Atitudini și discursuri populiste în România.

Dinamici în 2019-2021 și posibile explicații ale impactului AUR

[Populist attitudens and discourse în Romania.

Evolutions in 2019-2021 & possibile explanations of the impact of the AUR party]

Dan SULTĂNESCU, Bogdan TEODORESCU, Dana C. SULTĂNESCU

Abstract

Evaluating the populist phenomenon in a country like Romania is a complex research objective and requires an important distinction between two dimensions – effectively measuring the public’s populist predispositions, regardless of party affinities, and evaluating the ideological discourse of the main parties as well as the relationship between these ideological approaches and the populist attitudes in society. In this study, we evaluated the current state of the populist inclinations of the voting-age population in Romania, and also the ideological mechanisms that have recently stimulated these populist attitudes. We analyzed whether we can observe a rise in populist attitudes in Romania in recent years, especially in the context of the emergence of a new political force with populist and ultra-nationalist discourse. We also evaluate the evolution of this type of ideologic discourse during the last year, as well as its relation to earlier populist political discourses in Romania. We operate on the premise that parties can have populist approaches independently from the ideology they support, and also that understanding the relation between (political) discourse and populist orientation (of the public) is relevant.

Keywords: AUR, political attitudes, political parties, Populism

Introducere. Repere conceptuale

Măsurarea predispoziției publicului către populism este o preocupare firească într-o societate ca aceasta din România, în care dinamica votului pentru actori politici cu acest tip de discurs este constant ridicată (practic, analizând datele electorale, cu o singură excepție – perioada 2016-2020 – mereu au existat în Parlamentul României formațiuni cu abordări populiste mai mult sau mai puțin explicite). Reperele metodologice ale acestui studiu se sprijină, firesc, pe o serie de repere conceptuale, fixate de literatura vastă dedicată populismului.

Definiția clasică a populismului se construiește în jurul a două repere – „poporul” și „elita” – aflate în opoziție și are ca ax central ideea că politica ar trebui să fie o expresie a voinței poporului[1]. Populismul nu este considerat o ideologie de sine stătătoare sau o „doctrină codificată”[2], ci mai degrabă un tip de mesaj politic sau abordare discursivă strategică, uneori dominantă în arsenalul unor lideri sau partide, alteori folosită sporadic, ca element de recuzită retorică punctuală[3]. Autorii care operează cu definiția minimală a populismului, precum Norris și Inglehart[4], îl consideră „o ideologie politică a guvernanței, care se referă la modalități de legitimare a autorității, și nu la politici publice de substanță”[5], motiv pentru care eticheta se poate aplica unor partide din zone foarte diferite ale eșichierului politic, sau unor lideri care susțin politici sau inițiative adesea diametral opuse. Mudde și Kaltwasser numesc populismul o „ideologie cu nucleu slab” (thin-centered ideology)[6], care nu poate funcționa decât atașată altor ideologii sau chiar asimilată de acestea, deoarece în sine nu poate oferi explicații cuprinzătoare sau soluții de sine stătătoare pentru problemele aflate în dezbaterea publică.

Studiile și cercetările sociologice axate pe spațiul vest-european asociază populismul mai ales cu partide și lideri radicali, care pot fi de dreapta sau de stânga[7] – o realitate care îi determină pe unii cercetători să vorbească de o realiniere și reconstituire a clivajelor politice consacrate, pe criterii noi[8]. Deși discursul populist se bazează adesea pe pretenția unificării poporului, instrumentul efectiv folosit de aceștia este divizarea sa[9], deoarece pe fond, conform mesajului său, nu toată lumea face parte din poporul pe care îl definește acest mesaj – în formularea lui Jan-Werner Muller, „doar o parte din popor reprezintă cu adevărat poporul”[10]. De altfel, definiția specifică a poporului în numele căruia pretind că vorbesc și acționează ajută la clasificarea diverselor forme de mesaje populiste. Există voci populiste de extremă dreapta care definesc poporul pe criterii etnice[11] sau mișcări populiste xenofobe îndreptate împotriva imigranților[12].

Nici elita, celălalt concept fundamental al punctelor de vedere populiste, nu are o definiție unitară, ci se construiește pragmatic, în funcție de contextele locale sau de reperele doctrinare care completează elementele populiste. Nu doar establishment-ul politic este ținta acestui discurs, ci și elita economică, mediatică sau culturală[13], acuzată de faptul că ignoră voința populară sau chiar acționează împotriva acesteia.

Măsurarea populismului în România. 2019-2021

Fără a stimula o discuție metodologică amplă, ne-am propus realizarea unei măsurări sociologice a atitudinilor populiste ale publicului, în România, pe o perioadă mai lungă de timp. Modelul de la care am plecat pentru construcția variabilelor este deja testat de compania americană de cercetare sociologică Pew Research Center[14]. Mai exact, pe date sociologice (provenite dintr-un sondaj de opinie realizat în toamna anului 2017) a fost realizat un indice al populismului la nivelul orientărilor populației, evaluat prin testarea atitudinilor populației față de câteva abordări:

• Mai întâi, ideea că voința poporului este principala sursă de legitimitate a guvernării (o premisă a oricărui guvern democratic, de altfel);
• Apoi, însă, în același timp, conceptul că există o diferență destul de clară între „popor” și „elită”, cele două fiind grupuri antagoniste;
• Precum și prezumția că „poporul” este inevitabil bun, în timp ce „elita” este coruptă și cu intenții negative.

Pornind de la aceste concepte, Pew Research Center a identificat două variabile pe care le-a măsurat, pentru un indice[15] foarte eficient al populismului la nivelul publicului. Aceste variabile sunt afirmațiile următoare:

1. Oamenii obișnuiți ar face (sau nu) o treabă mai bună pentru rezolvarea problemelor țării decât politicienii aleși („ordinary people would do a better job/do no better solving the country’s problems than elected officials”);
2. Majoritatea politicienilor aleși sunt (sau nu) interesați de ceea ce cred oameni ca mine („most elected officials care/don’t care what people like me think”).

Ambele variabile măsoară dimensiuni ale conceptelor fundamentale enumerate mai sus, legate de distanța dintre elite și popor și despre măsura în care elitele se află sau nu în legătură directă cu voința populară. A doua variabilă este chiar o întrebare destul de des folosită în trecut pentru a testa satisfacția publicului față de clasa politică. Pew Research Center a unit rezultatele celor două întrebări într-o singură variabilă, împărțind respondenții în trei categorii: populiștii (cei care sunt de acord cu ambele afirmații), non-populiștii (cei care resping explicit ambele afirmații) și cei cu păreri mixte (restul publicului rămas, inclusiv cei care au refuzat să răspundă la ambele întrebări). Rezultatele studiului Pew au fost relevante pentru că ele descriau relația dintre populism și diverse alte variabile. Printre concluziile studiului (realizat pe mai multe state occidentale), numărăm câteva utile – atitudinile populiste sunt direct asociate cu diverse tipuri de nemulțumiri față de instituțiile publice și nu sunt legate de un singur spectru ideologic (ele generând un clivaj propriu, pe teme precum imigrație, securitate, economie, efectul străinilor asupra propriei culturi). O concluzie importantă este că atitudini populiste nu sunt regăsite doar la electoratul partidelor care își asumă explicit discurs populist, ci se distribuie extins pe toate zonele ideologice[16]. Or, o astfel de premisă este relevantă, inclusiv pentru România, mai ales dacă dorim să evaluăm dinamica atitudinilor populiste, precum și relația acestora cu un tip de discurs ideologic sau altul.

Astfel de date ne-au inspirat să reluăm asemenea cercetări și în România, prin sondaje de opinie care includ afirmații de tipul celor de mai sus. Începând cu vara anului 2019, în câteva sondaje de opinie, am inclus cele două variabile, traduse astfel:

• Oamenii obișnuiti s-ar descurca mai bine să rezolve problemele țării decât majoritatea aleșilor
• Majoritatea politicienilor aleși nu sunt interesați de ce cred oamenii obișnuiți.

În cazul acestora, am urmărit să vedem nuanțe ale atitudinilor, motiv pentru care le-am măsurat ca afirmații față de care respondenții să își declare acordul sau dezacordul (cu o scală de 4 răspunsuri: total de acord, oarecum de acord, oarecum împotrivă, total împotrivă). În plus față de cele două afirmații, am mai construit încă una, creată pe o logică similară conceptelor inițiale, respectiv pe relația antagonistă dintre elite și popor, pentru verificarea gradului de ostilizare a publicului față de elite în general. A treia afirmație inclusă în măsurare este următoarea: „Majoritatea politicienilor au furat și ar trebui să facă pușcărie”.

Datele avute în vedere pentru analiză provin din 6 sondaje de opinie, după cum urmează:

1. Iulie 2019 (997 cazuri, culegere telefonică, eșantion reprezentativ, eroare maximă admisă de +/-3%): date culese la mai puțin de două luni după alegerile europarlamentare din România, după arestarea liderului partidului aflat la guvernare și cu câteva luni înainte de alegerile prezidențiale – deci, într-un context electoral.
2. Mai 2020 (900 cazuri, culegere telefonică, eșantion reprezentativ, eroare maximă admisă de +/-3%): date culese imediat după ieșirea din lockdown-ul generat de pandemia Covid-19.
3. Octombrie 2020 (600 cazuri, culegere telefonică, eșantion reprezentativ, eroare maximă admisă de +/-4%): date culese în context electoral, înainte de alegerile parlamentare și la o lună după alegerile locale. De asemenea, datele au fost culese într-un moment de dinamică pandemică importantă, cu număr mare de cazuri de infectare de Covid-19.
4. Ianuarie 2021 (984 cazuri, culegere telefonică, eșantion reprezentativ, eroare maximă admisă de +/-3%): date culese imediat după alegerile parlamentare, după confirmarea intrării în Parlament a unui nou partid asumat populist, după ce valul epidemic s-a temperat.
5. Februarie 2021 (1500 cazuri, culegere telefonică, eșantion reprezentativ, eroare maximă admisă de +/-2,5%): datele au fost culese pentru o confirmare a tendințelor, după ce efectul electoral s-a estompat.
6. Iunie 2021 (994 cazuri, culegere telefonică, eșantion reprezentativ, eroare maximă admisă de +/-3%): date culese într-un context post-electoral, dar și post-epidemic, într-un moment de maximă relaxare a restricțiilor Covid-19.

Cele 6 sondaje reflectă o perioadă de doi ani de zile, cu diverse momente relevante pentru astfel de măsurări, care permit înțelegerea unor dinamici legate de publicul cu tendințe populiste. Rezultatele inițiale (prima măsurare) au fost următoarele (cifrele reflectă ponderi ale acestor răspunsuri în rândul publicului votant probabil – „likely voters”):

Tabelul 1. Afirmații și ponderea răspunsurilor

Cifrele, coroborate după metodologia Pew, pentru primele două variabile, conduceau la scoruri de populism de tipul următor: 57% populiști, 11% non-populiști și 32% micști. Prin comparație cu alte state occidentale, vedem că România are cei mai mulți votanți cu orientare populistă, de departe (Spania are 45%, Italia – 43%, iar Franța – 40%). În ce privește publicul non-populist, România seamănă cu statele latine, având doar 11% non-populiști, față de 12% în Spania sau Italia.

Figura 1. Atitudini populiste in 8 țări[17]

O primă concluzie, pentru România, este că orientarea populistă la nivelul publicului din România este mai intensă comparativ cu statele occidentale, inclusiv cu statele cu atitudinile cele mai pregnante (statele latine din comparația propusă). Publicul populist ar fi, conform acestei abordări, de aproape 60%, ceea ce este relevant într-o comparație internațională, dar mai puțin relevant atunci când vrem să înțelegem ce influențează acest discurs în România. Atunci când majoritatea votanților probabili au multiple atitudini populiste, nuanțele devin foarte relevante. De aceea, am introdus în analiză o a treia afirmație (cea despre vinovăția extinsă a clasei politice, care merită pedepse penale), precum și grade de acord față de aceste afirmații.

Încercând să măsurăm nuanțe ale atitudinilor populiste, am ajuns să creăm o variabilă diferită, rezultată din combinația complexă a răspunsurilor celor 3 afirmații. Astfel, noua variabilă a atitudinilor populiste conține 4 tipuri de clasificare, după cum urmează:

• Populism ferm – cei care sunt „total de acord” cu toate cele trei afirmații în același timp, respectiv un public cu convingeri populiste extinse, și foarte categorice.
• Populism moderat – cei care exprimă diverse grade de acord cu cele trei afirmații în același timp. Aici avem public care susține afirmațiile respective fie total, fie parțial.

Practic, aceste două prime categorii cuprind mare parte din publicul cu atitudini populiste așa cum sunt măsurați de variabilele Pew. Dar, pentru o segmentare mai extinsă, noi am reținut prin această nouă construcție doar trei sferturi din publicul care inițial ar fi fost încadrat la categoria de public populist.

• Public cu „tendințe” populiste – respectiv, publicul care are diverse grade de acord cu cel puțin două afirmații – fără a fi foarte ferm și fără a susține toate afirmațiile în același timp. Este un public mixt, care oscilează între atitudini anti-populiste și atitudini populiste.
• Și „restul”, public marcat mai degrabă de atitudini anti-populiste, de răspunsuri de dezacord total sau parțial față de toate afirmațiile. La această categorie au fost incluse și non-răspunsurile (practic, la această categorie jumătate sunt cei cu atitudini explicit non-populiste, și restul de jumătate sunt diverse forme de non-răspuns sau populism accidental).

Noua variabilă nu măsoară atitudini populiste comparativ cu atitudini explicit non-populiste, ci doar gradul asumării unei atitudini populiste. Este o variabilă care poate explica diferențe de grad în legătură cu tonul discursului populist.

Tabelul 2. Ponderile diferitelor tipuri de orientări față de populism

Pe o formă de vizualizare grafică, aceste cifre arată că momentele cu influență electorală (precum sondajul din iulie 2019, dar și cele din octombrie 2020 și ianuarie 2021) conduc la o creștere semnificativă a scorurilor de atitudine populistă pentru electoratul românesc. Această atitudine scade în perioadele ceva mai „liniștite”, precum cele de după alegeri – vezi mai 2020 sau iunie 2021.

Figura 2. Evolutia atitudinilor populiste, 2019-2021

Cine sunt cei care au atitudini populiste în România?

Dacă ne uităm în profunzime la detaliile publicului cu atitudini populiste, pe baza unor corelații între variabila construită și diverse tipuri de răspunsuri din sondajele respective, ajungem la mai multe concluzii interesante.

Astfel, din perspectiva votului politic, putem plasa votanții partidelor principale după cum urmează, pe cele 6 sondaje și pe cele 4 grade de populism. În tabelul 3 am sintetizat informații despre structura votanților partidelor, acolo unde ponderea acestora depășește semnificativ (+5%) structura medie a votanților în general. În tabel, așadar, notăm doar aceste zone de supra-reprezentare, care indică ponderi relevante pentru fiecare zonă de votanți. Notăm, pentru corectitudine, că nici o structură de alegători nu este încadrabilă la un singur grad de populism – toate conțin o variație. Doar că aceste variații cunosc accente mai deosebite, pe care le semnalăm mai jos.

Tabelul 3. Atitudini populiste și vot politic

Constatăm cum publicul votant are atitudini populiste ferme atunci când se află în opoziție, și nu ca regulă:

• Votanții PNL au avut atitudini populiste puternice în perioada de opoziție (2019), mai puternice decât votanții USR. În aceeași perioadă, electoratul PSD avea atitudini mai puțin populiste, propriul partid fiind la guvernare.
• Votanții PSD a avut grade mari de populism pe parcursul anului 2020, ca partid aflat în opoziție, chiar dacă și-a păstrat și o parte din public în zone mai puțin populiste.
• După alegerile din 2020, votanții AUR devin dominanți la capitolul atitudini populiste, în timp ce votanții PSD tind să își păstreze atitudinile duale.
• Tot după aceste alegeri, votanții USR încep să devină mai populiști, adoptând tot mai multe abordări anti-elite, chiar dacă propriul partid se afla la putere. În anul 2021, votanții USR au mai multe atitudini populiste decât votanții PNL, care devin unii dintre cei mai moderați alegători, alături de cei ai PSD.
• Dacă analiza noastră începea cu o separație în care votanții PSD nu aveau atitudini populiste, iar votanții dreptei erau ceva mai populiști, anul 2021 aduce o modificare importantă, în care votanții cu cele mai multe abordări populiste sunt la AUR și USR, iar votanții cu cele mai puține atitudini populiste sunt la PSD și PNL.

Dacă ne uităm la alte caracteristici socio-demografice dar și la diverse alte atitudini și comportamente, observăm că există caracteristici constant asociate cu atitudinile populiste, și există caracteristici „sezoniere”, care corelează cu atitudinile populiste doar în anumite perioade.

Ce fel de public are constant atitudini populiste?

• Publicul cu educație primară,
• Publicul activ cu studii medii sau primare (muncitori, activi, cu loc de muncă, dar din zone manuale),
• Publicul care consideră că direcția țării este greșită,
• Publicul care se auto-definește ca având venituri mici, insuficiente,
• Publicul din mediul rural,
• Publicul care consideră că românii se definesc mai mult prin ortodoxie, decât prin apartenența la UE, la latinitate,
• Publicul non-votant și votanții AUR – o categorie care respinge taberele politice clasice,
• Publicul care consideră că lupta anti-corupție este o prioritate majoră,
• Publicul care nu se informează din surse multiple.

Ce fel de public are doar în anumite momente atitudini populiste?

• Vârstnicii, inclusiv pensionarii – la primele măsurări la aceste categorii am regăsit atitudini nepopuliste sau moderate, dar au preluat atitudini populiste în 2021,
• Tinerii fără studii superioare și fără loc de muncă au avut atitudini populiste majore anul trecut,
• Publicul din Moldova, precum și votanții anti-vaccin sunt tot mai populiști în 2021,
• Publicul din mediul rural a devenit populist în 2021,
• Publicul care își ia informații mai ales de la TV, în special Antena 3 sau RTV, a devenit tot mai populist în 2021.

Dincolo de câteva date structurale (publicul sărac și nemulțumit de direcția țării) care sunt similare în România și alte state occidentale în lista factorilor care sunt corelați cu  populismul, vedem că votanții devin mai mult populiști în funcție de discursul adoptat de propriile partide, când acestea trec – sau se auto-definesc – drept partide de opoziție. În plus, una din noile dezvoltări ale spațiului politic românesc recent ține de apariția unei noi formațiuni politice, Alianța pentru Unirea Românilor (AUR), care a intrat în Parlament în premieră la finalul anului 2020, cu un tip de discurs ușor de încadrat în categoria celor care stimulează atitudinile populiste (abordări împotriva elitelor, precum și prezumția că publicul larg are soluții mai bune pentru guvernare decât elitele politice de până acum).

Dincolo de aceste repere, însă, urmărim să clarificăm câteva aspecte cu privire la discursul acestui nou partid. Așa-numitul fenomen apare la confluența a două realități – predispoziția populistă a unor categorii ample de public (explicată în detaliu și nuanțat mai sus) și supralicitarea unor elemente de mesaj și limbaj populist în exprimarea publică a unor lideri capabili de a se face vizibili în plan public, și care stimulează manifestarea politică și electorală a atitudinilor populiste latente ale publicului. Aduce AUR ceva diferit în discursul populist din România? Pentru a răspunde la această întrebare, este nevoie de un excurs istoric, explicativ, pentru a contextualiza tipuri diferite de populism în România ultimilor 30 de ani.

Contextul stimulării atitudinilor populiste din România ultimilor 30 de ani

O soluție mai degrabă populistă, prin care s-a stimulat relația dintre o soluție politică și „popor”, a fost apelul la discursul naționalist și explicațiile asociate cu acesta. Unul dintre mijloacele prin care fostul dictator comunist Nicolae Ceauşescu a încercat să se despartă de modelul lui Gheorghiu Dej şi să-şi creeze un drum propriu în fruntea Partidului Comunist Român (PCR) a fost apelarea la naţionalism. Stimularea resentimentelor istorice ale majorităţii româneşti faţă de minoritatea maghiară, lansarea dezbaterii privind destinul Basarabiei şi a milioanelor de români care trăiau acolo, exacerbarea imaginii unor lideri din trecut, modificarea sensurilor şi realităţilor unor momente istorice, proiectarea unei imagini excepţionaliste a rolului poporului român în context european şi mondial inclusiv prin impunerea protocronismului  au fost încununate cu politica de independenţă faţă de URSS – cel mai vizibil moment fiind discursul din august 1968 prin care se condamna invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia, dar şi sfidarea boicotului statelor socialiste împotriva Olimpiadei de la Los Angeles. Așa cum sublinia D. Deletant, „Nicolae Ceauşescu a descoperit că apelul la sentimentul naţional constituia un mecanism eficient de control social şi de dictatură personală”[18]. Consecinţele acestei decizii s-au regăsit în educaţie, în toate domeniile culturii şi în discursul politic al acelei perioade.

Chiar dacă noile partide formate după 1989 au păstrat în discursul lor elemente care au stimulat atitudinile populiste, recursul la acest tip de naționalism nu a mai fost folosit la fel de mult. După decembrie 1989, partidele care au condamnat comunismul şi au dorit ruperea de trecutul imediat au repudiat filonul naţional/naţionalist şi s-au îndepărtat de valorile promovate prin acesta. România, conform viziunii lor, trebuia să privească în viitor, nu în trecut, şi în exterior – nu în interior. Iar în exterior, trebuia să privească spre Vest. Pe teritoriul rămas astfel liber s-a instalat întâi Frontul Salvării Naţionale, care însă a abandonat tema, fără a o condamna în vreun fel. La nivelul narațiunilor utilizate, partidul lui Ion Iliescu s-a concentrat spre problematicile economice şi de asistenţă socială, urmărind şi domolirea avântului pro occidental, pro economie liberă de piaţă şi pro reforme al opoziţiei de dreapta. După zeci ani de ceauşism marcat de lipsuri materiale, calea spre constituirea şi menţinerea suportului majorităţii izvora, într-o primă etapă, din nevoile pornite din stomac și apoi din nevoia de linişte socială. Dar publicul convins de nevoia afirmării măreţiei naţiunii române polemic faţă de alte naţiuni exista şi-şi aştepta reprezentanţii.

În 1990, a apărut Partidul Unităţii Naţionale Române (PUNR) al cărui mesaj principal era orientat spre situaţia din Transilvania, axa comunicaţională a acestei organizaţii fiind stabilită cu Uniunea Democratică a Maghiarilor din România (UDMR). Deşi programul politic al PUNR aborda toate subiectele epocii, principala sa ţintă era limitarea accesului minorităţii maghiare la drepturi şi libertăţi, care ar fi putut pune în pericol caracterul unitar şi indivizibil al statului român. Deşi nu întotdeauna afirmat tranşant, crezul politic al PUNR deriva din convingerea că exista un plan secret de desprindere a Transilvaniei de România, plan elaborat de guvernele de la Budapesta, de lobby-ul maghiar din occident şi sprijinit de organizaţiile politice şi civice ale minorităţii maghiare din România. Astfel, acţiunile politice ale UDMR erau permanent interpretate în această cheie, iar reacţia PUNR pornea mai mereu de la această premisă.

În aceeaşi perioadă şi tot sub imperativul patriei în pericol ia naştere Partidul România Mare (PRM), care dezvoltă tot un discurs naţionalist, dar puternic condimentat cu teorii ale conspiraţiei, ţintele acestuia fiind şi alte minorităţi din România (evreiască, romă), dar şi Uniunea Europeană sau Statele Unite. În timp ce PUNR va rămâne cantonat în confruntarea cu minoritatea maghiară şi cu solicitările acesteia pentru drepturi civile, PRM îşi va diversifica discursul, devenit unul tipic populist/justiţiar prin care atacă elitele corupte, incompetente şi obediente faţă de exterior. Consecinţa acestei schimbări discursive, venită pe fondul unei deprecieri a nivelului de trai al cetăţenilor României, a fost scorul neaşteptat (19% la Camera Deputaţilor şi 21% la Senat) obţinut la alegerile din 2000. O temă predilectă a PRM a fost descoperirea „duşmanului din interior” care împreună cu „duşmanul din exterior” complotează împotriva binelui naţiunii române.

În 2012, fostul realizator de televiziune Dan Diaconescu fondează Partidul Poporului – Dan Diaconescu (PP-DD) al cărui mesaj este preponderent orientat spre ridicarea nivelului de trai al cetăţeanului român. Vinovată pentru decăderea materială şi socială a naţiunii este, din nou, elita coruptă, incompetentă şi obedientă faţă de structurile europene şi euro-atlantice, dar PP-DD nu identifică niciun vinovat în minorităţile naţionale de pe teritoriul României şi nu-şi bazează discursul decât sporadic pe elementele clasice ale naţionalismului. PP-DD militează pentru o redistribuire generală a averii din România, dinspre elite spre naţiune, şi pentru pedepsirea prin intermediul „tribunalelor poporului” a tuturor celor implicaţi în „jaful naţional”, în mod special, întreaga clasă politică a ultimelor decenii. Peste 65 de puncte din programul în 100 de puncte al partidului sunt subsumate acestor două deziderate: bani alocaţi populaţiei (fie direct, fie prin tăieri de taxe), respectiv judecarea şi condamnarea elitelor şi reprezentanţilor acestora.

Pe lângă aceste trei partide semnificative ale curentului naţionalist/populist din România (PUNR a făcut parte din coaliţia majoritară în 1992-1996, PRM a trimis un candidat în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale din 2000 şi PP-DD a devenit al treilea partid ca pondere parlamentară în 2012), au mai existat tentative de înfiinţare a unor organizaţii politice în această zonă, dar cu un succes limitat. Mai poate fi menţionat Partidul Noua Generaţie (PNG) condus de George Becali, influent om de afaceri şi patron de sport, care deşi nu a obţinut niciodată un scor suficient pentru accesul în Parlament, a introdus în discursul public un puternic mesaj naţionalist-creştin-ortodox însoţit de numeroase acţiuni de caritate şi de o tentativă de interpretare a vieţii socio-politice prin prisma dogmei religioase.

Populismul, care – așa cum am amintit deja – poate fi definit ca fiind „o ideologie ce desparte societatea în două grupuri omogene şi antagoniste, poporul pur împotriva elitelor corupte, şi care consideră că politica ar trebuie să fie expresia voinţei populare”[19], a avut o dezvoltare semnificativă în ultimele decenii şi a generat modele naţionale distincte, în funcţie de realităţile politice, sociale, economice şi demografice ale statelor respective.

Un astfel de exemplu, în România, a fost partidul Uniunea Salvăm România (USR) care deşi respectă definiţia lui Mudde – elite corupte vs popor transformat în victimă –, se desprinde complet de narațiunile naţionaliste, suveraniste şi, eventual, nativiste susţinând valorile europene împotriva celor naţionale, modernitatea împotriva tradiţiei, secularismul împotriva bisericii ortodoxe şi capitalul străin corporatist împotriva capitalului autohton[20].

În timpul guvernării PSD, USR devine „braţul politic” al societăţii civile şi principalul beneficiar, alături de preşedintele Iohannis, al marilor mişcări de protest din 2017 şi 2018. După un succes major la europarlamentarele din 2019, USR intră în competiţie cu Klaus Iohannis la alegerile prezidenţiale din acelaşi an şi cu partidul președintelui Iohannis, PNL, în 2020 şi scade în opţiunile electoratului. Nu acceptă, din calcule electorale, să participe la un guvern minoritar de dreapta în 2019, pentru ca în 2020 să acceadă la guvernare într-o coaliţie de dreapta, pe care însă o părăseşte după numai nouă luni acuzând toate partidele parlamentare de corupţie şi de dezinteres pentru reforme. Soluţia enunţată pentru depăşirea problemelor cu care se confruntă România (inclusiv situaţia generată de pandemie şi de explozia valului patru al acesteia care a adus un număr record de infectaţi şi de decese) rămâne, în continuare, eliminarea elitelor corupte, cauză a tuturor eşecurilor societăţii.

Alegerile parlamentare din 2020, desfăşurate, la insistenţa preşedintelui şi a partidului de guvernământ, în timpul celui de-al doilea val al pandemiei, au generat două surprize. Prima s-a referit la revenirea în fruntea opţiunilor electoratului a Partidului Social Democrat (PSD) prăbuşit electoral în 2019 după trei ani de guvernare. A doua surpriză a fost scorul de 9% obţinut de Alianţa pentru Unirea Românilor (AUR). Cu numai trei luni înainte, la alegerile locale, AUR strângea numai 0.29%. În octombrie 2021, la zece luni de la alegeri, AUR îşi dublează scorul electoral, fiind cotat în sondajele de opinie cu 17.1%[21].

Discursul noului partid, AUR. Cum stimulează acesta atitudinile populiste?

Deşi provenind din părţi diametral opuse ale spectrului politic, traseul AUR are numeroase asemănări cu cel al USR. În anul 2016, mai multe ONG-uri adunate în Coaliţia pentru Familie au strâns peste trei milioane de semnături în vederea modificării Constituţiei. Obiectivul lor era să înlocuiască, în paragraful dedicat căsătoriei, termenul „soţi” cu sintagma „un bărbat şi o femeie”. Percepută ca un atac împotriva comunităţilor LGBT şi respinsă de o anumită zonă a societăţii româneşti, iniţiativa a urmat traseul legal şi, cu sprijinul parlamentar al PSD, s-a ajuns la referendum. Acesta însă a eşuat din cauza unei participări foarte reduse, doar 21.1% faţă de norma de 30% impusă de lege. Este de notat că un singur judeţ din România, Suceava, a depăşit norma, având o prezenţă de 30.67%. Liderii Coaliţiei pentru Familie au acuzat, mai mult sau mai puţin direct, clasa politică de acest insucces, considerând că partidele au fost influenţate de mesaje externe şi nu au sprijinit, prin mobilizarea membrilor, demersul. După 2019, discursul orientat spre tradiţie al PSD, s-a estompat şi el, astfel încât acest spaţiu a rămas din nou gol. În anul 2020, AUR l-a preluat, alături de alte teme importante rămase fără reprezentare politică (euroscepticismul, mesajul orotodox, mesajul naţionalist, mesajul unionist cu referire la Basarabia, mesajul anti-maghiar) şi l-a proiectat în spaţiul public într-un ambalaj dedicat pandemiei şi modului în care aceasta a fost gestionată. Aşa cum USR a devenit în 2017 vocea celor nemulţumiţi de felul în care PSD se opunea statului de drept şi încerca să interfereze cu actul de justiţie, AUR a devenit vocea celor care considerau că pandemia este doar un pretext pentru abolirea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti şi pentru alinierea forţată a cetăţenilor la modelul şi valorile promovate de Bruxelles si alte state straine.

Din punctul de vedere al temelor (exceptând bineînţeles subiectul epidemiologic), AUR se înscrie în linia partidelor naţionalist-populiste din România ultimilor 30 de ani, care au preluat, la rândul lor, naţionalismul epocii Ceauşescu. Există însă o deosebire importantă între AUR şi celelalte partide. Mai mulţi autori, printre care Taggart[22] sau Hermet[23], consideră că pentru acest tip de partide este necesar ca liderul să fie charismatic, bun vorbitor, capabil să personalizeze relaţia dintre el şi susţinători. Corneliu Vadim Tudor şi Dan Diaconescu au fost jurnalişti şi oameni de televiziune, iar George Becali şi Gheorghe Funar aveau capacitatea de a „trece sticla”, de a furniza mesajele în spiritul dorit de publicul ţintit, dar şi capabili să menţină trează atenţia media. În AUR a existat un asemenea personaj, senatoarea Diana Şoşoacă, dar a fost îndepărtată din partid, tocmai din cauza excesului de expunere publică. Este de remarcat că atât cei patru lideri anteriori, cât şi Diana Şoşoacă ajungeau, prin caracterul lor histrionic şi prin exagerările comportamentale şi discursive să ducă în derizoriu parte din temele abordate. Istoria recentă a României are numeroase anecdote avându-i în prim plan pe foştii lideri naţionalişti, unele din afirmaţiile lor devenind subiect de emisiuni de divertisment. De altfel, o caracteristică a naţionalismului românesc post-comunist este tocmai această apetenţă pentru audienţă cu orice preţ, pentru ştire senzaţională şi pentru formulări citabile – un naţionalism de tip „spectacol”, izvorât din spectacolul naţionalist pus în scenă de propaganda comunistă, după 1965. Deşi temele erau serioase, deşi abordările liderilor sau purtătorilor de mesaj ai acestor partide erau agresive şi uneori treceau de limita legii, tot ansamblul atitudinii lor politice crea impresia de reprezentaţie şi nimic mai mult. Este corect totodată că, prin însăşi natura sa, populismul respinge „corectitudinea politică” şi îşi face un titlu de glorie din afirmarea unor adevăruri incomode pe care politicienii din partidele clasice nu au curajul să le dezbată şi din abordarea unui discurs mai lejer, mai direct şi mai eliberat de canoane.

Naționalismul de tip legionar vs naționalismul „spectacol”. De unde se inspiră AUR?

Înainte de naţionalismul epocii Ceauşescu, România a experimentat un alt tip de naţionalism izvorât din provocările pe care noul stat, născut după Primul Război Mondial, le avea de surmontat. Teritorii vaste ajunse în subordinea guvernului de la Bucureşti avuseseră de secole elite conducătoare neromâneşti, care îşi cedau cu greu fostele poziţii dominate. În jurul noilor graniţe se aflau state care pierduseră teritorii către România (Ungaria, Bulgaria, Rusia/URSS) sau care experimentau forme de organizare politică ostile monarhiei constituţionale (Republica Sfaturilor din Ungaria, Republica bolşevică din URSS). În anumite provincii, impactul social, cultural şi economic al minorităţilor naţionale asupra majorităţii este semnificativ – populaţia evreiască în Moldova, cea maghiară în Transilvania – şi creează resentimente. Elitele politice, ieşite victorioase din război, gestionează greu noua ţară şi se scufundă într-o debandadă zgomotoasă, marcată de scandaluri interminabile şi de grave acuzaţii de corupţie care urcă până în preajma monarhului şi a camarilei cultivată de acesta. Mişcarea legionară, derivată din curentul antisemit al unor intelectuali moldoveni, devine la un moment dat o alternativă pentru o parte din cetăţenii României şi ca urmare a mesajului propus – promovarea unei etnocentrism ortodox bazat pe sacrificiul de sine dus la extrem în slujba poporului prezentat ca victim –, şi ca urmare a diferenţelor evidente dintre politicienii elitelor şi cei ai Mişcării legionare: „Sărăcia personală a lui Zelea Codreanu şi a adepţilor săi făcea impresie asupra multor oameni, chiar şi asupra politicienilor care, precum Iuliu Maniu, respingeau violenta comunitate a radicalilor antisemiţi (…) Oferta credibilă a unui rigorism moral a stat la temelia ascensiunii rapide a lui Codreanu. Mulţi oameni disperaţi îi atribuiau calităţile care le lipseau celor mai mulţi politicieni: credibilitatea şi verticalitatea. De aceea, i-au acceptat fanatismul”[24].

În faţa vorbăriei elitelor şi a disputelor pentru putere, Legiunea propunea „România serioasă, gravă, tăcută”[25]. Iar în faţa stagnării, propunea acţiunea. Chiar dacă această acţiune a însemnat violenţă împotriva cetăţenilor români din minorităţi naţionale, împotriva cetăţenilor români cu altă orientare politică, împotriva reprezentanţilor statului sau a unor vârfuri ale societăţii. Spre deosebire de naţionalismul-spectacol al epocii Ceauşescu, în fapt o poleială care trebuia să acopere cultul personalităţii şi conducerea totalitară a ţării, în epoca interbelică s-a dezvoltat un naţionalism al deznădejdii, scăpat din mâini de putere şi transformat într-un puternic instrument politic de o grupare alternativă a cărei imagine contrasta vizibil cu tot ce avea elita de oferit în acel moment.

În loc de concluzii

Este prea devreme să afirmăm că AUR şi-ar putea revendica o anume filiaţie şi din naţionalismul interbelic, nu doar din cel al epocii Ceauşescu, dar cu certitudine, liderii săi nu au acelaşi comportament cu zgomotoşii lor predecesori şi, spre deosebire de aceştia, nu par înclinaţi spre spectacol cu orice preţ. Nu sunt carismatici, nu au umor şi par a fi serioşi în abordările lor. Se poate constata şi o neobişnuită recurgere la violenţă fizică (deocamdată în doze mărunte), dar şi capacitatea de a o justifica în numele unor imperative superioare. Unul dintre liderii AUR, referindu-se la un politician cu care nu era de acord, a spus de la tribuna Parlamentului: „Dacă eram legionar ştiţi cum procedam, da? Aşa, doar cu cuvintele”[26].

Se impune, cu siguranță, o re-măsurare sociologică distinctă pentru a testa concluziile preliminare consemnate mai sus, mai ales că astfel de „citiri” ale discursului naționalist pot fi relevante pentru un public extins. Relevanța unui astfel de discurs în stimularea atitudinilor populiste este foarte important de notat, mai ales pe fondul unui context sociologic diferit.

Naţionalismul epocii Ceauşescu a fost un instrument al sistemului utilizat în consolidarea dominaţiei acestuia fie prin dezvoltarea unui sentiment de apartenenţă la patria socialistă, fie prin crearea din când în când a unor duşmani ai acesteia împotriva cărora poporul era chemat la luptă. Prin comparație, naţionalismul interbelic a fost folosit contra sistemului de grupări sau de persoane diverse fie cu scopul schimbării acestuia, fie în vederea obţinerii unor foloase personale. Primul a fost un produs prefabricat şi livrat astfel unei populaţii sătule de internaţionalismul comunist şi de proletcultism, al doilea a fost rezultatul frustrărilor acumulate de diverse straturi ale societăţii româneşti faţă de constrângerile momentului (în principal economice şi sociale) şi faţă de incapacitatea elitelor de a le oferi soluţii convenabile pentru a depăşi acele constrângeri.

Momentul actual cumulează atât din perspectiva clivajelor provocate de pandemie, cât şi din perspectiva costurilor sociale şi economice asociate acesteia, numeroase frustrări şi numeroase nemulţumiri orientate spre elite. Efectele cumulative ale constrângerilor multiple generate de pandemia de Covid-19, campania de vaccinare și, mai ales, de infodemia asociată acestora, sentimentul de frustrare produs de imaginea restricțiilor și influența explicațiilor alternative propuse din zonele de opoziție celor asumate de instituțiile publice trebuie să fie explorate suplimentar.

Măsurarea recentă a atitudinilor populiste nu ne face să credem că apariția AUR duce la o creștere semnificativă a acestora. Dar, chiar și înainte de AUR, nivelul atitudinilor populiste era în România la un nivel semnificativ mai mare decât în orice alt stat occidental. Prin urmare, orientarea acestor atitudini spre un tip de discurs ideologic de tipul celui propus de AUR este o dinamică semnificativă în sine – iar consolidarea acestui tip de discurs în România poate genera efecte mult mai ample din perspectiva stabilității sistemului democratic decât oricând până acum.

BIBLIOGRAFIE

DELETANT, D., România sub regimul comunist, Editura Fundaţia Academia Civică, Bucuresti, 2006.

DINU, C., “SONDAJ INSCOP: Criza politică a umflat AUR care are aproape opt procente peste USR/ PSD crește și el”, HotNews, 6 octombrie 2021.

GGRAMLICH, J.,  & Simmons, K, “5 key takeaways about populism and the political landscape in Western Europe”, Pew Research Center, 12 iulie 2018.

HERMET, G., Sociologia populismului, Artemis, Bucureşti, 2007.

INGLEHART, R., & Norris, P., “Trump and the Populist Authoritarian Parties: The Silent Revolution in Reverse”, Perspectives on Politics, 15(2), 2017, pp. 443-454, doi:10.1017/S1537592717000111.

INGLEHART, R., Cultural evolution. People’s Motivations are Changing, and Reshaping the World, Cambridge University Press, 2018.

MARINESCU, F., “Claudiu Târziu (AUR), derapaj grav la tribuna Parlamentului. «Dacă eram legionar, știți cum procedam, da? Așa, doar cu cuvintele» / Amenințări la adresa lui Alexandru Muraru: «O să dai socoteală pentru mizeriile pe care le verși în capul AUR»”, G4Media, 5 octombrie 2021.

MITCHELL, A., Simmons, K., Matsa, K. E., Silver, L., Shearer, E., Johnson, C., Walker, M., & Taylor, K, “In Western Europe, Public Attitudes Toward News Media More Divided by Populist Views Than Left-Right Ideology”, Pew Research Center, 14 mai 2018a.

MITCHELL, A., Simmons, K., Matsa, K. E., Silver, L., Shearer, E., Johnson, C., Walker, M., & Taylor, K, “Appendix C: How this study measures populism”, Pew Research Center, 14 mai 2018b.

MUDDE, C, “The Populist Zeitgeist”, Government and Opposition, 39(4), 2004, pp. 541-563, doi:10.1111/j.1477-7053.2004.00135.

MUDDE, C., „The Populist Radical Right: A Pathological Normalcy”, West European Politics, 33:6, 2010, pp. 1167-1186, DOI: 10.1080/01402382.2010.508901

MUDDE, C., & Kaltwasser, C.R, Populism. A Very Short Introduction, Oxford University Press, 2017.

MULLER, J.-W., What is Populism?, Penguin Random House, 2017.

MULLER, J.-W., Democracy Rules, Allen Lane, 2021.

NORRIS, P. “Political Activism: New Challenges, New Opportunities”, in The Oxford Handbook of Comparative Politics, C. Boix & S. Stokes (coord.), Oxford University Press, 2007, pp. 628-649.

NORRIS, P., Inglehart, R., Cultural backlash: Trump, Brexit, and the rise of authoritarian-populis, Cambridge University Press, 2019.

SCHMITT, O. J., Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea şi căderea Căpitanului, Humanitas, Bucureşti, 2017.

SULTĂNESCU, D., Teodorescu, B. Anti-System Parties in Romania after 1990. A Critical Analysis of the Discourse of New Parties in Romania, ACADEMOS Conference: „Quality of Democracy in the New Political Era”, Bucuresti, Romania, 2017.

TAGGART, P., Populism, Open University Press, Philadelphia, 2017.

TEODORESCU, B., Sultănescu, D., „Sistem și anti-sistem în discursul politic romanesc actual. Anti-system speech in the Romanian political discourse”, Polis, Volum VI, Nr. 1(19), Serie nouă, 2017, pp. 67-82.

VAN KESSEL, S., Castelein, R, “Shifting the blame. Populist politicians’ use of Twitter as a tool of opposition”, Journal of Contemporary European Research, 12 (2), 2016, pp. 594-614.

[1] Cas Mudde, „The Populist Radical Right: A Pathological Normalcy”, West European Politics, 33:6, 1167-1186, 2010, DOI: 10.1080/01402382.2010.508901, p. 1175.

[2] Jan-Werner Muller, What is Populism?, Penguin Random House, 2017, p. 10.

[3] Stijn van Kessel, Remco Castelein, „Shifting the blame. Populist politicians’ use of Twitter as a tool of opposition”, Journal of Contemporary European Research, 12 (2), 2016, p. 596.

[4] Pippa Norris, Ronald Inglehart, Cultural Backlash, Cambridge University Press, 2019, pp. 65-79.

[5] Pippa Norris, Ronald Inglehart, op. cit., p. 68.

[6] Cas Mudde, Cristobal Rovira Kaltwasser, Populism. A very short introduction, Oxford University Press, 2017, p. 6.

[7] Stijn van Kessel, Remco Castelein, op. cit., p. 596.

[8] Ronald Inglehart, Pippa Norris, “Trump and the Populist Authoritarian Parties: The Silent Revolution in Reverse”, in Perspectives on Politics, 15(2), 2017, doi:10.1017/S1537592717000111, p. 452.

[9] Jan-Werner Muller, Democracy Rules, Allen Lane, 2021, p. 7.

[10] Ibidem, What is Populism…, p. 21.

[11] Idem, op. cit., p. 9.

[12] Ronald F. Inglehart, Cultural Evolution, Cambridge University Press, 2018, p. 173.

[13] Cas Mudde, Cristobal Rovira Kaltwasser, op. cit., pp. 11-12.

[14] Amy Mitchell et al., “In Western Europe, Public Attitudes Toward News Media More Divided by Populist Views Than Left-Right Ideology”, Pew Research Center, 2018a, https://www.pewresearch.org/journalism/2018/05/14/in-western-europe-public-attitudes-toward-news-media-more-divided-by-populist-views-than-left-right-ideology/.

[15] Amy Mitchell et al., “Appendix C: How this study measures populism”, Pew Research Center, 2018b, https://www.pewresearch.org/journalism/2018/05/14/media-western-europe-how-this-study-measures-populism/.

[16] John Gramlich & Katie Simmons, “5 key takeaways about populism and the political landscape in Western Europe”, Pew Research Center, 2018, https://www.pewresearch.org/fact-tank/2018/07/12/5-key-takeaways-about-populism-and-the-political-landscape-in-western-europe/.

[17] Sursa: Mitchell et al., “Appendix C:…”, 2018, https://www.pewresearch.org/journalism/2018/05/14/media-western-europe-how-this-study-measures-populism/.

[18] Denis Deletant, România sub regimul comunist, Editura Fundaţia Academia Civică, București, 2006, p. 176.

[19] Cas Mudde, “The Populist Zeitgeist”, Government and Opposition, 39(4), 2004, doi:10.1111/j.1477-7053.2004.00135, pp. 541-563.

[20] Dan Sultanescu, Bogdan Teodorescu, Anti-System Parties in Romania after 1990. A Critical Analysis of the Discourse of New Parties in Romania, ACADEMOS Conference: „Quality of Democracy in the New Political Era”, București, Romania, 2017.

[21] Clarice Dinu, “SONDAJ INSCOP: Criza politică a umflat AUR care are aproape opt procente peste USR/ PSD crește și el”, HotNews, 2021, https://www.hotnews.ro/stiri-politic-25085621-sondaj-inscop-criza-politica-umflat-aur-care-aproape-opt-procente-peste-usr-psd-creste.htm.

[22] P. Taggart, Populism, Open University Press, Philadelphia, 2000, p. 101.

[23] G. Hermet, Sociologia populismului, Artemis, Bucureşti, 2007, p. 31.

[24] Oliver Jens Schmitt, Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea şi căderea Căpitanului, Humanitas, Bucureşti, 2017, p. 129.

[25] Ibidem, p. 145.

[26] F. Marinescu, „Claudiu Târziu (AUR), derapaj grav la tribuna Parlamentului. «Dacă eram legionar, știți cum procedam, da? Așa, doar cu cuvintele» / Amenințări la adresa lui Alexandru Muraru: «O să dai socoteală pentru mizeriile pe care le verși în capul AUR»”. G4Media, 2021, https://www.g4media.ro/claudiu-tarziu-aur-derapaj-grav-la-tribuna-parlamentului-daca-eram-legionar-stiti-cum-procedam-da-asa-doar-cu-cuvintele-amenintari-la-adresa-lui-alexandru-muraru.html