Coordonat de Victor SĂMĂRTINEAN
Volum X, Nr. 4 (38), Serie nouă, septembrie-noiembrie 2022
De la restructurarea URSS la independența RSSM (1985-1991)
[From the restructuring of the USSR to the independence of the SSRM (1985-1991)]
Sergiu MUSTEAȚĂ
Abstract: The transition of Moldavia from a Soviet Socialist Republic to an independent and democratic nation was a process that spanned (roughly) from 1985 to 1991. In this paper the author presents the relations between the reforms undertook by Mikhail Gorbachev (”Glasnost” and ”Perestroika”) and the emergence of a political opposition from within the Moldavian civil society against the Communist Party that ruled this peripheral Soviet Republic. More than this, the paper presents the relations between the main political opposer of the communists (gathered in different civil organizations) and the leadership of the Soviet Moldavia. The events that facilitated the dissolution of the Soviet Union are also mentioned and analyzed at a local and broader level, from the relation of Moldavia with the main Soviet Nations (Russia, Belarus, Ukraine), to the political and diplomatic bounds that are made during the year 1991 with Romania.
Keywords: communism, transition, Gorbachev, the Soviet Socialist Republic of Moldavia, democracy.
De la restructurare la mișcarea de emancipare națională[1]
După Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) din aprilie 1985 şi Congresul al XXVII-lea (februarie-martie 1986) al PCUS, s-au schimbat concepţiile de dezvoltare internă şi de politică externă ale URSS, care au avut un impact larg asupra republicilor unionale. Perioada cuprinsă între 1985 şi 1989 este considerată începutul mişcării democratice din RSS Moldovenească, care a fost posibilă graţie politicii promovate de Mihail Gorbaciov, secretarul general al PCUS, ulterior preşedintele URSS – accelerare (uskorenie), restructurare (perestroika), transparență şi libertatea cuvântului (glasnost)[2]. În anii 1989-1991, URSS a fost cuprinsă de o criză politică profundă, impulsionată în mare parte de mişcările de emancipare naţională din republicile unionale. Majoritatea republicilor sovietice au optat pentru suveranitatea lor, iar ţările baltice, din start, şi-au revendicat dreptul lor la independenţă.
Anul 1988 a fost un an în care efectele restructurării s-au simțit și la Chișinău. Chiar la începutul anului 1988 la Plenara a VII-a a CC a PCM s-au discutat necesitatea introducerii unor reforme politice și economice, care s-au reflectat mai clar în tezele din luna noiembrie 1988 „Să afirmăm restructurarea prin fapte concrete”[3]. Aceste teze au fost elaborate în stilul ideologiei comuniste și au fost criticate chiar de către unii comuniști. În paralel cu frământările din interiorul partidului comunist se mobilizează societatea civilă, care încearcă să susțină inițiativele lui M. Gobaciov. Astfel, la 3 iunie 1988, la Chișinău, a fost constituită Mişcarea Democratică pentru Susţinerea Restructurării (MDSR), în fruntea căreia se afla intelectualitatea. Din programul MDSR aprobat la 24 august 1988 reiese că această mișcare susținea democratizarea societății prin introducerea mai multor libertăți, cum ar fi trecerea RSS Moldovenești la autogestiune, introducerea cetățeniei RSSM, ameliorarea condițiilor de dezvoltare a culturii moldovenești, reitroducerea funcțiilor sociale ale limbii moldovenești etc.[4]
Un rol important în promovarea ideilor democratice şi de renaştere naţională l-a avut Cenaclul literar-muzical „Alexei Mateevici”, condus de Anatol Şalaru. Una dintre primele şedinţe ale Cenaclului a avut loc la 15 ianuarie 1988, în preajma bustului lui Mihai Eminescu de pe Aleea Clasicilor din parcul Pușkin din Chişinău (astăzi Grădina publică „Ștefan cel Mare”). De la bun început cenaclul a adunat sute și apoi mii de cetățeni schimbându-și locul întrunirlor la Teatrul Verde de la lacul comsomolist. Pe parcursul anului 1989 au fost organizate numeroase întruniri publice (mitinguri, demonstraţii), care au stimulat trezirea conştiinţei naţionale a cetăţenilor din RSSM. Astfel, din notele informative ale secției ideologice a CC al PCM privind ședințele cenaclului „A. Mateevici” constatăm că la întrunirea de pe 19 februarie 1989 s-au adunat cca. 11-12 mii de participanți[5]. Un rol important în acest proces de renaștere națională l-a jucat articolul semnat de Valentin Mândâcanu, Ecologia spiritului prin care critică politica lingvistică promovată de PC în RSSM și lansează discuția asupra concepției limbii române[6].
Treptat Mişcarea Democratică pentru Susţinerea Restructurării și Cenaclul literar-muzical „Alexei Mateevici”, după exemplul republiclor baltice, și-au unit eforturile creând la 20 mai 1989 Frontul Popular din Moldova (FPM). Deși programul FPM anunța o mișcare cu opțiuni politice în opoziție față de PCM, printre liderii FPM erau un șir de membri ai Partidului Comuniștilor din Moldova, inclusiv Ion Hadârcă, președintele FPM[7]. În același an, la 18 iunie, este fondată și Asociația Istoricilor din Republica Moldova (AIRM), iar președinte este ales profesorul Alexandru Moșanu, care va deveni mai târziu președintele parlamentului. Istoricii de rând cu scriitorii și alte categorii de intelectuali au jucat un rol important în mișcarea de emancipare națională.
În martie 1989 au avut loc alegerile parțial libere în Sovietul Suprem al URSS, la care au participat, pentru prima dată în istoria RSSM și alți candidați decât membrii PCUS. În 10 din cele 16 circumscripții electorale din RSSM au învins reprezentanții MDSR și Cenaclului „A. Mateevici” – Petru Buburuz, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Eugen Doga, Ion Druță, Anton Grăjdieru, Ion Hadârcă, Leonida Lari, Dumitru Matcovschi și Grigore Vieru. Pierderea candidaților PCM în fața reprezentanților grupurilor neformale, a însemnat o lovitură dură pentru partidul comunist. Ideea renunţării la monopolul PC asupra puterii fusese lansată la Moscova de către Andrei Saharov în mai 1989, la Congresul Deputaţilor Poporului din URSS. M. Gorbaciov, în cadrul Plenarei CC al PCUS din 5-7 februarie 1990, a propus revizuirea articolului 6 din Constituţia URSS (1977), care declara rolul conducător al PCUS. Propunerea de revizuire a art. 6 a fost ratificată la 14 martie 1990, la Congresul al III-lea Extraordinar al Deputaţilor Poporului din URSS. În noua redacţie, articolul 6 al Constituţiei URSS avea următorul conţinut: „Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, alte partide politice, precum şi organizaţiile sindicale, de tineret, alte organizaţii obşteşti şi mişcări de masă participă la elaborarea politicii statului sovietic, în administrarea treburilor de stat şi obşteşti prin intermediul reprezentanţilor lor în Sovietele de Deputaţi ai Poporului”. După modificarea articolului 6 din Constituţia URSS, rolul PCUS a fost în continuă scădere. Renunţarea la monopolul politic al Partidului Comunist (PC) a facilitat democratizarea societăţii moldoveneşti. La Chişinău, Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM, aprobă un decret special privind „Cu privire la modul provizoriu de înregistrare a formațiunilor obștești ale cetățenilor în RSSM”. Astfel, în contextul apropierii datei alegerilor în Sovietul Suprem al RSSM, guvernul de la Chișinău a fost nevoit să înregistreze, la 26 octombrie 1989, primele patru organizaţii neformale și formațiuni obștești: Frontul Popular din Moldova (lider I. Hadârcă), Mişcarea Unitate-Edinstvo (A. Liseţki), Gagauz Halkî (S. Bulgac) şi Asociaţia Cultural-Socială a Bulgarilor „Vozrojdenie” (I. Zabunov). Primul partid politic înregistrat oficial în Republica Moldova a fost Partidul Social Democrat, creat la 13 mai 1990, care avea iniţial trei copreşedinţi: Alexandru Coşelev, Oazu Nantoi şi Ion Negură[8].
În anii 1989-1991 au avut loc, la Chişinău, mai multe acţiuni stradale, care s-au încheiat cu arestări şi ciocniri cu forţele de ordine. În acest context, menţionăm câteva din ele:
– la 12 martie 1989, la un miting de protest, pentru prima dată a fost ridicat din mulţime tricolorul. Cei mai activi manifestanţi au fost arestaţi. La 31 mai 1989 un grup de cetăţeni au declarat grevă a foamei, în faţa monumentului lui Ştefan cel Mare, în semn de protest împotriva deţinerii persoanelor arestate la demonstraţia din 12 martie 1989;
– la 28 iunie 1989, pentru prima dată a fost organizat la Chişinău un miting de protest împotriva ocupării Basarabiei de către URSS. Simpatizanţii Frontului Popular din Moldova (FPM) au împiedicat desfășurarea mitingului consacrat „eliberării Basarabiei de sub jugul moşieresc român şi reunirea ei cu patria sovietică”, organizat în mod tradiţional de autorităţile comuniste. Biroul CC al PCM a condamnat acţiunile FPM, considerându-le dăunătoare din punct de vedere politic;
– la 27 august 1989 a avut loc la Chișinău prima Mare Adunare Națională la care au participat circa 500 mii de oameni din majoritatea raioanelor republicii. Prin documentul final al adunării se cerea decalararae suveranității RSSM, oficializarea limbii moldovenești, trecerea la alfabetul latin, revenirea la tricolor și simbolurile naționale. În rezultatul activității unei comisii de stat, dar și a presiunii mișcării naționale, la 31 august 1989, Sovietul Suprem al RSSM adoptă legea cu privire la statutul limbii moldovenești ca limbă de stat. Dezbaterile în jurul acestei legi au provocat minoritățile etnice conlocuitoare, care s-au antrenat întroo serie de greve prin care se împotriveau acordării limbii moldovenști statutului de limba de stat și trecerii la alfabetul latin. În toamna anului 1989 numărul greviștilor, în special din stânga Nistrului, ajunge la circa 200 mii. La începutul lunii septembrie 1989 RSSM a fost vizitată de membrii unei comisii speciale a Sovietului Suprem al URSS care s-a pronunțat pe marginea politicii lingivistice de la noi, acceptând ideea revenirii la alfabetul latin, dar accentuând și necesitatea păstrării privilegiilor vorbitorilor de limbă rusă[9];
– în timp ce autoritățile republicilor baltice, a Georgiei, a Armeniei au renunţat la parada militară de la 7 noiembrie 1989, autorităţile de la Chişinău au decis desfășurarea ei. Dar, în dimineaţa zile de 7 noiembrie 1989, un grup de cca 100 de persoane au ieşit cu lumânări în faţa tancurilor sovietice pregătite pentru parada militară. Când coloana Frontului Popular din Moldova a ajuns în Piața Victoriei, conducerea PCM a părăsit tribuna centrală şi astfel parada militară de la Chişinău a fost compromisă[10];
– câţiva tineri care protestau în faţa Ministerului de Interne împotriva acţiunilor miliţiei la 7 noiembrie 1989 au fost arestaţi. Aceasta a provocat adunarea spontană a oamenilor în faţa Ministerului. Protestatarii scandau „Arestaţii – eliberaţi!”. Au fost şi ei atacaţi şi loviţi cu bastoanele de către miliţieni. Către orele 18.00, în faţa Ministerului de Interne se adunaseră peste 1000 de persoane, fiind blocată circulația pe strada centrală. Din clădirea Ministerului au ieşit 200-300 de miliţieni, care au atacat mulţimea. Un grup de deputaţi au venit la sediul Ministerului de Interne și i-au propus lui V. Voronin, ministrul de Interne, să ordone retragerea milițienilor. Sub presiunea străzii, au fost eliberaţi arestaţii. În timp ce coloana de protestatari se îndrepta spre Piaţa Victoriei, din clădirea Ministerului de Interne a început să se tragă cu gloanţe oarbe şi s-au auzit rafale de pistol-automat, care au provocat mulţimea la acţiuni violente. Protestatarii au început a arunca cu pietre în clădirea Ministerului de Interne. Către orele 23.00, în Piaţa Victoriei se adunaseră deja 5000-6000 de persoane, care cereau demisia lui S. Grosu, V. Pşenicinikov, I. Kalin, V. Semionov;
– după evenimentele din 7 şi 10 noiembrie 1989, s-a încercat acuzarea şi dizolvarea FPM, dar autorităţile nu au îndrăznit să aplice acest scenariu. La conferinţa de presă din 12 noiembrie 1989 de la Ministerul de Interne s-a aflat că în noaptea de 10 noiembrie, pe Aeroportul din Chişinău au aterizat 10 avioane militare, având la bord peste 2000 de militari ai trupelor speciale ale Ministerului de Interne al URSS, comandant fiind general-locotenentul Vladimir Dubenjuk, care a declarat că a venit la Chişinău la chemarea conducerii republicii.
Deşi spiritele erau încinse şi în Moldova, totuşi la Chişinău, atât oamenii de rând, cât şi elitele politice au procedat cu o doza mai mare de prudenţă. Între 1989 şi 1990 mişcarea de renaştere naţională era în continuă creştere şi avea impact asupra societăţii şi a clasei politice de la Chişinău. Petru Lucinschi, consideră că „la începutul anului 1990 situația la Chișinău s-a agravat și în urma evenimentelor care au avut loc în România. Revoluția din decembrie 1989 repede trece Prutul și spiritul anticomunist vine și la noi. În această nouă conjunctură podurile de flori nu numai că le-am permis, dar chiar am făcut tot posibilul ca oamenii de pe ambele maluri ale Prutului să se întâlnească nestingherit”[11]. P. Lucinschi are dreptate că în primăvara anului 1990 mișcarea de emanicpare națională a fost încurajată de lichidarea regimului comunist din România, însă el nu spune adevărul până la capăt. Decizia a organiza podurile de flori a fost luată la Moscova nu doar pentru a se rentâlni românii de pe ambele maluri ale Purtului, dar mai mult pentru a scădea din tensiunea acesti mișcări.
Alegerea democratică, în două tururi, în anul 1990, a primului parlament (Sovietul Suprem) al RSS Moldoveneşti a marcat evoluţia mişcării de renaştere şi eliberare naţională[12]. O pătrime din membrii noului parlament erau reprezentanți ai FPM. Evenimentele social-politice din 1990 au condus la crearea organelor puterii (Parlament, Guvern etc.), a Radioteleviziunii Naţionale şi a Agenţiei Naţionale de Ştiri „Moldpress” şi au finalizat cu declararea suveranităţii (23 iunie 1990) şi a independenţei Republicii Moldova (27 august 1991). Pe 25 mai 1990 are loc numirea lui Mircea Druc în fruntea Guvernului, care deși a guvernat o perioadă scurtă de timp, a condus primul guvern al RSSM ales pe cale democratică. Astfel, în anul 1990, la Chişinău s-au produs mai multe evenimente semnificative: alegerile libere în Sovietul Suprem al RSSM, adoptarea drapelului şi stemei de stat, modificarea denumirii republicii din RSS Moldovenească în RSS Moldova, crearea comisiei de elaborare a Constituţiei, Declaraţia de suveranitate din 23 iunie 1990, alegerea preşedintelui RSS Moldova (3.09.1990) etc. Pe de o parte, observăm un proces de democratizare a societăţii moldoveneşti, revenirea la valorile naţionale, iar pe de altă parte, Moscova a stimulat separatismul în Moldova, care a condus la formarea Republicii Sovietice Socialiste Găgăuzia şi a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti Nistrene[13]. La rugămintea autorităţilor de la Chişinău de a se lua măsuri în privinţa mişcărilor separatiste, M. Gorbaciov, preşedintele URSS, semnează la 22 decembrie 1990 un decret care garanta integritatea RSSM (doar) în cadrul URSS. Acest fapt a fost mai degrabă o avertizare la adresa mişcării de renaştere naţională, decât o intenţie de a asigura liniştea şi integritatea RSS Moldova.
Declarația de suveranitate, aprobată pe 23 iunie 1990, stipulează clar că suverantitatea RSS Moldova este unică și este o condiție necesară a existenței statalității. Cele treispreze puncte ale declarației trasează clar perspectiva dezvoltării statului suveran, unitar și indivizibil. La fel, declarația cetățeniei RSS Moldova și va da un impuls procesului de elaborarea a unei noi constituții. Pe lângă declararea statului de drept, a separării puterii în legislativă, executivă și judecătorească, RSS Moldova se declară subiect egal al relațiilor internaționale și declară o zonă demilitarizată.[14] Deși, Declarația de suveranitate anunța un șir de criterii de dezvoltare durabilă a RSS Moldova, multe din aceste puncte rămân a fi parțial realizate până în prezent.
De la suveranitate la independență
Anul 1991 este, incontestabil, anul schimbării pentru spaţiul sovietic, deoarece transformările demarate în anii ’80 s-au soldat cu dezagregarea URSS şi apariţia unor noi state independente. Anul 1991, cu siguranţă, poate fi considerat o continuare a ceea ce a fost 1989 pentru Europa Centrală şi de Est, care a schimbat milioane de destine. Chiar dacă nu a existat iniţial un proiect al reconstrucţiei, evenimentele din 1989-1991 au pus bazele societăţilor democratice contemporane, înlocuind regimurile totalitar comuniste cu cele democratice. Dacă anul 1989 este considerat annus mirabilis sau naufragiul utopiei, atunci anul 1991 este începutul recesiunii mondiale[15].
Pe parcursul anilor 1990-1991 conducerea unională încerca insistent să găsească soluţii capabile să împiedice destrămarea URSS. Începutul anului 1991 a fost dramatic pentru republicile baltice, unde s-au confruntat direct dorinţa de libertate, democraţie şi independenţă a populaţiei băştinaşe cu autoritarismul sovietic, care dorea menţinerea URSS. La 10 ianuarie 1991, M. Gorbaciov a adresat o notă ultimativă Sovietului Suprem al Lituaniei, prin care cerea „restaurarea constituţiei sovietice în ţară şi revocarea legilor considerate neconstituţionale de autorităţile unionale”[16]. În urma confruntărilor de stradă dintre forţele de ordine şi populaţia civilă la Vilnius, în zilele de 11-13 ianuarie au fost ucişi 14 oameni şi au fost răniţi peste 600. Câteva zile mai târziu, forţele speciale au omorât 4 persoane din rândul protestatarilor la Riga. Marea Britanie a fost una dintre primele puteri din Vest care au dezaprobat acţiunile militare la Vilnius şi Riga, susţinând „reformele, şi nu represiile” şi condamnând conducerea URSS pentru tentativa de camuflare a evenimentelor din Lituania. În RSSM, forţele democratice iau atitudine şi la 13 ianuarie 1991, la Chişinău are loc mitingul Alianţei Naţionale pentru Independenţă „16 Decembrie”, la care a fost condamnată agresiunea sovietică împotriva Lituaniei[17]. Protestele din republicile baltice au condus la ieşirea lor din componenţa URSS: independenţa Lituaniei a fost declarată la 11 martie 1990, independenţa Letoniei şi a Estoniei – la 3 martie 1991. Spre deosebire de Lituania, Letonia sau Georgia, RSS Moldova a fost ocolită de confruntări soldate cu victime. La 4 februarie 1991, Petru Lucinschi este nevoit să demisioneze din funcţia de prim-secretar al CC al PCM, fiind substituit de Grigore Eremei[18].
Congresul al IV-lea al Deputaţilor Poporului din URSS (Moscova, decembrie 1990) a decis organizarea la 17 martie 1991 a unui referendum unional privind menţinerea URSS și semnarea ulterioară a unui Tratat unional[19]. RSS Moldova, împreună cu alte cinci republici (Estonia, Letonia, Lituania, Georgia şi Armenia), în ciuda presiunilor exercitate de organele centrale de stat, nu a participat la acest scrutin, dar raioanele din stânga Nistrului, precum şi unele instituţii de pe malul drept au participat. În celelalte republici, prezenţa la vot a fost de cca 80%, din care 76% au votat pentru menţinerea URSS[20]. Rezultatele obţinute ofereau autorităţilor sovietice un suport legal în favoarea integrităţii URSS, dar acestea nu au putut opri procesele de afirmare a suveranităţii şi tendinţele de independenţă din republicile unionale. O dovadă în acest sens a fost şi puciul din august 1991, care, în pofida intenţiei de a opri dezintegrarea, a grăbit colapsul URSS.
În contextul schimbărilor din statele baltice şi al mişcărilor din interiorul Moldovei, Frontul Popular din Moldova cere Parlamentului[21], în cadrul mitingului din 10 mai 1991, adoptarea declaraţiei de independenţă, a legilor despre cetăţenie, privatizare, Banca Naţională, partide, presă, introducerea valutei naţionale şi naţionalizarea averii PCM, adoptarea Codului funciar. Realizarea imediată a acestor solicitări a fost amânată din cauza mai multor factori, printre care discuţiile privind demisia prim-ministrului Mircea Druc. Fracţiunea parlamentară a Frontului Popular din Moldova a înmânat la 21 mai 1991 un protest semnat de 70 de deputaţi, prin care era dezaprobat modul de confirmare a componenţei Guvernului, propusă de preşedintele Mircea Snegur[22]. Acesta, la rândul lui, a învinuit FPM de destabilizarea situaţiei social-politice din republică. În semn de protest, fracţiunea Frontului Popular a părăsit şedinţa în plen şi a declarat că va reveni în sala de şedinţe numai după ce preşedintele Snegur va propune Parlamentului Declaraţia de independenţă. Deputaţii membri ai FPM, intonând imnul „Deşteaptă-te, române!”, s-au îndreptat spre Piaţa Marii Adunări Naţionale, unde au avut loc incidente între manifestanţi şi poliţişti. La 22 mai 1991, în Sovietul Suprem al RSS Moldova au avut loc discuţii privind demiterea Guvernului Druc. Ele au început cu declaraţia preşedintelui Mircea Snegur referitor la evenimentele din 21 mai 1991. Preşedintele Snegur a supus unui atac vehement fracţiunea parlamentară a Frontului Popular din Moldova, scriitorii, mişcările şi organizaţiile democratice, acuzându-i de provocarea evenimentelor din 21 mai. Snegur a cerut Parlamentului să adopte de urgenţă legea despre alegerea preşedintelui Republicii Sovietice Socialiste Moldova de către întreaga populaţie a ţării[23]. Sovietul Suprem a adoptat un proiect de lege prin care statutul prim-ministrului a fost egalat cu statutul unui membru de rând al guvernului (ministru, director general de departament), iar pentru destituirea prim-ministrului era suficient un minimum de 50% din voturi plus unul. Din 218 voturi valabile, 207 au fost pentru demiterea prim-ministrului Mircea Druc şi doar 11 contra. Fracţiunea FPM a înaintat preşedintelui Sovietului Suprem un protest, semnat de 60 de deputaţi. Au avut loc ciocniri între forţele de poliţie şi populaţia civilă lângă sediul Sovietului Suprem. Situaţia de conflict din Sovietul Suprem a continuat în ziua următoare, când fracţiunea agrarienilor a propus un proiect de declaraţie de independenţă a republicii, iar fracţiunea FPM a dat citire notei de protest în legătură cu înlăturarea anticonstituţională a prim-ministrului M. Druc[24]. Poziţiile FPM au fost criticate de un şir de lideri de opinie din Moldova, care au constituit, la 13 iulie 1991, Forumul Democratic din Moldova (FDM), ca alternativă a PCM şi a FPM. Fondatorii FDM au venit cu iniţiativa reconcilierii societăţii şi a renunţării la confruntarea etnică[25].
După un şir de dezbateri, la finele lunii mai 1991, în funcţia de prim-ministru este desemnat Valeriu Muravschi (28 mai 1991 – 1 iulie 1992). Noul guvern, pe lângă disensiunile politice, avea să se confrunte şi cu calamități naturale, căci la începutul lunii iulie au fost inundate cca 90 de localităţi. Tot la începutul lunii iulie 1991, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat un şir de acte normative destinate să contribuie la afirmarea statalităţii moldoveneşti. Printre acestea se numără Legea cu privire la privatizare, care, pe de o parte, a creat noi posibilităţi, iar pe de altă parte, i-a dezamăgit pe marea majoritate a cetăţenilor, deoarece nu şi-au putut recupera proprietăţile naţionalizate de autorităţile sovietice; Legea cu privire la cetăţenie, prin care cetăţenia Republicii Moldova se acorda tuturor persoanelor care locuiau pe teritoriul Republicii Moldova până la data de 23 iunie 1990 (această lege este considerată una dintre cele mai flexibile în ce priveşte acordarea cetăţeniei unui stat, în special în comparaţie cu statele baltice, unde au fost stabilite un şir de rigori pentru obţinerea acestui drept) etc.
Către mijlocul anului 1991, ponderea URSS pe plan extern scăzuse semnificativ. La 1 iulie 1991 are loc dizolvarea Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. Ungaria, Polonia şi Cehoslovacia au convenit cu URSS asupra retragerii trupelor sovietice de pe teritoriile lor. Din acel moment, un şir de state est-europene şi-au declarat intenţiile de integrare în structurile NATO.
În situaţia creată, RSS Moldova începe să se manifeste treptat ca o entitate politică autonomă atât pe plan naţional, cât și internaţional[26]. M. Snegur efectuează, între 11 şi 17 februarie 1991, prima sa vizită oficială în calitate de preşedinte al republicii la Bucureşti. Vizita în România s-a realizat în contextul specificului mişcării de eliberare naţională, precum şi a intenţiilor de stabilire a relaţiilor culturale, academice şi politice cu România, care au fost restricţionate şi controlate de autorităţile sovietice în anii 1944-1991. O lună mai târziu, la 25 martie 1991, Adrian Năstase, ministrul român de Externe, şi Nicolae Ţâu, ministrul moldovean de Externe, au semnat Protocolul privind colaborarea dintre Ministerul Relaţiilor Externe al RSSM şi Ministerul Afacerilor Externe al României – primul document semnat împreună de miniştrii celor două ţări[27]. Pe parcursul anului 1991 au urmat şi alte întâlniri importante între Chişinău şi Bucureşti, cum ar fi o nouă întâlnire a preşedinţilor M. Snegur şi I. Iliescu la Bucureşti, vizita la Chişinău a prim-ministrului României, Petre Roman etc. Totodată, au fost semnate un şir de acte privind cooperarea în diferite domenii, în primul rând cultural şi educaţional. Astfel, în luna iulie 1991, 170 de profesori de liceu din Republica Moldova au mers într-o vizită de două săptămâni în România, iar în toamnă a plecat la studii în România un nou grup de studenţi[28].
La 27 martie 1991, pentru prima dată după anul 1944, la Chişinău s-a serbat Unirea din 1918 a Basarabiei cu România. Deşi problema reunificării Basarabiei cu România era pe larg discutată în public, liderii politici de atunci – I. Iliescu, M. Snegur, P. Lucinschi, P. Roman – susţin că nu au discutat acest subiect la întâlnirile lor oficiale[29]. Populaţia rusofonă din Republica Moldova, inclusiv minoritatea găgăuză, a reacţionat în mod ostil la aceste schimbări. Discursul proromân (subiecte privind limba, istoria) a devenit o sperietoare pentru populaţia rusofonă, în special din regiunile separatiste (Găgăuzia şi Transnistria). Spre exemplu, după aprobarea tricolorului şi stemei de stat de către Parlamentul RM, deputaţii din partea stângă a Nistrului au refuzat să mai participe la şedinţele forului legislativ de la Chişinău[30].
În aceeaşi ordine de idei, la 24 iunie 1991, Parlamentul României a declarat nul Pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, iar trei zile mai târziu, cu prilejul comemorării a 51 de ani de la anexarea Basarabiei de către URSS, doi membri ai Comitetului de politică externă al Senatului SUA, senatorii republicani Jesse Helms (Carolina de Nord) şi Larry Prester (Dacota de Sud), au prezentat Senatului american un proiect de rezoluţie în favoarea autodeterminării şi reunificării Basarabiei şi Nordului Bucovinei cu România.
În perioada 26-28 iunie 1991, la Chişinău a avut loc, sub egida Parlamentului Republicii Moldova, Conferinţa Internaţională „Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele sale pentru Basarabia”[31]. Unul dintre raportorii de bază a fost prof. A. Moşanu, preşedintele Parlamentului RM, care a prezentat raportul „Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele sale pentru Basarabia”[32]. La finalul conferinţei participanţii din 16 state au adoptat Declaraţia de la Chişinău din 28 iunie 1991, prin care s-a condamnat Pactul Molotov-Ribbentrop ca unul ilegal şi îndreptat împotriva umanităţii. În Declaraţia de la Chişinău acţiunile sovietice sunt calificate drept act de agresiune în urma căruia Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa au fost „anexate de către Uniunea Sovietică”. Participanţii la conferinţă au afirmat că „Pactul şi Protocolul său adiţional secret sunt nule ab initio, iar consecinţele lor trebuie eliminate”. Ei s-au pronunţat în favoarea unor „soluţii politice care să conducă la eliminarea actelor de injustiţie şi abuz comise prin recurgerea la forţă, dictat şi anexiuni atât în perioada premergătoare, cât şi în timpul desfăşurării celui de-al II-lea război mondial, în deplin consens cu principiile Actului final de la Helsinki şi ale Cartei de la Paris pentru o nouă Europă”[33]. Subiectele dezbătute la conferinţă şi declaraţia finală au avut un ecou larg în societate, însă ele nu erau pe placul tuturor. De aceea, prima încercare de a transmite la Televiziune, în seara zilei de 26 iunie, lucrările conferinţei a fost cu surprize. Regizorii au constatat că lipseşte sunetul de pe înregistrările video. Problema a fost rezolvată prin ajustarea înregistrărilor video şi a celor audio de la Radio şi, astfel, transmisiunea a avut loc[34]. Straniu este şi faptul că lucrările conferinţei, deşi au fost adunate, nu au văzut lumina tiparului până în prezent. Totodată, observăm că Declaraţia Conferinţei Internaţionale de la Chişinău a fost reflectată şi în Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova din 27 august 1991.
În perioada 18-21 august 1991, la Moscova are loc o tentativă de lovitură de stat, organizată de un grup conservator cu intenţia de a împiedica destrămarea URSS, sau aşa-numitul puci anti-Gorbaciov. La 18 august 1991, G. Ianaev, vicepreşedintele URSS, a semnat un decret prin care îşi asuma exercitarea atribuţiilor de preşedinte al URSS începând cu 19 august 1991:
În legătură cu faptul că Mihail Sergheevici Gorbaciov, din motive de sănătate, nu-şi poate exercita funcţiile de preşedinte al URSS, am preluat, în baza articolului 127 (7) al Constituţiei URSS, exercitarea obligaţiilor de Preşedinte al URSS începând cu ziua de 19 august 1991[35].
În aceeaşi zi, conducerea sovietică, în persoana lui G. Janaev, V. Pavlov şi O. Baklanov, declară stare de urgenţă în URSS şi creează Comitetul de Stat pentru Starea de Urgenţă (CSSU al URSS):
- În conformitate cu articolul 127 (7) al Constituţiei URSS şi cu articolul 2 al Legii URSS „Cu privire la statutul juridic al stării de urgenţă” şi satisfăcând cerinţele largi ale populaţiei cu privire la necesitatea adoptării celor mai hotărâte măsuri de preîntâmpinare a alunecării societăţii spre o catastrofă naţională, de asigurare a legalităţii şi ordinii, se instituie starea de urgenţă în unele localităţi ale URSS pe un termen de şase luni, începând cu ora 4 (ora Moscovei) a zilei de 19 august 1991.
- Constituţia URSS şi legile URSS au o supremaţie necondiţionată pe întreg teritoriul URSS.
- În scopul administrării şi efectuării eficiente a statutului stării de urgenţă, se instituie Comitetul de Stat pentru Starea de Urgenţă în URSS (CSSU al URSS), în următoarea componenţă: O. D. Baklanov – prim-vicepreşedinte al Consiliului de Apărare al URSS, V. A. Krucikov – preşedinte al Comitetului pentru Securitatea Statului al URSS, V. S. Pavlov – prim-ministru al URSS, B. K. Pugo – ministru al Afacerilor Interne al URSS, V. A. Starodubţev – preşedinte al Uniunii Ţăranilor al URSS, A. I. Tizeakov – preşedinte al Asociaţiei Întreprinderilor de Stat şi Obiectivelor din Industrie, Construcţii, Transporturi şi Telecomunicaţii ale URSS, D. T. Iazov – ministru al Apărării al URSS, G. I. Ianaev – preşedinte al URSS.
- Hotărârile CSSU al URSS sunt obligatorii pentru executarea necondiţionată de către toate organele puterii şi ale administraţiei, de către persoanele oficiale şi cetăţenii de pe întreg teritoriul URSS”[36].
La Chişinău atmosfera a fost una plină de nelinişte, însă relativ stabilă, conducerea republicii reuşind să menţină situaţia sub control. La 20 august 1991, Televiziunea şi Casa Radioului de la Chişinău au fost luate sub pază de oamenii care optau pentru democraţie, iar preşedintele Republicii Moldova a emis Decretul cu privire la crearea Consiliului Suprem de Securitate al Republicii Moldova. Conducerea de la Chişinău a condamnat lovitura de stat de la Moscova şi a solicitat tuturor statelor şi popoarelor lumii să adopte o poziţie drastică faţă de comitetul pucist anticonstituţional[37].
La 21 august 1991 a fost adoptată Declaraţia Parlamentului Republicii Moldova prin care se condamnau acţiunile de la Moscova, lovitura de stat fiind calificată „drept o gravă crimă de stat îndreptată împotriva suveranităţii republicilor, care poate aduce popoarelor prejudicii enorme”. Prin această Declaraţie, organul legislativ îi îndemna pe soldaţii şi ofiţerii Armatei Sovietice să nu ia parte la acţiuni ce contravin normelor constituţionale şi să nu uite de necesitatea respectării drepturilor omului şi a organelor legitime ale puterii de stat locale, iar cetăţenii Republicii Moldova erau chemaţi să respingă calea violenţei şi a dictatului, iar în caz de uzurpare a puterii de stat, să manifeste nesupunere civică[38]. Totodată, la 21 august 1991 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Hotărârea cu privire la situaţia din Republica Moldova în legătură cu lovitura de stat din URSS, prin care se declara că M. Gorbaciov a fost înlăturat nelegitim din funcţia de preşedinte al URSS de către un grup de aventurieri politici de orientare reacţionară şi se aproba Declaraţia Parlamentului Republicii Moldova privind situaţia din URSS. La fel, se propune deputaţilor poporului ai URSS din partea Moldovei ca la apropiată sesiune a Sovietului Suprem al URSS să ceară demisia lui A. I. Lukianov, preşedinte al Sovietului Suprem al URSS, pentru poziţia şi rolul lui în evenimentele de la 18-19 august 1991. În hotărâre se cere organelor republicane şi locale să se conducă în activitatea lor cu stricteţe de legislaţia republicii, iar Comitetul pentru Securitatea Statului, Ministerul de Interne şi Procuratura Republicii Moldova, de comun acord cu organele autoconducerii locale, să stabilească persoanele care au executat deciziile ilegale ale Comitetului de Stat pentru Starea Excepţională în URSS sau au contribuit la îndeplinirea lor şi să le tragă la răspundere conform legii[39].
La 22 august 1991, M. Gorbaciov revine la Moscova, după trei zile de arest petrecute la reşedinţa din Crimeea, iar la 25 august demisionează din funcţia de secretar general al PCUS, ceea ce a însemnat căderea puterii partidului unic în URSS. La 23 august 1991, Prezidiul Parlamentului Republicii Moldova aprobă Hotărârea cu privire la Partidul Comunist din Moldova, prin care „se interzice activitatea Partidului Comunist din Moldova pe întreg teritoriul republicii şi se naţionalizează întreaga avere a PCM”[40]. În aceeaşi zi, M. Snegur, preşedintele Republicii Moldova, solicita, printr-o telegramă oficială, ajutorul lui M. Gorbaciov, preşedintele URSS, şi al lui B. Elţin, preşedintele RSFSR, în problema acţiunilor liderilor separatişti din autoproclamatele republici nistreană şi găgăuză (Smirnov, Ryleakov, Pologov, Topal, Chindighelean ş.a.) şi a susţinerii lor de către I. Morozov, şeful Comandamentului Districtului Militar Odesa. În telegramă se menţiona că liderii separatişti din Moldova au susţinut oficial lovitura de stat din august 1991 şi ar trebui, prin urmare, să fie consideraţi un comitet criminal care continuă să acţioneze în spiritul „Comitetului de Stat pentru Stări Excepţionale”, cu sprijinul trupelor Districtului Militar Odesa. În acest context, M. Snegur îl roagă pe M. Gorbaciov să dea dispoziţiile corespunzătoare Comandamentului Districtului Militar Odesa pentru încetarea acordării ajutorului criminalilor de stat sus-menţionaţi[41].
Puciul de la Moscova a fost o ultimă încercare a unui grup de nomeclaturişti de la Moscova, în special din rândul organelor de forţă, de a menţine URSS. Reacţia majorităţii republicilor unionale a fost diametral opusă intenției puciştilor. După evenimentele de la Moscova a urmat valul declaraţiilor de independenţă ale republicilor unionale: 24 august –Ucraina, 27 august – Moldova, 31 august – Uzbekistan şi Kirghizia (ori Kyrgyzstan), 9 septembrie – Tadjikistan, 18 octombrie – Azerbaidjan etc., ultimul declarându-şi independenţa Kazahstanul, la 16 decembrie 1991.
La 27 august 1991, Parlamentul Republicii Moldova, prin vot nominal, aprobă Declaraţia de independenţă şi imnul naţional „Deşteaptă-te, române”. Din numărul total de 371 deputați, 278 deputați au votat pro. Prin declarația de independență s-a declarat:
Republica Moldova este un stat suveran, independent şi democratic, liber să-şi hotărască prezentul şi viitorul, fără nici un amestec din afară, în conformitate cu idealurile şi năzuinţele sfinte ale poporului în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale naţionale[42].
În condiţiile colapsului URSS, anul 1991 a constituit pentru Republica Moldova începutul procesului de construire a unui stat democratic şi independent. Din momentul adoptării Declaraţiei de independenţă, Republica Moldova devine subiect de drept internaţional şi adresează ONU şi Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE) cererea de a fi admisă ca membru cu drepturi depline în aceste organizaţii şi se declară disponibilă să adere la Actul final de la Helsinki şi la Carta de la Paris pentru o nouă Europă. La 3 septembrie 1991 are loc stabilirea frontierei de stat a Republicii Moldova şi este semnat Decretul privind retragerea de pe teritoriul republicii a trupelor Armatei Sovietice. La momentul declarării independenţei, Republica Moldova cuprindea o suprafaţă de 33 700 km2, avea o populaţie de 4 366 300 de locuitori, din care 53% locuiau în mediul rural, era organizată administrativ în 40 de raioane. La finele anului 1991, conform datelor Raportului dezvoltării umane al ONU, Republica Moldova se plasa pe locul 64 în lume.
România este prima ţară care recunoaşte independenţa Republicii Moldova şi acest lucru se întâmplă la 3 septembrie 1991, lucru care a fost interpretat diferit: unii au considerat acest act ca un gest de prietenie şi bună vecinătate, alţii l-au considerat ca un gest de renunţare a României la ideea de reunire cu Basarabia, teritoriu ocupat abuziv de URSS în 1940. Federaţia Rusă a recunoscut Republica Moldova doar pe 8 decembrie 1991, „după ce a obținut promisiunea lui Mircea Snegur de a semnat tratatul de constituire a Comunității Statelor Independente (CSI)”[43]. În august 1991 s-au stabilit relaţii diplomatice între România şi Republica Moldova la nivel de ambasadori. La început, a funcţionat un consulat cu sediul la Iaşi, iar la 24 ianuarie 1992 a fost deschisă Ambasada Republicii Moldova la Bucureşti.
La 8 decembrie 1991 au avut loc primele alegeri prezidenţiale în Republica Moldova, la care au participat 92% din electorat, din care 67,49% au votat pentru Mircea Snegur, care devine primul preşedinte al Republicii Moldova, ales prin sufragiu universal. În aceeaşi zi, preşedinţii Rusiei, Bielorusiei şi Ucrainei – B. Elţin, St. Šuškevič şi, respectiv, L. Kravčuk – au semnat, la Belovežskaja Pušča, acordul de înfiinţare a Comunităţii Statelor Independente şi au proclamat încetarea existenţei URSS. În acest context, Mihail Gorbaciov demisionează din funcţia de preşedinte al URSS, devenind astfel primul şi ultimul preşedinte al URSS.
Concluzii
După evenimentele din august 1991, o bună parte a lumii a crezut că acest colaps al Uniunii Sovietice reprezintă detaşarea de trecutul totalitar, realităţile însă s-au dovedit a fi altele pentru o bună parte din republicile ex-unionale. Iniţiativa celor trei preşedinţi de la Belovežskaja Pušča a fost oficializată la 21 decembrie 1991, la Alma-Ata, prin semnarea Declaraţiei, Protocolului şi Convenţiei cu privire la CSI. Pe lângă Rusia, Belarus şi Ucraina, au mai aderat încă opt state, care între timp deveniseră independente. Mircea Snegur, preşedintele RM, a semnat în numele ţării aderarea la această organizaţie, al cărei scop era menţinerea legăturilor economice între fostele republici sovietice şi dezvoltarea cooperării dintre ele. De fapt, liderii celor trei state au decis păstrarea unui format de colaborare asociată sub umbrela unei structuri interstatale, prin care Rusia încerca să-şi păstreze hegemonia, fapt dovedit în anii următori. Multiplele încercări de fortificare a CSI-ului s-au soldat cu eşec. În circumstanțele politice din Europa de Est, CSI este o structură, în mare parte, compromisă şi ineficientă.
Anul 1991 a fost un punct de start al independenţei, comun pentru majoritatea republicilor unionale. Dar tranziţia de la un regim totalitar la un sistem democratic s-a dovedit a fi diferită pentru fiecare stat postsovietic. În linii generale, pentru cei mai mulţi cetăţeni postsovietici, căderea sistemului sovietic a marcat începutul unui mare regres în toate sensurile: nivel de trai şi sistem de protecţie socială mai scăzut, acces limitat la educaţie de calitate, servicii şi alte resurse publice etc. De aceea, în primii ani după colapsul URRS, numărul de sinucideri în statele postsovietice a crescut brusc[44]. Astfel se poate explica fenomenul nostalgiei după regimul sovietic[45].
Bibliografie:
Antohi, S., Tismăneanu, V. (eds), Between Past and Future: The Revolutions of 1989 and Their Aftermath, Central European University Press, New York and Budapest, 2000 (versiunea română de Marilena Andrei, Elena Neculcea, Livia Szász, De la utopie la istorie: Revoluţiile din 1989 şi urmările lor, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2006).
Cașu, Igor, Șarov, Igor, Republica Moldova de la Perestroikă la independență, 1989-1991. Documente secrete din arhiva CC al PCM, Ed. Cartdidact, Chișinău, 2011.
Cernencu, M., Galben, A., Rusnac Gh., Republica Moldova: istoria politică (1988-2000). Documente și materiale, Chișinău, 2000.
Cernencu, M., Petrencu, A., Șișcanu, I, Crestomaţie la istoria românilor, 1917-1992, Ed. Universitas, Chişinău, 1993.
Cimpoeșu, D., Musteaţă, S., BASARABIA LA UN SECOL DE LA MAREA UNIRE. O istorie politică a Republicii Moldova (1991-2018), Ed. Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2018.
Cojocaru, Gh.E., Separatismul în slujba Imperiului, Chişinău, 2000.
Cojocaru, Gh.E., 1989 la est de Prut, Ed. Prut Internaţional, Chişinău, 2001.
Cojocaru, Gh.E., Tratatul de Uniune Sovietică, Ed. Civitas, Chișinău, 2005.
Dahrendorf, R., Reflecţii asupra revoluţiei din Europa, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993.
Dom, R., Fragile Loyalität zur Republik Moldau. Sowjetnostalgie und ,Heimatlosigkeit‘ unter den russischen und ukrainischen Minderheiten, De Gruyter Oldenbourg, München, 2017.
Lester, D., „Suicide and homicide after the fall of communist regimes”, în European Psychiatry 13, 1998, pp. 98-100.
Lucinschi, P., Moldova și moldovenii. De ce țara noastră este mereu la răscruce? (încercare de răspuns la întrebare), Ed. Cartea Moldovei, Chișinău, 2007.
Mândâcanu, V., „Ecologia spiritului”, în Nistru, nr. 4, 1988.
Moraru, A., Istoria românilor. Basarabia și Transinistria (1812-1993), Chișinău, 1995, p. 524.
Nadkarni, M., Shevchenko, O., „The Politics of Nostalgia: A Case for Comparative Analysis of Post-socialist Practicies”, în Ab Imperio 2, 2004, pp. 482-518.
Sandulachi, P., Darie, V. (coordonatori), Parlamentul Independenţei, Combinatul poligrafic, Chişinău, 2010.
Sandulachi, P., Declarația de Independenţă. Adoptarea. Distrugerea prin ardere. Restabilirea, Combinatul poligrafic, Chişinău, 2011.
Snegur, M., Labirintul destinului. Memorii, Fundația „Draghiștea”, Chișinău, vol. 1, 2007; vol. 2, 2008, vol., 3, 2013, vol. 4, 2013, vol. 5, 2013, vol. 6, 2013.
Șișcanu, I., Văratec, V. (selecție), Matei, V. (prefață), Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui pentru Basarabia, Universitas, Chișinău, 1991.
Tănase, S., Istoria căderii regimurilor comuniste. Miracolul revoluţiei, ed. a II-a, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009.
Tismăneanu, Vl., Revoluţiile din 1989. Între trecut şi viitor, (trad. în rom. de Dragoş şi Cristina Petrescu), Ed. Polirom, Iaşi, 1999.
Todorova, M., Gille, Z., Post-communist Nostalgia, Berghahn Books, New York, 2010.
Vartic, A., SNEGUR, Ed. Basarabia, Chișinău, 1996.
[1] Acest articol este actualizat după unele părți publicate în lucrarea – D. Cimpoeșu, S. Musteață, Basarabia la un secol de la Marea Unire. O istorie politică a Republicii Moldova (1991-2018), Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2018.
[2] A. Moraru, Istoria românilor. Basarabia și Transinistria (1812-1993), Chișinău, 1995, p. 524.
[3] I. Cașu, I. Șarov, Republica Moldova de la Perestroikă la independență, 1989-1991. Documente secrete din arhiva CC al PCM, Editura Cartdidact, Chișinău, 2011, p. 25.
[4] Ibidem, p. 27. M. Cernencu, A. Galben, Gh. Rusnac, Republica Moldova: istoria politică (1988-2000). Documente și materiale, Chișinău, 2000, vol. II, p. 6.
[5] I. Cașu, I. Șarov, op. cit., p. 124, doc. nr. 45.
[6] V. Mândâcanu, „Ecologia spiritului”, în Nistru, nr. 4, 1988.
[7] I. Cașu, I. Șarov, op. cit., p. 27.
[8] Igor Caşu, „Gorbaciov propunea anularea rolului conducător al PCUS în februarie 1990”, http://www.europalibera.org/content/article/2299780.html (accesat la 09.02.2011).
[9] I. Cașu, I. Șarov, op. cit., pp. 29-30.
[10] Gh. E. Cojocaru, 1989 la est de Prut, Ed. Prut Internaţional, Chişinău, 2001, pp. 188-189.
[11] P. Lucinschi, Moldova și moldovenii. De ce țara noastră este mereu la răscruce? (încercare de răspuns la întrebare), Editura Cartea Moldovei, Chișinău, 2007, p. 287.
[12] P. Sandulachi, V. Darie (coordonatori), Parlamentul Independenţei, Chişinău, 2010.
[13] Deputaţii din Sovietul Suprem al RSS Moldova originari din raioanele din stânga Nistrului nu au susţinut proiectele naţionale de adoptare a simbolicii statale, iar la 12 martie 1991, Sovietul Suprem de la Tiraspol a interzis folosirea scrierii cu caractere latine pe teritoriul din stânga Nistrului. Gh. Cojocaru, Separatismul în slujba Imperiului, Chişinău, 2000.
[14] „Declaraţia de suveranitate a Republicii Sovietice Socialiste Moldova”, Nr.148-XII din 23.06.90, în Vesti, Nr. 8/192, 1990.
[15] R. Dahrendorf, Reflecţii asupra revoluţiei din Europa, Bucureşti, Humanitas, 1993; V. Tismăneanu, Revoluţiile din 1989. Între trecut şi viitor, Editura Polirom, Iaşi, 1999 (trad. în rom. de Dragoş şi Cristina Petrescu); S. Antohi, V. Tismăneanu, (eds), Between Past and Future: The Revolutions of 1989 and Their Aftermath, Central European University Press, New York and Budapest, 2000 (versiunea română de Marilena Andrei, Elena Neculcea, Livia Szász, De la utopie la istorie: Revoluţiile din 1989 şi urmările lor, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2006); S. Tănase, Istoria căderii regimurilor comuniste. Miracolul revoluţiei, ed. a II-a, Bucureşti, Humanitas, 2009.
[16] Moldova suverană. Cotidian al Sovietului Suprem şi al Guvernului RSS Moldova, 10 ianuarie 1991.
[17] Igor Caşu, „Cronologia URSS. 1991”, 16.03.2011, http://www.europalibera.org/content/article/2339685.html (accesat la 20.09.2014).
[18] Iurie Gogu, Istoria românilor dintre Prut şi Nistru. Cronologie comentată (1988-2010), Chişinău, 2010, msc.
[19] Gh. E. Cojocaru, Tratatul de Uniune Sovietică, Editura Civitas, Chișinău, 2005, pp. 381-485.
[20] Vezi mai multe detalii despre referendum în intervenţia lui I. Caşu la Radio Europa Liberă din 17.03.2011, „RSSM şi referendumul cu privire la păstrarea URSS din 17 martie 1991”, http://www.europalibera.org/content/article/2341090.html (accesat la 05.08.2011).
[21] Din primul parlament al Republicii Moldova (1990-1994) făceau parte 380 de deputaţi aleşi nominal, conform circumscripţiilor.
[22] A se vedea mai multe detalii despre carierea politică în următoarele volume: A. Vartic, Snegur, Editura Basarabia, Chișinău, 1996; M. Snegur, Labirintul destinului. Memorii, Fundația „Draghiștea”, Chișinău, vol. 1, 2007; vol. 2, 2008, vol., 3, 2013, vol. 4, 2013, vol. 5, 2013, vol. 6, 2013.
[23] La 23 mai 1991 Sovietul Suprem face o nouă schimbare în denumirea oficială a statului. din R.S.S. Moldova în Republica Moldova.
[24] Iurie Gogu, Istoria românilor dintre Prut şi Nistru. Cronologie comentată (1988-2010), Chişinău, 2010, msc.
[25] Vezi detalii la Igor Caşu, „Forumul Democratic din Moldova – alternativă la comunişti şi frontişti (13 iulie 1991)”, în Europa Liberă, 13.07.2011, http://www.europalibera.org/content/article/24263996.html (accesat la 05.08.2011).
[26] În această ordine se înscrie şi Hotărârea nr. 530-XII a Sovietului Suprem al RSSM din 5 martie 1991, prin care a fost sistată încorporarea tinerilor din RSSM în rândurile Armatei Sovietice şi s-a hotărât că cetăţenii RSSM vor satisface serviciul militar doar pe teritoriul republicii.
[27] Iurie Gogu, Istoria românilor dintre Prut şi Nistru. Cronologie comentată (1988-2010), Chişinău, 2010, msc.
[28] În anul 1990, pentru prima dată statul român a acordat burse pentru studii în învățământul de stat pentru 1125 de tineri din URSS, printre care 87 de burse pentru tineri din Bucovina și 43 de burse pentru tineri din reg. Odesa.
[29] Aceste afirmaţii reies din interviurile realizate de autorul articolului cu persoanele nominalizate (aprilie-mai 2011).
[30] La 27 aprilie 1990 a fost adoptată Legea despre Drapelul de Stat (Tricolorul – albastru, galben şi roşu), fapt care, pe de o parte, a fost un succes al mişcării naţionale, iar pe de altă parte, a fost un pas provocator pentru mişcările separatiste de la Comrat şi Tiraspol. Pentru unii deputaţi din Tiraspol această şedinţă a Sovietului Suprem al RSSM a fost ultima la care au participat. Stema de Stat a RSS Moldova (acvila și capul de bour) a fost adoptată la 3 noiembrie 1990.
[31] Cu această ocazie, la Chișinău, pentru prima dată a fost publicată o culegere de documente în în limba română, care include Tratatul, Protocolul adițional secret și alte acte importante. I. Șișcanu, V. Văratic, (selecție), Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui pentru Basarabia, Universitas, Chișinău, 1991.
[32] „Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui pentru Basarabia”. Raportul prezentat de Alexandru Moşanu, doctor, profesor, Preşedintele Parlamentului Republicii Moldova, 26 iunie 1991, M. Cernencu, A. Petrencu, I. Șișcanu, Crestomaţie la istoria românilor, 1917-1992, Editura Universitas, Chişinău, 1993, pp. 249-273.
[33] Declaraţia de la Chişinău a Conferinţei Internaţionale „Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele sale pentru Basarabia”, 26-28 iunie 1991, în M. Cernencu, A. Petrencu, I. Șișcanu, op. cit., p. 274.
[34] Din discuţiile cu jurnalistul V. Saharneanu.
[35] Decretul vicepreşedintelui URSS cu privire la exercitarea obligaţiilor de preşedinte al URSS începând cu 19 august 1991, 18 august 1991, în Noutăţile Chişinăului, 20 august 1991.
[36] Declaraţia conducerii sovietice despre instituirea stării de urgenţă în unele localităţi ale URSS începând cu ora 4 (ora Moscovei) a zilei de 19 august 1991. Semnatari G. Janaev, V. Pavlov, O. Baklanov, în Sovetskaja Moldavija, 20 august 1991.
[37] Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova cu privire la situaţia din Republica Moldova în legătură cu lovitura de stat din URSS, Chişinău, 21 august 1991, în M. Cernencu, A. Petrencu, I. Șișcanu,op. cit., pp. 280-281.
[38] Declaraţia Parlamentului Republicii Moldova, 21 august 1991, în Sfatul Ţării, 22 august 1991.
[39] Hotărârea cu privire la situaţia din Republica Moldova în legătură cu lovitura de stat din URSS, în: Moldova suverană, 22 august 1991.
[40] Hotărâre cu privire la Partidul Comunist din Moldova, nr. 683-XII din 23.08.1991, în: Sfatul Ţării, 24 august 1991.
[41] Telegramă Preşedintelui URSS, tov. Gorbaciov M.S. Copie: Ministrului Apărării al URSS. Copie: Preşedintelui RSFSR, tov. Elţin B.N., Chişinău, 23 august 1991, M.I. Snegur, Preşedintele Republicii Moldova.
[42] P. Sandulachi, Declarația de Independenţă. Adoptarea. Distrugerea prin ardere. Restabilirea, Combinatul poligrafic, Chişinău, 2011.
[43] I. Cașu, I. Șarov, op. cit., p. 34.
[44] D. Lester, „Suicide and homicide after the fall of communist regimes”. In: European Psychiatry 13, 1998, 98-100.
[45] M. Nadkarni, O. Shevchenko, „The Politics of Nostalgia: A Case for Comparative Analysis of Post-socialist Practicies, în Ab Imperio 2, 2004, pp. 482-518; M. Todorova, Z. Gille, Post-communist Nostalgia, Berghahn Books, New York, 2010; R. Dom, Fragile Loyalität zur Republik Moldau. Sowjetnostalgie und ,Heimatlosigkeit’ unter den russischen und ukrainischen Minderheiten, De Gruyter Oldenbourg, München, 2017, pp. 125-137.