Coordonat de Sabin DRĂGULIN
Volum VI, Nr. 2 (20), Serie noua, martie – mai 2018
Mitul veșnic al panslavismului: A treia Romă
(The Never-ending Myth of Pan-Slavism: The Third Rome)
Florian BICHIR
Abstract: Russia, from Peter the Great, fervently desired to become a European Russia, the political, social and especially economic policy created a veritable complex European giving birth in the nineteenth century favorable current Western civilization, and one opus „Europeanization” of Russia – Slovofiliei. But the purpose of both trends had the same goal, to make Russia a powerful state in the world arena.
Russian messianism appears as the myth of the Third Rome. Muscovite Russia claimed to State succession Russia Kieviene (who would inherit the „soul”) and the Byzantine Empire. Around this myth they were born subsequent ideals of Russia: the populist movement, Slavophilism, nationalism, socialism and the tsarist and Soviet imperialism.
Keywords: Third Rome, Russia, Byzantine Empire, Russian messianism, , nationalism.
Introducere
Trei mari metropole au marcat în mod deosebit viaţa Bisericii creştine, a cãror importanţã politicã, culturalã şi spiritualã este recunoscutã pânã astãzi. Toate trei sunt legate laolaltã de un concept – “Roma-cetatea eternã, Roma – cetatea lui Dumnezeu” – care a cunoscut nuanţãri diferite în funcţie de o perioadã istoricã. Deşi poartã nume diferite, ultimele douã, Constantinopol şi Moscova, şi-au împropriat un supranume legat de cel al Romei, adicã „Roma nouã” şi respectiv „a Treia Romã”.
Creștinismul răsăritean și Rusia
Statul feudal rus a avut legăturile sale particulare şi speciale cu Bizanţul, mai ales că acesta a exercitat o influenţă asupra majorităţii domeniilor de activitate din noul stat, în special în cadrul Bisericii Ortodoxe, „arma” cea mai eficientă a expresiei istorice bizantine. Ce înseamnă influenţa pe linie bisericească? Concret, influenţa bizantină s-a manifestat în liturghia bizantină, precum şi în modul de viaţă şi de organizare monahală specifică întregului creştinism răsăritean, ca şi în întreaga structură administrativă a Bizanţului. Adrian Ignat spune: „Cultura bizantină a fost, începând cu a doua jumătate a secolului XV şi continuând în secolul XVI, recreată şi înlocuită în Rusia ţărilor de o religie naţională şi statală hiliastă şi mesianică, de un creştinism ortodox rus „sui genesis”, în acelaşi timp ritualist-triumfalist, sentimentalist-pietist şi populist-naţional”. Ionuţ Constantin scrie în „Rusia, paradigma euroasiatică”, că prinţii ruşi au căutat, treptat, să se apropie de Bizanţ, perceput corect drept o putere vecină ce emana prestigiu, forţă şi bogăţie. Practic, ei au înlocuit o stare de conflictualitate cu una de cooperare, de preluare de valori civilizatoare, atât politic cât şi confesional, având abilitatea de a percepe avantajele copierii unui model atât de prestigios1.
Asemenea Romei pentru Occident, centrul creştin al Europei de Est era Constantinopolul, iar majoritatea popoarelor din aceste regiuni a primit confesiunea şi misiunea mântuitoare a Ortodoxiei. Aceste popoare se aflau sub autoritatea patriarhului bizantin, iar conducătorii lor acceptau suzeranitatea împăratului de la Constantinopol asupra tuturor supuşilor ortodocşi. Dar, în acele timpuri, nu numai acele naţiuni acceptau suzeranitatea împăratului bizantin, ci şi papii de la Roma. Astfel, aceştia acţionau în Occident ca reprezentanţi imperiali şi ca adevăraţi purtători de cuvânt pentru unitatea oikoumene.
Cooperarea politico-militară ruso-bizantină a debutat atunci când împăratul Vasile al II-lea, basileul de la Constantinopol, confruntat cu ameninţarea bulgarilor şi a altor pericole din zona Asiei Mici, a cerut sprijinul cneazului Vladimir, întărind această cooperare prin mariajul surorii sale, Ana cu „barbarul” rus, fără îndoială o situaţie disperată pentru greci dacă au procedat astfel. Ana, creştină de rit ortodox, a condiţionat mariajul de convertirea lui Vladimir şi de renunţarea la obiceiurile păgâne2.
Cneazul rus acceptă, iar Ortodoxia bizantină devine religie oficială. Tradiţia hagiografică a bisericii Ortodoxe Ruse l-a consacrat pe Vladimir la starea de sfinţenie, isapostolos (egal cu apostolii), punând convertirea sa pe seama unor minuni3. Faptul istoric, arată că, dincolo de oricare componente miraculoase, împletite cu tradiţiile populare ruse, convertirea lui Vladimir, s-a datorat atât bunicii sale Olga4, care era creştină. cât şi unora dintre cele circa 600 de soţii şi concubine ale sale, la cere s-au adăugat influenţele comunităţii creştine din Kiev. O contribuţie însemnată în decizia luată de aceasta a avut, de asemenea, şi pătrunderea misionarilor bizantini pe teritoriul Rusiei. Traducerea Bibliei şi a cărţilor liturgice în slavă de către Sfinţii Chiril şi Metodiu, împreună cu ucenicii lor a constituit premisa pătrunderii mult mai rapide a creştinismului în sânul poporului rus.
Dar, convertirea lui Vladimir a avut şi o puternică motivaţie politică: avantajul strategic de a se căsătorii cu sora porfirogenetă (născută în purpură) a împăratului Bizanţului şi ridicarea prestigiului său şi al ţării sale, plus oportunitatea unei legături diplomatice privilegiate cu grecii. Deloc de neglijat, la toate acestea se adăugau avantaje practice privind dezvoltarea comerţului, precum şi legăturile culturale cu Bizanţul5. Pe plan intern, legătura confesională cu creştinismul ortodox bizantin conducea şi la consolidarea autorităţii politice a cneazului asupra teritoriului slavo-varegian care se vedea unificat de Biserică, la rându-i aflată sub protecţia cneazului6.
Vladimir a primit botezul în anul 988, în Biserica „Sfântul Vasile” din Kerson, cetate bizantină, ceea ce dovedeşte că Bizanţul nu a renunţat uşor la rolul său de a subordona religios celelalte state. Practic, botezul său a unit la ruşi statul cu Biserica, determinând consecinţe politice cu bătaie lungă în secolele ce au urmat. Deci, vorbim de o convertire religioasă motivată de un scop politic, mai ales că Vladimir a preferat creştinismul răsăritean în detrimentul catolicismului sau iudaismului. În decizia adoptată de Vladimir au cântărit destul de mult şi poziţia geo-strategică a Bizanţului pentru Orient şi pentru Occident, văzut ca însăşi „Lumea” (din punct de vedere politic, economic, cultural şi spiritual). După convertirea lui Vladimir şi căsătoria sa cu o prinţesă porfirogenetă, a fost ridicat considerabil rangul Rusiei în raport cu Bizanţul.
Se pare că Vladimir, marele cneaz, a primit titlul de basileu de la protectorul său bizantin, lucru amintit într-o scrisoare sinodală trimisă în 1561 suveranului rus Ioan IV (1533-1584) din partea Patriarhiei Ecumenice, prin care i se acordase titlul de basileu (ţar), „justificat de faptul că Vladimir I a fost încoronat împărat cu coroana imperială adusă din Bizanţ de mitropolitul Efesului”, spune Adrian Ignat7.
Prin acceptarea culturii bizantine şi a religiei creştin-ortodoxe s-au dezvoltat legături organice între toate ţările aflate în „commonwealth-ul” bizantin, după expresia lui Dimitri Obolensky8. După convertire au fost ridicate biserici, culminând cu catedrala Sfânta Sofia din Kiev, ridicată în timpul ţarului Iaroslav, între anii 1025 şi 1037, imitând simbolul Ortodoxiei, catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol. La fel, Mânăstirea Lavra Pecerska din Liev s-a organizat după tipicul Mânăstirii Studion din Constantinopol. Această ctitorie a fost urmată de o altă catedrală, ce purta acelaşi nume (hram), la Novgorod, între anii 1045 şi 1052. Câteva din oraşele Rusiei, în special Vladimir sau Rostov, găzduiau studii greceşti, existau biblioteci care conţineau cărţi în greceşte. Caracterul colonialist al suzeranităţii politice şi spirituale bizantine se regăsea în faptul că episcopii Bisericii erau în mod normal greci, iar limba greacă era folosită în slujbe împreună cu limba slavonă.
Decizia lui Vladimir de a se boteza, împreună cu poporul, are o dimensiune atât religioasă, cât şi politică, cu un mare impact istoric în timp. Adrian Ignat, prezentând perspectiva istorică a convertirii lui Vladimir, redă textul sugestiv al panegiricului mitropolitului Ilarion, ţinut în cinstea cneazului rus: „Ţara romanilor înalţă lauda lui Petre şi Pavel, datorită cărora ea a crezut în Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu, Asia – lui Ioan Teologul, India – lui Toma, Egiptul – lui Marcu. Toate ţările şi toate popoarele venerează şi slăvesc pe învăţătorii lor care le-au predat credinţa ortodoxă. Să înălţăm şi noi laude – laude modeste pe care ni le permite puterea noastră – Celui ce a făcut lucruri mari şi admirabile, doctorului şi învăţătorului nostru, marelui khagan al ţării noastre, Vladimir, nepotul lui Igor cel Bătrân, fiul gloriosului Sviatoslav9.
Însă, legăturile dintre cele două lumi, bizantină şi rusă, trebuia întreţinută. În sens, colonia rusă din Constantinopol avea rolul de a menţine contactul dintre spaţiul rus şi Bizanţ. Un aport important în această legătură l-au adus mitropoliţii greci de la Kiev, arhitecţii, pictorii şi negustorii veniţi din Bizanţ în Rusia. Muntele Athos, centrul monahismului şi al pelerinajului ortodox, a jucat un rol extrem de important în coeziunea spiritual a celor două entităţi dar schimburile comerciale au reprezentant cea mai consistentă parte a relaţiilor ruso-bizantine.
În mod firesc, mitropoliţii din Constantinopol au fost urmaţi şi de un număr de greci, care au ocupat locurile de decizie politică şi administrativă, în biserică şi în alte domenii, preponderent economice. „Dintre cei douăzeci şi trei de mitropoliţi menţionaţi în cronici până la invazia mongolă”, menţiona Adrian Ignat „şaptesprezece au fost greci, în timp ce numai doi erau ruşi (naţionalitatea celorlalţi patru este necunoscută). Odată cu aceşti mitropoliţi au venit în Rusia şi profesori greci, care au adus cu ei cărţi greceşti pentru educarea clerului”. Chiar şi atunci când Rusia a obţinut independenţa sa ecleziastică, instinctul conservativ credincios „cărţile greceşti” a continuat să fie o chestiune importantă pentru civilizaţia rusă medievală.
Pe lângă oamenii Bisericii Ortodoxe, proveniţi din Constantinopol, în Rusia au venit diplomaţi greci, comercianţi, meşteri şi artişti, în timp ce mulţi ruşi, la rândul lor, au servit în armata bizantină. Prinţesele ruşilor au vizitat ocazional Constantinopolul şi s-au căsătorit cu greci10. Călugării ruşi s-au aşezat la Muntele Athos, precum şi în alte mânăstiri din Orientul Mijlociu, stabilindu-se un adevărat pelerinaj către locurile sfinte prin capitala bizantină. Iată atâtea fundamente care au întărit legăturile dintre cele două părţi! Împăratul bizantin era perceput drept de ruşi conducătorul Ortodoxiei şi considerat drept „reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ şi supremul legislator pentru creştini, suprema autoritate pe pământ şi supremul legislator pentru creştini, suprema autoritate pe pământ căruia trebuia să i se supună fiecare creştin în orice problemă referitoare la comunitatea creştină”.
Un eveniment marcant al acestei perioade istorice este şi încercarea cneazului Iaroslav de a cuceri Constantinopolul, soldată cu un eşec. După moartea lui, Rusia kieveană a pierdut unitatea politică şi s-a divizat în mai multe principate care plăteau tribut Marelui Prinţ al Kievului. Lipsa unităţii politice, precum şi factorii geografici, au făcut Rusia vulnerabilă în faţa incursiunilor pecenegilor şi cumanilor – şi au slăbit, în ţinutul kievean, prosperitatea economică bazată la început pe siguranţa rutei comerciale prin Novgorod şi Kiev. În urma acestor evenimente, s-au constituit trei centre politice: Marele principat al Kievului, Principatul de Suzdal şi Principatul Galiţiei. În absenţa oricărui centru politic important, unitatea naţiunii a fost păstrată de către Biserică. Unitatea naţională a Rusiei era, de fapt, inseparabilă de legăturile naţiunii cu universalismul creştin, reprezentat de un mitropolit numit de Bizanţ11.
Nașterea mitului
Ce însemna în mod concret mitul Noii Rome ruse? În primul rând vorbim de existenţa unui blazon, un prestigiu care trebuia pus în valoare şi apărat în contextul frământărilor epocii medievale. Cum se putea realiza această misiune? Primul „obiectiv” era acela că Rusia trebuia să mântuiască lumea prin impunerea Ortodoxiei, chiar cu ajutorul forţei, dacă era necesar. Hristul Mântuitorului, însuşi, capătă caracteristicile unui venerabil Hristos naţional, „rusificat”, fără ca termenul să fie exagerat.12
Biserica ortodoxă rusă a fost un sprijinitor vital al statului în acţiunile sale de expansiune şi de protejare a „tuturor ruşilor”, o veritabilă „misiune divină”, în esenţă. Astfel, se poate vorbi de un cezaropapism, în care Biserica şi Statul devin fundamental unite ontologic după modelul bizantin iar cucerirea Constantinopolului de sub păgâni a devenit un scop timp de secole pentru ţarii ruşi. De altfel, multe acţiuni de cucerire teritorială întreprinse de către Rusia în istorie au avut loc în numele ortodoxismului. După căderea Rusiei Kievene, Mitropolia Bisericii Ortodoxe din acest spaţiu s-a mutat la Vladimir, apoi la Moscova, urmând ca două secole mai târziu să fie ridicată la rangul de Patriarhie, devenind moştenitoarea tradiţiei bizantine. După evenimentele religioase din jurul Sinodului unionist de la Ferrara-Florenţa (1439-1440), mitropolitul Moscovei, grecul Istodor, a acceptat unirea Bisericii ortodoxe ruse cu Roma, fapt neacceptat însă de marele prinţ Vasile. Astfel, grecii au fost percepuţi de ruşi drept trădători care au acceptat pactul cu catolicismul, iar căderea Constantinopolului în 1453 a fost văzută în lumea rusă drept o pedeapsă din partea lui Dumnezeu. Moscova a preluat după acest eveniment simbolurile puterii bizantine, mentalitatea imperialistă bizantină şi mai ales simbolurile Ortodoxiei. Nu întâmplător, marii principi ruşi au preluat titlul de ţari, versiunea slavizată a lui Caesar.
„Apostazia” Constantinopolului, prin acceptarea Uniunii de la Florenţa (1439) cu Biserica Catolică, a făcut Biserica Rusă mai conştientă de sine, în calitatea sa de unică apărătoare, puternică, îndreptăţită, a credinţei ortodoxe. Căderea Constantinopolului a fost considerată de mitropolitul Iona şi de contemporanii săi ca o pedeapsă divină pentru această „apostazie” şi i-a convins pe ruşi că atitudinea lor faţă de unirea cu latinii „eretici” s- a bucurat de aprobarea divină. Lui Vasili II i s-a oferit astfel posibilitatea de a se proclama singurul protector al credinţei ortodoxe, asumându-şi, într-un fel, rolul împăratului din Constantinopol, în timp ce animozitatea politică dintre Polonia-Lituania şi Moscova accentua şi mai mult sentimentele antilatine. Astfel se pregătea stadiul final al conducerii politice şi religioase a Moscovei, atins sub Ivan III, Vasili III şi Ivan IV. Toate acestea aveau să dea naştere doctrinei „Noii Rome”, care a devenit atât de influentă în gândirea rusă: prima fusese Roma însăşi, care era cuprinsă de desfrâu, a doua era reprezentată de Bizanţ, care trădase ortodoxia, a treia era Moscova, iar a patra nu mai putea exista. Mai târziu, în 1492, mitropolitul Zosima îl numea pe marele cneaz, în maniera bizantină, „suveran şi autocrat al întregii Rusii, noul împărat Constantin al noului oraş Constantinopol-Moscova”. Moscova a luat o ultimă măsură pentru a sprijini pretenţiile sale hegemoniste în plan religios.
În 1589 patriarhii din răsărit au ridicat la rang de patriarhie mitropolia Moscovei, care a intrat astfel în rândul celor mai vechi şi mai respectabile jurisdicţii ortodoxe. Dintre toate popoarele din Europa de Răsărit care datorau supunerea Bisericii din Constantinopol, moscoviţii erau de departe cei mai ostili creştinătăţii latine. Ei nu ar fi încuviinţat niciodată acea cochetărie diplomatică cu Roma la care recurgeau periodic conducătorii bulgari şi sârbi. Pentru ei grecii, semnând Uniunea de la Florenţa, trădaseră ortodoxia. Contrastul dintre nestatornicia tragică a bizantinilor şi fidelitatea însufleţită a ruşilor a permis ca mitul istoric să mai facă un pas înainte; şi aceasta deoarece era ispititor să afirme că acum Moscova, şi nu Constantinopol, era centrul providenţial a adevăratei credinţe creştine.13
După căderea Constantinopolului, Ivan al III-lea s-a căsătorit cu moştenitoarea Paleologilor, ultimii împăraţi greci ai Constantinopolului, dobândind un atu important în sprijinul ideii că Moscova ar fi „a treia Romă”, oraş etern, succesorul autentic al Romei şi Constantinopolului. În urma unor legende populare, mitul celei de-a „Treia Rome” fost răspândit în rândul ruşilor de rând, devenind o axiomă, susţine cercetătorul Ionuţ Constantin.14
O primă încercare de a promova ortodoxia rusă la rang de Biserică conducătoare a fost făcută în timpul patriarhului Nikon (el a ajuns la acest rang în 1652). Visele lui de mărire proveneau din faptul că devenise unul dintre cei mai de încredere prieteni ai ţarului Aleksei Mihailovici. În virtutea acestui fapt, el şi-a luat titlul de „mare suveran”, exercitând o autoritate laică şi spirituală în lipsa acestuia. Patriarhul rus ţinea legătura cu patriarhul din răsărit şi dorea ca Biserica Rusă să joace un rol de frunte în ortodoxie, rol pe care ei nu-l mai puteau juca, aflându-se sub jugul otoman. În acest sens pot fi intepretate şi modificările radicale de corectare a cărţilor religioase şi a ritualului sacru, îndreptate către atingerea rolului ecumenic năzuit cu ardoare (conciliul Bisericii Ruse din 1655 a aprobat reformele sale liturgice)15.
Legende, scrisoarea lui Filotei şi Gardienii credinţei
În „Miturile Rusiei clasice” Antoaneta Olteanu face o scurtă trecere în revistă a legendelor ruseşti a laboratorului socio-politic în care s-a născut idea “celei de-a Treia Romă”. Din păcate trebuie să observăm că autoarea consideră, absolut greşit că “o legendă spune că un călugăr, anume Filotei, a visat pentru viitor gloria celei de a treia Rome, care nu era alta decât Moscova”. În realitate scrisoarea lui Filotei a existat!
„Cucerirea Constantinopolului a fost descrisă, în spaţiul rus, de un anume Nestor Iskander, în Povestea cuceririi Ţarigratului. Profeţia sa, că, într-o zi, oraşul va fi eliberat de către creştini, este o nouă trimitere la ideea ascensiunii puterii moscovite, ca o nouă speranţă a creştinilor ortodocşi. Povestirile Imperiului babilonian au fost inventate sau adaptate pentru a stabili dreptul Rusiei la moştenirea bizantină. Însemnele imperiale purtate de împăraţii bizantini erau descrise aici ca fiind aduse din Babilon şi se pretindea că un rus a contribuit la descoperirea lor16. Proorocii asemenătoare datau chiar din perioada Rusiei Kiviene. Este adevărat, oamenii le receptau ca atare, mai mult ca o ciudăţenie, ca o curiozitate. Se spunea că în 1070 ar fi apărut la Kiev un mag care ar fi profeţit că „pământul grecesc (Bizanţul n.n. A.O.) va fi unde a fost Rusia, iar Rusia va fi acolo unde a fost pământul grecesc”17. Viziunea proorocului Daniil despre cele patru împărăţii a fost şi ea un elemnt important pentru construirea mitului religios: „în timpul acelor împărăţii, Împăratul Ceresc va înălţa o împărăţie care nu se va nărui în veacul vecilor, ea le va domina şi le va înfrânge pe celelalte, iar ea va rezista veşnic” (Daniil, 11, 44). La scriitorii bizantini ideea împărăţiei eterne (înţelese, aşa cum au făcut-o şi primii interpreţi, ca fiind Imperiul Roman), ce se referea chiar la Bizanţ, a ocupat un loc însemnat, dar în ultimele secole de existenţă a Imperiului Bizantin această concepţie a început să piardă teren18. Teoria face parte din aşteptările eshatologice ale timpului (conform calculelor vremii, sfârşitul lumii trebuia să vină în anul 1492). Sfârşitul lumii însemna şi sfârşitul istoriei şi deci venireaa Împărăţiei lui Dumnezeu. Pe fundalul acestor considerente istoriosofice trebuie să evidenţiem şi conturarea unei misiuni deosebite încredinţate poporului sau statului rus. Cercurile bisericeşti ruse au preluat din Bizanţ ideea misiunii sfinte a puterii ţarului şi încă din secolul al XVII-lea patriarhii răsăriteni afirmau că ţarii au moştenit direct puterea împăraţilor bizantini”.19 Cel mai înflăcărat susţinător al slujirii sfinte a ţarului a fost Iosif Volokolarnski (sfârşitul secolului al XV-lea – începutul secolului al XVI-lea)20.
Unul dintre cei mai serioşi cercetători, Adrian Ignat, face o trecere în revistă a ideei de a “Treia Rome”, dincolo de mesianismul rusesc, tratat de noi în Capitolul I şi care pleacă de la „Cronica lui Nestor”.
În 1050 mitropolitul de Kiev, Ilarion, în celebra sa omilie asupra „Legii şi harului”, rostită în biserica cea mare din „oraşul gloriei, Kiev”, evocă imaginea Cetăţii Sfinte, Ierusalimul21. El situează poporul rus ca pe un popor ortodox chemat să ia parte activă la istoria universală a mântuirii22. Poporul ia cunoştinţă de acest lucru şi reuneşte într-un singur cuvânt pe creştini şi pe ţărani (cristian – ţăran, creştin). Cu toate că în Occident, în limba latină, paganos (ţăran) şi păgân sunt sinonime, la ruşi populaţia botezată este numită ţărănime – creştinătate, opusă elementelor impure ale credinţelor străine. Referitor la acest lucru M. Lotman şi B. A. Uspensky spun: „Este caracteristic faptul că ideea Moscovei, cea de-a Treia Romă, a putut fi curând transformată în ideea Moscovei, Noul Ierusalim, care nu contrazicea prima idee, dar care poate fi considerată ca fiind propria concretizare”23.
Noul Ierusalim – Moscova, era simbolul Rusiei sfinte, al noului eshaton. Ruşii se vor dovedi a fi profeţii acestei lumi noi. O astfel de conştiinţă profetică o întâlnim la mulţi dintre scriitorii ruşi, în frunte cu Dostoievski. Profeţii ruşi ating acelaşi paroxism apocaliptic ca şi în cazul marilor profeţi ai Israelului. Multe dintre profeţiile lor pozitive, care au avut în vedere destinul panslavismului sau al teocraţiei universale, nu s-au împlinit. În schimb, s-au adeverit profeţiile negative ale lui Dostoievski, ale lui Soloviov, ale lui Rozanov sau ale lui Leontiev despre apariţia unor fenomene, cum ar fi: socialismul, marxismul, ateismul militant, care vor transforma Rusia dintr-un pământ binecuvântat, într-unul blestemat. În locul lui Hristos, Rusia va naşte Antihristul în sânul său şi va face cunoscută vocea Marelui Inchizitor. Cert este că blestemul poporului ales s-a abătut şi asupra Rusiei24.
Lungă vreme, în publicistica geopolitică, formula „a treia Romă“ (în slavonă, Treţii Rîm) a ţinut loc pentru tot ceea ce este mai misterios şi mai subversiv în politica Moscovei: anarhie şi tiranie, universalism şi eshatologie, putere şi religie.
Conceptul se leagă de contextul istoric al transformării marelui cnezat al Moscovei în imperiu rus (domniile lui Vasile al III-lea şi Ivan cel Groaznic), al centralizării puterii în mâinile aparatului administrativ imperial. Legitimitatea politică a acestor prefaceri a fost căutată pe terenul religiei25.
Pentru a pleca de la izvoare iată paragraful – prea puţin citat sau deloc – din scrisoarea călugăr Filotei (Philotheus), “bătrînul” (stareţul mănăstirii) Eleazarov în Pskov, scrise în 1511 către ţar:
Biserica de vechii Rome a căzut din cauza nelegiuirea apollinariană
şi erezie; Biserica a doua Roma, Constantinopol, a fost lovit în luptă… dar în prezent există Biserica a treia, Noua Romă, imperiu tău suveran: Sfânta Catolică Biserica Apostolică … străluceşte în întregul univers mai strălucitoare decât soarele. Şi să fi cunoscut pentru Domnia Ta, O Ţarul pios, că toate imperiile ortodocşilor au convers într-un singur imperiu . Tu eşti talpa Împăratul a tuturor creştinilor din tot universul … Pentru doi din Rome au căzut, iar a treia se află, şi un al patrulea nu va fi niciodată, pentru că Imperiul tău niciodată nu o să cadă”26.
Antoneta Olteanu, citându-l pe Obolenski dă un citat aproape similar: “Într-o scisoare adresată suveranului său, marele cneaz al Moscovei, Vasile al III-lea (1505-1533), Filotei spunea:
„Să ştii, prea cucernice ţar, că toate ţaratele religiei creştine ortodoxe se vor aduna în ţaratul tău. Tu eşti singurul ţar al creştinilor din întreaga lume. (…). Toate ţaratele creştine au fost strânse în ţaratul tău. După aceasta, aşteptăm Ţaratul care nu va avea sfârşit. (…). Două Rome au căzut, dar a treia stă în picioare, iar a patra nu va fi27.
Petre Guran susţine că „A treia Romă” este “o întorsătură de frază dintr-o scrisoare trimisă de un călugăr din Pskov către agentul guvernamental moscovit Munehin, prin care se extinde şi asupra Moscovei analogia, stabilită deja în antichitatea târzie, dintre Roma şi Constantinopol, prin care acesta din urmă căpăta titlul simbolic de Noua Romă, adică noua capitală a imperiului şi a lumii întregi: Formulată în rezumat, teoria seamănă cu o succesiune de imperii universale, care se sting prin declin politic şi militar şi sunt înlocuite de noi structuri imperiale dornice să-şi legitimeze puterea prin asumarea funcţiei simbolice de Roma – capitală a lumii. Citită la nivelul acesta, formula este fie o exagerare retorică, fie o trivializare incultă.
A treia Romă, în textul lui Filotei din Pskov, este o idee mai complexă şi mai subtilă de atât.28 Roma nu este numai expresia universalităţii politice incarnate de imperiul roman, ci şi a celei religioase întrupată în urmaşul Apostolului Petru. Coincidenţa dintre universalitatea politică şi cea religioasă face ca Roma să fie cu adevărat diferită de alte capitale. Juxtapunerea celor două autorităţi în acelaşi centru creează însă o raportare între ele, care poate să fie de supunere a celei bisericeşti faţă de cea politică, de neutralitate şi toleranţă a uneia faţă de cealaltă sau de supunere a celei politice faţă de cea bisericească. Dimensiunea religioasă a ideii de Roma este cea care dă toată puterea speculaţiei teologico-politice. Din acest punct de vedere, Noua Romă (Constantinopol) a întruchipat prima soluţie, supunerea religiosului faţă de politic, cel puţin în prima jumătate de mileniu a existenţei sale, după care s-a produs o treptată inversare a raportului (o asemenea opinie este cel putin discutabila; nu se poate spune ca in primul mileniu a existat o subordonare sistematica a religiosului de catre politic – n.n.). Astfel, la sfârşitul existenţei politice a Noii Rome, ea rămâne doar un simbol al ideii religioase, şi anume capitala Patriarhului Bisericii Orientale, o putere religioasă însă capabilă să legitimeze puterea politică, înălţându-se deasupra ei. Ideea de Roma capătă astfel, în gândirea lui Filotei, o a doua valenţă, cea de gardian al religiei şi, prin extensie, al religiei adevărate, ortodoxia.
Sfântul Silvestru şi urmaşii săi pe tronul Romei au fost gardieni ai credinţei până când au decăzut din această demnitate din cauza ereziei lui filioque (şi a celorlalte erori ulterioare ale latinilor). Noua Roma, prin Fotie (858-867; 877-886) şi urmaşii săi pe tronul patriarhal ecumenic, a preluat rolul de gardian al credinţei adevărate până când, la rândul ei, a decăzut din această demnitate din cauza trădării ortodoxiei la Conciliul de la Florenţa (1439). Observăm că în expresia „două Rome au căzut“ Filotei nu se referă la cuceririle militare ale celor două capitale imperiale, ci la căderile în erezie ale celor două instituţii religioase, papalitatea şi patriarhia ecumenică, care au avut drept consecinţă şi înfrângerea militară.
Pe cale de consecinţă, a treia Romă este noul apărător al ortodoxiei (Defensor al Bisericii este unul dintre titlurile sacre ale împăratului bizantin). Aici apare ambiguitatea în textul lui Filotei. Este această a treia Romă instituţia ecleziastică sau cea politică de la Moscova, principele sau mitropolitul / patriarhul? Dezambiguizarea s-a produs într-un sens sau altul în funcţie de epocă, din cele patru secole de imperiu rus, două fiind marcate de o instituţie ecleziastică cu un grad mare de autonomie sau chiar drept de tutelare spirituală a puterii politice (mitropolitul Macarie faţă de tânărul Ivan cel Groaznic, patriarhul Filaret în relaţia cu fiul său ţarul Mihail, patriarhul Nikon faţă de ţarul Alexei) şi două de supunere totală a Bisericii faţă de împărat (de la desfiinţarea partriarhiei de către Petru cel Mare până la restaurarea patriarhiei în anul revoluţiei, 1917). Cu toate acestea, a prevalat ideea că ortodoxia are nevoie de un apărător, iar acesta este fie împăratul ca persoană, fie statul ca instituţie, fie chiar poporul rus în ansamblul lui, prin pioşenia sa extraordinară, iar în secolul XX prin numărul mare de martiri ai credinţei. Astfel, un corolar al ideii de a treia Romă este cel de Sfântă Rusie, atunci când poporul cel pios apără Biserica de ţarul cel rău (a se vedea Scrisorile prinţului Andrei Kurbski către Ivan cel Groaznic). Născută din ideea de a treia Romă, „Sfânta Rusie“ s-a transformat în oponent şi contrapondere la puterea politică29.
Cercetătoarea Kerstin Rebecca Bouvengsusţine în excelenta sa carte „The role of Messinanism in Contemporary Russian Identity and State Craft” că Filoftei a continuat să susţină că poporul rus este un nou Israel, un popor ales de Dumnezeu, primul dintre toate popoarele creştine, iar ruşii sunt chemaţi la îndeplini Împărăţia lui Hristos pe pământ”.30
După cum se poate observa, toate trei zone extreme de importante geopolitic Europa (ca Roma), Bizantului (sau Constantinopol) şi Israel sunt prezintate în acelaşi text. În discursul rus, trecerea de la Grecia, la Roma şi Bizanţul, a avut rolul dominant de a justifica Imperiul, iar trecerea de la Israel, la Bizanţ, în Rusia a folosit “transferării” adevărul religios.
Centrul creştin al întregii Europe de Est era Constantinopolul, deoarece majoritatea popoarelor din aceste regiuni au primit misiunea creştin-ortodoxă şi se aflau sub autoritatea patriarhului de acolo. Dimitri Obolensky concluzionează de aici că în mod frecvent conducătorii periferici acceptau suzeranitatea împăratului asupra tuturor creştinilor ortodocşi: din considerente practice, în dorinţa de a unifica stăpânirea lor, precum şi din considerente idealiste, în devotament faţă de basileus. Lumea bizantină este „un sistem ordonat de state şi naţiuni satelit, legate printr-o supunere comună faţă de credinţa ortodoxă şi faţă de împăratul universal din Constantinopol şi ale cărui rang şi poziţie erau definite de titlurile acordate şefilor lor, titluri împrumutate din ierarhia Palatului sacru din Constantinopol”. Chiar şi musulmanii considerau că împăratul de Constantinopol este suveran peste mai multe naţiuni, incluzând: macedoneni, greci, bulgari, români, alani, ruşi, iberieni (georgieni) şi turci (unguri).
Citându-l pe Keenan (Keenan, E. L. 1994. On Certain Mythical Beliefs and Russian Behaviors, pp. 26-27 în: Starr, S. F. (ed.) The legacy of History in Russia and the new states of Eurasia, M. E. Sharpe, Inc.) cercetătoarea Kerstin Rebecca Bouveng susţine că scrisoarea Filofei, probabil, nu a fost conceput ca „un apel la măreţie,” ci mai degrabă ca un avertisment pentru ţar în contextul politic religios, şi, nu a avut nimic de-a face cu politica externă sau moscovită, ci doar ca un manifest. [. . .] Pur şi simplu politica moscovită sau politicienii au fost influenţati de clerici livreşti de la începuturi până în timpurile moderne, mai exact aproximativ la sfârşitul secolului al XVII-lea.
Dincolo de romantismul messianic nu ar trebui să subestimăm relaţia strânsă dintre Biserică şi stat, de la începutul Rusiei până la secularizare. Baehr33 de exemplu, îi numeşte pe aceşti „făcători de doctrine” „clerici livreşti”, “propagandişti ecleziastici ale statului”.
Pretenţiile mesianice în Biserică a apărut odată cu independenţa Bisericii Ortodoxe Ruse
faţă de Bizanţ, dar şi după tentative de unificare dintre Est şi Vest din 1439. Biserica Rusă a respins vehement unirea făcută de Patriarhul ortodox şi Papă.
Un avânt important pentru mesianismul rus şi pentru acreditarea ideii că Moscova este a treia Romă, l-a constituit evenimentul căderii Constantinopolului în 1453. „După cucerirea Constantinopolului în 1453, a existat o singură naţiune capabilă să-şi asume rolul conducător în cadrul creştinătăţii vestice. Mare parte din Bulgaria, Serbia şi România fuseseră deja cucerite de turci, iar restul a fost absorbit în scurt timp. Metropola Kievului trecuse sub sceptrul regilor romano-catolici ai Poloniei şi ai Lituaniei. Rămăsese doar Moscova. Moscoviţilor nu li s-a părut o coincidenţă faptul că tocmai se eliberase de ultimele vestigii ale suveranităţii tătare exact când Imperiul Bizantin căzuse pradă turcilor. Era ca şi când Dumnezeu le-ar fi dăruit libertatea pentru că îi alesese să fie succesorii Bizanţului”34.
S-a sugerat de către unii istorici că doctrina „Moscova – a treia Romă” nu a fost luată în serios de ţarii moscoviţi ca ghid pentru politica lor sau că a fost modificată sau chiar abandonată odată cu mutarea la Petersburg. Versiunea populară a mesianismului rus subliniază sfinţenia şi unicitatea pământului rus şi a poporului rus mai degrabă decât sfinţenia ţarului35. „Ne aflăm deci – susţine Kartaşev – în faţa unei credinţe speciale: convingerea unui popor sau, cel puţin, a unora dintre reprezentanţii săi, într-o vocaţie religioasă specială”36.
Conform tradiţiei bizantine împăratul de Constantinopol era „domn al tuturor oamenilor”, iar în prerogativele sale era scris: „În alcătuirea corpului său împăratul este la fel ca orice om, dar în puterea oficiului său, este ca Dumnezeu, Stăpânul tuturor oamenilor; de aceea pe pământ nu este nimeni mai înalt decât el”37.
În ciuda dorinţei cnejilor ruşi de a fi asemenea împăraţilor din Constantinopol, de unde şi ideea de a treia Romă, între Rusia şi Constantinopol nu au existat conflicte armate decât numai în perioada primă, mai precis înainte de evenimentul încreştinării oficiale a ruşilor. Suveranii ruşi au acordat de fiecare dată întregul lor respect Bizanţului. Împăratul bizantin era considerat conducătorul tuturor creştinilor ortodocşi.38
După căderea Constantinopolului, această prerogativă deţinută de împăratul bizantin este revendicată de către ţarii ruşi. „Prin natura sa, ţarul este asemeni celorlalţi oameni, dar, prin demnitatea sa, este egal preaînaltului Dumnezeu. El nu e doar slujitorul lui Dumnezeu, ci reprezentantul său, veghind asupra purităţii credinţei şi asupra siguranţei Bisericii. Pentru aceasta Dumnezeu i-a dat sabia”, spunea Iosif Sanin, stareţ de Volokolamsk39.
Peter J. S. Duncan lector în politica rusă contemporană la Şcoala de Ştiinţe Slavone şi Studii Est Europene, Universitatea College Londra susţine în remarcabila sa carte “Russian Messianism: Third Rome, Revolution, Communism and After”40 că scrisoarea Filotei către Vasily III a reprezentat punctul culminant al unui lanţ lung de idei. Macarie, Mitropolitul Moscovei 1542-1563 sub Ivan IV, a publicat texte religioase din Rusia şi le-a tipărit (la prima tipografie din Rusia) în două volume uriaşe. Acestea au inclus epistola lui Filotei şi a stabilit un dezvoltat o ideologie care leagă Biserica de dinastie cu evocarea unui Imperiu creştin41.
Teoria a treii Romă a fost destinată de la bun început pentru a justifica poziţia autocratică a conducătorii moscoviţi prin portretizarea lor ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu pe pământ. Ea însă merge mai departe de conceptul vestic al „Dreptului Divin Regesc”.
În plus, le oferă o datorie mesianică pentru a extinde jurisdicţia ortodocşilor de pretutindeni, de a elibera coreligionarii lor şi a recuceri Constantinopol pentru creştinătate. Acest lucru nu înseamnă că acţiunile statului au fost dictate exclusiv, sau chiar în principal, din motive religioase, notează Peter J. S. Duncan. Dimpotrivă, din în secolele XVI-XVIII Biserica Ortodoxă Rusă a fost treptat redusă la a fi un departament al statului. Ridicarea Mitropolitului Moscovei la statutul de Patriarh în 1589 a îndepărtat şi ultimul jetonul de subordonare al Moscovei faţă de Constantinopol.
În acelaşi timp sub o conducere slabă a ţarilor, Biserica a inaugurat o scurtă perioadă de supremaţie ecleziastică. În perioada denumită „Timpul cu probleme” (1604-1613), când polonezii catolici domnea în Moscova, Biserica Ortodoxă a condus Rezistenţă rusă, avînd drept cetru Mânăstirea Serghei a Sfintei Treimi, aflată la 60 de kilometric de Moscova în localitatea Serghiev Posad (în perioada sovietică, Zagorsk). După expulzarea polonezilor, Zemskii Soborul (Adunarea Ţării) l-a ales pe Mihail Romanov a fi Ţar. Putere reală, însă, a fost în mâinile tatălui ţarului, Patriarhul Filaret, care a primit de la fiul său titlul de „Mare Suveran”. Ţarul Aleksei Mihailovici (1645-1676) a acordat acelaşi titlu pentru Patriarhul Nikon.
Acesta din urmă a acceptat Patriarhia, cu condiţia ca ţarul şi toţi nobilii să-i dea ascultare. Nikon a fost în măsură să stabilească ceva ce se apropie de o teocraţie. El a introdus o serie de modificări în lungile practicile ruseşti de ritual religios, cu scopul de a le aduce
în conformitate cu practica din Ucraina şi din Balcani, în cazul în care “Imperiul creştin”
şi-ar putea extinde influenţa. Dar ţarul, cu sprijinul nobililor, a dejucat ambiţiile politice ale Bisericii. Consiliul Biserica din 1666-1667 a aprobat modificărilor lui Nikon, dar l-a şi demis pe Patriarh.
Consiliul a declarat: „ţarul are putere să se pronunţe peste patriarhului şi peste toaţi celelalţi preoţi”. Aceasta a marcat sfârşitul încercărilor de a crea o teocraţie şi a reprezentat subordonarea Bisericii către stat. De asemenea, Consiliul a respins teoria că prăbuşirea Bizanţului a fost o pedeapsă pentru trădarea de la Florenţa.
Domnia lui Petru I, „cel Mare” (1696-1725), a adus o schimbare decisivă în relaţiile dintre Biserică şi Stat. Majoritatea celor din cadrul Bisericii care s-au opus extindereii controlului statului au fost expulzaţi ( şi au aderat la vechi-credincioşii). Din acest motiv palpabil misiunea lui Petru a fost mult mai uşoră, în voinţa sa de a-şi subordona Biserica. Rupînd complect tradiţia bizantină, el a desfiinţat Patriarhia Moscovei în 1700. El a înlocuit-o cu un Sfânt Sinod, direct responsabil în faţa sa. Petru a urmat modelul luteran, iar acest ideal personal a fost una dintre ideile sale politice privind modernizarea Rusiei prin imitarea selectivă a metodelor din Vest. Această politică a fost – fără niciun dubiu – o negare directă a mesianismului rus.
Ideea de „Moscova, a treia Romă” a primit astfel un alt şoc devastator prin construcţia noulii capitale, St Petersburg, simbolizând abandonarea tradiţiile Moscova. Petru a arătat, de asemenea, respingerea mesianismului ortodox prin respingerea titlul de „împărat creştin de Est”, Petru adoptând titlul latin „Imperator”.42
În politica externă, teoria „a treia Roma” a exercitat o considerabilă influenţă prin injectarea unui sentiment de misiune religioasă în expansiune împotriva polonezilor şi lituanienilor catolici în Occident şi musulmanii în East.43
Emanuel Sarkisyanz sugerează că entuziasmul religios ar fi putut avea o influenţă decisivă asupra expansiunii abia în 1552, când Ivan IV a cucerit Kazan. Dar el este de acord că expansiunea moscovită a fost motivată pragmatic, şi sugerează că „a treia Romă” a avut şi mai puţin influenţă asupra imperialismului rusesc decât „Sfântul Imperiu Roman”, concept care a avut la bază imperialismul german.44
O ultimă, dar nu cea mai lipsită de importanţă concluzie o putem trage cu ajutorul cercetătoarei Kerstin Rebecca Bouveng care observă o dihotomie cu siguranţă cel mai uşor asimilată şi bine-cunoscuta dihotomia Est / Vest45.
Naraţiunea „a treia Romă” implică, Bizanţul – Biserica Răsăriteană şi „a doua Romă „- a jucat un rol foarte central în formarea identităţii rusă. Bizanţul a fost primul model superioar pentru Rusia, iar Rusia a continuat să copieze modelul bizantin „original” în timp ce prin discursuri repetate s-a declanşat o cotitură, prezentînd Bizanţul drept un inamic inferior. În cele din urmă Moscova s-a declarat a fi adevăratul Bizanţ, dar şi centrul Ortodoxiei.
În mod similar, cu „vechea” Europa, statul rus, având în prealabil modelul european, a început să declare că Europa este decadentă, iar Rusia este Europa adevărată. Această ambiguitate faţă de alţii, a fost cuprinsă în conceptul Moscova a treia Romă. Storchak foloseste conceptele discutate mai sus de mesianism şi missionism.46
Neumann subliniază doctrina având două dimensiuni contradictorii, una intern-temporal şi alta spaţial extern:, Semnificaţia internă a doctrinei este a echivala domnitorul cu istorie divină pe pământ. Dimensiunea externă se referă la relaţia cu Celălalt, pentru fostele zone ale Imperiului Roman. Acest lucru este cu siguranţă asimetric, în măsura în care Celălalt a fost abandonat de Dumnezeu în favoarea Moscova.47
Baehr subliniază că, atunci când statul însuşi în al doilea jumătate a secolului al XVII-lea a început să implementeze narativ idea de Moscova a treia Roma două tendinţe au fost fuzionate – religioase şi politice: unul a subliniat binecuvântarea mesianică şi sfinţenia, precum şi, de asemenea, a alunecat latent spre izolaţionism.
În loc de concluzii
După ce citeşti excelentul eseu „Sfânta Rusie” a lui Alain Besançon (Humanitas 2013) nu poţi să nu te întrebi, precum autorul, care este miracolul acestei ţări, acestui imperiu. Ce înseamnă acel de neînțeles „suflet rus”? Pentru rus nu există moderaţie. Rusul este ontologic un extremist. Extremist în bine, cu o inimă mare, darnică, plină de generozitate, dispreţuitor faţă de cele materiale. Totodată e crud, capabil de cele mai mai barbarii…Puşkin, Gogol şi mai ales Dostoievski au creat acest spirit care năcuceşte şi astăzi Europa. Pentru că Europa nu a înţeles şi nu va înţelege niciodată mentalitatea rusească. Vorbele lui Dostoievski: „Noi avem geniul tuturor popoarelor, dar avem în plus geniul rusesc, aşadar, noi vă putem înţelege, în timp ce voi nu ne puteţi înţelege” a devenit un laitmotiv al Rusiei, indiferent dacă s-a petrecut sub ţari, sub liderii comunişti sau după cei post-conflictul rece. „Noi vă putem înţelege, voi nu” e una din bazele panslavismului, alături de celebrul dicton al călugărului Filotei din Pskov: „Moscova este moştenitoarea marilor capitale ale lumii: Prima Romă a cazut sub păgâni; a doua Romă a căzut sub turci; Moscova este a treia Romă, iar a patra nu va fi niciodată”. Poate nu întâmplător ofensiva Rusiei se face sub aceleaşi coordonate. Iar Europa Occidentală nu a înţeles nimic din istorie, îşi frâmântâ mintea în faţa unor realităţi pe care nu o pot pricepe. Chintesenţa, motto-ul panslavismului şi al re-deşteptării Rusiei este dat tot de Dostoievski. În „Demonii” un personaj spune: „Cred în Rusia”, iar Tiutcev e mult mai clar: „În Rusia nu poţi decât să crezi”. Poate nu degeaba, de la Kremlin, noul ţar, Putin declară până la obstinaţie: ”v Rossiu mojnp tolko veri” (În Rusia nu poţi decât să crezi). Da, Rusia a intrat în propriile sale coordonate, s-a întors la matcă.
Sub Vladimir Putin, Rusia încearcă să-şi recupereze forţa şi fie astăzi comparabilă cu URSS-ul din perioada Războiului Rece. Puţin a fost sincer când a declarat cu ceva timp în urmă că, în viziunea sa, dizolvarea Uniunii Sovietice a fost „cel mai mare dezastru geo-politic al secolului XX”. Sondajele care indică un scor de acceptare a lui Putin care nici măcar nu poate fi visat de liderii occidentali, mai ales după anexarea Crimeei (martie 2014), arată că ruşii sunt încă prizonieri ai satisfacţiei imperiale şi pravoslavnice, concepţiei de popor care poate influenţa deciziile planetare.
Note
1 Adrian Ignat, Cele trei Rome, editura Universitară, București, 2012.
2 Ionuţ Constantin, Rusia, paradigma euroasiatică, editura TopForum, 2014, pp. 32-33
3 Un important aspect al analizei celei de-a Treia Romă este reproducerea în spaţiul rus a modelelor fondatorilor Bizanţului, secole mai târziu. Asemenea lui Constantin cel Mare, reamintim, cneazul Vladimir a fost catalogat drept egal cu apostolii iar Olga, bunica acestuia comparată cu Sfânta Elena, mama lui Constantin.
4 Botezul sfintei Olga, bunica principelui Vladimir a avut loc în anul 955.
5 Kievul era denumit „Bizanţul de pe Nipru”, semn al legăturilor ruso-bizantine.
6 Adrian Ignat, op.cit.
7 Ibidem .
8 Dimitri Obolensky, The Byzantine Commonwealth. Eastern Europe 500-1453, Praeger Publishers, New York-Washington, 1971. Pentru limba română Dimitri Obolensky, Un commonwealth medieval: Bizanţul, editura Corint, Bucureşti, 2003.
9 Adrian Ignat, ˂˂„Cea de-a Treia Romă” – între utopie şi realitate>>, Revista Teologica, nr.3/2010, pp.81-102.
10 Mai multe căsătorii au avut loc între casele regale bizantine şi ruse; majoritatea dintre ele s-au realizat în secolul al XII-lea, atunci când imperiul era condus de dinastia Comnenilor
11 În Europa Centrală şi din Rusia, civilizaţia bizantină a pătruns ca un mobil al misiunii creştine. Astfel, în 867, patriarhul Fotie anunţa lumii că ruşii, care de curând atacaseră Constantinopolul, au acceptat un episcop creştin din Bizanţ. Relaţiile dintre Fotie şi ruşi trebuie încadrate în marea operă misionară organizată de Patriarhie la popoarele slave.
12 Ionuţ Constantin, op.cit., p. 37.
13 Antoaneta Olteanu, Miturile Rusiei clasice, editura Paideia, București, pp. 207-215.
14 Ionuţ Constantin, op.cit. pp.36-37.
15 Antoaneta Olteanu, op.cit, pp. 207-215.
16 Dorinţa de eliberare de sub jugul tătar i-a îndemnat probabil pe ruşi să adapteze o altă legendă, ce apăruse în nordul Rusiei în secolul al XIII-lea, într-o traducere sârbă, după un original latin. Legenda descria existenţa în India a unui regat creştin legendar, capabil să-i ajute pe ceilalţi creştini în lupta lor cu necredincioşii. Deznădejdea de care erau cuprinşi pe atunci toţi ruşii pare să fi explicat popularitatea Legendei celor douăsprezece vise ale regelui Mamer, cu tendinţele ei apocaliptice. Legenda este de origine orientală, ca şi multe altele, printre care Stefanit şi Ihnilat, şi ea deosebit de populară (cf. Francis Dvornik, Slavii în istoria şi civilizaţia europeană, Ed. All, Bucureşti, 2001, p. 274).
17 Philip Longworth, Crearea Europei de Est. De la preistorie la postcomunism, Ed. Curtea-Veche, Bucureşti, 2002, p. 241.
18 Zenkovski, op. cit., pag. 45.
19 Antoaneta Olteanu, pp. 207-215.
20 Ibidem, p. 47.
21 A se vedea Dimitri Stremooukhoff, Moscow the Third Rome: sources of the doctrine, în Speculum, XXVIII, No. 1 (January 1953), p. 85.
22 Paul Evdokimov, Hristos în gândirea rusă, traducere de Pr. Ion Buga, Editura Symbol, Bucureşti, 2001, p. 52.
23 Iu. M. Lotman and B. A. Uspensky, Otzvuki kontseptsii – ‘Moskva—tretii Rim’v ideologii Petra Pervogo (K probleme srednevekovoi traditsii v kul’ture barokko), în “Khudozjiestvennyi iazyk srednevekov’ia”, ed. V. A. Karpushchin (Moscow, 1982), p. 238.
24 Adrian Ignat, op.cit.
25 Petre Guran, „A treia Romă: un mit medieval și extensiile lui contemporane”, Revista 22,
http://www.revista22.ro/a-treia-roma-un-mit-medieval-si-extensiile-lui-contemporane-29680.html
26 Cyril Toumanoff, “Moscow the Third Rome: genesis and significance of a politico-religious idea”, Catholic Historical Review, XL, (1954–5), pp. 438.
27 Dmitri Obolenski, Un commonwealth medieval: Bizanţul. Europa de Răsărit (500-1453) , Editura Corint, Bucureşti, 2002, p. 395. Pentru limba română Dimitri Obolensky, Un commonwealth medieval: Bizanţul, editura Corint, Bucureşti.
28 Nina Sinitsyna, Tretii Rim: Istoki i evoliutsiia russkoi srednevekovoi kontseptsii, Moscova, 1998.
29 Michael Cherniavsky, „Holy Russia: A Study in the History of an Idea”, The American Historical Review, 63/3, 1958, pp. 617-637.
30 Kerstin Rebecca Bouveng, The role of Messinanism in Contemporary Russian Identity and State Craft, Durham University, 2010.
33 Baehr, S. L., The Paradise Myth in Eighteenth-Century Russia, Stanford, Stanford University Press, 1991, p. 21.
34 Thierry Camous, Orienturi şi occidenturi. 25 de secole de războaie, traducere de Mira-Maria Cucinschi, Editura Cartier, Bucureşti, 2009, p. 174.
35 A se vedea J. Riley-Smith, The First Crusade and the Idea of Crusading, London”, 1993, şi, în general, S. Runciman, A History of the Crusades, 3 vol., Cambridge, 1951-1954; K.M. Setton, A History of the Crusades, 2d ed., 6 vol., Madison, Wisc., 1969-1989; A. S. Atiya, The Crusade: Historiography and Bibliography, Bloomington, 1962; H.E. Mayer, Bibliographie zur Geschichte der Kreuzzüge, Hannover, 1960. Pentru continuarea studiului cruciadelor a se vedea “Society for the Study of the Crusades and the Latin East: Bulletin” (1981-1997).
36 George T. Dennis,„Defenders of the Christian People: Holy War in Byzantium”, în “The Crusades from the Perspective of Byzantium and the Muslim World”, editat de Angeliki E. Laiou şi Roy Parviz Mottahedeh, Dumbarton Oaks Research Library and Collection, Washington D.C., 2001, p. 32.
37 Agapetus, “Expositio capitul admonitoriorum”, XXI, PG 86 (I), col. 1172, apud Dimitri Obolenski – “ The Byzantine Commonwealth..”, p. 224.
38 La rândul său împăratul bizantin îi respecta pe cei care îi recunoşteau autoritatea. Un exemplu în acest sens îl avem la sfârşitul anului 1140, când trei cneji se luptau pentru hegemonie în Rusia. Iziaslav din Kiev (un nepot al lui Vladimir Monomahul), unchiul acestuia, Iuri Dolgoruki, din Suzdal’, şi vărul său, Vladimirko, din Galici. Primul era aliat al Ungariei şi duşman al Bizanţului, ceilalţi doi susţineau Imperiul. Istoricul bizantin din acea perioadă scria despre prinţul din Suzdal’ că este un aliat (symmonachos) al împăratului, iar despre cneazul din Galici că este un vasal (hypospondos) al acestuia, şi de aceea sprijinul Imperiului trebuia să meargă către aliatul său, în acest caz, Iuri Dolgoruki. Pe de altă parte, Bizanţul îşi manifesta susţinere şi atunci când cnejii contribuiau şi financiar la „problemele” Imperiului. În 1346, o parte din structura catedralei Sfânta Sofia, slăbită de cutremurele recente, s-a prăbuşit. Conducătorul de la Moscova a trimis o importantă sumă de bani pentru repararea clădirii. O altă sumă de bani a fost trimisă, în 1398, pentru a ajuta Constantinopolul, aflat la acea vreme sub blocada turcilor. Cf. Dimitri Obolenski, Un commonwealth medieval: Bizanţul. Europa de Răsărit (500-1453), pag. 254, 287.
39 Antoaneta Olteanu, „Miturile Rusiei clasice”, editura Paideia, București, p. 16.
40 Peter J.S.Duncan, „Russian Messianism: Third Rome, Revolution, Communism and After”, Routledge, London and New York, 2000;
41 David B.Miller,“The Velikie Minei Chetii and the Stepennaia Kniga of Metropolitan Makarii and the origins of Russian national consciousness”, Forschungen zur osteuropäischen Geschichte, XXVI (1979), pp. 263–382.
42 Stephen L.Baehr, “From history to national myth: Translatio imperil in eighteenth-century Russia”, RR, XXXVII, No. 1 (January 1978), pp. 1–13.
43 Henry R.Huttenbach, “The origins of Russian imperialism”, in Tomas Hunczak (ed.) Russian Imperialism from Ivan the Great to the Revolution, (New Brunswick, N.J., 1974), pp. 26–30.
44 Emanuel Sarkisyanz, “Russian imperialism reconsidered”, în Hunczak (ed.) Russian Imperialism, pp. 51–52.
45 Kerstin Rebecca Bouveng, “The role of Messinanism in Contemporary Russian Identity and State Craft”, Durham University (2010), pp 17-19.
46 Storchak, V. M.,“Tema Rossiyskogo Messianizma v Obshchestvenno- Politicheskoi i Filosofskoi “ Mysli Rossii, (2003) RAGS.
47 Neumann, I. B,“Russia and the idea of Europe : a study in identity and international relations”, London, Routledge, 1996, pp. 8-9.
Bibliografie
BAEHR, S. L., The Paradise Myth in Eighteenth-Century Russia, Stanford, Stanford University Press, 1991;
BOUVENG, Kerstin, The role of Messinanism in Contemporary Russian Identity and State Craft, Durham University, 2010;
CAMOUS, Thierry, Orienturi şi occidenturi. 25 de secole de războaie, traducere de Mira-Maria Cucinschi, Editura Cartier, Bucureşti, 2009;
CONSTANTIN, Ionuţ, Rusia, paradigma euroasiatică, editura TopForum, 2014;
DENNIS, George T. – „Defenders of the Christian People: Holy War in Byzantium”, în “The Crusades from the Perspective of Byzantium and the Muslim World”, editat de Angeliki E. Laiou şi Roy Parviz Mottahedeh, Dumbarton Oaks Research Library and Collection, Washington D.C., 2001, p. 32;
DUNCAN, Peter J.S, „Russian Messianism: Third Rome, Revolution, Communism and After”, Routledge, London and New York, 2000;
EVDOKIMOV, Paul , Hristos în gândirea rusă, traducere de Pr. Ion Buga, Editura Symbol, Bucureşti, 2001;
HUTTENBACH, Henry R. – “The origins of Russian imperialism”, in Tomas Hunczak (ed.) Russian Imperialism from Ivan the Great to the Revolution, (New Brunswick,N.J., 1974), pp. 26–30.
IGNAT, Adrian , Cele trei Rome, editura Universitară, București, 2012;
LOTMAN, Iu. M. and Uspensky, B. A. , Otzvuki kontseptsii – ‘Moskva—tretii Rim’v ideologii Petra Pervogo (K probleme srednevekovoi traditsii v kul’ture barokko), ân “Khudozjiestvennyi iazyk srednevekov’ia”, ed. V. A. Karpushchin (Moscow, 1982), p. 238;
MILLER, David B., “The Velikie Minei Chetii and the Stepennaia Kniga of Metropolitan Makarii and the origins of Russian national consciousness”, Forschungen zur osteuropäischen Geschichte, XXVI (1979), pp. 263–382;
NEUMANN, I. B – “Russia and the idea of Europe : a study in identity and international relations”, London, Routledge, 1996;
OBOLENSKY, Dimitri, The Byzantine Commonwealth. Eastern Europe 500-1453, Praeger Publishers, New York-Washington, 1971;
IDEM, Un commonwealth medieval: Bizanţul. Europa de Răsărit (500-1453) , Editura Corint, Bucureşti, 2002;
OLTEANU, Antoaneta, Miturile Rusiei clasice, editura Paideia, București;
SARKISYANZ, Emanuel, “Russian imperialism reconsidered”, în Hunczak (ed.) Russian Imperialism, pp. 51–52.
SINITSYNA, Nina Tretii Rim: Istoki i evoliutsiia russkoi srednevekovoi kontseptsii, Moscova, 1998;
Articole în ziare și reviste:
BAEHR, Stephen L., “From history to national myth: Translatio imperil in eighteenth-century Russia”, RR, XXXVII, No. 1 (January 1978), pp. 1–13.
CHERNIAVSKY, Michael, „Holy Russia: A Study in the History of an Idea”, The American Historical Review, 63/3, 1958, pp. 617-637;
IGNAT, Adrian, ˂˂„Cea de-a Treia Romă” – între utopie şi realitate>>, Revista Teologica, nr.3/2010, pp.81-102;
GURAN, Petre, „A treia Romă: un mit medieval și extensiile lui contemporane”, Revista 22,
http://www.revista22.ro/a-treia-roma-un-mit-medieval-si-extensiile-lui-contemporane-29680.html ;
STORCHAK, V. M.. – “Tema Rossiyskogo Messianizma v Obshchestvenno- Politicheskoi i Filosofskoi “ Mysli Rossii, (2003) RAGS;
STREMOOUKHOFF, Dimitri, Moscow the Third Rome: sources of the doctrine, în Speculum, XXVIII, No. 1 (January 1953), p. 85;
TOUMANOFF, Cyril, “Moscow the Third Rome: genesis and significance of a politico-religious idea”, Catholic Historical Review, XL, (1954–5), pp. 438.