Machiavelli și Esposito.

Esposito despre Machiavelli

[Machiavelli and Esposito.

Esposito on Machiavelli]

Viorella MANOLACHE

Abstract: The present study/article details the partition method/strategy used by Roberto Esposito in The Origin of the Political. Hannah Arendt or Simone Weil? (2017), in a double re-contextualized sense. The first considers the valorization of reintegrative structures (involving “the and rule”), of reconstituting a common ideational ground, by completing-and-difference, specifying that Machiavelli and Esposito are representative Italian thinkers able to approach, to lead and to deepen the meanings of the connection established between the terms attualitá – l`attuale. The second comment concerns the formula of reporting Esposito to Machiavelli, about Machiavelli considering the origin as an interpretive nucleus, involving the premise – about Machiavelli = back to Machiavelli; starting from Machiavelli and/or from Machiavelli facilitating the relation origin-history-actuality. The Italian group from Living Thought: The Origins and Actuality of Italian Philosophy (2012) starts with Machiavelli and stops at Esposito, the last philosopher opening the contact, that of a “mysterious convergence”, of distance/ closeness, which through such an exegesis, interferes and continues.

Keywords: Machiavelli and Esposito; Esposito on Machiavelli; Italian Philosophy; Italian Difference.

Cadru introductiv – metoda partiției

În The Origin of the Political. Hannah Arendt or Simone Weil?¹, Roberto Esposito aplică, elaborat și punctual, metoda de contracarare a comparației tipologice, în sine, într-un demers pe care îl etichetează drept schematic, simplist și reducționist, și evită premeditat mecanica/operația juxtapunerilor imediate, instrument care, prin re-considerare și prin eva­luare directă, eșuează la rându-i în a descrie și în a expune semnificația strategic-ideatică reală. Filosoful ita­lian pledează în favoarea actului de coimplicare deliberată, cu situații de convergență, depistate în „extinderile de sens și de înțeles”, în „variațiile conceptuale”, în „punctele de acces și de survol”, toate acestea constituind oportunități similare de depășire a contrapunctelor identificabile în in­ter­valul lui între/dintre, în favoarea unui demers ghidat de dinamica sur­montării reciproce.

Strategia esposito-iană proiec­tează evaluativ o narațiune parti­culară – pe de o parte, existențial-intelectuală, pe de altă parte, moral-civică, care – intersecta(n)te-chiar-de-la-distanță – dispun de elementele arhitecturale ale unei abordări spe­cifice, angrenate decisiv unui locus comun: dimensiunea gândirii. Prefața lui Roberto Esposito reafirmă tocmai acest determinism necesar – „Dacă aș fi scris această carte astăzi, m-aș fi oprit mai mult asupra sensului pe care ambele gânditoare (Hannah Arendt sau Simone Weil – s.n.) îl atribuie dimensiunii gândirii. Mai precis, aș fi subliniat caracterul său nesubiectiv”² –, în sensul în care există un spațiu nedisjunct al gândirii, nemonopolizat/nemonopolizabil, lo­ca­lizat în segmentul tensionat al in­ter­­valului între/dintre trecut și viitor, în planul-de-depășire al conștiinței personale, deplasabil de la interior înspre exterior, în fapt, un nod im­personal de implicare reciprocă.

În juxtapunerea (co)implicativă, pe care o propune Roberto Esposito, primează eficiența unei unități se­mantice paradoxal-disjunctive, indu­când – doar până la un punct – o rela­ționare succesivă: „regula lui sau” – Hannah Arendt sau Simone Weil – care devine în contextul dat, mai mult decât „semnul unei întâlniri ratate” (a neșansei de a se întâlni s.n.), și Hannah Arendt și Simone Weil „ge­ne­rându-și gândirea în cercuri di­stincte și îndepărtate”, subsumând actul generativ-ideatic unei „zone imperceptibile de contact, unei tan­gente invizibile, unei forme de con­ver­gență misterioasă (…), unei distanțe aproximative, care, totuși, se leagă”.

În intervalul lui ori, Roberto Esposito plasează raportul coordo­nării disjunctive și copulative, ca evidențiere, selectare, corespondență, dar și ca formulă de indicare a sepa­rației și a continuității: „(…) Hannah Arendt și (s.n.) Simone Weil: fiecare gândește în inversul gândului ce­leilalte, în umbra luminii celeilalte, în tăcerea vocii celeilalte, în golul ple­nitudinii celeilalte. A gândi ceea ce exclude gândul celeilalte nu ca pe ceva străin, ci, mai degrabă, ca pe ceva care pare de neconceput și, care, tocmai din acest motiv, rămâne de gândit. Tocmai acest rest, această graniță, această partiție care se îm­parte în timp ce se unește, și se se­pară în timp ce se combină, face obiectul analizei mele”³.

Urmând aceste indicații de me­todă, prezentul articol se va orienta, la rându-i, pe recursul la un dublu set de instrumente: pe de o parte, o structură reintegrativă („regula lui și”), de reconstituire a unui teren ideatic comun, prin completare-și-diferență – a împărți în timp ce unește –, în sensul în care Machiavelli și Esposito sunt gânditorii italieni apți a prefigura, a conduce și a aprofunda trăsăturile particulare ale conexiunii attualitá – l`attuale; pe de altă parte, procedeul prin care Esposito se raportează la Machiavelli, vorbind despre Machiavelli – a separa în timp ce se combină – , pornind de la origine, ca act intensiv, în intimitatea căreia operează funcțional postulatul – despre Machiavelli = înapoi la Machiavelli; pornind de la Machiavelli sau/și de la Machiavelli la – se vrea o variantă de soluționare a relației stabilite între conceptele ori­gine-istorie-actualitate, certifi­când, astfel, aserțiunea potrivit căreia, „sin­gura modalitate a istoriei de a se salva este întoarcerea la (s.n.) ori­gini, în (s.n.) punctul care con­servă intactă capacitatea sa regenerativă”⁴.

„Regula lui și”: Machiavelli și Esposito

Portretul de grup⁵, pe care îl propune Roberto Esposito, în volu­mul Living Thought: The Origins and Actuality of Italian Philosophy, îi permite să recurgă la un triplu registru analitic.

Primul reprezintă filosofia ita­liană, ilustrată de contextul și arealul ideatic care facilitează recursul la modalitatea de numire/identificare a circumstanțelor reprezentative/a va­riațiilor conceptuale, cu efect autoge­­nerativ, de revedere ordonatoare a tensiunilor geofilosofiei (Deleuze) și ale genealogiei (Foucault). În opinia lui Roberto Esposito, „diferenţa ita­liană”, interpretată ca fond geofilo­sofic, conjugat cu forma spațiului geografic și amprentat de/cu semnele națiunii, este indicat să fie inclusă în definiția conceptuală a modernității, având drept corolar statul.

Al doilea registru are în vedere precizarea mărcii (filosofiei) proprii a sistemului conceptual al lui Esposito, prin etalarea directoare a „extinde­rilor de sens și de înțeles”, potrivit cărora, filosoful analizează, comen­tează şi revalorifică diferența gândirii italiene, asigurându-i continuitatea, prin indicarea unui set de poziționări specifice: pe de o parte, ipostaza de gânditor şi interpret neutralizant; pe de altă parte, rolul de filosof, element component (auto-integrat, prin op­țiunea analitică asumată, în derularea temelor majore ale filosofiei politice italiene) al portretului de grup al gân­ditorilor italieni; etalon al sistemului de a gândi și de a proiecta abordarea (italiană a) diferenţei în diferenţă.

Al treilea valorifică interesul ex­plicit pentru un anumit aspect/coefi­cient cantitativ al filosofiei, consta­tările lui Esposito evidențiind faptul că diferenţa filosofiei italiene nu suferă de repetitivitate şi/sau de auto­referenţialitate, originalitatea (mo­dernă, dar şi pre-Carteziană, „civilă”, mai degrabă, decât metafizică a) filo­sofiei italiene constând în afirmarea unui alt orizont teoretic, capabil să depășească celebrarea postmodernă a propriei agonii şi să-şi restrângă func­ționalitatea, într-un mod afirmativ⁶.

Dimensiunea istorică a filosofiei italiene – co-extensivă (auto-)semni­ficațiilor teoretice pe care le implică – coexistă cu inflexiunile eroico-profetice, amplificare concretizată în parcurgerea unui traseu ideatic, de la Dante prin Machiavelli, Vico, Cuoco, Mazzini și Gioberti, avându-i ca repere de destinație pe Spaventa și Gentile, cu intervale explicative, de punctare a ceea ce Roberto Esposito denumește prin actul de „spiri­tualizare progresivă a națiunii”, nod corespunzător al accentului deferit „naționalizării spiritului”. Ceea ce persistă este însă atributul universal identificabil în structura național-originală, cel care definește și pro­iectează-prin-extindere toate formele de gândire, parte a orizontului inter­pretativ numit, diferența italiană constând în demersul de echivalare al „conștientizării reflexive” cu acela al „vocației profund afirmate”⁷. În corpus-ul operei lui Machiavelli, al lui Cuoco sau Leopardi, Esposito identifică prevalența explicativă, de poziționare în raport cu un context obiectual, reprezentabil prin inter­mediul unui lexic care transcende domeniul filosofiei, diferit și capabil de a se reconstitui prin adaptabilitatea (cultivată) la solicitările de ordin politic, istoric sau poetic, proces director pentru transgresarea dimen­siunii gândirii printr-un act complicat și agravat de gândirea abstractă sau de ermetizările logico-metafizice. Conversia și adaptarea survenite se justifică prin chiar mecanica de raportare a diferenței la datele reali­tății-în-mișcare⁸.

Roberto Esposito enunță și apro­fundează (în Living Thought: The Origins and Actuality of Italian Philosophy) direcția, coordonatele și sensul evaluărilor-interpretative spe­ci­fice diferenței filosofiei italiene, surprinse în dialectica teritorializare – deteritorializare, marcată de carac­terul intensificat geofilosofic. Dife­rența (prin raportare la medium-ul ideatic francez, spaniol, englez sau german) rezidă în capacitatea de a preceda, prin „marea filosofie (s.n.) a lui Machiavelli, Bruno, Campanella, Galileo și Vico”, realitatea formării statului național. Preeminența germi­nată de/prin descentralizare și frag­mentare politică este, astfel, locali­zată în afara națiunii și a statului, fiind privată de nuclee geopolitice ca locus-uri comune, dar responsabilă de o serie de experiențe intelectuale, subsumate demersului de producere și de difuzare a gândirii italiene: „…filosofia italiană a avut dintru-început un traseu diferit (…) nu doar prin întoarcerea la principii [ritorno ai principii] a lui Machiavelli, drept instrument de restabilire a vieții politice și statale sănătoase, sau prin întoarcerea [ricorso] operată de Vico, necesară și utilă unui nou ciclu istoric. Fără a se întoarce în interior într-o/printr-o atitudine conservatoare și, astfel, proiectându-se dincolo de pragul modernității, întreaga gândire italiană, de la Bruno la Leopardi, caută în înțelepciunea celor din ve­chime cheile de acces pentru a inter­preta ceea ce îi este apropiat, propriu și național. Inclusiv principiul lui Croce, potrivit căruia istoria trecută este istorie contemporană, poate fi lecturat ca parte a actualității origi­narului”⁹.

Sferele de gândire complementar-asociate – politică, istorie și viață – devin structuri ideatice coimplicate, a căror aplicare modificată livrează paradigme extinse de sens. Adevărul efectiv al lucrurilor, pe care îl pro­pune Machiavelli, traduce în sine „caracterul inevitabil conflictual al planului imanenței, care, ca atare, ocupă întregul spațiu al realității”. Esposito insistă asupra evidenței potrivit căreia, politica este apanajul indivizilor, abstract-inseparabilă de dinamica funcțională la nivel co­lectiv, perspectivă pe care Croce – pornind de la Machiavelli – o atribuia „gândirii forței”, iar Gramsci o ra­porta la figura icastică a principelui, îndeplinind rolul „anticipării parti­dului politic” și al prefigurării „ac­tului de a lua parte [prendere parte] și de a fi partizanul [parteggiare] realității modelate de preeminența conflictului”¹⁰. Esposito punctează, astfel, dinamica fenomenului: dife­ren­ța italiană cultivă un sens parti­cularizat de opoziție internă, fără ru­perea unității și a ansamblului inte­rior, opozabil structurii pe care nu o slăbește. Sunt/pot fi Vico, Machiavelli și Bruno interconectați?, se întreba ace­lași Roberto Esposito, în tentativa de identificare a trăsăturilor fundamen­tale (diferențiale) ale filosofiei ita­liene, considerând că un răspuns afirmativ rezidă în chiar revenirea la specificitatea operei, a biografiei și a limbajelor utilizate, toate acestea fiind parte constitutivă a unui în-comun general, cu efecte/diferențe specifice: „la nivel pur textual, Vico nu a făcut vreodată vreo referire directă la Bruno și, chiar în mai multe rânduri, a lansat o critică fermă la adresa lui Machiavelli. Totuși, nu așa se pune problema. Dacă sunt citite pe fundalul cunoașterii filosofice a vremurilor lor, ni se relevă câteva caracteristici comune. Pentru început, alegerea de a folosi limba populară este ceva care transcende cu mult o simplă opțiune stilistică (…)¹¹. Recursul la istorie este cuantificabil doar la Vico. Este adevărat, însă, că Machiavelli și Bruno privesc cadrul uman în termeni de evoluție, dar abordarea acestora nu deschide un orizont complet istoric (…), cu interes aluziv în efectul de repetare circulară care sfârșește prin a înăbuși noutatea prezentului pe urmărirea predefinită a trecutului (…)¹². Am văzut că autori diferiți precum Machiavelli, Vico și Bruno sunt conectați într-un orizont comun prin angajamentul pe care îl au cu originea (…) atât lăsată în urmă, cât și proiectată înainte”¹³ .

Coordonatele gândirii italiene sunt reprezentate de trei paradigme articulatoare de semnificație, cu re­flexe emanate de centrul politic (ima­nen­tizarea conflictului), de nucleul istoric (istoricizarea non istoricului) și de esența domeniului vieţii (mun­da­neizarea subiectului). Dacă nodul politic îi vizează pe Machiavelli, Leopardi, Gentile, Tronti, Cacciari sau Negri, dimensiunea istorică îi menționează pe Vico, Cuoco, Gramsci, Del Noce, Vattimo sau Agamben, iar domeniul vieții îi reunește pe Bruno, de Sanctis, Croce şi pe însuşi Esposito, atunci tabloul de grup ilustrativ reușește să ne convingă că Machiavelli şi Esposito sunt, cu ade­vărat, două caput-uri care focali­zează privirea și captează intere­sul/atenția filosofiei.

„Regula lui despre”: Esposito despre Machiavelli

„Regula lui despre” se cere a fi lecturată aplicat, drept act de eviden­țiere, de completare, de corespon­dență, și de indicare a continuității: [aici] Roberto Esposito despre Niccolò Machiavelli, în sensul in­dicial esposito-ian, este comparat cu principiul„gândirii despre celălalt, în umbra luminii celuilalt, în tăcerea vocii celuilalt, în golul plenitudinii celuilalt”. Capitolul dedicat lui/ despre Machiavelli din Living Thought: The Origins and Actuality of Italian Philosophy („The Power of the Origin” – „The Order of Conflict” pp. 112-142) se axează tocmai pe evidențierea raportului exprimat de origine-actualitate, drept mecanism al partiției, asemenea unui filtru ghidant al analizei, specific obiec­tului analizei esposito-iene – a vorbi despre Machiavelli și, astfel, capabil de a poziționa și inventaria ceea ce, la nivelul gândirii, „se împarte în timp ce se unește, și se separă în timp ce se combină”.

Regula enunțată ilustrează [aici] însăși strategia pe care o cultiva Machiavelli, prin sugestia de a se poziționa pe un alt nivel, pentru a se raporta la actul cunoașterii, fiind convins că dimensiunea gândirii este independentă în relația cu propriul obiect: „gândirea lui Machiavelli nu este și nici nu s-a străduit niciodată să fie o filosofie politică – în sensul unui fundament filosofic al politicii. Mai degrabă, este o reflecție radicală asupra existenței, în dimensiunea sa inevitabil conflictuală”¹⁴.

Tușele considerate disonante în gândirea lui Machiavelli se perpe­tuează prin chiar situarea filosofiei politice moderne în centralitatea dispozitivului suveran al neutralității conflictului, Machiavelli chestionând însăși suveranitatea în a cărei rază concentric-incidențială a pivotat în­treaga teorie a politicii moderne. Potrivit acesteia, singura modalitate de a proteja relația dintre ființele umane de riscul dizolvator care le amenință este de a anihila relația ca atare, înlocuind-o cu o ordine artifi­cială, bazată pe ipoteză și acțiune și etichetată de Esposito, una rigid imunitară¹⁵. De aici rezidă diferența lui Machiavelli, identificată și de­monstrată de Esposito, printr-o nouă paradigmă, similară unei abordări eterogene, prin referire la teoria inci­pientă a suveranității și la teologia politică secularizată. Este vorba despre o ontologie binară, care decre­tează că tot ceea se află la origine – aceeași origine la care trebuie să se întoarcă corpul politic atunci când forța sa vitală se estompează – nu se corelează cu un singur principiu or­ga­nizator, ci, mai degrabă, core­spun­de unei confruntări între puteri/poten­țialități opuse¹⁶. Ordinea, pentru Machiavelli, este inerent conflictuală, marcată de o determinare formală: „teoria principelui, în diferența sa aparentă cu logica republicană a Discursurilor, trebuie înțeleasă în termeni instituționali și constitutivi, împinși din planul imanenței de ex­cepționalitatea unei situații care, altfel, este neguvernabilă – când sta­tul de drept epuizat nu mai reușește să se reînnoiască, singura modalitate de a-și recâștiga puterea pierdută este reactivarea potenței [potenza] originii (…), prin intermediul unei subiecti­vități politice capabile să întruchipeze vitalitatea și impulsul productiv în vortexul crizei”¹⁷.

Esposito supune „regula lui despre” unei duble interpretări: con­ferirea unei direcții analitic – eluci­dante a relației (problematice) Machiavelli – filosofie, opera acestuia fiind, deopo­trivă, acceptată drept eterogenă, prin raportare la formele canonice ale lim­bajului filosofic, și, în egală măsură, fascinantă, ambele perspective inter­pretative, fiind considerate de Esposito „enigme de raportare”. Atunci când abordează „regula despre Machiavelli”, Esposito se detașează de interpre­tările menționate, modificând scopul și schimbând metoda – și depășește blocajele în inventarierea caracterului filosofic al operei lui Machiavelli, prin examinarea și decretarea incapa­cității filosofiei moderne (în sine, Renașterea italiană rămâne ampren­tată de apetența pentru non-filosofic, pentru o amplasare în exterioritatea filosofiei, și prin aceasta definindu-se o filosofie interrelaționantă cu pro­priul orizont) de a răspunde articulat provocării radicale pe care gândirea lui Machiavelli (congenială gândirii italiene) a lansat-o.

Esposito despre Machiavelli pre­su­pune, în acest context, o abordare extinsă, aplicată de la origine la actualitate, recalibrând „regula lui despre”, în ideea unei filosofii capa­bile să producă „un act de gândire în sine, sau gândire în acțiune, ca parte a unei teorii care este în întregime absorbită de materialitatea obiectului său”. Filosofia lui Machiavelli este una părtinitoare, deci non-neutră, ig­norând principiul neutralității în jurul căruia se construia, etapizat, filosofia politică modernă, receptată drept act co-participativ la soluționarea proble­melor prezentului: „Machiavelli a ră­stur­nat relația de dominație – priori­tate dintre teorie și practică, adaptând concretul la propriile moduri de expresie și (…) a permis gândirii sale să fie pătrunse de real până la asumarea sa ca atare (…). Aceasta este sursa incongruențelor – între prin­cipiul invarianței timpurilor și prin­cipiul schimbării perpetue – ceea ce conferă forță scrierilor sale, tocmai pentru că reproduce o trăsătură enig­matică a aceleiași realități”¹⁸. Rele­vantă în cazul lui Machiavelli rămâne, după părerea lui Roberto Esposito, contingența evenimentelor imprevizibile, felul și modalitatea în/prin care acestea afectează chiar ordinea reprezentării, destabilizând-o, prin amalgamarea semantică a insti­tuțiilor și puterilor, a corpurilor și pa­siunilor, a indivizilor și a maselor¹⁹.

Meritul lui Machiavelli, așa cum consemnează Esposito, în accepția lui despre, rezidă în proiectarea originii ca act coextensiv al procesului pe care acest punct/nod de start l-a ge­nerat, proiectarea în datele ulterioru­lui, reactivând-o, și etalându-i for­mula unicității: pentru Machiavelli, a susține originaritatea politicii co­incide cu a afirma că aceasta nu are origine, „că nu există nimic pre-politic, cum ar fi starea de natură (…), în sensul în care politicul domină întregul orizont al realului: nu există nimic înainte sau după el, niciun început preconizat, niciun sfârșit pre­vizibil. (…) Prezentul – cel care captează, în totalitate, atenția lui Machiavelli – nu este, cu siguranță, opera unui subiect individual sau, cu atât mai puțin, a unor indivizi uniți printr-un contract fondator; mai de­grabă, este rezultatul momentan, întotdeauna reversibil al unei ciocniri între puterile care își exercită, rând pe rând, dominația”²⁰.

Despre Machiavelli devine, în inter­pretarea lui Esposito, pe de o parte, o metodă de a-l lectura pe Machiavelli în spiritul intens literal al perspectivelor emise (mai mult decât recursul la simple tehnici de con­servare ale puterii, în sensul în care între putere și viață nu există vreo distanță absolută, vreun decalaj radical); iar, pe de altă parte, permite relocalizarea atenției interpretativ-analitice pe un plan subiacent (utili­zarea lexiconului biologic în des­crierea diferitelor regimuri politice).

Fundamentală este metoda prin care Machiavelli a preluat-prin-schim­bare-decisivă metafora stat-corp, ata­șându-i variații și variabile dinamice (fizionomice, în defavoarea anatomi­cului), cu interes nu în dispunerea organelor, cât în modul sugestiv de funcționare al acestora: corpul politic nu mai prezintă, pentru Machiavelli, distincții ierarhice semnificative, ci reprezintă un tot unificat a cărui sănătate derivă din relația stabilită și întreținută cu diferitele sale părți: un corp cu „mai multe părți” are „o viață mai lungă”. Elementul decisiv al dife­renței – prin raportare atât la litera­tura Renașterii, cât și la operele/ scrierile secolului al XVII-lea – este cuantificat de Esposito, în chiar termenii pe care Machiavelli îi pro­pune, aceia de conflict și de risc, rolul politicii fiind recunoscut în arta/ practica de a guverna tensiunea con­flictuală care decurge în mod natural din diferitele interese preconizate. „Fără tensiune nu poate exista politica”, decretează Esposito atunci când afirmă despre Machiavelli că repoziționează coordonatele conflic­tului în tiparul unei forme/formule ordonatoare²¹. Machiavelli, consideră Esposito, regândește o geometrie a extremelor, echilibrată însă de o perspectivă temperată: „dorința unuia de a domina este egală cu tendința celuilalt de a nu permite să fie do­minat. Puterea primului este egală rezistenței celui din urmă, și invers, este parte a unui circuit nesfârșit. În loc să fie privită ca o mașină de neutralizare, relația este reglementată instituțional de conflict”²². Astfel, „regula despre Machiavelli” nu poate fi disociată de dimensiunile interpre­ta­tive conferite vieții biologice (și de Machiavelli și de Esposito), dimen­siune acreditată de Esposito cu valențele de materie primă și de orizont lexical specifice gândirii lui Machiavelli.

Machiavelli și Esposito/Esposito despre Machiavelli: originea actualului

În elaborarea, analizarea și co­mentarea filosofiei dedicate Europei, Machiavelli și Esposito/ Esposito despre Machiavelli devin puncte de referințe pentru reactivarea unei abordări analitice de la Machiavelli la Hegel, trecând prin Locke, Rousseau, Montesquieu și Kant, ca însemne ale filosofiei-viziunilor poli­tice echivalate „pasajelor politice cu aspect filosofic”²³.

Privită din afară, filosofia Europei conservă un sens al lui înlăuntru, amprentat de Machiavelli, prin chiar vehicularea termenilor fondatori de civilitate și civilizație, drept concepte/realități „mai degrabă fundamentate pe mișcare și pe mobilizare, decât pe stază, odihnă și imobilitate”, concepte care coimplică domesticirea și interiorizarea, cu scopul revederii sintagmei denumite, de același Machiavelli, prin vivere civile (stare capabilă a atrage pri­matul forței în interior, dominându-o prin chiar energia acumulată și îm­blânzindu-o prin reglementarea con­flictului) și prin principato civile. „Regula despre Machiavelli”, îi per­mite lui Esposito să se poziționeze continuator în trasarea unor coordo­nate posibil-reactive ale proiectului european: „În cadrul lumii globa­lizate, Europa poate fi condusă înapoi la rolul unei puteri civile numai cu condiția ca acest adjectiv să pri­mească ponderea semantică pe care o avea în tradiția de gândire a lui Machiavelli și Vico (…) Prin civi­litate, atât Machiavelli, cât și Vico denumeau predominanța necesară a intereselor poporului asupra celor din straturile sociale dominante”²⁴.

Angajamentul asumat/afirmat al lui în afară se cere a fi revăzut [și aici], intermediat prin chiar recursul lui Esposito la Machiavelli, în sensul continuării/re-dinamizării intervalu­lui/pasajului filosofico-politic dedicat Europei, prin detenta de a se întoarce la…, pentru a extrage de acolo in­terpretări și soluții. În registrul de la Machiavelli la Gramsci, diferența italiană dispune de o prerogativă esențială în articularea unui „praxis european amprentat de experiențele succesive ale umanismului civil, de iluminismul reformist, de hege­li­anismul napolitan și de opoziția la fascism”, dialectica putere – re­zisten­ță fiind parte intrinsecă a dinamicii intelectuale și, mai ales, parte inte­grantă a oricărui context istoric²⁵.

Dar, mai ales, diferența italiană subzistă și își probează autenticitatea prin dinamica raportării la origine, drept nod receptat activ, proiectat în datele actualului, ale cărui tensiuni se resimt în contextul-intuit de Machiavelli, responsabil de apariția unor noi/alte structuri, sau ordonări care sunt produsul conflictului politic dintre/între părțile sociale existente. Din zona actualului, Esposito con­sideră că însăși „întrebarea nerezol­vată astăzi a unui popor european absent indică tensiunea menționată. Este adevărat că instituțiile legitime nu vor apărea în lipsa conflictelor politice. Europa [trebuie să fie produsul s.n.], trebuie să fie expresia voinței și a nevoilor comune extinse la toți cetățenii, și cei de astăzi și cei de mâine. (…) Doar astfel, Europa va putea să își recapete motivația pro­fundă a unității sale”²⁶.

Perspectiva emisă lansează și susține „regula lui și”, prin însuși algoritmul de analiză textuală, utilizat de Roberto Esposito și probat/aplicat într-un dublu context, atât în Living Thought: The Origins and Actuality of Italian Philosophy, cât și în The Origin of the Political. Hannah Arendt or Simone Weil?. Ceea ce este plasat în Hannah Arendt or Simone Weil? sub semnul unei „întâlniri ratate”, al neșansei unei intersectări real-faptice, neconcretizate dincolo de genealogie, de experiența cu pro­nunțată intensitate intelectual-morală, de traversarea acelorași spații, de lecturarea acelorași cărți și de expe­rimentarea acelorași emoții, chiar dacă ambele s-au delimitat sau, din contră, s-au intersectat inconștient, devine, în relația/raportul Vico – Machiavelli – Bruno, o posibilitate de exprimare/redare a diferenței-prin conexiune, transpusă/funcțională in­clusiv în relația Machiavelli și Esposito. De fapt, scopul declarat al lui Esposito este de a promova o filosofie interesată să ia în posesie nodul care corelează ferm conceptele de attualitá (concept definit drept spaţiu rezervat evenimentelor curente şi presante în care funcţionează dis­po­zitivele subordonate/auxiliare isto­riei şi în care nihilismul şi biopolitica sunt principii exemplare de distilație) şi de l`attuale (termen care exprimă ideea de proiectare a vechiului în chiar nucleul prezentului, existând probabi­litatea ca acesta să se expună arha­icului şi care sugerează consti­tuirea categoriilor diagonale de co­nectare specifice cunoașterii şi pu­terii, naturii şi istoriei, tehnologiei şi vieții).

Astăzi [în momentul scrierii arti­colului de față – în accepția esposito-iană a lui „dacă aș fi scris această carte astăzi”], „regula Machiavelli şi Esposito” devine o modalitate de identificare a sensului atribuit [aici], de ambii gânditori/filosofi, dimen­siunii gândirii, prin stabilirea coordo­natelor unui spațiu comun și prin chiar detensionarea paradigmei trecut – viitor, care conturează și apro­fundează un locus comun al gândirii ambilor gânditori: tabloul de grup italian se deschide cu Machiavelli și se oprește la Esposito, cel din urmă filosof reprezentant al contactului, autor al „convergenței misterioase”, propunător al distanței/apropierii care, printr-o astfel de exegeză, inter­ferează, se leagă și se continuă.

Note

• Roberto Esposito, The Origin of the Political. Hannah Arendt or Simone Weil?, traducere de Vincenzo Binetti și Gareth Williams, Fordham University Press, 2017.
• Ibidem, p. XI.
• Ibidem, p. 1.
• Idem, Living Thought: The Origins and Actuality of Italian Philosophy, traducere de Zakiya Hanafi, Stanford University Press, Stanford, California, 2012, p. 50.
• Pentru mai multe detalii, a se vedea Viorella Manolache, Ecce Philosophia Politica. „Diferenţa” lui Roberto Esposito, Editura Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române, București, 2016, pp. 18-32.
• Roberto Esposito, Living Thought: The Origins and Actuality of Italian Philosophy, 10.
• Ibidem, p. 47.
• Ibidem, pp. 32-33.
• Ibidem, p. 58.
• Ibidem, pp. 61-62.
• Ibidem, p. 168.
• Ibidem, pp. 170-171.
• Ibidem, p. 198.
• Ibidem, p. 120.
• Ibidem, p. 134.
• Ibidem, pp. 136-137.
• Ibidem, p. 140.
• Ibidem, p. 115.
• Ibidem, p. 116.
• Ibidem, pp. 118-119.
• Ibidem, pp. 128-130.
• Ibidem, p. 139.
• Roberto Esposito, A Philosophy for Europe. From the Outside, traducere de Zakiya Hanafi, Polity Press, Cambridge, 2018, p. 492.
• Ibidem, p. 40.
• Ibidem, pp. 385-386.
• Ibidem, pp. 41-42.

Bibliografie

ESPOSITO, Roberto, Living Thought: The Origins and Actuality of Italian Philosophy, traducere de Zakiya Hanafi, Stanford University Press, Stanford, California, 2012.

IDEM, The Origin of the Political. Hannah Arendt or Simone Weil?, traducere de Vincenzo Binetti și Gareth Williams, Fordham University Press, 2017.

IDEM, A Philosophy for Europe. From the Outside, traducere de Zakiya Hanafi, Polity Press, Cambridge, 2018.

MACHIAVELLI, Niccolò, Comentarii la prima decadă a lui Titus Livius, traducere de Gabriel Purghel, Editura Humanitas, București, 2019.

IDEM, Principele, ediția a II-a, traducere de Monica Fekete, Nina Façon, Editura Humanitas, București, 2019.

IDEM, The Art of War, traducere de Henry Neville, VA: Wilder, Bedmore, 2008.

MANOLACHE, Viorella, Ecce Philosophia Politica. „Diferenţa” lui Roberto Esposito, Editura Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române, București, 2016.