a libertății cuvântului și întrunirilor, părea doar un paliativ.

Având totuși în minte exemplul Ungariei unde, la 4 noiembrie 1945, Partidul Micilor Proprietari câștigase alegerile în detrimentul comuniștilor, PCR a luat toate măsurile pentru a preveni orice surpriză pe plan electoral. Începând de la neacordarea unor cantități insuficiente de hârtie pentru ziarele opoziției până la înmânarea titlurilor de proprietate a pământului în cadrul mitingurilor electorale ale PCR ținute la sate, comuniștii au uzat de toate mijloacele legale şi mai ales ilegale pentru a câștiga alegerile. Folosirea aparatului de represiune al Ministerului de Interne condus de Teohari Georgescu a fost principalul instrument utilizat pentru intimidarea opoziției și a electoratului. Violențele fizice, arestările abuzive, dispersarea adunărilor electorale ale „partidelor istorice” au fost realități ale campaniei electorale din 1946.

Pentru a ilustra climatul de teroare ce domina în țară e de-ajuns să amintim că până și miniștrii PNŢ și PNL–Brătianu din guvernul Groza au fost molestați de bandele comuniste în primăvara lui 1946. Acest climat a fost întreținut și de presa comunistă și filo-comunistă, în frunte cu ziarul „Scânteia”, organul central de presă al PCR, care prin articolele semnate de Silviu Brucan („profetul” democrat al anilor ’90), Tudor Olaru, N. Moraru ş.a. calomniau și instigau la ură împotriva „partidelor istorice”.

Pe plan politic, pentru dezorientarea electoratului, PCR a încurajat crearea de dizidențe în sânul partidelor naţional-ţărănist și liberal, cum au fost: PNL–Tătărescu, PNŢ – Anton Alexandrescu sau Partidul Țărănesc–Democrat al dr. Nicolae Lupu, precum și apariția de partide-satelit ale PCR.

Un astfel de partid-satelit a fost și Partidul Național-Popular, apărut în urma transformării în partid politic a Uniunii Patrioților, formațiune hibridă filo-comunistă, înființată în ilegalitate în 1942. Această metamorfoză a avut loc la 11 ianuarie 1945 în cadrul unui congres extraordinar al Uniunii Patrioților.

Noul partid avea obligația de a explica „păturilor mijlocii” ale populației justețea măsurilor „revoluționare” luate de comuniști pe plan social, economic și politic[1]. În discursul ținut la congresul de înființare al Partidului Național-Popular (PNP), dr. Dumitru Bagdasar, ministru al sănătății în guvernul Groza și fruntaș al defunctei Uniuni a Patrioților, precizează că nou-înființatul partid „se va adresa micii burghezii și intelectualilor, adică acelei pături din poporul nostru, care prin poziția mai ridicată pe care o ocupă în societate, prin exemplul muncii lor cinstite, prin resursele sale intelectuale de care dispun ar putea constitui un pilon  puternic în opera de democratizare a țării”[2].

Pentru atragerea micii burghezii și a intelectualilor în Comitetul Central al PNP au fost aleși importanți oameni de cultură ca Andrei Oțetea, Petre Constantinescu-Iași, George Călinescu, Constantin Balmuș ş.a. S-a încercat chiar atragerea lui Lucian Blaga în rândurile PNP, dar poetul a declinat invitația.

Programul partidului prevedea, printre altele, etatizarea Băncii Naționale a României, controlul statului asupra marilor monopoluri, consolidarea situației economice a micilor proprietari. Era consemnată decizia de organizare a păturilor mijlocii printr-o acțiune bine hotărâtă, care necesita crearea unui partid bine definit, care să-i dea posibilitatea să lupte cu toată forța și prestigiul pe linia năzuințelor naționale, economice și sociale.

În conferința pe țară a PNP, ținută la sala „Aro” din București, în ziua de 23 martie 1946, Mitiţă Constantinescu, președintele partidului, fost fruntaș al Frontului Renașterii Naționale, a anunțat aderarea PNP la Blocul Partidelor Democratice (BPD), alianță politică care mai cuprindea, în afară de PCR și Partidul Social Democrat (PSD), Frontul Plugarilor, dizidenţele liberale și țărăniste, Uniunea Democrată a Maghiarilor (MADOSZ).

Deși oficial se vehicula cifra de 170000 de membri, PNP a avut o activitate ștearsă în campania electorală, o sinteză a Direcției Poliției de Siguranță din noiembrie 1946 notând o participare de 50-150 de cetățeni la întrunirile PNP, întruniri care aveau mai mult scop organizatoric în vederea desemnării candidaților pentru alegeri[3].

Din cauza acestei prestații modeste, PNP-ului nu i s-a atribuit decât portofoliul sănătății în noul guvern Groza, constituit la 1 decembrie 1946, Florica Bagdasar devenind prima femeie care a avut acces la această demnitate în România.

În aceeași sinteză a Direcției Poliției de Siguranță se fac aprecieri şi asupra organului de presă al PNP: „Prin presa de partid, ziarul Națiunea duce o politică de lămurire a maselor, avântându-se să dezvăluie scopurile și dedesubturile politice duse de reacțiunea internațională, care lucrează mână în mână cu clicile reacționare de la noi, se pun de-a curmezișul luptei pentru pace și reconstrucție”[4]. Vom vedea în continuare cum a dus această „campanie de lămurire a maselor” ziarul Națiunea şi directorul acestuia, G. Călinescu.

Partizanat politic mascat în „rațiune”

În primul număr al Naţiunii, datat 20 martie 1946, G. Călinescu se proclama un partizan al „luptei prin raţiune”. El se declară împotriva acelor „scriitori de articole ce puneau interes personal şi pornire, a căror cerneală era plină de insulte şi gunoaie, care căutau cel mai neînsemnat prilej spre a umple aerul cu fum, acoperind  astfel orice logică şi orice drum către adevăr”[5].

Deși vorbește la timpul trecut, G. Călinescu putea găsi în ziarele aliaţilor din BPD articole de felul celor semnate în Scânteia de Silviu Brucan (Saul Bruckner), a cărui „pană era plină de insultă şi gunoaie”. G. Călinescu dorea un nou model de ziarist: „Eu cred că azi a venit timpul unui altfel de ziarist, al aceluia care are o convingere civică și un sentiment al răspunderii personale, care se respectă pe sine și-și respectă cititorii. Un ziarist este nu un simplu ticluitor de articole, un articlist, ci un cetățean care a meditat asupra chestiunilor la ordinea zilei și le-a găsit soluția fie singur, fie prin alții mai pricepuți”[6]. Iar în această adevărată profesiune de credință, rolul omului de presă era definit în următorii termeni: „ziaristul cinstit cheamă pe cititor să-şi exprime nedumeririle, reexplică, ia cu bună-credinţă în examinare datele pe care nu le avea la îndemână. Duşmanul adevărului este pasiune oarbă. Cine aprinde pădurea în jurul său moare asfixiat în ea. Vremurile sunt severe, noduroase de probleme, pentru a le dezlega ne trebuie un cap rece şi decent chiar în polemică. Noi vom duce lupta prin rațiune”[7].

Într-adevăr, faţă de articolele ce apăreau în Scânteia, editorialele călinesciene par decente. Totuşi se poate observa o înăsprire a tonului pe măsura apropierii datei alegerilor, ca să nu mai amintim despre articolele lui G. Călinescu despre procesul PNŢ din toamna lui 1947.

O primă lovitură politică este aplicată de G. Călinescu liderului social-democrat Constantin Titel-Petrescu, dat afară din Partidul Social Democrat de facțiunea ce dorea colaborarea cu comuniștii. Constantin Titel-Petrescu este judecat pentru faptul că nu a primit „adevărata lumină de la Răsărit”: „Al doilea indiciu era o prea mare paradă cu portretele uriașe ale lui Marx și Engels. Să fim înțeleși: acești pioneri ai democrației sunt coordonatele momentului ideologic, însă omul de stânga veritabil a arătat totdeauna interes pentru doctrină și s-a folosit de imagini în limitele utilului. Cu cât chipul melancolic al d-lui Titel Petrescu se proiecta pe efigiile din ce în ce mai gigantice ale lui Marx și Engles, pe atât lumea înțelegea că d. Titel Petrescu nu are nimic de a face cu pretinșii săi pionieri și că toată parada aceasta e politică, mai exact mistificație. Era un adevăr curent că d. Titel Petrescu era mai liberal decât d. Brătianu și mai național-țărănist decât d. Maniu. Încât când s-a descoperit documentar că avea legături cu ei, opinia publică nu afla nimic nou”[8].

Primul atac împotriva „partidelor istorice” scris de G. Călinescu în Naţiunea are loc pe 24 martie 1946, odată cu apariţia editorialului „Partidul Brătianu”.

Autorul nu se fereşte de a recunoaşte „marele merit al lui Ion [C.] Brătianu şi al lui I.I.C. Brătianu, vocaţia eminentă de om de ştiinţă a urmaşului lor direct (Gh. Brătianu – n.n.), onorabilitatea şi chiar zelul celorlalţi”[9]. Elogierea discretă a istoricului Gheorghe Brătianu, ostracizat în acele zile pentru concepţiile sale pro-germane din timpul războiului, îi fac onoare lui G. Călinescu, mai ales că asemenea gesturi de solidaritate cu intelectuali persecutaţi vor deveni tot mai rare.

În cadrul articolului, G. Călinescu vrea să demonstreze că: „(…) un partid controlat, condus de, şi, de fapt, format dintr-o vastă familie este primejdios vieţii publice democratice”[10].  De unde ar veni această primejdie ? „Numeroşii domni Brătianu din partid (căci nu vorbesc de acei care printr-un gest de luciditate s-au desprins de tirania colectivă) cred că sunt patrioți şi sunt intenţional(sic!), însă subconştientul lor lucrează în sensul salvării bunurilor şi privilegiilor familiale. De aceea orice reformă (pe care înaintașii lor ar fi încuviințat-o), orice gest al adversarului li se arată ca o manoperă atroce de minare a Patriei, când în fond pot fi amenințate cel puțin interesele lor. Căci Patria e o noțiune luminoasă în conștiințele tuturor și nimeni nu o va duce de râpă, cum n-au dus-o craii și vagabonzii lui Ion Brătianu de la 1848. Prin urmare iată de ce partidul (…) nu mai reprezintă o idee politică şi un instrument folositor de guvernare ci numai o solidaritate de interese casnice. El se numeşte impropriu partid liberal. Numele lui just ar fi: Partidul Brătianu (sublinierea autorului)”[11].

Peste două săptămâni, pe 8 aprilie 1946, este rândul lui Iuliu Maniu de a fi „judecat” de G. Călinescu în editorialul intitulat Hieratismul d-ului Maniu. Autorul începe prin a-şi declara stima şi chiar veneraţia pentru liderul naţional-ţărănist, pentru ca peste câteva rânduri să conchidă: „de la dl. Maniu nu învăţam nimic pentru că el n-a pus niciodată mâna pe marea cârmă a statului şi n-a clipit din ochi şi n-a arătat cu mâna către nici un port. El e un idol budist cu patru capete şi doisprezece mâini, făcând semne în toate părţile şi nicăieri, un rac hieratic uriaş cu mişcări negative”[12].

Rezerva şi demnitatea bătrânului politician îl fac pe G. Călinescu să creadă că „Așa face politică d. Maniu, fără responsabilități, cu mari satisfacții literare și cu agitarea spiritelor naive. Întrebați-l de pildă: unde este răspunsul problemelor noastre internaționale? La izvorul sau la gurile Istrului? D. Maniu tace, pentru simplul motiv că n-are nici o părere, ci numai voința de a rezista enigmatic oricărei. Aș vrea să știu ce părere are d. Maniu despre civilizația României, dacă știe că avem o artă și o literatură, dacă își dă seama că București e un oraș mai mare ca Sibiul. Aș dori să-l văd evocând viitorul, visând pe țăranul de mâine, consolându-se la imaginile monumentelor noastre viitoare. Aș mai dori să știu dacă crede că trebuie să ne înmulțim sau să stăm pe loc, să ne tragem la sate ori să ridicăm cetăți uriașe. Întrebări zadarnice. D. Maniu tace zâmbind ambiguu ca masca din Micene. Toată lumea crede că d-sa are o părere, dar eu susțin că în fond d-sa nu are niciuna, cum nu are Sfinxul, care nici nu ştie că există”[13].

În comparaţie cu epitetele cu care liderul ţărănist era gratulat în Scânteia, articolul lui G. Călinescu este „apă de trandafiri”, dar nu trebuie uitat faptul că G. Călinescu se adresa unui public format din intelectuali şi mic-burghezi care nu ar fi preferat pamfletul vulgar de tip brucanian.

Într-un număr ulterior, G. Călinescu se ocupă şi de violenţa de limbaj din presă, violenţă pe care o detectează numai la cele două gazete oficiale ale opoziţiei, Dreptatea şi Liberalul. G. Călinescu se întreabă retoric: „Cum e cu putință ca partidele în chestiune, conduse de oameni care se presupun a avea noțiunea polemicei înalte, să sufere în gazetele lor asemenea nerozii? Lămurirea e aceasta: libertatea ce li s-a dat, de care mai mult uzează, abuzează, libertatea pe care o au deplină fiindcă nu numai îşi exprimă toate părerile în materie de politică internă ori externă, dar le dau o formă agresivă, libertatea aceasta le-a devenit intolerabilă. Ei țipă că vor libertatea, pe care de fapt o au, fiindcă în fond n-o mai vor”[14]. Justificând măsurile de cenzură a presei, G. Călinescu continuă: „Redactorii gazetelor în chestiune în nădejdea de a fi corectați, ca ei să zică: insultați. Ei comit neeleganțe de presă de resortul codului penal spre a fi dați în judecată și a triumfa ca martiri. Ei atacă într-o formă ignobilă pe miniștri spre a fi măcar avertizați și cenzurați. Și în fine fac și mai mult: îndrăznesc a întinde aluzia într-o direcție atât de îndepărtată și de gingașă încât orice om cu responsabilitate ar avea un gest de retenție. Dar ei nu-l au, simțind că n-au ce pierde. Țelul vădit al gazetelor lor este de a se pune în situația legitimă de a fi suprimate”[15].

Deja în gazetăria călinesciană apare cinismul specific comunist de a susţine împotriva tuturor evidenţelor că negrul e, de fapt, alb. În condiţiile în care presa de opoziţie era supusă tuturor persecuţiilor, începând de la stocarea unei cote insuficiente de hârtie până la refuzul sindicatelor de tipografi, controlate de comunişti, de a tipări ziarele PNŢ şi PNL, persecuţii coroborate cu cenzura strictă a guvernului şi a Comisiei Aliate (Sovietice) de Control, a spune în aceste condiţii că ziariştii opoziţiei „abuzează de libertatea pe care o au deplină” pare o glumă proastă.

Avertizarea electoratului să fie „cuminte”

O profeție extrem de cinică, dar, din păcate, adevărată, este conținută în articolul din 7 iunie 1946, în care G. Călinescu își imaginează ce s-ar întâmpla dacă „opoziția condusă de d. Iuliu Maniu ar izbuti în alegeri și că ar fi cu putință un guvern național-țărănist-liberal. Ce s-ar întâmpla oare?”[16]. Divinul critic profețește cu mare acuratețe ceea ce aliații occidentali știau deja, anume abandonarea României în brațele URSS: „Așadar, de ar veni la guvern d. Iuliu Maniu nu s-ar întâmpla nimic prea deosebit. Însă d. Maniu nu poate forma un guvern. Politica pe care a dus-o a trezit nemulțumiri legitime și de toată lumea auzite și citite din partea marelui nostru aliat de la răsărit, lângă care destinul ne-a așezat și cu care oricând și orice-ar fi noi trebuie să ne aflăm în termenii cei mai buni. Prin urmare dacă printr-o eroare regretabilă de opinie publică (dar asta nu va fi) s-ar alege un parlament cu majoritate din opoziția de azi, aliatul nostru ar fi îndreptățit să interpreteze asta în sensul unei atmosfere ostile față de el din partea spiritului public român”[17]. Dar în final suntem cu toții liniștiți deoarece: „Țara noastră are nevoie de un parlament, de un guvern responsabil și agreat în afară, motive pentru care Blocul Democratic va câștiga aceste alegeri, pentru că țara noastră e cuminte”[18].

Tot la fel de cinic este şi conținutul unui articol din 26 iunie 1946, având ca subiect „epurările” din Ministerul Justiţiei. Răspunzând unui articol din Dreptatea în care se punea problema obiectivităţii noilor magistraţi, numiţi de guvern, în supravegherea alegerilor, G. Călinescu scrie senin: „Cel fel de concepție a vieții de stat are partidul care amenință cu anularea numirilor făcute de la o anume dată? La Departamentul Justiţiei, ca şi în alte sectoare, s-au făcut şi se fac mereu numiri în măsura vacanţelor. Numirile le-a semnat nu tovarăşul Pătrăşcanu ca membrul unui partid politic ci ministrul (sublinierile autorului) Pătrăşcanu ca exponent al statului etern şi nepărtinitor. Ce vină are tânărul care abia după 23 august i-a venit rândul, prin vârstă, să solicite un post devenit vacant? Chiar dacă locul pe care l-a primit a fost liber prin epurarea unui altuia, numirea lui este fără pată şi de nezdruncinat”[19].

La afirmația Dreptăţii că numirile în Ministerul de Justiţie s-au făcut după recomandările PCR, „divinul critic” exclamă: „Auzi vorbă! De când există slujbe solicitanţii umblă după recomandări, dar nu e demonstrat deloc că miniştrii ascultă de ele şi renunţă la spiritul critic. În chestiune nu e niciodată dacă un candidat, dintr-o omenească nerăbdare, a cerut vreun sprijin, ci dacă a respectat condițiile cerute de lege și-și îndeplinește funcția corect. Ne-am sălbătici cu totul dacă, prin confundarea partidelor cu guvernele exprimate de partide, am socoti că funcţionarii sunt numiţi nu de către guverne (…) ci de către cluburi de partid. Atunci răsturnarea unui guvern ar însemna concedierea întregului aparat de stat”[20].

Desigur că G. Călinescu era conştient că numai lipsa de cadre pregătite i-a împiedicat pe comunişti să treacă, imediat după 6 martie 1945, la „concedierea întregului aparat de stat”, iar politica de epurări masive începută atunci, epurări efectuate în toate instituţiile statului, nu avea ca scop final decât formarea unei noi administraţii de stat supusă PCR.

Pe măsură ce guvernul Petru Groza amâna data alegerilor, tensiunea politică era în creştere şi G. Călinescu anunţa sentenţios: „Alegerile acestea nu sunt apoi alegeri de timpuri obişnuite. Compunerea parlamentului cel nou va determina în cea mai mare măsură şi trecerea noastră la starea legală de pace. Cetăţeanul va avea să deosebească în deliberarea lui punctele vital naţionale de cele secundare”[21].

Printre rânduri se poate citi o invitaţie adresată electoratului de a vota cu BPD-ul apropiat de Moscova, în vederea susţinerii intereselor noastre de către URSS la Conferinţa de Pace de la Paris, unde trebuie să obţinem un verdict favorabil al Marilor Puteri în problema Transilvaniei de Nord. De altfel, Naţiunea va urmări cu maximă atenţie lucrările Conferinţei de Pace, iar întoarcerea delegaţiei române de la Paris va fi reflectată în tonuri elogioase. Prima pagină a Naţiunii din 21 septembrie 1946 va fi rezervată în întregime articolelor laudative la adresa delegaţiei române, în special la adresa lui Gheorghe Tătărescu, ministrul de externe. În editorialul Meritul lor, G. Călinescu critică poziţia Liberalului faţă de Tătărescu în discordanţă cu cea din presa BPD, unde liderul liberal este prezentat ca cel care a recuperat Ardealul de Nord.

În presa „partidelor istorice” se demonstrează faptul că retrocedarea nord-vestului Transilvaniei României a fost mai degrabă rezultatul negocierilor dintre Marile Puteri decât al activităţii diplomatice a delegaţiei româneşti. Dar să vedem ce osanale îi înalţă G. Călinescu ministrului de externe: „D. Gh. Tătărescu împreună cu delegaţia au binemeritat de la patrie fiindcă ne-au reprezentat cu iscusinţă şi au susţinut ridicarea unei pietre de pe sufletul nostru. Fie binevenit d. Gh. Tătărescu. Este de la sine înţeles că cetăţenii îşi vor exprima recunoştinţa votând lista BPD, fiindcă va fi absurd să blamezi un regim care ne-a dat Transilvania, aducând indirect o atingere morală puterilor care ne-au sprijinit”[22].

Aluzia la URSS este străvezie. De altfel, în toate articolele dedicate delegaţiei române se menţine în substrat ideea legăturii dintre retrocedarea Transilvaniei de Nord, guvernul Groza şi URSS, deşi „marele vecin” şi viitor „frate mai mare” de la răsărit nu este nominalizat decât o singură dată!

„Partidele istorice trebuie să moară, pentru ca țara să trăiască”

Deja în 1946 jurnaliştii români deprinseseră arta de a scrie printre rânduri, artă pe care şi-o vor perfecţiona în deceniile următoare. În schimb, când scrie despre climatul în care se desfăşoară campania electorală, G. Călinescu adoptă alte procedee introduse de „activiştii” comunişti, cum ar fi ignorarea adevărului sau răstălmăcirea lui.

În editorialul Martirii, din 20 septembrie 1946, G. Călinescu scrie: „Nu s-a luat nici o măsură, nu va fi nimeni martir, nici cu voie nici fără voie şi poate oricine să voteze fără risc, dacă ţine cu tot dinadinsul să-şi exprime sincer (s. aut.) poziţia politică”[23].

Dacă este negată lipsa oricăror presiuni efectuate de guvernanţi asupra electoratului, de ce nu ar fi negată însăşi activitatea politică de două decenii a PNŢ ca în editorialul Demisiile din 26 septembrie 1946: „Partidul Naţional Ţărănesc a condus puţin, dar împrejurările au ajutat temperamentul nepolitic al d-lui Maniu şi partidul s-a specializat într-o aparenţă de obstrucţie. Rezistând regelui Ferdinand pe o idee ardelenească deformată, partidul a putut veni la cârmă numai sub Regenţă, însă îndată ce a avut norocul a-şi acoperi suficienţa printr-o atitudine ostilă noului regim regal. Apoi a venit dictatura lui Antonescu. Astfel, fiindcă nici un partid nu putea participa nestânjenit la viaţa politică, PNŢ, lipsit de concurenţă serioasă, a rezistat prin negaţie. Asta însă la suprafaţă. Căci membrii partidului, individual şi cu dezlegare de la căpetenie, colaborau cu regimurile tari şi trăgeau foloase fugind de răspunderi. O astfel de politică a durat două decenii și nu mai poate continua. Ne-am întors la niște vremuri, care, oricât de dificile, cer din partea oamenilor politici o răspundere activă. Pasivitatea e un joc depășit”[24].

După atacul la adresa partidului şi a liderului său, acuzaţi de colaborare cu regimul Antonescu, G. Călinescu trece şi la atacarea personalităţilor reprezentative din PNŢ. Astfel, în numărul din 28 septembrie 1946 este justificată decizia guvernului de a respinge înscrierea lui Ion Mihalache pe listele electorale sub pretextul participării acestuia la războiul antisovietic: „Un om politic care a aderat la ideea războiului devine inoportun şi ne primejduieşte bunele noastre relaţii de prietenie cu marele nostru vecin. Ceea ce se întâmplă d-lui Mihalache nu e o mârșăvie, ci o sentință, istoricește, justă. D. I. Mihalache îmi pare un om cu deliberația incertă, răsucindu-și căciula în mână, victimă a stilului sibilic al d-lui Maniu. Însă d. Maniu e subtil și din fericire nemobilizabil. Vrea să știe d. Zaharia Boilă, exact, care este păcatul lui Ion Mihalache? De a fi voit să stea cu cămașa în două luntri”[25].

Este amintit și faptul că liderul ţărănist a participat doar la campania pentru eliberarea Basarabiei în iunie-iulie 1941, provincie românească ocupată samavolnic de marele nostru vecin, dar și acest lucru nu îl face mai puțin „vinovat” pe Ion Mihalache: „De altfel ce i-a spus d. Mihalache Mareșalului? I-a spus așa: Punctul de vedere al Partidului N.Ț. este ca armata română să se oprească la Nistru. Într-un cuvânt, partidul nu osândește războiul în răsărit, ci extinderea razei lui”[26].

În următoarele două numere ale Naţiunii, G. Călinescu îşi îndreaptă oprobriul asupra secretarului general al PNŢ, Nicolae Penescu, descris ca o „eminenţă cenuşie” şi conducătorul aripii de dreapta din PNŢ. Ce-i reproșează G. Călinescu fostului ministru de interne din al doilea guvern Sănătescu? În primul rând condiţia socială, faptul că este un moşier „pe o moşie în care generalul Antonescu a descoperit într-o zi că proprietarul plăteşte prea puţin ziua de lucru”[27] şi că în perioada interbelică a fost membru în consilii de administraţie la diferite bănci şi întreprinderi. Mai grave sunt acuzaţiile privind ministeriatul său: „La Ministerul de Interne a încercat să aplice deja nişte socoteli politice care trebuiau să se dovedească sterile şi puteau să dea nădejdi absurde doar celor ce fuseseră activi în regimul trecut, măsuri de sabotare a oricăror schimbări: menţinerea prefecţilor ori înlocuirea lor cu alţii de aceeaşi structură, eludarea epuraţiei şi a criminalilor de război, prevenirea prin comunicate a legionarilor ca să poată fugi şi altele de acestea”[28].

Concluzii

Aceste ultime trei articole citate sunt cele mai agresive dintre cele scrise de G. Călinescu în timpul campaniei electorale.

Naţiunea apărută în ziua alegerilor poartă pe frontispiciu deviza : „Pentru Pace, o viaţă mai bună, cultură, împotriva mizeriei, speculei şi uneltirilor de război”, iar în josul primei pagini o altă deviză : „Pentru Rege, Biserică, Proprietate, Armată democrată şi Pace votaţi lista no. 2 cu semnul Soarele”. Editorialul, semnat Naţiunea, proclamă: „Azi trăim ultima zi a României vechi”, iar în articolul Verdictul, G. Barbu decretează în stilul lui Robespierre : „Ţara Românească alege azi sub lozinca: «Partidele istorice trebuie să moară, pentru ca ţara să trăiască»[29].

Cât de  departe suntem de profesiunea de credinţă din primul număr al Naţiunii, când G. Călinescu se revolta împotriva „scriitorilor de articole care puneau interes personal şi pornire, a căror cerneală era plină de insulte şi gunoaie, care căutau cel mai neînsemnat prilej spre a umple aerul cu fum acoperind astfel orice logică şi orice drum către adevăr”[30].

Chiar dacă au ieşit înfrânte în alegeri în urma fraudelor electorale care încep să fie dovedite abia după 1990[31], partidele istorice nu au murit, ci au supraviețuit celor aproape cinci decenii de comunism. Din nefericire, foarte mulţi din membrii acestor partide au murit în închisorile comuniste în „condiţiile” create de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Teohari Georgescu. Alegerile din 1946 au constituit, în mod teoretic, o ultimă şansă a României de a se salva de sub tutela vecinului de la Răsărit.

Bibliografie

Călinescu, George, „Alegerile”, în Naţiunea, anul I, nr. 131/1946, p. 1.

Călinescu, George, „Amenințări”, în Naţiunea, anul I, nr. 77/1946, p. 1.

Călinescu, George,„Ce s-ar întâmpla?”, în Națiunea, anul I, nr. 62/1946, p. 1.

Călinescu, George, „Demisiile”, în Naţiunea, anul I, nr. 155/1946, p. 1.

Călinescu, George,„Hieratismul d-ului Maniu”, în Naţiunea, anul I, nr. 18/1946, p. 1.

Călinescu, George, „Libertate apăsătoare”, în Naţiunea, anul I, nr. 26/1946, p. 1.

Călinescu, George, „Lupta prin rațiune”, în Naţiunea, anul I, nr. 1/1946, p. 1.

Călinescu, George,„Martirii”, în Naţiunea, anul I, nr. 150/1946, p. 1.

Călinescu, George, „Meritul lor”, în Naţiunea, anul I, nr. 151/1946, p. 1.

Călinescu, George, „O eminenţăcenuşie”, în Naţiunea, anul I, nr. 159/1946, p. 1.

Călinescu, George, „Partidul Brătianu”, în Naţiunea, anul I, nr. 5/1946, p. 1.

Călinescu, George,„Păcatul lui Ion Mihalache”, în Naţiunea, anul I, nr. 157/1946, p. 1.

Călinescu, George, „Titel Petrescu”, în Națiunea, anul I, nr. 2/1946, p. 1.

Bălu, Ion, Viața lui George Călinescu, Editura Libra, București, 1994.

Ionescu, Ghiţă, Comunismul în România, Editura Litera, Bucureşti, 1994.

Nițescu, Marin, Sub zodia proletcultismului Dialectica puterii, Editura Humanitas,Bucureşti, 1995.

Preda, Cristian, Rumânii fericiți. Vot și putere de la 1831 până în prezent, Editura Polirom, Iași, 2011.

Scurtu, Ioan, România – viaţa politică în documente – 1946, Bucureşti, A.S.R., 1994.

Terian, Andrei, A cincea esență, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2009.

Ţugui, Gheorghe, „Contribuţia Partidului Naţional Popular la lupta pentru transformări democratice”, în Analele Institutului de Istorie al PCR, nr. 1, 1965.

1 Gheorghe Ţugui, „Contribuţia Partidului Naţional Popular la lupta pentru transformări democratice”, în Analele Institutului de Istorie al PCR, nr. 1, 1965, pp. 55-65.

2 I. Scurtu (coord.), România, viaţa politică în documente, 1946, A.S.R., 1996, doc. 7, pp. 76-79.

3Ibidem, doc. 98, p. 407.

[4]Ibidem, p. 408.

5„Lupta prin rațiune”, în Naţiunea, anul I, nr. 1/1946, p. 1.

[6]Ibidem.

7Ibidem.

[8]„Titel Petrescu”, în Națiunea, anul I, nr. 2/1946, p. 1.

9„Partidul Brătianu”, în Naţiunea, anul I, nr. 5/1946, p. 1.

[10]Ibidem.

[11]Ibidem.

[12]„Hieratismul d-ului Maniu”, în Naţiunea, anul I, nr. 18/1946, p. 1.

[13]Ibidem.

[14]„Libertate apăsătoare”, în Naţiunea, anul I, nr. 26/1946, p. 1.

[15]Ibidem.

[16]„Ce s-ar întâmpla?”, în Națiunea, anul I, nr. 62/1946, p. 1.

[17]Ibidem.

[18]Ibidem.

[19]„Ameninţări”, în Naţiunea, anul I, nr. 77/1946, p. 1.

[20]Ibidem.

[21]„Alegerile”, în Naţiunea, anul I, nr. 131/1946, p. 1.

[22]„Meritul lor”, în Naţiunea, anul I, nr. 151/1946, p. 1.

[23]„Martirii”, în Naţiunea, anul I, nr. 150/1946, p. 1.

[24]„Demisiile”, în Naţiunea, anul I, nr. 155/1946, p. 1.

[25]„Păcatul lui Ion Mihalache”, în Naţiunea, anul I, nr. 157/1946, p. 1.

[26]Ibidem.

[27]„O eminenţă cenuşie”, în Naţiunea, anul I, nr. 159/1946, p. 1.

[28]Ibidem.

[29]Naţiunea, anul I, nr. 203/1946, p. 2.

30 Naţiunea, anul I, nr. 1/1946, p. 1.

31Cristian Preda, Rumânii fericiți. Vot și putere de la 1831 până în prezent, Editura Polirom, Iași, 2011, pp. 218-219.