Istoria ca reper

[History as a benchmark]

Dan Mihalache

Analiza fenomenului fascismului și a ideologiei care l-a animat nu este (și nu ar trebui să fie) doar un demers academic. Mai întâi, pentru că regimurile fasciste au fost, prin natura lor, propagatoare de ură și violență, energii care, în cele din urmă, au stimulat cea mai mare conflagrație a secolului XX, în urma căreia și-au pierdut viața zeci de milioane de oameni.

Apoi, pentru că, odată cu statuarea ideologiei fasciste, ideile care le-au animat nu au dispărut împreună cu regimurile care le-au dat naștere, ci au devenit repere pentru noile curente politice radicale. Aceste idei, în principiu, au puterea să reînvie și să devină surse de inspirație pentru problemele și provocările contextului prin care trecem.

Înțelegerea fascismului nu poate fi redusă, însă, exclusiv la analiza ideilor care l-au animat. Este important să înțelegem mai ales „mecanica” prin care această ideologie a putut să acapareze sufletele și mințile a milioane de oameni. Investigarea fascismului, așadar, nu se poate limita la o incursiune sterilă în istoria recentă, ci este, mai presus de toate, un demers activ și pragmatic, care ne poate ajuta să înțelegem mecanica prin care se nasc și se propagă curentele politice din prezent.

Un astfel de demers este cu atât mai necesar, cu cât ne confruntăm cu o presiune informațională în creștere, care tinde să scurteze memoria socială și să dilueze pericolele care stau la baza unor curente politice actuale. Apariția internetului și a canalelor sale de comunicare nu doar a dinamizat informația, dar a relativizat precizia acesteia, amplificând în acest sens confuzia unor importante categorii de public. Mai mult, bătăliile ideologice din prezent, structurate în mare parte pe axe geopolitice sau, cel puțin, în siajul lor, reinterpretează, prin propagandă și manipulare, idei care își au originea în diverse ideologii politice, inclusiv în cea fascistă.

Din acest motiv, trebuie să mergem în trecut și să studiem cât se poate de atent procesul prin care ideologia fascistă a putut să ajungă una dominantă la nivelul unor state din Europa și să înțelegem care au fost resorturile ei, respectiv componentele mecanicii acestui proces. Vorbim, așadar, nu doar despre un demers academic, prin care oferim instrumentarul de înțelegere a evoluțiilor trecute și actuale, dar și de unul didactic și practic, prin care încercăm să readucem în spațiul public actual informațiile „corecte” și cât mai precise, care să „educe” publicul larg.

În mod categoric, putem vorbi de mai mulți factori care au condus la instaurarea fascismului în Europa. Unul dintre aceștia este chiar contextul istoric de după Marele Război, care a produs învinși și învingători. Reașezarea geopolitică, dispariția unor imperii (austro-ungar și țarist) și redesenarea granițelor a fost un rezultat greu de digerat, mai ales pentru statele învinse. Sentimentul de frustrare a cuprins nu doar elita politică a acestor state, dar a coborât până la firul ierbii, acolo unde a fost înregistrat și cel mai important sacrificiu al războiului.

Pentru a ne referi doar la Germania, este destul să amintim faptul că aproape 2 milioane de soldați ai acestei țări au murit în primul război mondial, iar 2,2 milioane au fost răniți. La aceștia se adaugă alți 500 de mii de morți din rândul civililor. Numărul celor afectați fizic sau psihic, prezumtiv, a fost unul și mai mare.

Același lucru se poate spune și despre alte state participante la război. Putem spune că societățile europene au ieșit de-a dreptul schilodite și traumatizate din război: politic, demografic, social, mental. Această traumă s-a transformat încet-încet într-o nemulțumire cvasi generală, amplificată și de evoluțiile negative în plan economic și social.

Pe acest fundal, ideea de revanșă, care a avut la bază un discurs naționalist, a cuprins rapid mai multe societăți europene, dar mai ales părțile ei vulnerabile.

Un alt aspect de care trebuie să ținem cont atunci când analizăm ascensiunea fascismului se referă la fracturile sociale care existau la nivelul statelor europene. Iată de ce, ideea națională a fost completată în plan ideologic de partidele fasciste cu cea „socialistă”, care a presupus limitarea liberalismului și chiar a capitalismului în schimbul unui intervenționism social, impus cu mână forte de către un lider și partid conducător.

Trebuie menționat că fracturile sociale, mai ales în cazul statelor care au avut de suportat cele mai mari costuri ale războiului, au fost amplificate de provocările economice ale epocii. Să nu uităm faptul că la un deceniu de la terminarea marelui conflict, lumea a avut de înfruntat marea criză economică. Această criză, cunoscută și ca marea depresiune economică, a lovit atât statele puternic industrializate, cât și cele mai puțin industrializate.  În intervalul 1929-1932, producția industrială a scăzut dramatic în state precum SUA, Marea Britanie, Franța sau Germania. Contractarea a fost în cazul unor state și de circa 40%, fapt care a antrenat după sine o creștere explozivă a ratei șomajului. Afectate au fost întregi categorii sociale, nu doar muncitorii, dar și țăranii, ale căror produse nu și-au mai găsit desfacerea și care, sub presiunea scăderii prețurilor, a antrenat o reducere a producției și a rentabilității. Vorbim, deci, despre un șoc economic și social, care, în plan simbolic, a umilit majoritatea cetățenilor din Europa. Aici mai trebuie adăugat un element relevant pentru ascensiunea fascismului. Criza economică declanșată la finalul anilor ’20 a secolului trecut s-a întins pe aproape un deceniu, timp suficient pentru acumularea unor frustrări sociale majore.

Mecanica ascensiunii fascismului de la începutul anilor ’30 mai ține și de prăbușirea ideologiilor consacrate până la Primul Război Mondial. Limitele proiectate de partidele conservatoare și chiar de cele social-democratice în a reprezenta așteptările și interesele societăților europene, contracția și dispariția monarhiilor, ascensiunea comunismului, au fost „echilibrate”, din păcate, cu o ideologie extrem de agresivă, atât în raport cu sistemele politice ale vremii, cât și în relația cu pericolul comunist. Să nu uităm că ideologia fascistă s-a declinat ca fiind în adversitate cu ideologia comunistă.

La toate acestea, mai trebuie adăugate căutările identitare ale națiunilor, inclusiv a celor care au răsărit după reașezarea frontierelor, dar și contextul internațional fluid, în care o parte din state au început să își revendice influența. Ce este important (și șocant, în același timp) este faptul că o bună parte din evoluțiile epocii analizate se regăsesc în actualul context internațional. Iată de ce, este foarte important cum este gestionat un astfel de context care are potențialul dacă nu să reproducă o nouă formă de ideologie fascistă (istoria este, în fond, una ciclică), cel puțin să determine un recurs la ideile care au animat ideologiile fasciste (fapt care deja se manifestă în unele societăți din lumea occidentală).

Criza ideologică prin care trec în prezent societățile occidentale, pentru a da un prim exemplu al celor afirmate, reproduce, cumva, contextul politic dintre cele două războaie mondiale. La fel ca atunci, avem de a face cu o erodare a ideologiilor clasice, de sistem, care au dominat bătălia politică și ideologică și care sunt în prezent asaltate de curentele radicale, anti-sistemice, care antrenează după sine și o retorică a urii.

Această erodare are loc pe fundalul lipsei unor adecvări și a unor răspunsuri mulțumitoare la provocările multiple care au loc în prezent. Procesul globalizării, revoluția din tehnologie, noile formule religioase și spirituale (de tipul new age) etc, toate determină o schimbare a fundamentelor de funcționare a societăților și chiar o revizuire a valorilor pe care sunt așezate.

Toate aceste procese devin o provocare în plan ideologic, deoarece schimbarea – și mai ales o schimbare de o asemenea dimensiune – necesită multă flexibilitate și adaptabilitate. În plus, schimbarea generează mereu o contrareacție sub forma unei rezistențe la schimbare. Problema este că, în lipsa unei „reinventări” ideologice din partea partidelor de sistem aflate în declin (a se vedea partidele conservatoare și/sau social-democrate dintr-o serie de state UE) și care să „prindă” procesele menționate mai sus, apare un „gol ideologic” care începe să fie umplut de idei mai mult sau mai puțin radicale (a se vedea ascensiunea partidelor de extremă dreaptă și extremă stângă din unele state europene).

Totodată, bătălia ideologică se așază în siajul rivalităților geopolitice și devine, de multe ori, expresia acestor rivalități. De notat în acest sens că, disputa pe axa globalism vs. suveranism pe care o vedem continuu în jurul nostru este și expresia indirectă a rivalități geopolitice dintre SUA, pe de o parte, și Rusia și China, de cealaltă parte care încearcă să amplifice curentul suveranist, încercând o slăbire a Statelor Unite (a se vedea finanțarea de către Rusia a unor partide eurosceptice sau naționaliste care promovează ideile izolaționiste și naționaliste la nivelul statelor UE sau presupusa implicare în campania lui Donald Trump).

Amplificarea curentului suveranist și izolaționist nu vine însă pe un teren gol, ci se sprijină pe o serie de nemulțumiri și frici colective din prezent, amplificate prin propagandă și manipulare. Aici vorbim atât de multiplele crize din jurul nostru: economice, sanitare, energetice (care amplifică dorința comunităților de a se proteja prin izolare de lumea din exterior, considerată mai puțin performantă și sigură), cât și de noile forme pe care criza economică propriu-zisă le îmbracă (a se vedea determinarea statelor dezvoltate de a se mișca în direcția unei energii verzi, regenerabile, care, inevitabil, atrage o contrareacție din partea statelor mai puțin dezvoltate sau a celor deținătoare de resurse naturale).

Tot în acest sens, al amplificării izolaționismului și al ascensiunii naționalismului local, „lucrează” și criza demografică, respectiv nevoia de a acoperi necesarul de forță de muncă din exterior, prin imigrare. Importul forței de muncă creează disconfort la nivelul societăților-gazdă, iar această nemulțumire care se acumulează oferă terenul pentru potențarea discursului naționalist și xenofob.

Totodată, nu trebuie subestimate nici diferențele și frustrările sociale pe care le înregistrează statele UE atât în interiorul lor, cât și în relația dintre acestea (cele mai dezvoltate încercând să-și consolideze relația de putere în raport cu cele mai puțin dezvoltate).

În general, diferențele, schimbările, amenințările de orice fel sunt pretexte în prezent pentru apariția și amplificarea unor curente radicale în lumea occidentală, iar contracararea acestora are nevoie de o abordare integratoare, pe mai multe dimensiuni/direcții, în caz contrar pericolul ascensiunii unei ideologii radicale poate fi unul cât se poate de real.

Totodată, este necesară și o redefinire ideologică din partea partidelor care asigură establishment-ul politic din statele occidentale, prin care să fie oferite răspunsuri la fricile colective și individuale din prezent. În lipsa unor astfel de răspunsuri, potențialul speculațiilor va deveni unul tot mai mare (a se vedea apetența pentru teoriile conspirației care, în sine, este un indiciu că un public tot mai numeros tinde să crediteze o retorică de tip fascist, asemănătoare cu cea împotriva evreilor).

Răspunsul ideologic la toate aceste provocări nu este unul simplu, dar demersul de identificare a soluțiilor potențiale este unul absolut necesar. Și asta pentru că fascismul și ideile sale sunt revitalizate în prezent sub forme mai subtile decât în anii ’30 ai secolului trecut. În acest sens, avertismentul lui Umberto Eco trebuie să ne pună pe gânduri: „Fascismul e încă în jurul nostru, de multe ori deghizat. Ar fi mult mai ușor, pentru noi, dacă cineva ar apărea și ar spune „Vreau să redeschid Auschwitz-u” sau „Vreau să văd din nou mărșăluind cămășile negre prin piețele Italiei”. Viața nu este așa de simplă. Fascismul se poate întoarce deghizat sub formele cele mai inocente”.

Pe parcursul acestui număr din revista de științe politice „Polis”, am încercat să răspundem ideilor prezentate pe parcursul acestui eseu, prin publicarea unor contribuții semnate de specialiști din România, Italia, Bulgaria și Albania. În mod inevitabil, subiectul nu poate fi abordat în mod exhaustiv dar, prin demersul acestor contributori, am încercat să aducem în atenția publicului idei noi, abordări specifice unor școli istoriografice europene diferite și mai ales, să arătăm cum, în țări diferite, dar cu metode și idei asemănătoare, democrația a fost înlocuită cu regimuri autoritare sau totalitare.

Astfel, revista „Polis” își propune să atragă atenția încă odată că orice regim democratic, dacă nu mai este legitimat de cetățeni, poate oricând să dispară.