RECENZIE

Regina Maria.

Însemnări din ultima parte a vieții (martie 1937 – iulie 1938)

Queen Mary.

Annotations from the last part of her life (March 1937 – July 1938)

Ștefania DINU

Sorin Cristescu, Regina Maria. Însemnări din ultima parte a vieții (martie 1937 – iulie 1938), Editura Corint, 2018, 272 p.

2018 este nu numai anul când se aniversează Centenarul Marii Uniri, ci și anul în care se comemorează împlinirea a 80 de ani de la trecerea într-un alt univers a celei care a avut o contribuție hotărâtoare la realizarea României Mari – regina Maria a României.

În amintirea acestei mari personalități a istoriei românilor, Editura Corint a publicat de curând, în condiții grafice deosebite, așa cum dealtfel ne-a obișnuit, însemnările din ultima parte a vieții suveranei, cu titlul: „Regina Maria. Însemnări din ultima parte a vieții (martie 1937 – iulie 1938)“. Autorul traducerii din limba engleză este istoricul dr. Sorin Cristescu, un specialist de excepție, care a publicat și corespondența regelui Carol I, a regelui Ferdinand I și a reginei Maria cu soțul său, regele Ferdinand, cu mama sa, marea ducesă Maria Alexandrovna de Saxa Coburg-Gotha și cu colonelul Joe Boyle.

Sorin Cristescu semnează și studiul introductiv, volumul beneficiind și de explicații, sub formă de note, legate de personajele pe care regina le citează în însemnări.

Studiul introductiv este o trecere în revistă a vieții și personalității principesei/reginei Maria a României, explicând înrudirea tinerei principese cu marile familii domnitoare ale Europei: britanică și rusă, ca nepoată a reginei Victoria a Marii Britanii și a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei.

Momentul intrării României în Primul Război Mondial în august 1916 și rolul pe care regina Maria l-a jucat în susţinerea frontului, a muncii de ajutorare a răniţilor şi de organizare a spitalelor, activitatea sa diplomatică pe frontul recunoaşterii Marii Uniri, în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris din 1919, sunt alte câteva repere din viaţa suveranei României, amintite de autor în studiul introductiv.

Ultima parte a însemnărilor zilnice ale reginei Maria începe în data de 4 martie 1937, când se afla la Cotroceni, consemnând faptul că a avut o serie de audienţe, că fiul său, regele Carol al II-lea,  nu vrea să discute cu ea unele probleme politice şi că la sfârşitul zilei a asistat la spectacolul unui dansator indian. În zilele de 5-9 martie 1937, regina nota faptul că dobândise o răceală, că a avut audienţe şi că a participat la o serată la Irina Procopiu (doamna ei de onoare), în ciuda faptului că răceala o făcuse să rămână fără voce. Făcea referiri la fiul său, regele Carol al II-lea, care ar fi trebuit sfătuit de cei apropiaţi să păstreze secretul în legătură cu viaţa personală, că nu putea să numească în cele mai importante posturi în stat şi în armată oameni care o vizitaseră pe Elena Lupescu şi că principala lui datorie era faţă de ţară.

Regina era conştientă de situaţia politică nu prea bună în care se afla ţara şi intuia că era posibil să urmeze un dezastru: „Carol credea că va putea conduce totul aşa cum vrea el, fără să conteze cât îi ofensează pe oameni, să-şi reverse favorurile asupra unora nedemni de ele, să facă numiri scandaloase, să-i îndepărteze pe cei care într-adevăr meritau [să primească funcţii], să se înconjoare de oameni necinstiţi, arivişti, afacerişti, să-şi umilească familia; toate din cauza acelei femei, pentru că oricine nu se pleacă în faţa lui, cu ea în planul secund, trebuie să fie anihilat, suprimat, înlocuit cu cei care îi acceptă orice capriciu. […] Trebuie să i se deschidă ochii şi să vadă primejdia absolut iminentă care îl ameninţă înainte de a fi prea târziu. Şi acest «prea târziu» se apropie cu paşi mari“. Aşadar, regina Maria, cu spiritul ei vizionar şi puterea de concizie pe care o avea anticipa situaţia de criză prin care urma să treacă ţara trei ani mai târziu.

Boala reginei s-a declanşat în noaptea de 10 spre 11 martie 1937, o criză hemoragică puternică din care nu îşi va mai reveni de fapt, niciodată. Din 9 martie 1937, următoarele însemnări sunt datate 17 aprilie 1937, după aproape şase săptămâmi, perioadă în care nu a mai putut să scrie din cauza stării precare de sănătate. Problemele reginei erau serioase, a trebuit să se supună mai multor controale medicale făcute de doctorii Curţii Regale – doctorul Ion Mamulea – dar şi de medici aduşi din străinătate de către fiul său Carol, a trebuit să păstreze un sever regim alimentar, să suporte o serie întreagă de investigaţii, radiografii, analize. Din nefericire, regina consemna că medicii nu au putut găsi cauza suferinţei ei, că problemele păreau că pornesc de la stomac, dar că în urma investigaţiilor acesta era perfect sănătos, fără vreo urmă de ulcer. În tot acest interval, în care regina era supusă investigaţiilor medicale de tot felul, era apăsată şi de problema celui de-al doilea fiu al său, principele Nicolae, care se căsătorise cu Ioana Doletti şi care fusese decăzut de regele Carol al II-lea din calitatea de membru al familiei regale. Ca urmare, suferinţa fizică a reginei era amplificată de una sufletească, determinată de atitudinea lui Carol faţă de ea, ca mamă şi faţă de fratele său Nicolae.

Foarte mult a supărat-o pe regină şi articolul ofensator pe care Martha Bibescu l-a scris despre ea. Iată ce consemna regina referitor la acesta: „Un articol în care a încercat să mă diminueze în toate modurile făcând din mine o figură neînsemnată şi aproape grotescă, de nebună ambiţioasă, care n-a obţinut nicio satisfacţie în toată viaţa ei şi a încheiat afirmând că în istorie nu voi rămâne cu alt rol decât acela că am fost soţia lui Ferdinand şi mama lui Carol“.

După ce a trecut de perioada de criză, regina a continuat să fie ţintuită la pat, o convalescenţă grea, din care aştepta să iasă cât mai repede, dar lucrurile nu mergeau deloc bine. Trebuia să respecte regimul alimentar, repaus total din cauza anemiei şi a problemelor cu picioarele (se declanşase şi flebita), însă continua să desfăşoare activităţi cotidiene: primiri, audienţe, vizionări de filme. În aprilie 1937, deşi spera că va putea pleca la Balcic, pentru a-şi vedea domeniul şi a se bucura de frumuseţea grădinilor în plină primăvară, regina a primit de la dr. Mamulea vestea că nu va putea părăsi Cotroceniul. Clima Balcicului nu era propice pentru starea ei de sănătate şi mult mai indicat era muntele. Vestea a dărâmat-o pe suverană, a cărei stare psihică nu era dintre cele mai bune, neputându-se obişnui cu noua sa situaţie, aceea de om bolnav, imobilizat la pat, ea care era plină de viaţă, îi plăcea să călărească, să-şi viziteze reşedinţele şi să desfăşoare activităţi caritabile şi mondene. Despre această veste regina Maria nota: „Asta a fost ultima picătură, m-am prăbuşit şi am plâns. Balcicul şi florile mele, iubitele mele terase, viţa de vie, grădinile, care trebuiau să fie suprema mea recompensă pentru răbdare. Acolo m-aş fi bucurat de o lungă perioadă de linişte, văzând cum înfloresc pe rând dragele mele flori; mai întâi bogăţia de irişi, apoi trandafirii de diferite specii, apoi liliacul şi florile de vară. […] Şi dintr-o dată individul ăsta bondoc, care n-are nicio imaginaţie, nicio viziune, nicio emoţie, nicio inspiraţie să spună, nu ai voie, trebuie să întorci spatele Paradisului şi să fii exilată la Sinaia, care a devenit o închisoare, o fortăreaţă, o casă populată de stafii, din care Carol a făcut în ultimii ani un loc trist, care-ţi ucide sufletul, amintiri care-ţi ucid bucuriile, într-un anotimp când nimic nu înfloreşte, pe când la Balcic este o revoluţie de culoare şi încântare“.

Lunile treceau şi starea de sănătate a reginei nu înregistra progrese spectaculoase, regimul de viaţă fiind acelaşi. Primea diverse doamne din înalta societate, ambasadori, soţii de ambasadori, avea invitaţi la masă pe fiul său Carol şi pe nepotul său, principele Mihai, fiicele Elisabeta (care locuia în România la Bucureşti în noua sa casă şi la Banloc, pe domeniul pe care şi-l achiziţionase), Marioara-Mignon (care venea special în ţară, de la Belgrad, pentru a fi alături de mama sa) şi vorbea aproape zilnic la telefon cu Ileana la Sonnberg, în Austria. Trebuia să reziste, să înveţe să accepte tot ceea ce i se întâmpla, să accepte să fie examinată de medicii veniţi din străinătate, cum a fost dr. Fritsch, de la Viena. I-a fost extrem de greu să se obişnuiască cu această situaţie, să se supună tratamentelor umilitoare şi dureroase, pentru că ea era o persoană plină de viaţă, energică, iar faptul că trebuia să stea la pat o aducea în pragul depresiei.

În ciuda primăverii care înfrumuseţa grădinile de flori ale reşedinţelor, inclusiv pe cea de la Cotroceni, regina trebuia să ducă o viaţă de invalid neputând să facă nimic din ceea ce ar fi dorit. La data de 12 mai 1937 a avut loc la Londra ceremonia încoronării regelui George al VI-lea (tatăl reginei Elisabeta), pe care regina a urmărit-o graţie transmisiunii radio şi pentru că participase deja la două încoronări (cea a regelui Eduard al VII-lea – 1902 şi George al V-lea – 1911) a putut să aibă viziunea întregii desfăşurări a ceremoniei, după care a văzut şi filmul încoronării, fiind bucuroasă că i-a putut întâlni, chiar şi prin intermediul ecranului, pe cei pe care îi cunoştea şi care îi erau familiari: George al VI-lea, mica Elisabeta (viitoarea regină), regina May (văduva regelui George al V-lea).

În ziua de 22 mai 1937, regina a fost examinată de un specialist francez doctorul Abrami care i-a confirmat faptul că sănătatea sa era afectată de o boală destul de gravă. Iată ce nota regina referitor la diagnostic: „…o boală perfidă, epuizantă, care afectează ficatul şi splina, pierderile de sânge, precum şi reala tendinţă spre flebită, toate provin de la acelaşi lucru: sufăr de un soi de anemie pernicioasă, cu doar jumătate din numărul de globule roşii pe care ar trebui să-l am şi pentru această stare de sănătate nu există nimic altceva decât pat, pat, pat, pat, iar dr. Abrami interzice în mod categoric orice călătorie“. Veştile primite evident că au tulburat-o profund pe regină, care nota: „Încerc să accept situaţia cât mai curajoasă, bărbăteşte, dar a însemnat distrugerea cu multă cruzime a tuturor speranţelor mele şi pentru moment nu mai văd nimic înaintea mea“. Ca urmare, regina nu avea încotro şi trebuia să urmeze sfaturile medicilor şi situaţia chinuitoare al cărui capăt nu-l putea zări. Dar ea era o fire luptătoare şi chiar şi în această situaţie era hotărâtă să reziste şi să găsească puterea de a o face. La începutul lunii iunie 1937 regina a părăsit Cotroceniul pentru a merge la Sinaia şi a se bucura de aerul binefăcător de munte. La Sinaia, regina a primit vizita a încă cinci medici, toţi mari specialişti în diferite boli la acel moment: dr. Eppinger din Viena, dr. Besançon (Franţa), dr. Walther Gloor-Meyer (Elveţia), dr. Aldo Castellani (Italia, patolog şi bacteriolog) şi dr. Nicola Pende (Italia, endocrinolog). Toţi aceştia au consultat-o, în prezenţa fiicei sale Mignon şi urmau să-şi expună concluziile, regina aşteptând cu resemnare rezultatele. În ziua în care s-au împlinit trei luni de la debutul bolii, 11 iunie 1937, a avut loc întâlnirea tuturor medicilor străini şi români, verdictul fiind acela că va trebui să aibă răbdare, odihnă la pat şi dietă. Greu, foarte greu pentru regină şi firea ei voluntară, ceea ce o făcea să noteze: „…se pare că aşa o să meargă pentru totdeauna într-un cerc din care nu mai există scăpare“. Aşadar, disperarea reginei era destul de mare văzându-se prizoniera propriei vieţi, ea, o femeie energică, plină de viaţă, care a ştiut întotdeauna să controleze, uneori situaţii fără ieşire, să nu mai poată controla acum nimic în jurul ei. Foarte trist şi cu toată încercarea de a fi optimistă simţea că o apucă disperarea la gândul că nu se va putea resemna.

Din fericire, treptat, treptat starea reginei a început să se amelioreze, a început să poată merge singură, să se simtă mai bine şi să-şi poată continua activitatea. Progresele erau evidente în iulie 1937 când a primit vizita celor doi medici vienezi Eppinger şi Fritsch, care au confirmat faptul că starea reginei era mult mai bună, ceea ce i-a dat speranţe că va putea duce o viaţă normală şi că va putea pleca la Balcic.

La mijlocul lunii august 1937, regina Maria a plecat la Bran însoţită de generalul Zwiedeneck şi Christine Galitzi – secretara sa, fără doctorul Mamulea (căreia regina îi spunea Stoggey). „I-am promis că voi fi foarte prudentă – nota regina – şi credincioasă prescripţiilor lui, voi respecta programul pe care mi l-a făcut, nu mă voi suprasolicita şi voi avea foarte mare grijă cu ceea ce manânc“.

La Bran, regina s-a bucurat de frumuseţea peisajului, a florilor din grădină, în special de frumoasele dalii, de camerele cu parfum de epocă, de puţină intimitate şi linişte. A vizitat şi micuţa biserică, casa de ceai, caii, dar cu regretul că nu putea merge aşa cum şi-ar fi dorit şi că nu avea energia care o caracteriza. Restul zilelor era preocupată de scrierea celui de-al IV-lea volum al seriei „Povestea vieţii mele“, cu ajutorul Christinei Galitzi, ultima ei secretară, o fată foarte frumoasă, cultivată şi despre care regina nota că este şi un „critic util“. Perioada petrecută la Bran a fost, în general, una plăcută, cu progrese lente în ceea ce priveşte evoluţia stării de sănătate, cu primiri ale unor cunoştinţe, ambasadori (ca de exemplu ministrul plenipotenţiar american Harrison cu soţia), doctorul Câmpeanu din Braşov, cu care îi făcea mare plăcere să se întreţină şi pe care dorea să-l susţină pentru ocuparea postului de director al noului spital Elias (înfiinţat în anul 1936  de fundaţia familiei Menachem H. Elias, care a lăsat întreaga sa avere Academiei Române), cu vizionări de filme, odihnă, citit şi plimbări în grădină atâta cât îi permitea starea fizică şi vremea, care era destul de capricioasă.

La Bran a avut surpriza de a fi vizitată şi de verişoara sa Maria Putiatin, fiica lui Pavel, fratele mamei reginei, pe care nu o mai văzuse de aproape 20 de ani, cea pe care o găzduise la Cotroceni, în 1919 şi care a plecat apoi în SUA. Tot la Bran în ziua de 30 august 1937 a fost vizitată şi de principele Mihai, care i-a adus o scrisoare de la principesa Elena şi vestea că Ernest Urdăreanu nu se mai afla în graţiile regelui Carol al II-lea.

Foarte interesant este faptul că, cu toate problemele ei de sănătate, regina a găsit puterea să nu renunţe la scrierea celui de-al patrulea volum al poveştii vieţii ei, o treabă destul de grea, fiindcă avea foarte multe de relatat, lucru consemnat dealtfel de regină: „nu a fost o muncă prea uşoară să aleg dintre multele mele jurnale, care sunt relatarea tuturor acţiunilor, gândurilor şi senzaţiilor mele în timpul atâtor ani lungi şi pot alcătui o frumoasă poveste, fără să devină indiscretă. Atâţia oameni au intrat în viaţa mea în acei ani de după război, munca era copleşitoare şi complexă, încât simţeam oboseala, eforturile care mă îmbolnăveau, întretăiate de emoţiile care îmi sfâşiau inima în acele zile şi care acum mă invadează din nou. Cum a fost în stare o fiinţa umană să reziste la încordarea unei munci atât de laborioase fără ajutor pe măsură? Iar fiul meu ne-a trădat, şi pe noi, şi ţara lui, tot timpul. Cu toate acestea, eu m-am agăţat cu disperare de optimism, de credinţa în copiii mei şi în umanitate. L-am purtat şi pe Nando pe umerii mei, am dat bătăliile lui pentru el, am înaintat cu greu alături de el prin apa vâscoasă a inerţiei sale îngrozitoare şi n-am murit nici de epuizare, nici de durere! Chiar am reuşit să mă bucur de frumuseţea vieţii, să mă bucur de fiecare oră de răgaz pe care mi-o lăsau grijile şi efortul“. Aceasta era într-adevăr povestea reginei, o poveste despre curaj, forţă, credinţă, iubire faţă de ţară şi familie, lupta asiduă pentru fiecare victorie. Poate că boala i-a fost cauzată şi de tot acest efort pe care l-a făcut în timpul războiului şi după aceea, fără a se gândi la propria persoană ci numai la interesul comun al ţării şi al celor dragi.

La Bran regina a rămas până pe data de 28 septembrie 1937, unde a fost vizitată de fiicele sale Mignon cu ultimul său fiu – Andrei şi Ileana cu soţul Anton şi cei patru copii: Ştefan, Maria-Ileana (Minola), Alexandra şi Dominic (care era bebeluş şi abia fusese botezat).

După o scurtă revenire la Bucureşti, unde a mai fost văzută de dr. Mamulea şi alţi doi doctori, pentru încă un set de analize, a plecat la Balcic, locul pe care îl iubea din tot sufletul. Era însoţită de cele două fiice şi de nepoţi, astfel că bucuria îi era şi mai mare. S-a bucurat de o primire oficială la Bazargic din partea primarului Balcicului – George Fotino – un bun prieten al reginei, după care, ajunsă la castel a făcut o plimbare pe domeniu alături de generalul Zwiedeneck, pentru a vedea şi terenurile nou cumpărate, extinzându-se astfel posesiunile reginei. Ajunsă la Balcic, regina s-a simţit foarte bine, făcea plimbări pe domeniu, primea diverse persoane, avea întâlniri cu cei care aveau grijă de domeniu, se bucura de prezenţa nepoţilor şi de paradisul său, la care îşi dorise atât de mult să ajungă.

Din însemnări aflăm că aghiotantul reginei Zwiedeneck – Zwiedy aşa cum îl numea ea, dorea să construiască pe cea mai înaltă terasă, care urma să poarte numele reginei, un templu grec, care însă nu se potrivea deloc cu ceea ce exista deja. Regina a trebuit să-i explice că nu se putea realiza un astfel de templu, spre dezamăgirea credinciosului său aghiotant, care nu înţelegea înclinaţia ei către stilul rustic. De asemenea, Mignon i-a lucrat în piatră „o frumoasă Madonna Stella Maris care ţine în mână o navă, pentru un colţ din casa mea, unde va fi aşezată lângă perete. O statuie într-adevăr frumoasă realizată din piatră albă“, statuie, care din fericire, mai poate fi şi azi admirată la castelul de la Balcic. Ceaiul – potrivit însemnărilor reginei – era luat în pavilionul de ceai numit Cara Dalga, construit în jurul anului 1933 de către arhitecta Henrieta Delavrancea-Gybori. Deşi se afla la Balcic, locul unde se simţea în largul său, starea de sănătate a reginei nu s-a schimbat radical, ba dimpotrivă. A revenit starea de slăbiciune şi epuizare, determinând-o să rămână în pat, deşi ar fi vrut din tot sufletul să poată ieşi afară şi să se plimbe prin minunatele ei grădini sau pe malul mării. Ca urmare, doctorii Mamulea şi Fritsch au fost chemaţi la Balcic să o vadă şi să hotărască asupra stării ei. Dată fiind situaţia, regina Maria a decis să revină la Bucureşti, înainte de ziua ei de naştere. La 16 octombrie 1937, aflată încă la Balcic, regina consemna faptul că regele Carol al II-lea împlinea 43 de ani şi că „niciunul dintre noi nu poate fi alături de el astăzi. Dar mă întreb: oare îi pasă?“. Regina era foarte nefericită din cauza bolii şi din cauză că trebuia să părăsească Balcicul şi frumoasa și luminoasa ei cameră din castelul Tenha Juvah. Era într-un fel resemnată, nu-şi dorea decât să se mai plimbe puţin prin locurile pe care le iubea şi să mai prindă un pic din vara care se termina. A reuşit, astfel, să fie dusă cu maşina, însoţită de Zwiedy, pe zona cea mai înaltă a domeniului unde urma să se înceapă construcţia templului „Marienruhe“, o copie a bisericii de la Torcello. A vizitat şi grădina Ducky, pe terasa din apropierea mării, plină de trandafiri „un loc al păcii, plin de farmec rustic, care oferă o privelişte largă spre întinsul mării. Spre bucuria mea, am văzut că trandafirilor căţărători aduşi din Anglia şi pe care i-am plantat în faţa zidului exterior le merge de minune“. Momentul plecării se apropia, ceea ce o făcea pe regină să devină nostalgică, emoţionată şi să se întrebe dacă va mai putea vedea frumosul castel şi grădinile lui minunate şi anul viitor. Era o întrebare firească, pentru că deşi îi venea greu să accepte că este foarte bolnavă, regina simţea totuşi că sănătatea ei de altădată este şubrezită şi că nu va mai putea fi niciodată omul energic, plin de viaţă de odinioară.

Ziua de 23 octombrie 1937 a fost ultima pe care suverana a petrecut-o la Balcic, despărţindu-se cu greu de acest loc, moment consemnat astfel în însemnări: „Mi-am luat rămas bun cu inima grea de la malul mării, şoptind o rugăciune în tăcere ca să mi se îngăduie să mă mai întorc aici şi la anul, să o văd înflorind şi să mă bucur de multele îmbunătăţiri pe care le-a plănuit Zwiedy“.

După revenirea la Cotroceni, unde pe timpul verii avuseseră loc reparaţii, în sensul că fusese refăcut tot sistemul de încălzire, suverana relatează ceremoniile organizate la Sinaia, la 25 octombrie 1937, cu prilejul împlinirii vârstei de 16 ani a principelui Mihai. Relatarea desfăşurării ceremoniei i-o făcuse Ileana, care participase şi care fusese încântată de cum decurseseră lucrurile: Mihai a vorbit clar, Carol a fost atât de emoţionat încât nu s-a putut înţelege ce a spus, iar printre invitaţi s-au aflat principele moştenitor Gustav al Suediei, Charles al Belgiei şi Paul al Greciei, alături de generali din Turcia, Grecia, Cehoslovacia şi Polonia.

Regina relatează şi modul cum a fost sărbătorită la împlinirea celor 62 de ani ai săi, în ziua de 29 octombrie 1937. Încă de la prima oră a dimineţii şi pe parcursul zilei a primit flori şi minunate cadouri. Astfel, Mignon i-a trimis un splendid jad, Ileana i-a oferit o veche tabacheră din aur cu diamante montate în jurul unui topaz, iar Carol i-a făcut plăcuta surpriză să-i dăruiască „una din vechile mele măciulii de baston Fabergé care fuseseră furate de bolşevici, un frumos mâner din cristal de stâncă montat în email albastru şi diamante, pe care mi l-a dat cândva Boris; a fost unul dintre cadourile mele cele mai dragi, a cărui amintire mă bântuia adesea“. Ca urmare, putem deduce că bijuteriile reginei transportate în Rusia odată cu tezaurul în 1917, au fost înstrăinate de către regimul bolşevic instaurat. După aniversarea sa, regina a avut o nouă criză hemoragică, ceea ce i-a făcut pe toţi cei din jurul său să se îngrijoreze şi să fie chemaţi din nou toţi medicii. Din data de 3 noiembrie 1937 şi până la 16 noiembrie 1937, regina nu a mai consemnat nimic din cauza slabiciunii şi a evenimentelor legate de starea de sănătate. Mignon a venit de urgenţă în ţară pentru a-i fi alături mamei sale, iar medicii curanţi români şi străini au fost şi ei chemaţi la Bucureşti. S-au purtat discuţii despre ce tratament să urmeze, despre internarea într-un sanatoriu pentru a primi un tratament mai eficient, pentru a schimba atmosfera şi mediul. Pentru că nu avea prea multe de relatat situaţia fiind în fiecare zi aceeaşi, regina a reluat însemnările la data de 4 decembrie 1937, deşi continua să fie slăbită şi deprimată. Nu ştia unde va pleca la tratament, starea de slăbiciune nu-i permitea deplasarea, era nemulţumită de medicul Curții Regale Mamulea, care i se părea depăşit de situaţie şi în afară de a o ţine la pat şi supusă unui regim de înfometare, cum îl numea ea, nu îi oferea şi alte soluţii şi respingea şi tratamentele propuse de colegii săi, medicii străini.

În ianuarie 1938 regina se afla în aceeaşi situaţie fără ieşire, imobilizată la pat, neputând merge singură şi fiind dependentă de copiii săi, mai ales cei din ţară Carol şi Elisabeta. Doctorul Câmpeanu i-a recomandat să fie văzută, de urgenţă, de un doctor din Dresda (doctorul Störmer unde avea să ajungă dar a fost prea târziu),  însă s-a hotărât să se apeleze la alţi doi medici: profesorul Schmidt, din Praga, recomandat de Mignon şi un profesor de la Milano. Doctorul italian Nicola Pende, pe care regina îl aprecia, a văzut-o din nou la 1 februarie 1938 şi i-a recomandat transfuzii de sânge, apoi a fost consultată şi de ceilalţi, inclusiv de dr. Schmidt.

La mijlocul lunii februarie 1938 regina a fost internată la sanatoriul de la Merano, verdictul, în urma consultului, fiind unul satisfăcător. La Merano, regina a primit vestea că fiul său, regele Carol al II-lea a modificat Constituţia şi a instaurat monarhia autoritară, ceea ce încălca toate vechile reguli şi concepţii, situaţie ce o îngrijora, întrebându-se în ce măsură Carol va deveni un „tartor sau un cârmuitor înţelept“. O mare surpriză a venit din partea lui Nicolae, care a vizitat-o la Merano, după care a primit şi vizita Ilenei şi a soţului ei – Anton de Habsburg. Regina încerca să ducă o viaţă normală, sub supravegherea medicilor, continua să primească veşti din ţară, şi din străinătate, cum a fost aceea legată de anexarea Austriei, ceea ce a determinat plecarea de urgenţă a Ilenei la Sonnberg. A primit apoi o altă vizită a lui Nicolae, însoţit de această dată de soţia sa, Ioana Doletti (Jeanne), pe care nu o plăcea deloc, spunând despre ea că „este la modul absolut parvenita inteligentă care a lucrat atât de mult cu ea însăşi până cînd a ajuns să creadă aproape sincer că este o nobilă aristocrată“. Vizitele surpriză au continuat, regina bucurându-se de prezenţa lui Mignon şi a lui Waldorf Astor, prietenul său din tinereţe, care a venit în mod special să o vadă şi să petreacă împreună cu ea câteva zile. Prezenţa principesei Elena (Sitta), pe care nu o mai văzuse de şapte ani, a bucurat-o nespus, întâlnire pe care regina a descris-o astfel: „ea arată teribil de bine, este incredibil de subţire…[…] a fost mai mult decât dulce şi ne-am întâlnit cu atâta sinceră plăcere că n-a fost nici urmă de stânjeneală. Am stat de vorbă şi am avut nenumărate lucruri pe care să ni le împărtăşim reciproc – fiecare având partea ei de bucurie şi de durere, mai cu seamă de durere, din păcate. Ceea ce te frapează la Sitta când o întâlneşti din nou sunt manierele ei desăvârşite şi firea ei, în care se vădeşte buna creştere. Cred că arată mai bine ca oricând. Carol i-a dat permisiunea oficială să vină să mă vadă“.

La Merano, starea de sănătate a reginei a continuat să se deterioreze, astfel încât la 2 mai 1938 a fost consultată de profesorul doctor Störmer de la Weisser Hirsch – Dresda pentru a vedea care era situaţia, dat fiindcă crizele hemoragice erau din ce în ce mai dese. În data de 18 mai 1938 regina a fost transportată la sanatoriul doctorului Störmer de la Weisser Hirsch, fiind supusă altor analize şi investigaţii, pe care le-a suportat cu stoicism, însă era deosebit de slăbită şi fragilă. Cu toate astea simţea că se face ceva pentru ea şi aprecia eforturile lui Störmer. Starea de bine era foarte rară, i se mai permiteau plimbări foarte scurte, iar când lucrurile nu mai mergeau bine rămânea în pat.

Ultima însemnare a reginei poartă data de 11 iulie 1938, când, primind vizita unei prietene, o roagă pe aceasta să-i povestească despre „dulcea Ţară“ cât mai multe. Pe data de 14 iulie 1938 urma să părăsească sanatoriul de la Weisser Hirsch şi să fie adusă la Sinaia. Regina Maria, altădată femeia puternică, energică, plină de viaţă şi de forţă avea să se stingă din viaţa patru zile mai târziu, 18 iulie 1938, la Castelul Pelişor, în urma unei puternice hemoragii, aruncând ţara într-o mare de tristeţe.

Volumul se încheie cu o postfaţă scrisă cu mare emoţie de către doctorul Mihail Mihailide, autorul cărţii „Medicii Regilor României“ apărută la editura Viaţa Medicală românească în 2016. Doctorul Mihailide vine să aducă precizări legate de boala suveranei, aşa cum au fost consemnate de doctorul Casei Regale – Ion Mamulea – documente disponibile la Biblioteca de Istorie a Medicinei (Institutul Naţional de Sănătate Publică Bucureşti). Comentariul asupra diagnosticului suveranei, aşa cum reiese din dosarul medical întocmit de dr. N. Hortolomei, a fost realizat de prof. dr. Ioan Bruckner, membru al Academiei de Ştiinţe Medicale şi şeful Clinicii medicale de la Spitalul Colţea. În urma analizei făcute, a reieșit că regina Maria suferea de „ciroză hepatică compensată, fibroadenia splinei“, o boală extrem de gavă, care nu i-a mai dat nicio șansă și care nici nu putea fi tratată mai eficient cu mijloacele medicale de la acel moment.

Volumul este completat cu un album de fotografii reprezentând-o pe regina Maria în ultima perioadă a vieţii, în vizitele pe care le-a făcut la Sonnberg, la fiica sa Ileana, în Anglia, la Scrovişte şi Balcic, fotografii care emoţionează şi care arată că, din cauza neînţelegerilor pe care le avea cu regele Carol al II-lea, prefera să călătorească şi să fie cât mai puţin acasă.

„Regina Maria. Însemnări din ultima parte a vieții (martie 1937 – iulie 1938)“ este o carte document, care emoţionează şi înduioşează, un omagiu adus unei regine care a iubit această ţară mai presus de orice, s-a identificat cu poporul său şi cu idealurile acestuia, a crezut în forţele proprii şi în oamenii pe care fusese chemată să-i conducă.