Reconfigurări ideologice în Europa

[Ideological reconfigurations in Europe]

Daniel GHEORGHE

Abstract: Contemporary Europe is going through an ideological crisis, in which classical political models are losing their coherence, being replaced by an unstable mix of postmodern ideas. The changes are fueled by globalization, technology, migration and the relativization of cultural and moral values. Populism and the online environment stimulate manipulation, disinformation, radicalization and the emergence of unprepared political leaders, while traditional political parties become increasingly similar to each other and lacking identity. Europe is losing its cultural and moral landmarks, and the solution would be to return to the fundamental values ​​of European civilization.

Keywords: liberalism, conservatism, ideology, European values, democracy.

Europa zilelor noastre seamănă tot mai mult cu o lume în care tiparele civilizaționale clasice care au definit-o, încă o mai definesc și care repre­zintă însăși matricea culturală care i-a permis să fie lider incontestabil al umanității moderne și premoderne, tind a se fragmenta și reașeza într-o dinamică în care instabilitatea valori­lor și relativizarea principiilor fonda­toare par a deveni unicii numitori comuni.

Ideologia postmodernă nu este ceva ce poate fi sistematizat ori care poate fi generalizat conform unor grile cunoscute secolelor XIX și XX. În realitate avem de-a face cu un mo­zaic pestriț de idei, concepte și valori care, atunci când nu se concurează, se bat cap în cap ori se resping reciproc.

Ne-am învățat a ne raporta la con­cepte politico-sociale ordonate, orga­nizate clasic și previzibile din punct de vedere al interacțiunii cu societa­tea precum: liberalismul, social-demo­crația, creștin-democrația ori conser­va­torismul, însă paradigma secolului XXI vine să contrazică ori­ce înțele­gere pe criterii clasice a dis­cursului ideologic.

Oare cât de mult au fost influența­te, la nivelul Europei, mecanismele ideologice, de fenomene precum so­cietatea multimedia, lumea digitală și apariția AI-ului, globalizarea ca fe­nomen social, economic și cultural, care deja nu se mai găsește la prima generație, migrația masivă din Orient, Asia, Africa, America Latină către Europa, dezvoltarea subculturilor spe­ci­fice civilizațiilor ajunse deopo­trivă la un stadiu de epuizare morală, dar și de confort material și, nu în ultimul rând, egalitarismul tot mai agresiv prezent în societatea euro­peană a zile­lor noastre și care se ma­nifestă drept o frână în calea indivi­dualismu­lui și elementului persona­list?

Toate aceste fenomene, dublate de mecanismele ideologice care au în­cercat, încă de la sfârșitul anilor ’60, să dea naștere în Europa unor curente ideologice revoluționare care rescriau marxism-leninismul în cheia „luptei de clasă culturale”¹ a lui Antonio Gramsci și, apoi, a Școlii de la Frankfurt, a cărei teorie critică a stat la bază nihi­lismului² ideologic postmodern, a falsei „reconstrucții” sociale, prin dărâmarea pe care o vedem și în cu­rentele ideologice de tip „cancel cul­ture” și „woke” și, în final, la ținerea sub presiune permanentă a matricei culturale europene clasice, nu au avut decât un singur rezultat, o formă de „terorism intelectual”³, precum cel descris de Jean Sevilla, în care orice formă de gândire care se rupe de linia „conformă” a corectitudinii politice este marginalizată, stigmatizată și, finalmente, criminalizată.

Însă, care a fost efectul acestui mediu social supus unei obsesive contestări permanente, hărțuit de re­lativismul și corectitudinea politică a noului marxism, mult mai marcat de psihologie colectivă, război cultural și energie demolatoare a marilor va­lori care au determinat triumful glo­bal al civilizației europene, dar și a incapacității liderilor partidelor poli­tice specifice democrației tradiționale de a răspunde stării de alertă perma­nentă a unei lumi globale, cu genera­ții noi, care refuză dinamica contem­plativ-consensuală a democrației pu­ternic înrădăcinată în moștenirea creștină, toate acestea coroborate cu o ascensiune a tehnologiei, de la mijloc de facilitare și mediator al interacțiu­nilor socio-economice, la ipostază a unei existențe paralele, dar plină de emoția de care a fost golită comunita­tea, altădată temelia Europei, astăzi un spațiu de tranzit și de mișcare, în loc de țesut social vitalizant și identi­tar?

Sub aspectul vieții politico-ide­o­lo­gice, transformările apărute în societatea europeană după anul 2000 par a fi mai aproape de dinamica ti­parelor civilizaționale⁴ propusă de Raymond Aron, acolo unde se desfă­șoară o dinamică de tensiune socială, polarizantă și în care se pot regăsi, dincolo de diferențe culturale ori so­ciologice obiective tipologiile care definesc „centralul” și „marginalul”⁵, elemente pe care separat de reinter­pretarea lui Neagu Djuvara, mai apro­piată de cea a lui Arnold Toynbee decât a lui Raymond Aron, definesc un spațiu nu doar civic ori intelectual, un spațiu instituțional în care ten­siunea confruntațională tinde să fie deopotrivă o constantă și un catali­zator de energii sociale.

Însă, oare astăzi mai putem vedea în social-democrația contemporană reflexele contestării legitime a lui Marx, de către Ferdinand Lassalle⁶, momentul de inflexiune care mai apoi a permis stângii social-democrate să se disocieze de comu­nismul totalitar? Ori, oare, liberalis­mul sec. XXI este moștenitorul direct al lumii lui John Locke, Adam Smith, Montesquieu ori Benjamin Constant, se regăsește el în aspirațiile liberal-conservatoare ale lui Pierre Manent⁷, unde libertatea ca valoare fundamen­tală, piața liberă și capitalismul sunt complementare ideilor de națiune, comunitate, per­soană. Oare ce mai reprezintă astăzi în viața publică re­verberația valorilor creștine care de­finesc mai bine de două milenii de evoluție civilizația europeană?

Când vorbim astăzi despre valori conservatoare, ne raportăm oare la principiile întemeiate pe ordine mora­lă, conștiința culturală, ierarhie legi­timă, libertate creștină și axiologie a meritului social⁸ pe care le știm de la Edmund Burke, până la contempora­nul Roger Scruton ori vorbim despre o nouă formă de contestare socială născută tot din opozabilitate și revol­tă socială⁹ care nu are nimic de-a face cu William Pitt, Bismark, Disraeli ori Reagan, ci mai degrabă cu „vecinul de scară ideologică” reprezentat de nihilistul stângist „woke”, care îm­bracă o haină contrafăcută de valori pe care nu le asimilează cu adevărat și pe care le percepe profund manihe­ist, defilând public într-o schemă an­titetică, străină totodată și de fermita­tea aristocratică a vechiului conserva­torism, dar și de moderația raționalis­tă a teoreticienilor conservatori?

Altfel, a mai rămas ceva, oare, din creștin-democrația asumată și pro­fund înrădăcinată în moștenirea spiri­tuală și culturală a Europei creștine pe care o vedem la personalități pre­cum Schuman, de Gasperi, Adenauer ori de Gaulle sau astăzi creștin-democrația a rămas doar un spațiu de întâlnire între toți „centriștii” politicii zilelor noastre, de la dreapta la stânga și invers, un loc foarte comun, dar tot mai timid în exprimarea valențelor creștine ale civilizației Europei?

Sub impactul modificărilor pro­funde de mentalitate pe care le resim­țim cu toții, mai ales după revoluția tehnologiei multimedia, care s-a in­tensificat începând cu anul 2010, și prim-planul rețelelor de socializare elemente care au remodelat lumea occidentală, nu doar la nivelul opiniei publice, dar și sub aspectul unor re­flexe psihologice ori chiar trăsături cognitive, dar și sub impactul presiu­nii migratorii constante, a creșterii ritmului crizelor socio-economice, a pierderii reperelor intelectuale ori religioase fundamentale și a unei in­capacități a elitelor politice de a se rupe de reflexele birocratice și de a confrunta cu mai mult curaj crizele majore și mai ales dezbaterile publice având conotații cultural-identitare. Spațiul ideologic european a trecut din stadiul diversificării mozaicate de la sfârșitul secolului XX, în cel al unor reconfigurări care, în urmă cu o generație, păreau neverosimile și care par a sfida complet vechile dihotomii politice dintre stânga și dreapta.

Astăzi, toate curentele ideologice clamate de noile forțe politice emer­gente nu par a se mai putea încadra în vreo analiză politologică relativ coe­rentă. Vedem în lumea occidentală simbioze bizare în care conservato­rismul social se întâlnește cu liberta­rianismul și chiar cu secularismul ori în care socialismul fuzionează cu tradiționalismul ori progresismul ide­ologic se suprapune peste curente naționaliste care pretind a reprezenta o expresie de liberalism revenit la rădăcinile sale primare.

Cred că, adesea, timpul istoriei curge în direcții care nu pot fi intuite, iar ceea ce cunoșteam cu toții din anii secolului trecut, cum că stânga susți­ne taxe mari și costuri sociale crescu­te, dublate de intervenția statului în economie, iar dreapta susține taxe mici, nonintervenționismul în eco­nomie și descentralizarea par a fi teo­rii ale unei lumi depășite de explozia mediului digital, de dispariția proleta­riatului tradițional și a țărănimii isto­rice, de atomizarea socială a intelec­tualului și de înlocuirea rolului său privilegiat, în noua modernitate, cu cel al managerului și nu în ultimul rând, de efervescența unei lumi glo­balizate accelerat și care valorizează schimbul de tehnologie în detrimen­tul schimbului de idei, lucru care marchează o adevărată revoluție cul­turală și care dărâmă un așezământ postulat încă din epoca greco-romană și de la filosofia clasică favorizantă pentru contemplație, reflecție, intros­pecție, schimb permanent de cunoaș­tere intelectuală și erudiție. Lumea contemporană pare, pur și simplu, că a devenit prea alertă pentru asemenea finețuri, care par a fi de-a dreptul „evadate” direct din umbra marilor muzee europene.

Poate, tocmai drept urmare a celor spuse mai sus vedem, astăzi, cum implicit și de-a dreptul involuntar partidele politice ale secolului XIX-XX se regăsesc înghesuite toate în jurul unui centrism, în care diferențe­le dintre vechii rivali de la sfârșitul secolului XX care se băteau pentru puterea politică pe dreapta și pe stân­ga (social-democrați, liberali, creștin-democrați, conservatori) devin com­plet insesizabile și secundare, iar elementele care îi unesc și apropie sunt mult mai puternice decât cele care îi despart ideologic ori care îi separă politic. Practic deosebirile rămân unele de stil managerial, de tradiție de grup politic instituționali­zat ori de reflexe parlamentare, pre­cum un ceasornic pe care l-ai roti periodic cu zece grade spre stânga orei doisprezece iar apoi cu zece gra­de la dreapta orei doisprezece. Iar, toată această reconfigurare nu a făcut decât să lase spațiu major nu doar de manifestare, dar și de deturnare și confiscare ideologică atât pe dreapta, cât și pe stânga spectrului politic. Drept urmare a transformărilor socia­le, tehnologice, mentale și culturale ale ultimelor două decenii, acest spa­țiu nu a fost revendicat de niște for­mațiuni ideologice politice care să dea un fel de reviriment ideologic socialist clasic ori tradițional conser­vator, revendicarea a venit din partea unor forme noi care, în mod concret, s-au născut din contestare socială, dar și din răspunsul unei noi categorii socio-profesionale ori de nișe cultura­le care au văzut în sistemul de partide specific democrației de până în anii 2000 expresia imobilismului, a ina­daptării la schimbările sociale pro­funde și rapide și mai ales o clasă privilegiată, o oligarhie care păstrea­ză exclusiv pentru ea întreg accesul la puterea politică, resurse, bani, infor­mații și mijloace de ascensiune poli­tică. De aici și până la apariția ideo­logiilor politice tip „cocktail”, a po­pulismului care poate valida orice forme neomarxiste, socialiste, națio­naliste, revanșarde, anti-sistem etc, și până la apariția partidelor pornite din curente muzicale, subculturi contesta­re, minorități ideologice rămase în umbră după eliberarea Europei Occidentale la 1945 ori chiar pornite din jocuri pe calculator, din filme promovate pe rețelele de socializare ori chiar din algoritmi informatici manipulați perfid de forțe geopolitice nu a fost decât un singur pas.

Populismul este prima trăsătură și cea mai profundă a acestor noi ten­dințe ideologice din Europa zilelor noastre. Populismul se inserează aco­lo unde polarizarea socială este tole­rată și unde liderii politici se tem ori se jenează de asumarea unor teme majore, precum sărăcirea populației și discrepanțele sociale care se adân­cesc¹⁰, șocurile culturale produse de migrația extra-europeană și discursul identitar legitim și sănătos în care teme precum țara, națiunea, credința ori patriotismul nu sunt evitate pe considerente ale corectitudinii politi­ce. Trebuie spus că, din start, popu­lismul este o minciună absolută, iar cei mai mari populiști vor fi întot­deauna nu cei pasionați, interesați de ideile pe care le vehiculează, ci niște impostori cinici, saltimbanci ai idei­lor care, de regulă, nu cred în mai nimic din ceea ce spun și disprețuiesc propriul lor auditoriu într-o măsură mult mai mare decât „elitele privile­giate” pe care le condamnă cu limbaj vitriolant și din care își fac ținte pu­blice. Populistul este un oportunist lipsit de morală, care nu face decât să profite de ezitările cele care cunosc adevăratele sensuri ale ideologiei pe care acesta o interpretează falsând. Rezultatul populismului este unul care sapă adânc la temelia edificiului social, punând presiune asupra su­prastructurii sociale, transformând arena publică într-un spațiu al dezin­formării, invectivelor și manipulării, erodând șansele unei societăți de a fi coezivă și rezilientă în fața crizelor majore¹¹.

O altă trăsătură specifică foarte comună acestor transformări ideolo­gice este digitalismul¹². Arena politi­că se mută în spațiul online, acolo unde manipulările pe bază de emoții colective, micro-targetare pe rețelele de socializare și răspândirea de mesa­je false și bombardamentul cu tot felul de informații privind evenimen­te apocaliptice iminente fac parte dintr-un război psiho-informațional care are scopul de a păstra omul într-o permanentă stare de alertă, captiv al unui subteran social-politic, unde catastrofele au loc la tot pasul, iar conspiraționismul devine unica „rea­litate” acceptabilă. Mutarea politicu­lui în online a favorizat răspândirea tentațiilor ideologice radicaliste și a teoriilor politice populiste, bizare ori extremiste prin ceea ce poate repre­zenta forma finală a egalitarismului unei societăți, unde energia spiritului critic al democrației moderne dispare fiind înlocuit de cea mai dură expre­sie a ceea ce Alexis de Tocqueville numea drept „triumful mediocrită­ții”¹³. Iar această „mediocratizare” dusă la extrem este cel mai bine ex­primată de apariția în spațiul public european al unui noian de influenceri politicieni, mulți proveniți din medii sociale de tip „lumpen” ori fiind per­sonaje reciclate, care într-o societate axată pe competiția valorilor nu ar fi avut nici cea mai mică șansă de ex­punere publică.

Un alt aspect despre care țin să vorbesc este ceea ce putem numi fără a forța limitele limbii române drept „marginalitarism”. Mai direct spus, actualele transformării ideologice pro­voacă o serie de fenomene care au drept consecință directă aducerea în prim-plan a unor personaje publice neave­nite, nepregătite ori alese pe criterii strict ideologice care par pro­fund siderante pentru loialiștii demo­crației secolului XX. Nu este un se­cret pentru nimeni faptul că astăzi în Europa noastră și în America de Nord, modelul pragmatismului poli­tic pare să pălească sub revoluționa­rismul politic marcat de răsturnarea ordinii social-politice pe care am cu­noscut-o cu toții și sub combustibilul endemic în era subculturilor digitale: emoția!

Așadar, astăzi, a fi format într-o cultură politică marcată de „cursus honorum”, a fi un om cu zeci de ani de experiență administrativ-politică, a avea o educație academică de vârf, a proveni dintr-o familie cu tradiție politică de mai multe generații ori a fi ancorat în dezbaterea publică din per­spectiva unui act de elită intelectuală, reprezintă tot mai adesea elemente care te pot defavoriza într-o cursă electorală. Sub presiunea exacerbării unor forțe care țin de identitarism drept unic resort legitim în viața pu­blică, vom vedea tot mai des persoa­ne votate, atât în Europa, cât și în America, pentru că provin din familii de imigranți, pentru că sunt asimilați unor curente artistice care se înveci­nează inclusiv cu medii marginale marcate de delincvență, pentru că sunt tineri, iar tinerețea este în accep­tarea unor populiști, de tendințe din­tre cele mai diverse, unica virtute valabilă ori pur și simplu pentru uni­cul fapt că fac scandal public, vor­besc licențios sau se îmbracă avan­gardist, iar nu în costume plicticoase precum vechea clasă politică, pe care „oamenii noi” (concept comun deo­potrivă marxism-leninismului și fas­cismului) au o datorie la limita „sa­cralității”, de a-i înlocui cu orice preț și cu orice mijloace, fără a se întreba vreodată oare cine ar putea fi pus în locul acestora.

Populismul pretins în mod fals a fi „conservator”, deși el nu conservă nimic în afară de „lupta de clasă” a revoluției comuniste, se întâlnește perfect cu ideologia nihilismului ab­solut, cu neomarxismul „woke”, în tentativa de a răsturna ori ce tip de ordine socială în numele unei ab­stracțiuni revoluționare.

Paradoxal totul se învârte în jurul paradigmei lui Albert Camus, care spunea că revoluția înlocuiește o sta­re de fapt, cu nimic¹⁴.

Iar, dacă partidele tot mai supuse unui „centrism” riguros, temător și lipsit de inițiativă care au caracterizat viața politică a Europei contempora­ne sunt tot mai greu credibile cu efor­turile lor percepute ca fiind previzibi­le, plate, excesiv de tehnocratice și supuse unei mentalități birocratice, care înăbușe creativitatea, noile for­mațiuni ideologice, ghiveciuri politi­ce, care adună în „shaorme curcubee” curente politice radicaliste, idei poli­tice clasice, sloganuri populiste și particularități de nișă post-modernă, peste care se așază un discurs politic șubred intelectual, fals moralist, plin de bizarerii și de reflexe comune unui spectacol de circ instrumentat la col­țul unei străzi rău famate vin în schimb cu un discurs „împotriva-orice”, un discurs al contestării per­manente, al eșecului ontologic și al respingerii formelor clasice de dialog public.

Europa de astăzi, chiar și în de­mocrațiile cele mai consolidate, este sub asaltul acestei tipologii nihiliste exprimate, cel mai limpede de politi­cieni-influenceri proveniți din zone marginale cultural și intelectual, al căror unic mesaj este unul de revoltă și de confiscare permanentă a oricărei teme sociale, care poate agrava falii sociale și amorsa tensiuni sociale, care pot fi speculate ulterior în ale­geri.

Singurul lucru care poate repre­zenta un antidot sănătos și eficient la adresa acestei forme de ramolisment civilizațional, care ne pândește și care poate fi contracarată doar prin cultu­ră, claritate morală, curaj public și asumare politică este reprezentat de întoarcerea la valori, la adevăratele valori fondatoare pentru civilizația și cultura europeană, cele care se înte­meiază pe filosofia și cultura greacă clasică, pe dreptul și instituționalis­mul roman, pe elementele clasice de morală creștină, definitorii pentru democrația modernă, care a moștenit din creștinism libertatea persoanei și demnitatea umană.

Europa, după atâtea secole de Atena, Roma, Constantinopol, Renaștere, Umanism, Baroc și Neo-Clasicism, nu își poate permite să devină un teren în care vocea rațiunii să nu se mai poată face auzită între țipetele stridente a două tipare radica­lizate ale populismului, unul marcat de ură de sine, de autodistrugere și nihilism moral, iar celălalt caracteri­zat tot de o formă de nihilism social extrem, la care se adaugă „lumpeno­cratizarea” societății și preluarea unor modele politice periculoase din Rusia și din autocrațiilor asiatice. În esență, ambele curente sunt fundamental opuse personalismului creștin, cultu­rii Europei marcate de dialog, respect pentru alteritate și pentru valoarea creației intelectuale și nu fac decât să reprezinte răspunsuri false și care pot readuce oricând “teroarea istoriei” asupra Bătrânului Continent, punând în scenă experimente sociale colecti­viste profund opuse, atât stângii de­mocratice tradiționale, cât și dreptei liberale și conservatoare, conservato­rismul fiind curentul de idei politice diametral opuse oricărei forme de manifestare a populismului.

Cât despre ceea ce ar fi de făcut într-o Europă măcinată de divergențe ideologice și de idei care se schimbă rapid, fără a lăsa nimic în urmă, în timpuri marcate de provocări globale complexe și care pun la grea încerca­re sistemele politice caracterizate de disensiuni, fracturi și avalanșa noilor forme de populism, aleg să închei prin cuvintele cu care Margaret Thatcher¹⁵ l-a citat și parafrazat pe Sfântul Francisc de Assisi, atunci când a preluat conducerea Guvernu­lui Marii Britanii (1980): „Acolo un­de este neînțelegere, să aducem ar­monie. Acolo unde este greșeală, să aducem adevăr. Acolo unde este în­doială, să aducem credință. Acolo unde este disperare, să aducem spe­ranță”.

Note

• Pentru Antonio Gramsci, lupta de clasă nu are un caracter determinant economică, ci pregnant culturală culturală (hegemonie culturală), vezi Antonio Gramsci, Caietele din închisoare, Editura Timpul, Iași, 2025.
• Pentru avertizările asupra „nihilismu­lui” vezi Friedrich Nietzsche, Voința de putere, București, Editura Humanitas, București, 1999.
• Jean Sévillia, Le terrorisme intellectuel de 1945 à nos jours, Perrin, Paris, 2000.
• Raymond Aron, Introducere în filosofia istoriei, Editura Humanitas, București, 1997.
• Neagu Djuvara, Civilizații și tipare istorice, Editura Humanitas, București, 1999.
• Ferdinand Lassalle, Programul muncitorilor, Berlin, 1863.
• Pierre Manent, O filosofie a cetății, Editura Humanitas, București,
• Edmund Burke, Reflecții asupra Revoluției din Franța, traducere realizată de Mihaela Czobor-Lupp, Editura Nemira, București, 2000.
• Roger Scruton, The Uses of Pessimism and the Danger of False Hope, Atlantic Books, London, 2010.
• Chantal Mouffe, Pentru un populism de stânga, Editura Adenium, Iași, 2019.
• Cas Mudde, Populist Radical Right Parties in Europe, Cambridge University Press, Cambridge, 2007, unde autorul definește populismul ca o „ideologie subțire” („thin-centered ideology”) care opune „poporul pur” „elitei corupte”.
• The Information Age: Economy, Society and Culture este o lucrare fundamentală a sociologului Manuel Castells, publicată inițial între 1996 și 1998. Trilogia analizează transfor­mările structurale ale societății con­temporane generate de revoluția teh­no­logiilor informației și comunicării, susținând că economia, cultura și puterea sunt reorganizate în jurul rețelelor globale de informație.
• Alexis de Tocqueville, Democrația în America, Humanitas, București, 1995, unde autorul descrie tendința societăților democratice de a favoriza conformismul și uniformizarea gustu­rilor, fenomen pe care îl asociază cu „triumful mediocrității” în viața so­cială și culturală.
• Albert Camus, Omul revoltat, traducere realizată de Marina Vazaca, Editura Polirom, Iași, 2019, în care autorul critică revoluția radicală, arătând că aceasta tinde să înlo­cuiască o ordine existentă cu o altă formă de vid moral și politic, pierzând sensul limitelor etice ale acțiunii umane.
• https://www.bbc.com/news/uk-politics-10377842.

Bibliografie

ARON, Raymond, Introducere în filosofia istoriei, Editura Humanitas, București, 1997.

IDEM, Opiul Intelectualilor, traducere realizată de Adina Dinițoiu, Editura Curtea Veche, București, 2008.

BURKE, Edmund, Reflecții asupra Revoluției din Franța, traducere realizată de Mihaela Czobor-Lupp, Editura Nemira, București, 2000.

CAMUS, Albert, Omul revoltat, traducere realizată de Marina Vazaca, Editura Polirom, Iași, 2019.

De TOCQUEVILLE, Alexis, Despre democrație în America, traducere reali­zată de Magdalena Boiangiu, Beatrice Staicu, Claudia Dumitriu, Editura Humanitas, București, 2017.

DJUVARA, Neagu, Civilizații și tipare istorice, București, Editura Humanitas, 1999.

GRAMSCI, Antonio, Caietele din închisoare, traducere realizată de Sabin Drăgulin și Ioana Cristea Drăgulin, Editura Revistei Timpul, Iași, 2025.

MANENT, Pierre, O filosofie a cetății, Editura Humanitas, București, 2009.

MOUFFE, Chantal, Pentru un populism de stânga, Editura Adenium, Iași, 2019.

MUDDE Cas, Populist Radical Right Parties in Europe, Cambridge University Press, Cambridge, 2007.

NIETZSCHE, Friedrich, Voința de putere, Editura Humanitas, București, 1999.

SÉVILLIA, Jean, Le terrorisme intellectuel de 1945 à nos jours, Perrin, Paris, 2000.