De la „Trădare să fie…” la aplauze și scandaluri: Parlamentarismul românesc prin patru epoci

 [“From ‘Let There Be Treason…’ to Applause and Scandals: Romanian Parliamentarism Across Four Eras”]

Dacian VASINCU

Abstract: This essay traces the evolution of the Romanian Parliament across four distinct eras, highlighting how the institution has reflected and shaped national political culture. Beginning with the post‑1866 constitutional order and the limited but ceremonious parliament of the late 19th century, it follows the interwar explosion of democratic energy, the hollow unanimity of the Communist period, and the turbulent post‑1989 transition to contemporary politics. Through anecdotes, satirical references and key legislative milestones, it shows how the Romanian legislature has oscillated between moments of high principle and episodes of moral decline and populist spectacle. The study concludes that the Parliament remains a mirror of broader societal transformations and that its legitimacy depends on renewed ethical standards and civic engagement.

Keywords: Romanian Parliament, political history, interwar democracy, Communist regime,  parliamentary culture.

Introducere

România a traversat o cale istorică complexă și tumultuoasă în construi­rea unui sistem parlamentar solid, reflectând tranziția de la elite tradiți­onale la un sistem democratic bazat pe participarea largă a cetățenilor. Evoluția parlamentarismului româ­nesc este un exemplu fascinant al modului în care reformele politice și evenimentele istorice majore, precum Constituțiile din 1866 și 1923 și Marea Unire din 1918, au influențat dezvoltarea democrației. Analiza de față propune o comparație succintă între toate perioadele când Parla­mentul României a fost martorul tu­turor transformărilor naționale ma­jore din ultimii aproape 150 de ani – de la proclamarea Independenței în 1877 până la crizele contemporane ale pandemiei și războiului de la gra­niță. În acest lung răstimp, scena parlamentară a cunoscut momente de glorie și momente de comedie amară, a produs atât legi fundamentale cât și farse legislative. Vom porni într-o călătorie narativ-investigativă prin istoria parlamentarismului românesc, trecând prin patru epoci distincte: perioada antebelică (1877-1914), interbelică (1918-1938), comunistă (1947-1989) și post-decembristă (1990-2025). Fiecare epocă are eroii și anti-eroii săi, discursurile ei memo­rabile și scandalurile ei pitorești. Iar în oglindă, profilul parlamentarului român evoluează de la boierul ele­gant cu joben din Belle Époque la activistul vocal în tricou inscripționat din zilele noastre și cu # (haștag) la purtător. Să explorăm, așadar, cum s-a transformat această instituție – cândva templu al elocinței elitiste, altădată tribună a unanimității forțate, astăzi un amestec pestriț de voci de­mocratice și stridențe populiste – păstrând mereu ceva din spiritul lo­cului.

Parlamentul antebelic

(1877-1914): elita politică între satire și statornicie

Epoca antebelică a parlamenta­rismului românesc se desfășoară sub semnul monarhiei constituționale instaurate de Carol I. După războiul de Independență, tânărul regat avea o Constituție modernă (adoptată în 1866) și un Parlament bicameral (Senat și Adunarea Deputaților) in­spirat de modelele democratice occi­dentale. Însă, în practică, democrația era limitată se sistemul de vot cen­zitar – dreptul de vot aparținea doar unui segment restrâns (bărbați cu avere și educație), așa încât forul legislativ era dominat de elita boie­rească și burgheză în formare. În această perioadă regăsim două mari partide care se succed la putere și își împart scena politică: Partidul Con­servator (înființat în 1871) și Partidul Național-Liberal (1875)¹. Conserva­torii reprezentau vechile familii boie­rești și marii proprietari funciari, ple­dând pentru menținerea ordinii tradi­ționale, în timp ce liberalii, grupați în jurul energicei dinastii Brătianu, pro­movau interesele burgheziei emer­gen­te, industrializarea și moder­ni­zarea statului. Una din modalitățile alese pentru a realiza stabilitatea gu­vernamentală a fost rotativa guver­namentală – alternanța la putere a celor două partide prin alegeri adesea aranjate – a devenit o practică obiș­nuită în timpul domniei Regelui Ca­rol I, garantând o stabilitate de fa­țadă, chiar dacă uneori majoritățile parlamentare erau obținute prin ale­geri de operetă (se glumea că rezul­tatul se cunoaște dinainte, cu „urna de vot” bine gestionată de prefecți în favoarea guvernului).

Deputații antebelici se remarcau prin oratorie aleasă, adesea formată pe băncile universităților occidentale. Discursurile din Parlament deveneau evenimente mondene, relatate pe larg în gazete. Un moment definitoriu, cu valoare de simbol național, l-a con­stituit declarația independenței la 9/21 mai 1877: în Adunarea Deputa­ților, Mihail Kogălniceanu – minis­trul de Externe al vremii – a rostit cuvintele istorice „suntem indepen­denți, suntem națiune de sine stătă­toare”², proclamând ruptura totală de Imperiul Otoman. Sala a izbucnit în ovații entuziaste, iar a doua zi princi­pele Carol a promulgat proclamația. Parlamentul României devenea astfel locul nașterii statului independent român. Ironia sorții a făcut însă ca independența să fie câștigată pe câm­pul de luptă alături de Imperiul Rus (aliatul de conjunctură), detaliu asu­pra căruia Kogălniceanu a trecut di­plomatic cu vederea în discursul său, mai ales că rușii vor lua sudul Basarabiei (redobândit în 1856) în contrapartidă cu Dobrogea, care va fi revendicată de tânăra Românie (mai puțin sudul Dobrogei – Cadrilaterul – pe care tot rușii au insistat să ră­mână la bulgari, e adevărat doar până în 1913).

Atmosfera vie a dezbaterilor par­lamentare antebelice nu a scăpat de spiritul critic al contemporanilor. Marele dramaturg Ion Luca Caragiale, fin observator al moravurilor politice, a surprins în comediile sale esența a ceea ce se petrecea uneori în culisele puterii. În celebra piesă O scrisoare pierdută (1884), inspirată de campa­niile electorale ale vremii, personajul Farfuridi rostește o replică devenită proverbială, emblematică pentru ipo­crizia politicienilor de atunci: „Tră­dare să fie, dacă o cer interesele par­ti­dului, dar s-o știm și noi!”³. Aluzia satirică la aranjamentele de culise și trădările mascate ale „oame­nilor de bine” din Parlament era pe deplin înțeleasă de publicul vremii.

Parlamentul antebelic a avut parte și de momente tensionate, mai ales când marile probleme sociale băteau la ușă. Un episod dramatic a fost Răscoala țărănească din 1907, când țăranii săraci, exploatați de arendași, s-au ridicat la luptă. Revolta, repri­mată sângeros de armată, a zguduit conștiințele epocii: peste zece mii de țărani au fost uciși, conform unor estimări ale istoricilor. În Parlament, opoziția a cerut socoteală guvernului conservator pentru această tragedie, iar regele Carol I – îngrijorat de pro­porțiile violențelor și de reacțiile in­ternaționale – i-a invitat ferm pe con­servatori să cedeze puterea liberalilor lui Dimitrie Sturdza pentru a reinsta­ura ordinea. Se spune că la deschide­rea sesiunii legislative de după răs­coală, Carol I ar fi fost atât de marcat încât a cerut parlamentarilor „să treacă la ordinea de zi” fără să in­siste asupra subiectului, semn al dis­confortului monarhului față de discu­țiile pe tema țărănimii. Fără îndoială, liniștea aparentă a Camerei nu putea ascunde fisurile tot mai mari dintre clasa politică și marea masă a popu­lației majoritar rurală, lipsită de re­prezentare.

În ansamblu, perioada antebelică ne înfățișează un parlament elitist, dominat de figuri cu cilindru și re­dingotă, care uneori erau rupte de realitățile sociale de la sate. Ședin­țele se desfășurau cu solemnitate, după ritualuri împrumutate de la Westminster: discursul Tronului la început de sesiune, dezbateri proce­durale elevate, dueluri verbale între oratori de clasă. Dar sub această fa­țadă de politețe aristocratică mocneau pasiuni partizane și interese de grup, pe care pamfletele și caricaturile vremii le surprindeau cu umor. Primii 40 de ani de parlamentarism româ­nesc modern s-au încheiat brusc odată cu izbucnirea Primului Război Mondial în 1914. Mulți parlamentari au plecat pe front sau în refugiu la Iași (în 1916–1917, când Bucureștiul a fost ocupat de inamic), iar forul legislativ și-a întrerupt activitatea normală, pregătindu-se fără să știe pentru marea schimbare ce avea să vină: votul universal și România Mare⁴.

Parlamentarismul interbelic (1918-1938): între exuberanța democratică și umbrele extre­mismului

În toamna lui 1918, la capătul războiului mondial, România se înfă­țișa radical schimbată: Marea Unire adusese alături de Vechiul Regat provinciile istorice Basarabia, Buco­vina și Transilvania, dublând terito­riul și populația țării. O societate nouă, mult mai complexă, își cerea dreptul la reprezentare. Clasa politică a răspuns provocării adoptând de urgență în 1918 o lege electorală care introducea votul universal mascu­lin, renunțând la vechiul sistem cen­sitar.

După Marea Unire din 1918, România a integrat noile provincii prin reforme semnificative. Primul Parlament al României Mari, ales pe baza votului universal masculin în 1919, a fost marcat de tensiuni poli­tice între regiunile nou unite și de pluralismul politic intens. Primul Parlament al României Mari (1919)⁵ a reprezentat un pas semnificativ către democratizarea vieții politice, marcând transferul de la un sistem bazat pe vot censitar la votul univer­sal (doar pentru bărbați). Acest mo­ment a fost fundamental în consolida­rea democrației reprezentative în România, cu un accent pe incluziu­nea socială și regională, dar și pe centralizarea puterii legislative” ⁶.

Alegerile parlamentare din 1919 au deschis calea unor reforme semni­ficative în sfera politică, economică și administrativă, cum ar fi introduce­rea votului universal și reforma agrară, care au avut un impact consi­derabil asupra mentalității colective și au încurajat implicarea cetățenilor în viața politică. Pluralismul politic s-a intensificat considerabil. Între cele două războaie mondiale, această pe­rioadă a fost caracterizată de eveni­mente de stabilitate politică, dar și de instabilitate. În această perioadă, au luat naștere și s-au afirmat noi doc­trine politice, acoperind întregul spectru politic, de la stânga radicală la dreapta extremă, în timp ce anu­mite partide tradiționale au dispărut din scena politică⁷.

Parlamentul a fost scena unor conflicte ideologice între conserva­tori, liberali și socialiști, în timp ce reformele agrare și instabilitatea po­litică au definit această perioadă⁸. Dintr-odată, baza electorală a Parla­mentului s-a lărgit enorm: dacă îna­inte de 1914 un deputat era ales de câteva sute de boieri și burghezi din colegiul său, după reformă un deputat ajungea să reprezinte zeci de mii de cetățean⁹. Țărănimea – țăranul de rând care alcătuia ~80% din popula­ție – a devenit principalul corp elec­toral, mutând centrul de greutate al politicii din saloanele urbane către mahalalele orașelor și cătunele de la sate. Candidații au început să cu­treiere țara în campanii electorale efervescente, organizând mitinguri prin târguri și oboare, improvizând tribune în fața mulțimilor pestrițe de țărani, meseriași, intelectuali și co­mercianți. În anii 1919-1937, România Mare a organizat nu mai puțin de zece scrutinuri parlamen­tare – un adevărat exercițiu demo­cratic maraton, mai ales dacă ne gân­dim că în toată perioada antebelică fusese nevoie de mai puține alegeri.

Noile condiții au adus o pulveri­zare a vieții politice. Au apărut nu­meroase partide și facțiuni, de la mari alianțe naționale până la gru­puscule regionale sau ideologice. Dacă în Vechiul Regat de dinainte de 1918 jocul era dominat de două for­mațiuni, după Unire scena s-a diver­sificat: Partidul Național-Liberal (PNL) condus de familia Brătianu a rămas o forță majoră, dar a pierdut temporar alegerile din 1919 în fața Partidului Țărănesc și a unei coali­ții conduse de Alexandru Vaida-Vo­evod. În anii ’20 s-au făcut și desfă­cut guverne pe bandă rulantă. Con­servatorii vechi, rămași fără bazin electoral după reforma agrară radi­cală din 1921, practic au dispărut de pe scena politică – ultimul guvern conservator pur (Alexandru Marghi­loman) pierzând puterea odată cu reintrarea României în război, iar la alegerile de după război abia au mai obținut câteva mandate. În schimb, a venit puternic din urmă Partidul Țărănesc (condus de Ion Mihalache, în Vechiul Regat) care s-a unit cu Partidul Național Român din Transilvania (al lui Iuliu Maniu) for­mând Partidul Național-Țărănesc (PNȚ) în 1926¹⁰. PNȚ reprezenta milioanele de țărani mici proprietari și intelectuali ardeleni, având o bază socială mai largă decât liberalii. Al­ternanța la guvernare între PNL și PNȚ a marcat anii ’20-’30: liberalii au guvernat ferm 1922-1928 sub Ion I.C. Brătianu, apoi țărăniștii au venit la putere în 1928 odată cu căderea dinastiei Brătianu și au promis „era nouă” – un vast program de reforme care însă a dezamăgit foarte repede. De altfel, nici un partid nu a reușit să se mențină la putere pe toată durata mandatului de 4 ani – succesiunea guvernelor era adesea dictată de in­trigi de palat și de jocuri de culise, în ciuda votului popular¹¹.

Atmosfera parlamentară inter­belică era de o efervescență nemai­văzută în România. În noua Adunare a Deputaților din 1919 au intrat fi­guri diverse: profesori ardeleni, avo­cați basarabeni, preoți bucovineni, ba chiar și simpli țărani deveniți deputați (unii prezentându-se ostentativ în costum popular, ca simbol al noii ere democratice). Forfota din sala Parla­mentului României (aflată în actualul Palat Patriarhal din București) re­flecta frământările unei societăți în fierbere. Tribuna a fost martora unor discursuri strălucite – de pildă Nicolae Iorga, ales deputat de Iași, a electrizat națiunea în momente cri­tice. Memorabil rămâne discursul lui Iorga din decembrie 1916, rostit la Iași în fața Parlamentului refugiat și a guvernului Brătianu, când țara era aproape îngenuncheată de invazia germană. Iorga, cu spiritul lui inega­labil, a chemat atunci la rezistență cu vorbe de foc, ridicând moralul unui popor aflat la pământ. Discursul a fost atât de puternic încât a fost ime­diat tipărit și trimis în tranșee solda­ților, fiind considerat „un manifest extraordinar care îndemna la rezis­tență, luptă și iubire de țară… Cu greu se poate întâlni un discurs la fel de motivant”¹². România a rezistat, și peste doar doi ani parlamentarii aveau să legifereze România Mare.

Totuși, umbra violenței și a ex­tremismului a planat și ea peste viața parlamentară interbelică. În entuzi­asmul democratizării, în legislativ au pătruns nu doar democrat-liberalii și țărăniștii moderați, ci și exponenți ai extremelor. La stânga, mica facțiune comunistă (transformată din vechiul Partid Socialist) a intrat în conflict direct cu statul – culminând cu aten­tatul cu bombă din Senat din 8 decembrie 1920. În acea zi fatidică, un grup terorist de extremă stângă condus de anarhistul Max Goldstein a plasat o bombă artizanală în plenul Senatului României, în încercarea de a declanșa haosul revoluționar. Ex­plozia a zguduit clădirea și a ucis pe loc trei demnitari – ministrul Justiției, Dimitrie Greceanu, și doi senatori, episcopul Demetriu Radu și Spirea Gheorghiu – rănind grav alte câteva persoane¹³. A fost primul act terorist din istoria parlamentarismului româ­nesc, un șoc care a îndoliat țara  și a dus la interzicerea comuniștilor. Sala Senatului după atentatul cu bombă din 8 decembrie 1920, primul act terorist din istoria Parlamentului României.

Banca prezidiului și scaunele demnitarilor au fost distruse de ex­plozie, trei persoane pierzându-și viața în atac¹⁴.

La extrema dreaptă, către sfârșitul perioadei interbelice, mișcarea Legi­onară (Garda de Fier) și alte grupări ultranaționaliste au reușit și ele să trimită câțiva reprezentanți în Parla­ment, transformând uneori ședințele în scene de confruntare ideologică aprinsă. Deputații legionari, cunos­cuți pentru disciplina lor paramilitară, asistau îmbrăcați în cămăși verzi la lucrări și întrerupeau cu invective xenofobe sau religioase discursurile adversarilor. Celebru a rămas un schimb de replici din 1936, când pro­fesorul Nicolae Iorga – pe atunci senator neafiliat, dar mare moralist al națiunii – a criticat dur extremismul legionar, iar Corneliu Zelea Codreanu (liderul Gărzii de Fier, deși el personal nu era deputat în acel moment) i-a replicat cu insulte în presă, escaladând conflictul. Atmo­sfera din Parlament devenise atât de tensionată încât unii parlamentari veneau înarmați. Se vehiculează că însuși premierul liberal Gheorghe Tătărăscu purta un pistol ascuns la ședințe, de teamă să nu fie ținta vreu­nui atentat legionar – semn al timpuri lor tulburi.

În pofida acestor turbulențe, peri­oada interbelică rămâne vârsta de aur a democrației parlamentare româ­nești. Parlamentul de atunci a dat țării Constituția din 1923 și legi fun­damentale (reforma agrară, legea învățământului, organizarea admi­nistrativă etc.), și a funcționat ca un forum real de dezbatere asupra ma­rilor probleme ale națiunii¹⁵. Tribuna parlamentară era respectată, iar marii oameni de stat – Ion I.C. Brătianu, Iuliu Maniu, Nicolae Iorga, Octavian Goga, Take Ionescu și mulți alții – străluceau prin replici memorabile și inteligență politică. Presa liberă însoțea critic fiecare dis­curs și fiecare lege, semn că opinia publică devenise parte a jocului.

Sfârșitul acestei epoci eferves­cente a venit însă brusc în 1938, când regele Carol al II-lea, obosit de hao­sul partidelor și tentat de modelul autoritar european, a dizolvat Parla­mentul și a instaurat propria dictatură regală. Constituția carlistă din 1938 a suspendat partidele politice și a trans­format Parlamentul într-un organ decorativ, cu un singur partid ad­mis (Frontul Renașterii Naționale) și reprezentare corporatistă. Se stingea astfel, temporar, lumina democrației parlamentare, sub amenințarea cum­plită a unui nou război mondial la orizont.

Parlamentul în regimul comu­nist (1947-1989): unanimitate, propagandă și tăcere asurzi­toare

În mod paradoxal, cea mai gran­dioasă clădire ridicată vreodată în România pentru a găzdui un legisla­tiv – actualul Palat al Parlamentului, colosul de marmură din Dealul Spirii – a fost construită în anii ’80, când Parlamentul devenise o simplă ma­rionetă. Regimul comunist instalat după Al Doilea Război Mondial a păstrat aparența de parlament (numit pompos Marea Adunare Națională, MAN), însă în fapt întreaga putere legislativă era subordonată Partidului Comunist.

Alegerile organizate la 28 martie 1948 pentru Marea Adunare Națio­nală au fost primele din istoria României în care femeile au avut drept de vot și de a fi alese – o schimbare majoră față de epoca ante­rioară. În mod ironic, accesul femei­lor pe băncile Parlamentului (inclusiv figuri marcante ca Ana Pauker) s-a făcut odată cu pierderea oricărei reali puteri a forului legislativ. Marea Adunare Națională era un parlament doar cu numele, ales pe liste unice controlate de comuniști și validat cu scoruri absurde de 98-99% din vo­turi. Deputații nu reprezentau cu ade­vărat poporul, ci erau desemnați de partid dintre „oamenii muncii”: muncitori fruntași, țărani cooperatiști, activiști, alături de câțiva intelectuali obedienți regimului. Ședințele Marii Adunări Naționale aveau loc de câ­teva ori pe an, de regulă câteva zile, în care se votau în unanimitate legile propuse de guvernul partidului unic. Dezbateri reale nu existau – orice lege era aprobată aproape automat, de cele mai multe ori prin ridicarea mâinii la comandă.

Imaginea claselor din Parlamentul comunist contrasta puternic cu tu­multul interbelic: liniște, docilitate și aprobări entuziaste ale politicilor trasate de conducerea superioară. Deputații se ridicau în picioare și aplaudau îndelung atunci când liderul suprem, Gheorghe Gheorghiu-Dej sau mai târziu Nicolae Ceaușescu, ținea un discurs. În analele acelor vremuri nu s-a înregistrat nicio opo­ziție – nicio luare de cuvânt critică, nicio amendare substanțială a unui proiect de lege. E adevărat că din când în când mai apărea o vociferare, dar tot aprobatoare, fără efect real. Dacă un antebelic ca Take Ionescu spunea odinioară că „parlamentul e forul națiunii, unde se ciocnesc idei”, în comunism parlamentul devenise un fel de teatru cu actori disciplinați. Singurele manifestări mai aparte erau cele coregrafice: votări în picioare cu „Mâinile sus!”, urale dirijate – de exemplu, la alegerea lui Ceaușescu ca președinte al Republicii în 1974, toți deputații MAN s-au ridicat acla­mând frenetic, într-o atmosferă demnă de teatrul absurd.

Totuși, au existat și în această pe­rioadă momente simbolice în Parla­ment, deși regizate. Spre exemplu, la 1965, Marea Adunare Națională a adoptat cu pompă noua Constituție a Republicii Socialiste România, mar­când ascensiunea lui Ceaușescu. La tribună, Ceaușescu a proclamat suve­ranitatea deplină față de Moscova, înscriind în Constituție prevederi menite să sublinieze independența față de tutela sovietică. Deputații au ovaționat pasaje întregi din discurs, iar presa a titrat entuziast că „întregul popor, prin reprezentanții săi, susține linia partidului”. Un alt episod nota­bil a fost în august 1968, când Ceaușescu a convocat o ședință ex­traordinară a MAN în care a con­damnat invazia  Uniunii Sovietice în Cehoslovacia. De această dată, reac­ția a fost autentică: mulți deputați (creând un precedent, continuat și după 1989), luând pentru prima dată cuvântul liber, au elogiat curajul lide­rului de a se opune Moscovei, iar populația a primit mesajul cu un en­tuziasm real. Preț de câteva luni, Parlamentul părea să capete un rol patriotic, de afirmare națională, nu doar decorativ.

Dar astfel de momente au fost ra­risime. În marea majoritate a timpu­lui, Marea Adunare Națională a funcționat ca un serviciu de protocol al PCR. Legile – fie că era vorba de naționalizări, de bugete cincinale sau de schimbarea denumirii țării – erau votate fără obiecții. În comisii, discu­țiile se reduceau la citirea rapoartelor. Din când în când, câte un activist mai zelos ținea un scurt laudatio despre realizările mărețe în circumscripția lui, urmat invariabil de ropote de aplauze. Anecdotele epocii spun că unii deputați adormeau în bănci de plictiseală, trezindu-se doar când tovarășii de lângă îi împungeau să ridice mâna la vot (atitudini continu­ate și după 1990 cu cunoscuți parla­mentari actuali). Ședințele erau atât de formale încât durau uneori doar câteva ore, timp în care se „dezbă­teau” și se adoptau zeci de legi. O notă umoristică amară: stenogramele acelor ani consemnează uneori inter­venții de tipul „Vă rugăm, tovarăși, votați mai repede, să nu răcim sala!”, semn că până și obedientul prezidiu voia să termine sceneta de­mocratică cât mai iute.

Pe plan ideologic și social, profi­lul parlamentarului comunist con­trasta total cu cel interbelic. În locul intelectualilor cu opinie proprie și al politicienilor versați, în bănci stăteau muncitori, țărani cooperatiști și cadre de partid. Media de educație scăzuse (mulți aleși aveau doar studii medii sau școala de partid), deși regimul se lăuda că în felul acesta „oamenii simpli” conduc țara. Femeile erau prezente în număr fără precedent – într-adevăr un progres față de epocile anterioare – însă ele nu depășeau rolul de figuranți politici, aliniați la disciplina impusă. Practic, Parlamentul devenise un organ de transmisie al deciziilor luate în altă parte (în Biroul Politic al PCR). Această realitate era limpede pentru toată lumea, mai ales că la nivelul opiniei publice se considera că „de­rutații” din Marea Adunare Națională nu reprezentau nici o importanță la nivel politic decizional.. O glumă din anii ’80 spunea că dacă s-ar reuni toți deputații într-o ședință în care Ceaușescu ar citi Pagini Aurii în loc de raportul de activitate, tot s-ar vota în unanimitate aprobarea raportului.

În decembrie 1989, regimul co­munist s-a prăbușit. Ultima sesiune a Marii Adunări Naționale, din 1989, a avut loc cu doar câteva zile înainte ca soții Ceaușescu să fie răsturnați. Se spune că Nicolae Ceaușescu intenți­ona să mai convoace MAN în ianua­rie 1990 pentru a-l felicita pentru „realegerea” sa în fruntea partidului; istoria a decis altfel.

Parlamentul post-decembrist (1990-2025): democrație originală, tranziție și spectacol politic

Revoluția din 1989 a redat României libertatea și, implicit, un parlament veritabil, cu pluralism politic și dezbateri libere. Anii ’90 au fost un timp al entuziasmului demo­cratic, dar și al haosului controlat, cu o „democrație originală” (cum o numea chiar președintele Ion Iliescu) ce purta încă multe reminiscențe ale vechiului regim. Primul for legislativ liber ales după căderea comunismului – cunoscut ca CPUN (Consiliul Pro­vizoriu de Uniune Națională) și apoi Adunarea Constituantă din 1990-1991 – a reunit laolaltă figuri extrem de eterogene: foști demnitari comu­niști convertiți la noua orânduire (membri ai FSN), disidenți antico­muniști întorși din exil, intelectuali și profesori proveniti din celebra Piață a Universității, precum și reprezen­tanți ai minorităților. La început, dis­cursurile erau pline de retorică despre noile libertăți. Curând însă, forul a devenit scena unor bătălii politice crâncene între majoritarii FSN și opoziția istorică renăscută (PNȚ-CD, PNL, PSDR etc.).

Departe de unanimitatea anostă a Marii Adunări Naționale, Parlamen­tul anilor ’90 a cunoscut din nou vi­brația conflictului și chiar derapaje de limbaj sau comportament. Memo­rabil este episodul din 1991, în tim­pul adoptării noii Constituții, când liderul opoziției, Corneliu Coposu (senator PNȚ-CD), a fost huiduit de majoritatea FSN în momentul în care a încercat să aducă un omagiu Rege­lui Mihai. În semn de protest față de atitudinea ostilă, opoziția a părăsit sala – redând astfel scena bine-cu­noscută a boicotului parlamentar, practicată și în interbelic. Ședințele erau transmise la televizor și mili­oane de cetățeni urmăreau fascinați spectacolul noii democrații, în care aleșii poporului își aruncau replici tăioase, uneori amuzante, alteori scandaloase. Președintele de ședință de atunci, Dan Marțian (FSN), a rămas în folclorul politic pentru re­plicile sale colorate către opoziție – adresându-se unui deputat agitat cu „Bei niște apă, domnule, și cal­mează-te!”, sau confundând termeni în mod comic (celebra scenă în care nu a înțeles cuvântul „gâde” dintr-un citat, întrebând mirat: „Cine-i gă­ina?”)¹⁶. Astfel de momente, deopo­trivă hilare și simptomatice, marcau procesul dificil de readucere a de­cenței și logicii în deliberările par­lamentare după decenii de monolog.

Anii 1992–2004 au însemnat con­solidarea bicameralismului (Senat și Camera Deputaților) și alternanța la putere între stânga post-comunistă (PDSR / PSD) și coalițiile de centru-dreapta (Convenția Democratică și aliații). Parlamentul și-a recâștigat rolul central în arhitectura statului, legiferând reformele economiei de piață și ale statului de drept. Toto­dată, a devenit un spațiu al pasiuni­lor politice intense și uneori al exa­gerărilor. În 1994, de pildă, opoziția a inițiat prima moțiune de cenzură post-’89, prilej cu care retorica din plen a atins cote incendiare – într-un discurs, un parlamentar al puterii a comparat gestul opoziției cu „o lovi­tură de stat lașă”, stârnind rumoare. Parlamentarii români, deși redeveni­seră aleșii poporului, nu se bucurau de o imagine prea bună în ochii pu­blicului: traseismul politic (fenome­nul aleșilor care schimbă partidul pentru avantaje) a apărut încă din legislaturile anilor ’90, amintind într-un fel de Farfuridi al lui Caragiale.

Pe măsură ce democrația s-a ma­turizat, scandalurile și momentele ironice s-au ținut lanț. Parlamentul a fost scena unora dintre cele mai aprinse confruntări politice post-de­cembriste, multe transmise live la TV. Cine nu-și amintește de Corneliu Vadim Tudor, tribunul naționalist, înșirând invective la adresa puterii de la tribuna Senatului la începutul anilor 2000, în timp ce colegii încercau să-l reducă la tăcere? Sau de momentul hazliu din 2001, când un deputat și-a scos pantoful și l-a trântit de pupitru în semn de pro­test (imitând gestul lui Hrușciov de la ONU) – spre stupefacția asistenței? Un alt episod pitoresc: în 2015, în toiul dezbaterilor despre legea buge­tului, un parlamentar al opoziției a venit la microfon cu o pâine uriașă pe care a înălțat-o teatral, acuzând pute­rea că „lasă poporul fără pâine”. Gestul, deși populist, a făcut deliciul presei.

După 2016, odată cu intrarea în Parlament a unor noi formațiuni anti-sistem (precum Uniunea Salvați România – USR, și mai târziu AUR), spectacolul parlamentar s-a ampli­ficat. Noii veniți au adus un stil de protest inedit: ocuparea tribunei cu pancarte și lozinci. În 2017, deputații USR au blocat efectiv lucrările Ca­merei Deputaților afișând pe coli mari cuvântul „HOȚII” în direcția coaliției de guvernare, în semn de protest față de modificările contro­versate la legile justiției. Puterea a reacționat prin sancționarea protes­tatarilor, dar imaginile cu tinerii par­lamentari lipiți de tribuna Parlamen­tului, ținând pancarte și strigând „Rușine să vă fie!”, au făcut încon­jurul internetului, spre deliciul publi­cului.

Unul dintre cele mai tensionate episoade recente rămâne cel din februarie 2022, când liderul AUR, partid radical, George Simion, a urcat la tribună în timpul discursului mi­nistrului Energiei, Virgil Popescu, și l-a apucat de guler strigându-i repetat în față „Hoțule! Hoțule!”. Incidentul a degenerat aproape într-o bătaie, fiind nevoie de intervenția chestorilor pentru a-i despărți pe cei doi, iar șe­dința a fost suspendată de urgență¹⁷. Asemenea scene – de neimaginat în alte parlamente europene – arată că, pe alocuri, politica dâmbovițeană nu duce lipsă de temperament balca­nico-central-est european. Dacă în 1900 deputații își trimiteau cartonașe elegante pentru duel, în 2022 s-au trimis direct pumni (fie și virtuali) în transmisiune live.

În anii 2020–2025, Parlamentul României reflectă o societate plura­listă, cu plusurile și minusurile sale. Avem mai multe femei deputat și senator ca niciodată (totuși încă sub 20% din total), avem tineri tehnocrați formați în Occident care se ciocnesc cu veterani școliți la școala vieții în vechiul sistem, avem voci progresiste și voci conservatoare, moderate sau extremiste, care se confruntă liber. Polarizarea politică este adesea la cote înalte, iar compromisul – esența parlamentarismului – se lasă greu atins. Cu toate acestea, Parlamentul post-decembrist a reușit performanțe notabile: a legiferat integrarea în NATO și UE, a modernizat cadrul legislativ economic și penal (uneori forțat de stradă sau de partenerii ex­terni, e drept) și a menținut, cu ho­puri, dar robust, principiul separației puterilor.

Pe de altă parte, încrederea pu­blicului în această instituție a rămas scăzută. Dacă în 2012 doar 15% din­tre români declarau că știu cum func­ționează¹⁸, în 2022 sondajele arătau că abia 1 din 10 români mai are în­credere în Parlament, partide sau Guvern. Absenteismul la vot a atins recorduri negative – la alegerile din decembrie 2020 prezența a fost de doar 33%¹⁹, ceea ce ridică semne de întrebare despre gradul de reprezen­tativitate al actualilor aleși. Problema corupției a afectat serios prestigiul forului legislativ: de-a lungul anilor, numeroși parlamentari au fost an­chetați sau condamnați pentru luare de mită, trafic de influență sau alte infracțiuni, alimentând percepția pu­blicului că „aleșii își văd de ale lor, nu de ale noastre”.

Și totuși, în momente cruciale, Parlamentul post-decembrist a dat dovadă că poate acționa unitar și matur. De pildă, în martie 2020, la debutul crizei COVID-19, toate par­tidele au votat aproape în unanimitate starea de urgență națională, punând siguranța publică mai presus de dis­putele politice. Iar în februarie 2022, imediat după invazia rusă în Ucraina, Parlamentul României – cu un trecut istoric atât de sensibil la vecinul de la Răsărit – a adoptat declarații ferme de condamnare a agresiunii și de susți­nere a refugiaților ucraineni, arătând lumii o voce românească unită în fața amenințării. Astfel de momente demonstrează că, dincolo de gâlceavă, în clipe de răscruce, parlamentarismul românesc poate încerca să fie un factor de coeziune națională.

Profilul parlamentarului ro­mân: de la boierul orator la po­liticianul digital

O privire atentă asupra celor patru etape ne dezvăluie cum s-a transfor­mat profilul ideologic și social al parlamentarului român de-a lungul generațiilor și ce partide dominante au marcat fiecare epocă:

• Antebelic (1877-1914): Parlamentarul tipic era un aristo­crat luminat sau burghez edu­cat, adesea mare proprietar sau intelectual (avocat, profesor). Ide­ologic, axa era conservatori vs. li­berali. Conservatorii (figuri ca Lascăr Catargiu, P.P. Carp) susți­neau tradiția, proprietatea funciară și o apropiere de Germania; libe­ralii (I.C. Brătianu, C.A. Rosetti) promovau modernizarea econo­mică, protecționismul național și alianța cu Franța. Ambii însă for­mau o oligarhie subțire, unită prin interese de clasă. Discursul era elegant, presărat cu citate din la­tină sau franceză; onorabilitatea conta mult – un parlament arăta ca un club select. Parlamentarii se recrutau dintr-un cerc îngust de familii; nepotismul era la el acasă (frați, fii, cumnați ai marilor lideri ocupau fotolii în ambele Camere). Publicul larg îi privea cu un amestec de admirație și suspiciune – îi vedea drept „boieri de la București”, deconectați de neca­zurile țăranilor.
• Interbelic (1918-1938): După 1918, profilul devine mult mai divers. În Parlament apar ță­ranul politic (Ion Mihalache, în­vățător de țară ajuns ministru), in­telectualul ardelean (Iuliu Maniu, modest ca stil de viață, dar ferm ca principii), industriașul modernizat (industriașii liberali, gen Vintilă Brătianu) și chiar re­prezentanți ai minorităților et­nice (evrei, sași, maghiari aveau deputați în grupurile lor). Parti­dele dominante au fost PNL (doctrină liberală clasică, prin noi înșine – dezvoltare autohtonă²⁰) și PNȚ (doctrină țărănistă, creștin-democrată avant la lettre, cu ideea „porților deschise” economic dar și cu un ușor oportunism ideolo­gic²¹). Lor li s-au adăugat în anii ’30 partide populiste: Partidul Poporului al generalului Averescu (care a sedus pentru scurt timp masele după Primul Război Mondial), Legiunea Ar­hanghelului Mihail (Garda de Fier) pe extrema dreaptă și un mic Partid Comunist proscris pe ex­trema stângă. Parlamentarul inter­belic tipic purta costum simplu, adesea melon, și vorbea mult în circumscripție ca să-și mențină legătura cu electoratul – „domnul deputat” devenise o figură cunos­cută la nivel local. Ideologic, era perioada marilor încercări doc­trinare: se discutau în Parlament idei de protecție socială (munca de 8 ore, asigurări sociale), se confruntau viziuni economice (li­beralii naționaliști vs. țărăniști in­ternaționaliști). În linii mari însă, clasa politică interbelică împărtă­șea un atașament față de valorile democratice occidentale, până când aceste valori au fost erodate de crize.
• Comunismul (1947-1989): Aici profilul se inversează radical. Deputatul nu mai este un ales, ci un „nominalizat” de partid. Ori­ginea socială devine criteriu prin­cipal: se preferau muncitori „cu origine sănătoasă” (strungari, mi­neri eroi ai muncii) sau țărani co­lectiviști fruntași, evidențiați la întrecerea socialistă. Intelectualii autentici erau aproape absenți sau prezenți doar ca figuranți obedi­enți (ex: un scriitor proletcultist, un actor cu rol propagandistic). Ideologic, toți deputații trebuiau să adere la marxism-leninism și la programul partidului unic. Nu exista pluralism real – doar orga­nizații satelit (sindicate comu­niste, organizații de tineret, de femei etc.) care trimiteau și ele membri în MAN, dar toți făceau parte din frontul unic al PCR. Parlamentarul comunist tipic era îmbrăcat în costum cenușiu sau rochie modestă, primea indicații înainte de ședințe despre ce și cum să voteze. Disciplina de par­tid era absolută – orice abatere ar fi însemnat excluderea și poate chiar închisoarea. Un caz rar, Constantin Pîrvulescu, veteran comunist, a criticat public cultul personalității al lui Ceaușescu la un congres PCR din 1979 – evi­dent, nu într-o ședință a MAN, acolo a fost imposibil. Conse­cința: a fost imediat eliminat din structuri. Așadar, profilul ideolo­gic era monocolor, iar cel social era unul al oamenilor simpli con­trolați de activiști, total opus epocii de dinainte.
• Post-decembrist (1990-2025): În prezent, diversitatea e cuvântul-cheie. Parlamentarul român poate fi fost revoluționar sau fost nomenclaturist, poate fi un tânăr absolvent de Harvard sau un lider local de partid fără studii solide, poate fi un om de afaceri prosper sau un ONG-ist idealist. Social, avem atât „baroni locali” ajunși senatori (cu averi conside­rabile și influență în teritoriu), cât și activiști de mediu ori jurna­liști deveniți deputați pentru a combate vechea clasă politică. Partidele dominante au alternat: în prima decadă, FSN și succesorii (FDSN/PDSR – stânga social-democrată cu origini comuniste) au dominat, contrabalansați de partidele istorice renăscute (PNL, PNȚ-CD – dreapta liberal-conser­vatoare, creștin-democrată). Din 2000 încoace, scena a fost mar­cată de PSD (moștenitorul stângii feseniste) vs. alianțe de centru-dreapta (inițial Alianța DA (PNL+PD/PDL), USL(PNL-PC-PSD), ACL (PNL-PDL) și altele). În ultimii ani, au apărut și forțe noi: USR (centru reformist, pro-european) și AUR (naționalist, eu­rosceptic) – semn al reconfigurării peisajului ideologic, cu o polari­zare mai accentuată pe teme iden­titare. Parlamentarul actual folo­sește adesea Facebook-ul și tele­viziunile ca să-și transmită mesa­jele, lucru inimaginabil în trecut. Unii sunt extrem de vocali și pre­zenți mediatic (exemple: lideri AUR sau USR care transmit live din plen pe rețele sociale), alții continuă stilul old-school, nego­ciind discret în culise și vorbind rar la tribună.

Din punct de vedere al valorilor politice, se remarcă o schimbare ge­nerațională: noile generații de parla­mentari pun accent pe transparență, pe digitalizare, pe drepturile omului, în timp ce vechea gardă era focalizată pe tranziția economică și pe integrări euro-atlantice. În ambele tabere există, din păcate, și elementul po­pulist oportunist – acel Cațavencu etern care poate fi regăsit fie că poartă sacou și cravată, fie că are tricou cu mesaj naționalist. Iar zicala lui Caragiale „iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători” rămâne actuală sub altă formă: alianțe contra-naturii se fac și desfac în Parlamentul de azi aproape la fel de ușor ca acum un secol, iar traseiștii – noii trădători de partid – sunt priviți cu cinism de co­legi și electorat.

Concluzii

Se poate spune că  istoria parla­mentarismului românesc este o po­veste captivantă în sine – cu salturi de la lumina libertății la întunericul dictaturii și înapoi. Parlamentul, ca instituție, a supraviețuit monarhiei, războaielor mondiale, comunismului și multiplelor crize. A fost martorul în tăcere al unor decizii înfumurate luate în numele poporului fără acor­dul său, dar și tribuna unde națiunea și-a strigat speranțele și durerile. Parlamentarii români – de la boierii junimiști la noii influenceri politici – au întrupat aspirațiile și contradicțiile fiecărei epoci. Astăzi, când privim înapoi, putem zâmbi văzând reflecția atâtor caractere caragialești printre aleșii noștri, dar și reflecta serios asupra drumului parcurs. Democra­ția în România a fost și rămâne un proces anevoios, uneori autoironic, alteori dramatic, însă per ansamblu progresul este incontestabil. Dacă Farfuridi, Cațavencu și Trahanache ar privi acum din lojă ședințele Parla­mentului din 2025, ar avea destule motive să ridice din sprâncene – dar poate la final ar admite și ei, cu umor, că „apele s-au mai limpezit”. Parla­mentul nostru nu e perfect, dar conti­nuă să fie scena unde, cu bune și rele, se decide viitorul țării. Iar aceasta, vorba lui Kogălniceanu din 1877, este însăși definiția națiunii de sine stătătoare.

Și cum istoria are obiceiul să se repete în forme noi, rămâne de văzut ce acte se vor mai juca pe scena par­lamentară românească . Pentru mo­ment, e limpede că Parlamentul Ro­mâniei și parlamentarii săi sunt un barometru al societății: cu cât vom reuși ca societate să ne însănătoșim valorile, cu atât și forul legislativ își va ridica prestigiul. Până atunci, nu strică să privim critic dar și cu o urmă de ironie drumul sinuos al democra­ției noastre originale, având nădej­dea că vom fi iarăși ce-am fost și mai mult decât atât! (ca să-i parafrazăm pe Nicolae Iorga și pe străbunii săi)²² sau poate în cele din urmă vom asista la o resetare a întregii societăți, o schimbare radicală a tot ce știam noi până acum. Vom vedea în cursul aniilor 2026-2027 cum va evolua parlamentarismul românesc și clasa politică actuală.

Note

• Dacian Vasincu, „Evoluție sau involuție parlamentară: O analiză comparativă între Parlamentul României de după Marea Unire și cel contemporan”, Revistă de Științe Politice, 7, nr. 3 (25), serie nouă (iunie-august 2019), pp. 25-35, https://revistapolis.ro/evolutie-sau-involutie-parlamentara-analiza-co-mparativa-a-parlamentului-romaniei-dupa-marea-unire-si-a-celui-actual/), (accesat 30.10.2025).
• „Declarația de Independență a României, (9-10 mai 1877)”, https://historia.ro/sectiune/general/declaratia-de-independenta-a-romaniei-9-10-mai-635039.html, (accesat 28.12.2025),„ 21 mai 1877: Mihail Kogălniceanu a proclamat în Parlament INDEPENDENȚA ROMÂNIEI”, 21 mai 2024, https://www.voceanationala.ro/21-m-ai-1877-mihail-kogalniceanu-a-procl-amat-in-parlament-independenta-ro-maniei/.
• Ștefan Borcea, „De unde vine faimoasa expresie „îmi place trădarea, dar urăsc pe trădători”. Contextul istoric în care a fost folosită”, adevărul.ro, https://adevarul.ro/stiri-locale/focsani/de-unde-vine-faimo-a-sa-expresie-imi-place-182504-2.htm-l#:~:text=Replica%20spune%20a%C5%9Fa%3A%20,Salutare%2C%20salutare%2C%20stimabile.
• Dacian Vasincu, „Evoluție sau invo-luție parlamentară. Analiză compara-tivă a Parlamentului României după Marea Unire și a celui actual”, Polis: Revistă de Științe Politice, 7, nr. 3 (25), cit.
• Gabriel Dolinschi, „Reformă și consolidare statală sub presiunea urgențelor”, în Ioana Drăgulin (coord.), Constituții și regimuri politice din statele europene în secolele XIX-XX, Editura Muzeul Național Cotroceni, București, 2023, pp.104-105.
• Dacian Vasincu, „Evoluție sau involuție parlamentară. Analiză comparativă a Parlamentului României după Marea Unire și a celui actual”, cit.
• Tom Gallagher, Romania and the European Union: How the Weak Vanquished the Strong, Manchester University Press, Manchester, 2009, pp.77-96.
• https://ioanscurtu.ro/democratia-rom-aneasca-in-perioada-interbelica-1918-1938/#:~:text=match%20at%20L190%20social,1929%2C%201936%2C%20legile%20economice%20din, (accesat 27.12.2025).
• „Partide Politice in Perioada Interbelica – Partidul Național-Liberal”, eRepublik, 2014, (accesat 3.08. 2025, https://www.erepublik.com/en/article/2451775.
• Ioan Scurtu, Democrația românească în perioada interbelică (1918–1938), op.cit.
• Cosmin Pătraşcu Zamfirache, „Cel mai puternic discurs din istoria României. Cum a mobilizat Nicolae Iorga o întreagă ţară îngenuncheată în 1916”, 03.12.2016, ro, https://adevarul.ro/stiri-locale/botosa-ni/cel-mai-puternic-discurs-din-istor-ia- romaniei-cum-1751778.html#:~ :text=Efectul%20a%20fost%20unul%20uluitor,manifest%20extraordinar%20care%20%C3%AEndemna%20la, (accesat 27.12. 2025).
• Sabina Ghiorghe, „Povestea „monstru­lui cu cârlig”. Primul terorist român care a montat o bombă cu ceas la Senat”, Historia, https://historia.ro/ sectiune/general/povestea-monstrulu-i-cu-carlig-primul-terorist-226720-8. html#:~:text=cu-%20bombe%20-art-izanale,Rom%C3%A2niei%20din%208%20decembrie%201920, (accesat 27.12.2025).
• Ibidem, p.10.
• https://ioanscurtu.ro/democratia-rom-aneasca-in-perioada-interbelica-191-8-1938/#:~:text=match%20at%-20-L-190%20social,1929%2C%201936%-2C%20legile%20economice%20din.
• Stenogramele Parlamentului României (ședințe 1990–2022) (www.cdep.ro).
• Ciprian Zâmța, „George Simion l-a luat de gât pe ministrul Energiei”,  Politic media, https://www.politicmedia.ro/video-sc-andal-in-parlament-george-simion-l-a-luat-de-gat-pe-ministrul-energiei/, (accesat 27.12.2025).
• Vasincu „România în criză insti­tuțională, la granița între pande-mie și război – analiză diagnostic a actorilor politici instituționali în perioada 2021 2022”, Punctul Critic, nr. 3-4 (41-42) 2022: Criza – cuvântul de ordine al resetării „normalității”. Agricultura românească – eterna cenușăreasă, ed. Fundația Culturală Ideea Europeană, pp. 50-55.
• https://www.romaniatv.net/cat-de-mult-a-scazut-interesul-romanilor-pentru-alegeri-si-increderea-in-clasa-politica analiza_7514336.html#:~:t-ext=mai%20mul%C8%9Bi%20rom%C3%A2ni%20la%20vot%2C,ceau%C8%99iste
• Ioan Scurtu, Democrația românească în perioada interbelică (1918–1938), cit.
• Oniga, „Scurt istoric al parla-mentarismului românesc”, Revista Fiat Justitia, nr. 2, Universitatea Dimitrie Cantemir, București, 2013, p. 74.
• Vasincu, „Evoluție sau involuție decizională 2016‑aprilie 2020 – Analiză diagnostic a profilului societății parlamentare românești și a mentalului socio‑politic din ultima perioadă”, Punctul critic, nr. 1-2 (31-32), 2020, pp. 177-188.

Bibliografie

Documente

Stenogramele Parlamentului României (ședințe 1990–2022), www.cdep.ro.

Lucrări cu caracter general și special

GALLAGHER Tom, Romania and the European Union: How the Weak Vanquished the Strong, Manchester University Press, Manchester, 2009.

Articole și studii

DOLINSCHI, Gabriel „Reformă și conso­lidare statală sub presiunea ur­gențelor”, în Ioana Drăgulin (coord.), Constituții și regimuri politice din sta­tele europene în secolele XIX-XX, Editura Muzeul Național Cotroceni, București, 2023, pp.104-105.

ONIGA, T.,  „Scurt istoric al parlamenta­rismului românesc”, Revista Fiat Justitia, nr. 2, Universitatea Dimitrie Cantemir, București, 2013, p.74.

VASINCU, Dacian, „România în criză instituțională, la granița între pandemie și război – analiză diagnostic a actori­lor politici instituționali în perioada 2021 2022”, Punctul Critic, nr. 3-4 (41-42) 2022: Criza – cuvântul de or­dine al resetării „normalității”. Agri­cultura românească – eterna cenușă­reasă, ed. Fundația Culturală Ideea Europeană, pp. 50-55.

IDEM, „Evoluție sau involuție decizio­nală 2016‑aprilie 2020 – Analiză dia­gnostic a profilului societății parla­men­tare românești și a mentalului socio‑politic din ultima perioadă”, Punctul critic, nr. 1-2 (31-32), 2020, pp.177-188.

IDEM, „Evoluție sau involuție parlamen­tară: O analiză comparativă între Parla­mentul României de după Marea Unire și cel contemporan”, Polis. Re­vistă de Științe Politice, 7, nr. 3 (25), se­rie nouă (iunie-august 2019), pp. 25–35.

Resurse online

BORCEA, Ștefan, Ștefan, „De vine fai­moasa expresie „îmi place trădarea, dar urăsc pe trădători”. Contextul isto­ric în care a fost folosită”, adevă­rul.ro,https://adevarul.ro/stiri-lo­cale/focsani/de-unde-vine-faimoasa-ex­presie-imi-place1825042.html#:~:text=Replica%20spune%20a%C5%9Fa%3A%20,Sa­lutare%2C%20salutare%2C%20stimabile.

GHIORGHE, Sabina, „Povestea „mon­strului cu cârlig”. Primul terorist ro­mân care a montat o bombă cu ceas la Senat”, Historia,  https://historia.ro/ sectiune/general/po­vestea-monstrului-cu-carlig-primul-te­rorist-2267208.ht-ml#:~:text=cu%20bombe%20artizanale,Rom%C3%A2niei%20din%208%20decembrie%201920.

MIRON, Andi, „Cât de mult a scăzut interesul românilor pentru alegeri și în­crederea în clasa politică ANALIZĂ. Încrederea românilor în clasa politică a scăzut puternic, de la un scrutin electo­ral la altul. De asemenea, punctele pro­centuale au început să se mute de la ma­rile partide către formațiunile din „noul val”, tendință din ce în ce mai vi­zibilă în Occident, dar și în țara noas­tră”, România.tv., 3.06.2023, https://www.romaniatv.net/cat-de-mult-a-scazut-interesul-romanilor-pen­tru-alegeri-si-increderea-in-clasa-poli­tica-analiza_7514336.html.

„Partide Politice in Perioada Interbelica – Partidul Național-Liberal”, eRepublik, 2014, (accesat 3.08. 2025, https://www.erepublik.com/en/article/2451775.

SCURTU, Ioan Democrația românească în perioada interbelică (1918 – 1938), 22 decembrie, 2011,

VASINCU, Dacian, „Evoluție sau involu­ție parlamentară: O analiză com­parativă între Parlamentul României de după Marea Unire și cel contempo­ran”, Polis. Revistă de Științe Politice, 7, nr. 3 (25), serie nouă (iunie-august 2019), pp. 25-35, https://revistapolis.ro/ evolutie-sau-involutie-parlamentara-a-naliza-compa­rativa-a-parlamentului-r-omaniei-dupa-marea-unire-si-a-celui-actual/).

ZAMFIRACHE, Pătrașcu Cosmin, „Cel mai puternic discurs din istoria României. Cum a mobilizat Nicolae Iorga o întreagă ţară îngenuncheată în 1916”, 03.12.2016, adevarul.ro, https://adevarul.ro/stiri-lo­cale/botosani/cel-mai-puternic-discurs-din-istoria-romaniei-cum-1751778.html#:~:text=Efectul%20a%20fost%20unul%20uluitor,manifest%20extraordinar%20care%20%C3%AEndemna%20la.

ZÂMȚA, Ciprian,  „George Simion l-a luat de gât pe ministrul Energiei”,  Politic media, https://www.politicmedia.ro/video-sca-ndal-in-parlament-george-simion-la-l-uat-de-gat-pe-ministrul-energiei/.