Când ideologia destramă sensul comun: cât de fragilă este democrația în Europa de Est? Ideologie, sens comun și variațiile fragilității ordinii democratice în România, Ungaria și Polonia

When Ideology Disrupts Common Sense: How Fragile Is Democracy in Eastern Europe?Ideology, Common Sense, and Variations in the Fragility of Democratic Order in Romania, Hungary, and Poland

Anton CARPINSCHI

Abstract: This essay proposes a reinterpretation of democratic fragility beyond the institutional register by shifting the analysis towards the epistemic dimension of political life. The central argument is that democracy cannot function in the absence of a minimal shared common sense that makes not only political competition possible but also intelligible. Within this framework, ideology is understood not merely as a system of values but as a mechanism for structuring social reality, capable of both producing and fragmenting interpretive frameworks of the political world.

On this basis, the essay introduces the concept of the “fragility of democratic order”, defined as the desynchronization between cultural common sense, the structure of public communication, levels of social trust, and ideological dynamics. This desynchronization generates forms of epistemic fragmentation in which political conflict no longer concerns only policies or values, but the very conditions under which reality is constituted.

The analysis is situated within the traditions of phenomenological sociology, deliberative theory, intercultural psychology, and is complemented by reflections on social capital and late modernity.

The empirical component consists of a comparative analysis of Romania, Poland, and Hungary, interpreted as variations of structural tensions within contemporary democracies.

Keywords: ideology, common sense, democracy, Eastern Europe, fragility of democratic order.

Introducere: dincolo de instituții

Diagnosticul crizei democratice este, astăzi, aproape reflex. De la re­gresul statului de drept la ascensiunea popu­lismului, literatura recentă a identificat o serie de simptome recu­rente ale insta­bilității politice. Cu toate acestea, majo­ritatea acestor ex­plicații rămân ancorate într-un registru instituțional: demo­crațiile sunt consi­derate fragile atunci când regulile sunt încălcate, instituțiile sunt captu­rate sau echilibrele de putere sunt distorsionate.

Această perspectivă este necesară, dar insuficientă. Ea nu poate explica situațiile în care arhitectura formală a democrației rămâne intactă, dar con­flictul politic încetează să mai fie o dispută asupra politicilor și devine o dispută asupra realității însăși. În astfel de contexte, problema nu mai este doar cine are dreptate, ci ce anume poate fi recunoscut ca „real”.

Pornind de la această limită, arti­colul propune o deplasare analitică de la democrație ca sistem instituțional la democrație ca ordine de sens. În linia sociologiei fenomenologice, realitatea socială este o construcție intersubiectivă¹, iar în teoria delibera­tivă, legitimitatea depinde de posibi­litatea unei înțelegeri comunicative². Aceste perspective converg într-o idee esențială: democrația presupune existența unei lumi comune.

În acest cadru, fragilitatea ordinii democratice nu constă în simpla slă­bire a instituțiilor, ci în apariția unei desincronizări între dimensiunile care fac posibilă o realitate politică comună. Ea devine vizibilă atunci când sensul comun, comunicarea publică, încre­derea socială și cadrele ideologice nu mai operează pe baze compatibile, iar mecanismele de tra­ducere dintre ele se erodează.

Pe această bază, articolul intro­duce conceptul de fragilitate a ordi­nii demo­cratice și îl explorează printr-o analiză comparativă a României, Poloniei și Ungariei, in­terpretate ca variații ale unor tensiuni structurale ale democra­țiilor contem­porane.

Teza centrală a acestui articol este următoarea: democrația depinde nu doar de arhitectura sa instituțională, ci de existența unei infrastructuri epistemice minim sincronizate, care face posibilă constituirea și menține­rea unei realități politice comune. Atunci când această infrastructură – compusă din relația dintre ideologie, sens comun, comu­nicare, încredere și mecanismele insti­tuționale și media­tice – se desincronizează, fragilitatea democratică nu se manifestă doar instituțional, ci la nivelul condițiilor de posibilitate ale vieții politice în­seși.

Cadru analitic și opțiuni metodologice

Demersul de față propune un ca­dru analitic orientat spre înțelegerea condițiilor epistemice ale democrați­ei, mai degrabă decât testarea unei ipoteze în sens pozitivist. Analiza este situată la intersecția teoriei poli­tice și sociologiei interpretative, fiind centrată pe modul în care sunt produ­se și menținute structurile de sens ale vieții politice.

Conceptul de fragilitate a ordinii democratice este operaționalizat prin patru dimensiuni interdependente: sensul comun cultural, structura co­municării publice, nivelul încrederii sociale și dinamica ideologică. Aceste dimensiuni nu sunt tratate ca variabile independente, ci ca straturi ale unei ordini de realitate a cărei coerență depinde de sincronizarea lor.

Între dinamica ideologică și aceste structuri de sens operează însă un nivel intermediar, constituit din in­frastructurile instituționale și media­tice ale vieții politice. Acestea nu func­ționează doar ca suporturi ale proce­sului democratic, ci ca meca­nisme de mediere și stabilizare a rea­lității so­ciale. Instituțiile contribuie la fixarea unor criterii relativ stabile de validare a faptelor, legitimității și autorității, în timp ce structura media­tică organi­zează accesul la realitate prin selecția, ierarhizarea și distribu­ția informației.

În acest cadru, ideologia nu influ­ențează direct sensul comun, comu­nicarea sau încrederea, ci operează prin intermediul acestor infrastruc­turi, modelând atât condițiile de pro­ducere a realității, cât și formele de circulație ale acesteia în spațiul pu­blic. Fragilitatea ordinii democratice poate fi astfel înțeleasă nu doar ca re­zultat al unei desincronizări între di­men­siunile menționate, ci și ca efect al disfuncționalităților apărute la nivelul acestor mecanisme de me­diere.

Din această perspectivă, fragilita­tea nu este echivalentă cu slăbirea unei componente izolate, ci cu apari­ția unor forme de desincronizare între aceste straturi. Aceasta poate fi obser­vată empiric prin divergențe persistente asupra factualității, frag­mentarea spa­țiului comunicativ, ero­darea încrederii și rigidizarea cadre­lor ideologice.

Operaționalizarea acestor dimen­siuni presupune utilizarea unor indi­catori empirici de tip calitativ, care permit observarea indirectă a sincro­nizării sau desincronizării ordinii democratice. Astfel, structura comu­nicării publice poate fi analizată prin tipologia ecosistemelor media – de la configurații fragmentate la struc­turi centralizate sau polarizate – precum și prin modul de selecție și ierarhi­zare a temelor publice.

Nivelul încrederii sociale poate fi aproximat prin distribuția încrederii interpersonale și instituționale, așa cum este surprinsă în sondaje compa­rative de tipul celor dezvoltate în lite­ratura capitalului social.

În fine, dinamica ideologică și fragmentarea sensului comun pot fi observate prin formele de polarizare discursivă, inclusiv prin divergențe persistente de framing asupra acelo­rași evenimente sau instituții.

Acești indicatori nu sunt utilizați în sens strict măsurabil, ci ca repere analitice care permit ancorarea inter­pretării comparative în manifestări empirice recognoscibile.

Analiza are un caracter compara­tiv și interpretativ, fiind structurată în jurul a trei cazuri – România, Polonia și Ungaria – selectate pen­tru a evidenția variații ale acestor forme de desincronizare. Obiectivul nu este generalizarea statistică, ci clarifica­rea mecanismelor prin care fragilita­tea ordinii democratice se configu­rează diferit în contexte insti­tuțional și cultural comparabile.

Sensul comun: fundalul invizibil al democrației

Sensul comun nu este un set de opinii, ci un fundal de evidențe împăr­tășite care face posibilă orientarea în realitate. În termenii lui Berger și Luckmann (1966), el reprezintă nive­lul de bază al construcției sociale a realității: ceea ce nu mai este pus în discuție pentru că este deja presupus.

În democrație, acest fundal permite ca dezacordul să fie inteligibil. Actorii pot avea preferințe diferite, dar recu­nosc aceleași fapte, aceleași reguli de validare și aceleași limite ale legitimi­tății. Fragilitatea apare atunci când acest nivel implicit se fracturează.

În astfel de situații, nu mai avem interpretări divergente ale aceleiași realități, ci realități concurente. Con­flictul politic nu mai este un conflict în interiorul unei lumi comune, ci un conflict între lumi diferite.

Comunicarea: de la înțelegere la coexistență discursivă

Modelul deliberativ formulat de Habermas³ presupune că legitimitatea democratică derivă din posibilitatea unei comunicări orientate spre înțele­gere. Această posibilitate depinde însă de existența unui orizont comun de sens.

În condițiile contemporane, acest orizont devine tot mai fragil. Spațiul public nu mai funcționează ca o are­nă unificată, ci ca o rețea de spații discur­sive paralele. Actorii nu doar că ajung la concluzii diferite, ci ope­rează cu premise diferite, selectează fapte dife­rite și validează argumente diferite.

Rezultatul nu este absența comu­nicării, ci transformarea ei: de la de­liberare orientată spre convergență la coexistență a unor universuri discur­sive relativ autonome.

Încrederea: presupoziția tăcută a legitimității

În analizele lui Putnam⁴, capitalul social apare ca resursă a cooperării. Din perspectiva ordinii democratice, încrederea poate fi înțeleasă mai pre­cis ca o presupoziție pragmatică: actorii acceptă rezultatele procesului politic pentru că presupun existența unui cadru relativ stabil și echitabil.

Această acceptare nu este perma­nent renegociată; ea este, în mod obișnuit, internalizată. Fragilizarea apare atunci când această internalizare se erodează. În astfel de contexte, participarea poli­tică nu dispare, dar devine însoțită de o suspiciune difuză.

Actorii continuă să joace jocul democratic, dar o fac fără a mai îm­părtăși încrederea în regulile jocului. Încrederea nu dispare, ci se redistri­buie: devine selectivă, fiind acordată în interiorul propriului cadru de sens și suspendată în raport cu celălalt.

Ideologia: competiția pentru realitate

În modernitatea târzie descrisă de Bauman⁵, ideologia nu mai funcțio­nează ca sistem rigid de doctrine, ci ca ansamblu flexibil de cadre inter­pretative. Această flexibilitate îi permite să opereze la un nivel mai profund decât cel al preferințelor po­litice: acela al constituirii realității.

Competiția politică devine astfel o competiție pentru definirea condiții­lor de inteligibilitate ale lumii socia­le. Actorii nu dispută doar ce este de făcut, ci și ce este de văzut, de recu­noscut și de considerat legitim.

În această perspectivă, ideologia nu mai este doar o expresie a conflic­tului politic, ci unul dintre mecanis­mele prin care realitatea însăși este organizată. Modelele culturale pro­puse de Wursten⁶ sugerează că aceste diferențe pot fi ancorate și în cadre culturale mai largi, ceea ce contribuie la înțelegerea pluralității regimurilor de sens.

Sincronizare și desincronizare

Ordinea democratică rămâne sta­bilă atâta timp cât există o sincroniza­re relativă între sensul comun, comu­nicare, încredere și ideologie. Această sincronizare nu presupune uniformi­tate, ci compatibilitate mi­nimă.

Fragilitatea apare nu din slăbirea unei singure dimensiuni, ci din de­sincronizarea lor. Fragmentarea co­municării poate eroda sensul comun; scăderea încrederii poate intensifica polarizarea ideologică; iar radicali­zarea ideologică poate destabiliza fundalul cultural.

Fragilitatea democratică apare nu doar atunci când aceste dimensiuni se desincronizează, ci și atunci când infrastructurile care le mediază devin incapabile să susțină o realitate poli­tică comună.

Rezultatul este o formă de instabi­litate care nu se manifestă imediat prin colaps instituțional, ci printr-o pierdere progresivă a coerenței inter­ne.

Figura 1. Modelul simplificat al ordinii democratice ca infrastructură de sens

Europa de Est: variații ale fra­gilității ordinii democratice

Analiza comparativă a Europei de Est oferă un cadru privilegiat pentru observarea dinamicilor descrise ante­rior. În aceste contexte, relația dintre ideologie, sensul comun, comunicare și încredere apare mai puțin stabiliza­tă istoric, ceea ce face mai vizibile procesele de sincronizare și desincro­nizare ale ordinii democratice.

Regiunea nu este tratată aici ca o „excepție” sau ca un spațiu deficitar, ci ca un mediu în care transformările mai largi ale democrațiilor contem­porane devin mai ușor de observat. Tocmai această vizibilitate permite analiza modului în care competiția ideologică poate reconfigura sensul comun și, implicit, condițiile de func­ționare ale democrației.

Cazurile României, Poloniei și Ungariei nu sunt utilizate pentru a ilustra tipuri ideale, ci pentru a evi­denția variații ale fragilității ordinii democratice. Aceste variații nu re­flectă doar diferențe instituționale, ci moduri distincte în care ideologia interacționează cu structurile de sens, comunicare și încredere.

În acest cadru, analiza urmărește să arate cum fragilitatea democratică poate lua forme diferite: instabilitate a sensului comun, reconfigurare cen­tralizată a acestuia sau coexistență conflictuală a unor cadre de realitate incompatibile.

România: instabilitatea sensului comun sub presiunea competiți­ei ideologice

În cazul României, fragilitatea or­dinii democratice se manifestă pre­dominant sub forma unei instabilități persistente a sensului comun. Deși tranziția postcomunistă a condus la o convergență instituțională relativ ra­pidă – consolidată prin integrarea europeană – această evoluție nu a fost însoțită de o sedimentare echivalentă la nivelul structurilor de sens.

Această disjuncție poate fi înțe­leasă, în termenii cadrului propus, ca efect al unei competiții ideologice care nu reușește să stabilizeze un orizont comun de interpretare. Ideo­logiile aflate în circulație nu funcțio­nează doar ca orientări politice alter­native, ci drept cadre fluctuante de definire a realității sociale, insuficient consolidate pentru a produce un sens comun durabil.

În acest context, divergențele po­litice tind să depășească nivelul pre­ferințelor sau al valorilor și să se ex­tindă asupra statutului faptelor și al criteriilor de legitimitate. Momentele de criză fac această dinamică deose­bit de vizibilă. De exemplu, în timpul protestelor generate de Ordonanța de Urgență nr. 13 din 2017, dezacordul nu a privit doar oportunitatea unei decizii guvernamentale, ci cadrul în care aceasta trebuia evaluată. Pentru unii actori, protestele au reprezentat o expresie legitimă a participării demo­cratice; pentru alții, o formă de presi­une ilegitimă sau rezultatul unor me­canisme de manipulare.

Aceste poziții nu pot fi reduse la simple opinii divergente, ci reflectă existența unor cadre ideologice dis­tincte, care structurează în mod dife­rit relația dintre legalitate, legitimita­te și reprezentare. În absența unui sens comun suficient de stabil, co­municarea dintre aceste cadre devine dificilă, iar apelul la argumente co­mune își pierde eficiența.

În aceste condiții, spațiul public tinde să se fragmenteze în zone dis­cursive parțial autonome, susținute de ecosisteme media și rețele de încre­dere distincte. Comunicarea nu dispa­re, dar se reorientează către interiorul fiecărui cadru ideologic, în timp ce interacțiunea dintre acestea devine sporadică și conflictuală.

Această dinamică este amplificată de o infrastructură instituțională și mediatică relativ slab consolidată, care nu reușește să stabilizeze criterii comune de validare a faptelor sau să susțină un spațiu comunicativ inte­grat. În absența unor astfel de meca­nisme de mediere, competiția ideolo­gică se traduce mai ușor în fragmen­tare a sensului comun.

Consecințele asupra încrederii sunt semnificative. Încrederea nu este absentă, dar se distribuie diferențiat, fiind acordată în interiorul propriului cadru de interpretare și suspendată în raport cu actorii percepuți ca aparți­nând unor universuri ideologice al­ternative. Această structură a încrede­rii consolidează coeziunea internă a grupurilor, dar fragmentează ordinea democratică în ansamblu.

România ilustrează astfel o formă de fragilitate în care ideologia nu produce cadre de realitate suficient de stabile pentru a înlocui sensul co­mun, dar nici suficient de compatibile pentru a-l susține.

Rezultatul este o ordine democra­tică în care sensul comun rămâne permanent negociat, fără a se stabili­za într-un orizont împărtășit durabil.

Ungaria: stabilizarea sensului comun prin reconfigurare ideo­logică

În cazul Ungariei, fragilitatea or­dinii democratice urmează o traiecto­rie diferită față de cea observată în România. În locul unei instabilități persistente a sensului comun, asistăm la un proces de reconfigurare relativ coerentă a acestuia, susținut de o intervenție ideologică sistematică.

Sub conducerea lui Viktor Orbán, competiția ideologică nu mai produ­ce o multiplicare deschisă a cadrelor de realitate, ci tinde să fie reorganiza­tă în jurul unui nucleu dominant. Ide­ologia nu funcționează doar ca in­strument de mobilizare politică, ci ca mecanism de structurare și stabilizare a sensului comun, prin definirea ex­plicită a reperelor de legitimitate, identitate și apartenență.

În acest context, statul nu mai apare exclusiv ca garant al regulilor procedurale, ci ca actor implicat activ în producerea și consolidarea unui cadru interpretativ coerent. Narațiuni­le politice dominante nu se limitează la justificarea deciziilor guvernamen­tale, ci contribuie la configurarea unei imagini relativ stabile a realității sociale și politice.

Comunicarea publică reflectă această transformare. Deși pluralis­mul formal nu dispare complet, spa­țiul discursiv tinde să fie structurat în jurul cadrului dominant, iar pozițiile alternative sunt marginalizate sau integrate într-o logică antagonică sta­bilă. Comunicarea nu mai este frag­mentată în mod difuz, ci organizată în jurul unei axe centrale de sens.

Această reconfigurare este susți­nută de alinierea relativ coerentă a infrastructurilor instituționale și me­diatice, care funcționează ca meca­nisme de stabilizare a cadrului inter­pretativ dominant. Controlul sau in­fluența asupra acestor infrastructuri permite reducerea incertitudinii epis­temice, dar în același timp limitează pluralismul condițiilor de producere a realității.

În ceea ce privește încrederea, efectele sunt ambivalente. Pe de o parte, stabilizarea cadrului interpreta­tiv poate susține niveluri relativ ridi­cate de încredere în interiorul comu­nității politice definite de ideologia dominantă. Pe de altă parte, această în­credere este parțial dependentă de menținerea cadrului respectiv și este mai puțin transferabilă în afara aces­tuia.

Fragilitatea ordinii democratice nu dispare în acest context, ci este reconfigurată. Ea nu mai derivă în primul rând din instabilitatea sensului comun, ci din dependența acestuia de o construcție ideologică centralizată. Stabilitatea obținută este astfel condi­ționată: ea poate fi menținută atât timp cât cadrul dominant rămâne ca­pabil să organizeze realitatea socială într-un mod coerent.

Ungaria ilustrează, astfel, o formă de fragilitate în care ideologia nu fragmentează sensul comun, ci îl sta­bilizează selectiv, reducând plura­lismul care face posibilă funcționa­rea deplină a democrației.

Polonia: dualizarea sensului comun și competiția între reali­tăți incompatibile

În cazul Poloniei, fragilitatea or­dinii democratice se manifestă sub forma unei dualizări relativ stabile a sensului comun. Spre deosebire de situația din România, caracterizată prin instabilitate, sau de cea din Ungaria, marcată de reconfigurare centralizată, în Polonia coexistă două cadre ideologice bine articulate, ca­pabile să susțină interpretări coerente, dar profund divergente ale realității politice.

Această configurație reflectă o competiție ideologică în care niciun cadru nu reușește să se impună ca dominant, dar fiecare este suficient de consolidat pentru a organiza un univers propriu de sens. Ideologia nu produce aici fragmentare difuză, ci polarizare structurată, în interiorul căreia actorii operează cu seturi dis­tincte de repere privind legitimitatea, autoritatea și ordinea politică.

În acest context, sensul comun nu dispare, ci se divide. Fiecare dintre cele două cadre ideologice generează propriul său fond de evidențe, propri­ile criterii de validitate și propriile interpretări ale realității instituționale. Conflictul politic nu mai este doar o dispută între poziții opuse, ci o con­fruntare între două ordini de sens parțial autonome.

Această dualizare devine vizibilă în mod particular în raport cu institu­țiile statului și cu normele europene. De exemplu, tensiunile legate de rela­ția cu Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu pot fi reduse la un con­flict juridic sau instituțional, ci reflec­tă o divergență mai profundă asupra sursei legitimității politice și asupra raportului dintre suveranitate și inte­grare.

Comunicarea publică reproduce această structură duală. Spațiul dis­cursiv este organizat în jurul a două centre de gravitație relativ stabile, fiecare susținut de propriile rețele media și de propriile comunități de încredere.

Această configurație este susținu­tă de o infrastructură mediatică și instituțională polarizată, în care me­canismele de validare a realității sunt ele însele contestate și distribuite de-a lungul liniilor de divizare ideologică. În loc să medieze între cadre concu­rente, aceste infrastructuri contribuie la reproducerea și consolidarea lor.

În ceea ce privește încrederea, aceasta urmează aceeași logică de divizare. Nivelurile de încredere pot rămâne relativ ridicate în interiorul fiecărui cadru ideologic, dar sunt semnificativ reduse în raport cu acto­rii și instituțiile asociate cadrului ad­vers. Încrederea nu este erodată uni­form, ci redistribuită de-a lungul li­niilor de divizare ideologică.

Fragilitatea ordinii democratice rezultă, în acest caz, nu din absența sensului comun, ci din imposibilita­tea reconcilierii unor sensuri concu­rente, fiecare suficient de coerent pentru a susține o formă proprie de legitimitate. Democrația continuă să funcționeze, dar în interiorul unei tensiuni persistente între două reali­tăți politice care nu pot fi ușor inte­grate.

Polonia ilustrează astfel o formă de fragilitate în care ideologia nu des­tabilizează sau monopolizează sensul comun, ci îl divide în mod durabil, transformând pluralismul într-o coe­xistență dificilă între universuri de sens incompatibile.

Discuție: democrația ca ordine epistemică

Analiza comparativă a cazurilor din Europa de Est permite formularea unei concluzii mai generale privind natura fragilității democratice con­temporane. Dincolo de diferențele empirice dintre România, Ungaria și Polonia, ceea ce devine vizibil este faptul că democrația nu poate fi înțe­leasă exclusiv ca un ansamblu de instituții sau proceduri, ci ca o ordine de sens cu o dimensiune epistemică fundamentală.

În această perspectivă, funcționa­rea democrației depinde de existența unui cadru minim de realitate împăr­tășită, care face posibilă comunicarea politică, negocierea diferențelor și recunoașterea reciprocă a legitimității actorilor. Acest cadru nu este dat în mod natural, ci este produs și menți­nut prin interacțiunea dintre ideolo­gie, sens comun, comunicare și în­credere.

Cazurile analizate arată că fragili­tatea ordinii democratice nu rezultă dintr-un singur tip de disfuncționali­tate, ci din moduri diferite de desin­cronizare a acestor dimensiuni. În România, desincronizarea produce instabilitatea sensului comun; în Ungaria, reconfigurarea sa centralizată reduce pluralismul; în Polonia, divizarea sa generează coexistența unor realități parțial incompatibile.

În toate aceste situații, ideologia joacă un rol central, nu ca simplă sursă de poziționare politică, ci ca mecanism de organizare a realității sociale. Ea contribuie la definirea a ceea ce este considerat fapt, la stabilirea criteriilor de validitate și la structurarea orizontului de interpre­tare al actorilor.

Din această perspectivă, democra­ția apare ca o formă de coexistență a pluralității în interiorul unei lumi comune. Atunci când această lume comună este erodată, pluralismul nu dispare, dar își pierde capacitatea de a fi integrat într-un cadru de comunicare și legitimare reciprocă.

Fragilitatea ordinii democratice trebuie înțeleasă, așadar, nu doar ca o problemă instituțională sau politică, ci ca o problemă epistemică: o criză a condițiilor care fac posibilă existența unei realități politice împărtășite.

Sinteza principalelor diferențe poate fi reprezentată astfel:

Figura 2. Tabel sinoptic: variații ale fragilității ordinii democratice în Europa de Est

Concluzie

Fragilitatea democrației contem­po­rane nu este doar instituțională, ci epistemică. Ea apare atunci când con­dițiile de posibilitate ale unei lumi comune devin instabile.

Analiza Europei de Est arată că această fragilitate poate lua forme diferite – instabilitate, centralizare sau dualizare –, dar toate indică aceeași problemă fundamentală: difi­cultatea de a menține un sens comun suficient de stabil pentru a susține pluralismul democratic.

În absența acestui sens comun, democrația nu dispare, dar devine o formă fără fond epistemic, în care conflictul politic continuă, dar nu mai poate fi integrat într-o lume împărtășită.

Note

• L. Berger & T. Luckmann, The social construction of reality, Anchor Books, 1996.
• Habermas, The theory of communicative action, (Vol. 1), Beacon Press, 1984. Idem, Between facts and norms, MIT Press, 1996.
• D. Putnam, Making democracy work, Princeton University Press, 1993. Idem, Bowling alone, Simon & Schuster, 2000.
• Bauman, Liquid modernity. Polity Press, 2000.
• Huib Wursten, The 7 Mental Images of National Culture: Leading and Managing in a Globalized World, Hofstede Insights/ITIM International, 2019.

Bibliografie

Lucrări cu caracter general și special

BAUMAN, Z., Liquid modernity, Polity Press, 2000.

BECK, U., Risk society, Sage, 1992.

BERGER, P. L., & LUCKMANN, T., The social construction of reality, Anchor Books, 1996.

CASTELLS, M., Communication power, Oxford University Press, 2009.

HABERMAS, J., The theory of communicative action, Vol. 1, Beacon Press, 1984.

IDEM, Between facts and norms, MIT Press, 1996.

HOFSTEDE, G., Culture’s consequences: Comparing values, behaviors, institutions and organizations across nations (2nd ed.), Sage, 2001.

LEVITSKY, S., & WAY, L. A., Competitive authoritarianism. Cambridge University Press, 2010.

PUTNAM, R. D., Making democracy work, Princeton University Press, 1993.

IDEM, Bowling alone. Simon & Schuster, 2000.

WURSTEN, Huib, The 7 Mental Images of National Culture: Leading and Managing in a Globalized World. Hofstede Insights/ITIM Internationa, 2019.

IDEM, The crisis of shared meaning: Can democracy survive fragmentation? Blog post / Impact of Culture, 2026.