Populism, tehno-populism şi democraţie

Radu Carp, Tehno-populism. Politica identitară şi tentaţia democraţiei iliberale, Editura Cetatea de Scaun, 2026

Volumul lui Radu Carp, Tehno-populism. Politica identitară şi ten­taţia democraţiei iliberale (2026) aduce în prim plan un concept mai puţin studiat în studiile de specialitate pe marginea populismului. Dacă po­pulismele clasice, populismul tehno­cratic sau populismul digital benefi­ciază deja de o importantă atenţie mai ales pe partea conceptual-teoretică, această sub-tipologie sau supra-tipo­logie a tehno-populismului nu se bu­cură de aceeaşi atenţie.

Într-un sens strict, tehno-populis­mul ar fi un concept sincretic ce îm­bină elemente de:

• populism clasic (anti-sistem şi thin-ideology);
• elemente de tehnocraţie (anti-ideologii);
• populism digital (apetenţă pentru democraţie directă).

Într-un sens mai extensiv, tehno-populismul ar fi mai mult decât un sub-tip de populism aflat la graniţa de studiu dintre ştiinţa politică, studiile media, sociologie politică etc. În sen­sul utilizat de Christopher Bickerton şi Carlo Invernizzi Accetti (2021)¹, tehno-populismul ar fi o logică poli­tică mai largă bazată pe ocolirea me­canismelor de mediere specifice de­mocraţiilor reprezentative moderne.

În bună parte teoretic, volumul de față are şi o componentă empirică, tehno-populismul fiind ilustrat prin cazul Călin Georgescu şi prin recon­stituirea contextului ascensional al acestui actor politic, care ar fi „prima manifestare tehno-populistă din România”².

Dincolo de focusul pe acest con­cept sincretic (supra-tipologie), stu­diul de faţă abordează teme și relații conexe precum:

– care sunt factorii care fac posi­bilă dezvoltarea şi ascensiunea popu­lismului (1);

– complicata relație dintre demo­craţie şi populism, din perspectiva distincției democraţie liberală vs de­mocraţie iliberală, dar şi din perspec­tiva provocărilor la adresa democra­ţiei reprezentative (2).

Clarificări conceptuale: tehno-populismul, ca sinteză între populism clasic, tehnocraţie şi populism digital

Tehno-populismul apare ca un concept sincretic, ce include, după cum am precizat deja: evitarea con­fruntării ideologice (specifică tehno­craţiei); atitudinile anti-sistem (speci­fice mai ales populismelor clasice); discursul democrației directe, care ocoleștele mecanismele medierii ale democraţiei reprezentative (specifice populismului digital).

Citându-i pe Christopher Bickerton şi Carlo Invernizzi Accetti³, Radu Carp propune defini­rea tehno-populismului ca etapă avansată de populism ce are în cen­tru dezin­formarea şi adevărurile bazate pe convingeri şi nu pe ade­vărurile factuale. Adevăruri subiec­tive care sunt propagate cu preponde­renţă în mediile digitale şi pe reţele sociale şi care fac imposibil consen­sul.

În condiţiile în care populismele sunt oricum concepte fluide fără un consens explicit privind definirea lor, diferenţierile conceptuale sunt nece­sare, mai ales în condiţiile în care aceste mişcări sau tipologii discursive evoluează şi sunt extrem de adapta­bile, atât din punct de vedere ideolo­gic cât şi din perspectiva specificuri­lor naţionale.

Astfel, ceea ce ar deosebi în prin­cipal tehno-populismul de populis­mele clasice ar fi faptul că, în timp ce ultimele sunt definite prin ceea ce se numește thin-ideology, tehno-popu­lismul preia de la tehnocraţie ideea de anti-ideologie și de evitare a con­fruntărilor ideologice clasice.

La rândul său, populismul digital apare în tabloul relaţional populism clasic – populism digital – tehno-po­pulism, ca o arenă a discursului po­pulist clasic în medii digitale şi care privilegiază personalizarea, intensi­tatea afectivă (polarizarea) și implica­rea directă a liderului și a urmărito­rilor. Este un discurs și în acelaşi timp un stil de comunicare prin care liderii populiști folosesc media digi­tale şi rețelele pentru a transmite me­saje direct cetățenilor, prin ocolirea medierii (jurnalistice, de exemplu), prin sporirea caracterului direct (immediacy) sau dez-intermediere. Mesajele sunt construite afectiv, pentru a produce polarizare⁴.

Iar ceea au în comun populismul digital şi tehnocraţia (populismul tehnocratic⁵) este apetenţa pentru dez-intermediere, prin ocolirea in­termedierii specifică democraţiilor reprezentative.

1) Identity politics, utopia demo­crației directe oferite de rețelele sociale, punerea în discuţie a de­mocraţiei liberale etc – printre ele­mente ce favorizează ascensiunea populismului

Pentru că o altă preocupare a stu­diului lui Radu Carp este legată şi de ce stă în spatele populismului, autorul sugerează că această thin ideology este centrată pe instrumentalizarea, atât în Europa, cât și în SUA, a poli­ticii identitare (identity politics), mai ales prin tema migraţiei.

Un alt factor ar fi dat de utopia întreținută și exploatată de populişti, cum că participarea pe reţelele soci­ale facilitează o democraţie directă, de unde şi respingerea partidelor, a mecanismelor de mediere și, în acest fel, a democraţiei reprezentative.

Punerea în discuție a modelului democraţiei liberale, începând cu discursul lui Viktor Orban de la Băile Tușnad, din 2014, prin îmbrăţişarea contramodelului de „democraţie iliberală”, ar putea fi un alt element ce favorizează populismele. Erodarea componentei de drepturi şi libertăţi fundamentale şi stat de drept, speci­fice acestui de model al democraţiei liberale, ar favoriza, de asemenea, dezvoltarea populismului.

2) Relația dintre populism și democrație: democraţie liberală vs democraţie iliberală; afectarea democraţiei reprezentative

Radu Carp identifică o potenţială legătură atât între populism şi „de­mocraţia iliberală”, cât şi între popu­lism şi negarea democraţiei repre­zentative, dezvoltând într-o mai mare măsură relaţia democraţie iliberală – populism şi sugerând că liderii popu­lişti tind să se înscrie în logica demo­craţiilor iliberale (ex: Viktor Orban).

Referindu-ne în general la re­laţia populism – democraţie, aceasta este văzută în multe studii ca ambivalentă şi cel mai des apare ana­lizată pe componenta de reprezentativitate a democraţiei. Unii autori consideră populismlele ameninţări, alţii le con­sideră provocări la adresa democra­ţiei. Mulţi dintre ei sunt de acord însă că populismele devin ameninţări în stadiul în care se aduce atingere de­mocraţiei reprezentative, adică apare ceea ce se numeşte „dez-intermedi­ere”⁶. Alţi autori disting între partide radical-populiste, de dreapta sau de stânga, şi partide de extremă, de dreapta sau de stânga⁷, acestea din urmă fiind cele care ar fi considerate anti-democratice.

Cu privire la faptul că populis­mele (mai ales cel digital sau tehno-populismul) provoacă sau ameninţă democraţia pe componenta ei repre­zentativă există un mai mare consens în studiile de ştiinţă politică, iar Radu Carp evidenţiază şi el această provo­care/ameninţare. Populismul digital care conduce la tehno-populism oferă iluzia participării directe şi încura­jează ideea de democraţie directă, de “immediacy”, manifestând respingere faţă de mecanismele tradiţionale de democraţie reprezentativă: partide, parlamente, mecanismele de mediere între societate şi partide.

Sunt şi studii, cum ar fi de exmplu cel al lui Cristobal Karltwasser și Paul Taggart⁸, care susţin că, deși există numeroase exemple în care populismele au erodat democrația, mai ales acolo unde ele au ajuns și au rămas la putere timp îndelungat, există și cazuri în care democrațiile și-au dovedit reziliența democratică.

Autorii mută oarecum perspec­tiva, susținând că populismele ar tre­bui tratate nu neapărat ca pe princi­pala cauză a regresului democratic, ci ca pe un simptom care arată că ceva nu funcționează în democrațiile libe­rale. Modelele actuale de democrații liberale şi reprezentative ar trebui astfel să facă eforturi pentru a con­vinge că sunt eficiente și că adresează problemele reale, pentru a putea răs­punde provocărilor populismelor şi sofisticării lor.

În plus, un articol amplu de sin­teză⁹, ce include 188 de studii privind populismul digital, relevă faptul că există lacune corelaţionale între po­pulism şi democraţie. În acest sens, autorii susţin că există probleme structurale ale democraţiilor liberale, pe care liderii şi mişcările populiste mai degrabă le exploatează decât le provoacă în mod direct, ca de ex: creşterea inegalităţilor economice, nemulţumirea faţă de calitatea repre­zentării, decuplarea agendei politice de agenda cetăţeanului etc.

Concluzie

Studiul lui Radu Carp se înscrie în seria de studii recente despre popu­lism, care pun accent pe dimensiunile perturbatoare ale populismului: dez­informarea, polarizarea sau scăderea încrederii în instituții. Cercetările timpurii despre populism, de exem­plu, au avut tendința de a evidenția posibilitățile participative ale plat­formelor online și potențialul aces­tora de a sprijini implicarea civică, în timp ce cercetările post-2016 s-au concentrat din ce în ce mai mult pe riscurile/provocările democratice. Evoluţia înspre acest tip de studii este firească, spun unii autori. În același timp, alţi autori pretind că populismul poate îndeplini și funcții corective prin articularea nemulţumirilor și mobilizarea publicurilor neglijate.

Dincolo de relaţia ambivalentă populism-democraţie, cert este că populismul evoluează înspre forme tot mai sofisticate, iar o delimitare conceptuală între populismele cla­sice, populismul digital, tehno-popu­lism, populism tehnocratic etc apare ca necesară. Iar Radu Carp, prin con­tribuţia sa, propune astfel de delimi­tări conceptuale, atenţionând în ace­laşi timp asupra evoluţiei populis­melor de la stadiul lor incipient la forme tot mai sofisticate şi care pro­voacă democraţiile din ce în ce mai mult: fie pe componentele de stat de drept şi drepturi şi libertăţi funda­mentale; fie pe componenta de repre­zentativitate şi dez-intermediere.

Ionela GAVRIL

Note

• Christopher J. Bickerton, Carlo Invernizzi Accetti, Technopopulism: The New Logic of Democratic Politics, Oxford University Press, 2021.
• Radu Carp, Tehno-populism. Politica identitară şi tentaţia democraţiei iliberale, Editura Cetatea de Scaun, 2026.
• Christopher J. Bickerton, Carlo Invernizzi Accetti, Ibidem.
• Ihsan Yilmaz, Ana-Maria Bliuc, Robb Norrie, Chloe M Smith, James Smith, Cerys Evans, Daniel S Courtney, Daniel Barnett, “Populism in the age of social media: A systematic review of recent digital populism research”, New Media & Society, 2026, pp. 1-31.
• Vlastimil Havlik, “Technocratic Populismand Political Illiberalism in Central Europe”,  Problems of Post-Communism, Abingdon: Routledge, 2019, 66(1):1-16; pp. 369-384.
• Ihsan Yilmaz, Ana-Maria Bliuc, Robb Norrie, Chloe M Smith, James Smith, Cerys Evans, Daniel S Courtney, Daniel Barnett, “Populism in the age of social media: A systematic review of recent digital populism research”, New Media & Society, 1–31, 2026.
• Daniel Buti, Dan Sultănescu, Dana Sultănescu, “Political Shifts and Social Dynamics in Eastern Europe: Exploring the Recent Rise of Romania’s Populist Radical Right Movement”, Romanian Journal of Communication and Public Relations, Vol. 27, no. 3 (66) / December 2025, 7-25.
• Cristóbal Rovira Kaltwasser, Paul Taggart, “Populism and democracy: The road ahead”, Political Science and Politics, 2025, 58(1):1-5.
• Ihsan Yilmaz, Ibidem.