Democrit ca filosof moral și politic

Interviu realizat de Nikolaos TAGKOULIS

Nikolaos Tagkoulis: Ați publicat recent o traducere a fragmentelor lui Democrit, însoțită de un comentariu amplu, cu un accent deosebit pe ideile sale politice și morale. Deși mai cunoscut pentru teoria sa atomică, Democrita fost un spirit enciclopedic: a studiat matematică, muzică, astro­nomie, cosmologie, logică, epistemo­logie, etică, estetică etc. Într-un anumit sens, el este un precursor al lui Aristotel. Astfel, l-aș caracteriza ca fiind o punte de legătură între două generații semnificative ale filosofiei grecești antice: așa-numita tradiție presocratică (Parmenide, Heraclit) și cea socratică (Platon, Aristotel). Se pare că el a deschis calea pentru noua generație de filosofi, după ce s-a confruntat cu controversele eleatice.

Elias Vavouras: Este adevărat că ontologia parmenidiană nu lasă loc pentru contradicția teoretică la scep­ticii săi aspiranți. Ea trasează o linie de demarcație emfatică între existență și non-existență și permite doar certi­tudinii minții să identifice posibilitatea existenței: “Mintea și existența sunt exact același lucru”. Cu toate acestea, Democrit reușește să „combată” argu­mentul parmenidian bine consolidat, lovindu-l chiar la baza dezvoltării sale: pentru Democrit, problema onto­logică a ființei și a non-ființei pare să nu se fi pus niciodată. Dacă atomii sunt ființa, natura materială a creației lucrurilor, iar vidul non-ființa, adică ceva care nu există, dar care este ab­solut necesar pentru a justifica mișca­rea atomilor în spațiu, problema ontologică a separării existenței și non-existenței nu mai există.

1. T.: Opera lui Democrit, ca și a majorității pre-socraticilor, s-a păstrat sub formă fragmentară, prin intermediul relatărilor altor autori, fapt care creează diverse probleme de interpretare. Nu suntem absolut siguri care fragmente sunt autentice și care la alți autori. Cât de ușor este să reconstruim o teorie morală completă și coerentă din dovezile care au supraviețuit?

1. V.: Deși pentru întregul spectru al filozofiei democriteene nu ne putem baza decât pe texte fragmentare, totuși, viziunea sa filozofică nu pare să se contrazică în cele din urmă. Descrierea funcțiilor naturii materiale a corpului uman și a sufletului este în concordanță cu dezvoltarea filosofiei morale și politice. Dominația elemen­tului rațional este condiția necesară a corectitudinii-sănătății naturale (sau cum ar numi-o Democrit simetria sau beatitudinea), a alegerii morale co­recte prin arta de a măsura între plăceri, dar și a dezvoltării concordiei politice sub dominația cetățenilor raționali asupra celor iraționali.

1. T.: Potrivit lui Democrit, etica și politica sunt complementare între ele?

1. V.: Democrit, în viziunea sa politică, este în deplină concordanță cu viziunea anterioară asupra naturii umane. Așa cum în organismul uman structurat material mintea-suflet trebuie să fie cauza cinetică a corpului și să ia decizii raționale cu scopul de a stabili ordinea naturală corectă în ansamblul uman, tot așa conducătorii politici raționali trebuie să se afle într-o poziție de principiu incontestabilă în societatea civilă, determinând rațional, prin cunoașterea științifică a naturii umane, pe care o posedă, măsura co­rectă între exagerare și lipsă în lucru­rile politice umane, stabilind ordinea naturală corectă și făcând din raționa­litatea lor o concordanță a creației politice globale.

1. T.: Care este noțiunea de divin a lui Democrit?

1. V.: El nu neagă existența zeilor. Potrivit lui, zeii au o natură materială, care se apropie de compoziția mentală a sufletului. Natura zeilor este asemă­nătoare cu natura sufletului uman, care se identifică cu mintea umană, adică este alcătuită din atomi sferici și subțiri, asemănători cu cei ai focului. Zeii s-au născut din focul celest, iar natura lor este un model al focului celest. Din ființele materiale divine sunt emise forme de imagini, care sunt percepute de simțurile umane și care stimulează mintea. Zeii democriți sunt idoli materiali, care se apropie de oameni fie că le provoacă rău, fie că le fac bine. În primul caz sunt idoli ghinioniști, în timp ce în al doilea caz sunt norocoși. Imaginile divine au dimensiuni supranaturale, sunt greu de purtat datorită compoziției lor de calitate superioară, dar în cele din urmă ele cedează legii inviolabile a descompunerii care caracterizează orice corp material. De asemenea, acești idoli divini au capacitatea de a comunica cu oamenii prin viziuni și voci și de a le dezvălui viitorul, deși această funcție de revelație divină nu este explicată în mod satisfăcător de către filosof.

1. T.: Cercetătorii converg asupra opiniei că Democrit nu era preocupat personal de religie, însă în teoria sa există o puternică prezență a divinului în creația cosmică. Există vreo neconcordanță între ideile sale despre divin și convingerile sale personale?

1. V.: Democrit îl neagă pe Dumnezeu ca fiind cauza lumii și ca ființă omnipotentă care poate deter­mina mersul tuturor lucrurilor. Dumnezeu, dacă există, nu este prima cauză, nu este creatorul a tot ceea ce există, nu prevede nimic și se supune legilor eterne ale necesității de stat, ca orice alt corp material din lume. Democrit nu lasă loc pentru existența unei ființe spirituale supreme.
2. T.: Din moment ce omul este o ființă naturală și este supus influenței “necesității” (principiul universal), există o legătură între percepțiile sale morale și teoria atomică? Taylor pare să susțină punctul de vedere opus¹. Sunteți de acord cu această inter­pretare?

1. V.: Deși, la prima vedere, teoria atomică a lui Democrit nu pare să fie legată de viziunea sa morală, con­cluzia finală este că teoria atomică este prezentă în mod dinamic în domeniul moral-politic. Atât fericirea (eudaimonia) în plan moral, cât și concordia (omonoia) în plan politic se datorează ordinii corecte a atomilor din sufletul uman. Dacă se studiază în profunzime pasajele morale și politice, este greu de demonstrat că acestea nu sunt legate de necesitatea mișcării atomilor.

1. T.: Cât de aproape și cât de departe este teoria lui Democrit despre beatitudine (eudaimonia) de cea a lui Aristotel? Ne permite terme­nul „moderație” să o identificăm cu „măsura” (mesotita)?

1. V.: Democrit consideră că fericirea umană (eudaimonia) derivă din structura ordonată a sufletului uman. Ordinea atomilor sufletului este condiția necesară a unui caracter bine structurat, care poate judeca rațional și alege măsura potrivită între exagerare și lipsă în fiecare aspect al vieții sale. În acest sens, ordinea vieții umane este o consecință a ordinii sufletului uman. Astfel, teoria aristotelică a măsurii ca alegere rațională între exagerare și lipsă între plăceri, ca precondiție a virtuții, este direct legată sau cel puțin se mișcă în paralel cu viziunea lui Democrit despre arta măsurii.

1. T.: Urmărirea fericirii implică conceptul conștiinței de sine?

1. V.: Înainte de acțiunea morală există conștiința de sine; pentru a acționa moral, omul trebuie să cu­noască natura sa specială și să reali­zeze că singurul adevăr al tuturor lucrurilor sunt atomii materiali și vidul. Înțeleptul este cel care posedă cunoașterea dreptului natural și, spre deosebire de mulți ignoranți, are capa­citatea de a transforma conștiința de sine a alegătorilor săi în comporta­ment moral. Alegerea corectă a plă­ce­rilor care favorizează fericirea constă opera rațiunii care poate determina măsura corectă.

1. T.: Activitatea filosofilor preso­cratici pare izbitor de modernă în felul în care au pus bazele unui mod de gândire științific. Prin urmare, nu este surprinzător faptul că Marx este preocupat de opera lor. Teza de doc­torat a lui Marx s-a axat pe diferen­țele dintre filozofia demo­crateană și cea epicureică a naturii. În ce sens anticipează acest studiu lucrările sale ulterioare?

1. V.: În aceste circumstanțe interpretative, Democrit este un gân­ditor politic autentic grecesc al ra­ționa­lismului, al măsurii și al ordinii și este mai aproape de Platon și Aristotel decât de Marx, Castoriade sau orice alt gânditor politic contemporan. Clasi­ficarea lui Democrit în lumea greacă se datorează laturii dreptului natural și a măsurii. Atunci când există o măsură naturală a lucrurilor, politica trebuie să acționeze pe baza acestei arte a măsurătorii. Natura umană a societății politice limitează guvernarea politică, deoarece corec­titudinea politică este inerentă naturii umane. Politica este știința măsurii naturale a omului, este știința care, prin raționalism, poate stabili ordinea naturală în ansamblul politic și îl poate conduce spre fericire.

1. T.: Unul dintre principalele focare ale cercetării dumneavoastră este filosofia politică a lui Hobbes. Ce afinități găsiți în ceea ce privește explicarea mecanicistă a comporta­mentului uman în contextul apariției vieții sociale?

1. V.: Potrivit lui Hobbes, cu­noașterea primelor principii naturale, cunoașterea cauzelor care au dus la crearea naturii este în esență inutilă pentru om, atâta timp cât nu afectează cursul vieții sale. Oamenii sunt ele­mente ale ordinii fizice, iar acțiunea lor este o verigă în lanțul de eveni­mente și întâmplări care au loc, urmând căi cauzale nesfârșite, într-un univers reglat mecanic. În același mod, știința naturală atomică, deși „in­di­ferentă” față de descoperirea prin­cipiilor creatoare primare, atri­buind creația cosmică hazardului sau auto­ma­tismului, introduce totuși o cauza­litate strictă în toate celelalte realizări naturale, care domină orice mani­festare cinetică a lumii naturale: nu există eveniment natural, schimbare naturală, fără cauză, orice eveniment se datorează unei cauze, descoperibilă științific și explicabilă logic. Hobbes, ca întemeietor al ideii de contract social, nu ar fi putut argumenta în consecință fără ideile lui Democrit –, dar și ale lui Epicur după aceea, precum și ale lui Lucretius derivate din cele ale lui Democrit – trecerea sa de la catastrofala condiție pre-politică la fericita condiție politică, dar și teoria Abderiților despre primatul artei politice, care poate instaura raționa­litatea și concordia în comunitatea politică umană. Prin urmare, nu trebuie să-l vedem pe Democrit în umbra lui Hobbes sau Platon, ci să-l considerăm un gânditor filosofic egal și o precondiție a acestora în istoria filosofiei.

Versiunea în limba română,

Cătălin DRĂCȘINEANU

Notă

Taylor, C.C.W., 2007, ‘Nomos and Phusis in Democritus and Plato,’