ALEGERILE DIN 2024: Gânduri ale unui est-european în vremuri de răscruce. Prolog

[Thoughts of an Eastern European in times of crossroads. Prologue]

Anton CARPINSCHI

Abstract: Inspired by conversations with the Young Philosopher, the author of this Prologue aims to reconstruct, within the horizon of a long anamnesis, a few steps of an Eastern European on the endless path of clarifying thinking and reconciling the soul.

            Keywords: anamnesis, times of crossroads, clearing of thinking, reconciliation of the soul  

Întâlnirea Tânărului filosof sau bucuria regăsirii vocii interioare

În urmă cu câțiva ani scriam o carte pe care într-un elan plin de optimism am intitulat-o oarecum pretențios, Ieșind din mintea captivă. Marcat de lectura Gândirii captive – cartea celebrului scriitor și dizident anticomunist polonez Czesław Miłosz – demersul meu se dorea o pledoarie pentru securizarea interpersonală prin explorarea orizonturilor minții în exercițiul liber al gândirii. Discutând, însă, într-una din întâlnirile noastre de minte și suflet despre tribulațiile celor din generația mea în vremea comunismului, dar și după aceea, bunul meu prieten – Tânărul filosof – făcu o remarcă interesantă. „Dar ce-ar fi, îmi spuse el cu o străfulgerare în priviri, să convertiți într-o viitoare carte discursul obiectiv într-o narațiune personalizată?!”. Rostite cu sinceritate și bună intenție, vorbele Tânărului filosof m-au atins din plin. Într-adevăr, pentru a mă apropia de zona rarefiată a autenticității, o temă atât de complexă și personală precum cea a minții captive nu putea rămâne în atenția unui singur tip de discurs, fie acesta unul elaborat într-o manieră sistematică, științifică. Trecerea de la un discurs analitic despre mintea omenească blocată în capcana limitelor, erorilor și manipulărilor ideologico-propagandistice la o narațiune personalizată despre tribulațiile propriei gândiri pe dificilul drum al regăsirii vocii sale interioare presupune asumare și onestitate și, desigur, o anumită doză de curaj. Mi-am dat seama, totodată, că pentru a porni pe un asemenea drum ar trebui să încep punându-mi câteva întrebări despre tribulațiile gândirii în vremuri de răscruce.

              Tribulațiile gândirii în vremuri de răscruce. Câteva întrebări neliniștitoare

Întrebări din ce în ce mai neliniștitoare și mai provocatoare mă asaltau în valuri. Cum aș putea sesiza starea de captivitate a gândirii mele? Cum aș putea descrie cât mai fidel propriile-mi căutări pe drumul fără sfârșit al evitării iluziilor și prejudecăților? Dar, pot eu să mă eliberez complet de iluzii și prejudecăți? Oare limitele cunoașterii și înțelegerii mele, afectivității și voinței mă condamnă, din capul locului și pentru totdeauna, la sindromul gândirii captive ? Sesizând unele simptome ale gândirii căzute în captivitatea propriilor limite nu înseamnă, oare, că fac deja primii pași spre eliberarea gândirii captive? Altfel spus, conștientizând starea de captivitate a propriei gândiri mai pot spune că gândirea mea este, într-adevăr, captivă ? Unele dintre simptomele minții captive nu scot, cumva, la iveală dincolo de limitele gândirii, slăbiciuni de comportament și caracter?  S-ar putea, totuși, ca simptomele gândirii captive să fie generate și de altceva decât limitele și erorile propriei mele gândiri?

În circumstanțele declanșării simptomelor gândirii captive și de altceva decât limitele și erorile propriei noastre gândiri, cum am putea contracara avalanșa zvonurilor și hățișul știrilor false întrețesute în mod deliberat și sistematic de diferitele centre de putere și dezinformare? Ar mai putea fi, de pildă, micșorată distanța dintre cei care controlează marile platforme mediatice și acele părți ale populației care, într-o manieră mai mult sau mai puțin conștientă, se lasă manipulate prin rețelele mediatice? Mai mult, cum am putea explica apariția noilor chipuri ale minții captive multiplicate prin platformele mediatice precum Tik Tok și prin războaiele hibride din lumea de astăzi? Au fost, oare, cele peste 2,1 milioane de români suficient informați și responsabili atunci când l-au votat pe relativ puțin cunoscutul, până atunci, Călin Georgescu? De ce, atunci când nu mai avem lideri, căutăm salvatori? Sau, schimbând perspectiva, este sistemul creditelor sociale un experiment psihocultural care urmărește optimizarea comportamentelor umane în societatea chineză sau, dimpotrivă, milioanele de cetățeni înregimentați în sistemul creditelor sociale sunt doar noile chipuri ale minții captive care, cedându-și datoria și dreptul la autocontrol, acceptă controlul cvasi-total al unei superputeri globale în ascensiune asupra propriei persoane? Repetând asemenea întrebări incomode și neliniștitoare am realizat că gândurile unei persoane din mult încercata Europă de Est pot deveni dramatice atunci când vremurile de răscruce se  prăvălesc peste noi și dinspre Răsărit și dinspre Apus, configurând noua arhitectură geopolitică a marilor puteri nucleare și a sferelor lor de influență.

            Atunci când vremurile de răscruce se prăvălesc peste noi și dinspre Răsărit și dinspre Apus

             Gândurile și tribulațiile generației mele se întind pe parcursul unui arc de timp cuprins între răsturnarea ordinii democratice din România pe fondul ocupației armatei sovietice la sfârșitul celui de al doilea război mondial și amenințarea ordinii democratice actuale de câtre partidele nedemocratice, populiste, izolaționiste, în circumstanțele internaționale neliniștitoare ale reconfigurării sferelor de influență ale marilor puteri nucleare. În acest arc de timp întins peste opt decenii, societatea românească a trecut printr-o serie de experimente politice: instalarea dictaturii comuniste și supraviețuirea într-un regim represiv-exterminatoriu, viețuirea în „epoca de aur” a național-comunismului demagogic și falimentar, avatarurile tranziției postcomuniste și ale democrației formal-procedurale insuficient asimilate în textura socială și mentalul populației. Și iată-ne acum, confruntați cu pericolul real al unei Restaurații comunistoid-fascizante coordonate, paradoxal, de supraputerile de la Kremlin și de la Casa Albă! S-au cumulat, astfel, în România opt decenii de viață politică submediocră sub aspectul performanțelor democratice ale clasei politice și societății civile.

Și totuși, prilejuită de colapsul URSS și prăbușirea comunismului în Europa de Est, am trăit după 1989 neașteptata bucurie a sfârșitului „războiului rece”. Acum, după trecerea anilor, îmi dau însă seama că acest eveniment atât de surprinzător a declanșat în rândurile unora dintre noi, în mod paradoxal, un sindrom ciudat pe care l-aș denumi, noua gândire captivă. Euforizați de apariția primelor forme ale discursului și practicii democratice în România postceaușistă, căzuți în captivitatea iluziilor politice și optimismului naiv, o bună parte dintre noi am crezut că democrația va funcționa în țara noastră mereu și de la sine. Uitând prea repede sau neglijând importanța și periculozitatea unor procese social-politice relativ recente – deturnarea revoltei populare anticomuniste din decembrie 1989 într-o lovitură de stat controlată de cercurile securiste și criptocomuniste, remanența ideologiei comunist-ceaușiste în cotloanele aparatului birocratico-administrativ al statului și în mentalul unei părți a populației, dezorientarea politică generalizată întreținută de cercurile contrarevoluționare criptocomuniste prin mijloacele specifice războiului hibrid, impactul exodului masiv al persoanelor educate în Occident după 1990 – am crezut că suntem scutiți de cultivarea continuă a valorilor democrației și de monitorizarea permanentă a instituțiilor și procedurilor democratice proaspăt implementate în viața politică românească. Și, parcă pentru a spori tribulațiile gândirii sub vremi, vremurile de răscruce își arată acum noul chip. Vremurile de răscruce se prăvălesc peste noi și dinspre Răsărit și dinspre Apus, zdruncinând încrederea în inviolabilitatea granițelor consfințite prin tratatele internaționale încheiate după al doilea război mondial. Cu crivățul rusesc dinspre Răsărit românii erau obșnuiți demult, deconcertantă este în schimb criza de încredere provocată aliaților europeni de „noua ordine mondială” promovată de președintele Donald Trump prin doctrina MAGA și programul „America First”. Sunt semnificative, în această ordine de idei, cuvintele doamnei Naaja Hjelholt Nathanielsen, ministru pentru Afaceri, Comerţ, Minerale, Justiţie şi Egalitate din Groenlanda, consemnate cu prilejul unei corespondențe pentru Hot News: „Voi, românii, ați fost întotdeauna într-o sferă de interes pentru Rusia. Nu cred că ați trăit vreodată o perioadă în care să nu fiți conștienți de ceea ce face și gândește Rusia. La fel ca noi, cu SUA”, căci  multe lucruri în comun pe care Groenlanda şi Europa de Est le au țin de faptul că geografia şi istoria au plasat aceste regiuni la intersecţia unor puteri globale[1]. Resimțită pe scena politică internațională, această tensiune revizionistă regizată la scara geopoliticii de puterile globale declanșează frisoane persoanelor din generația mea care nu au uitat miza cursei nucleare dintre SUA și URSS în perioada războiului rece și nici așteptarea strategică pe termen nedeterminat specifică Republicii Populare Chineze. În aceste circumstanțe îngrijorătoare, cum ne-am putea trezi din letargia minții captive? Cum am putea ieși din euforia prelungită prilejuită de prăbușirea comunismului în Europa de Est și colapsul Uniunii Sovietice în anii 1989-1991? Cum am putea ridica vălul gândirii captive așternut peste societatea românească în ultimele decenii?

             Cum ne-am putea trezi din letargia minții captive? Despre anamneză sau înfruntarea propriilor temeri și slăbiciuni

Pentru mine, trezirea din euforia prăbușirii dictaturii comuniste în Europa de Est și colapsul Uniunii Sovietice s-a produs la citirea unei cărți remarcabile. Este vorba despre, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale. Amintesc acum doar următoarea frază-avertisment din textul lui Samuel P. Huntington: „Universalismul occidental este periculos pentru lume pentru că ar putea duce la un mare război intercivilizațional între statele nucleu ale unor civilizații diferite și este periculos pentru Occident pentru că ar putea duce la o înfrângere a lui”[2]. Cred că puțini dintre noi ne dădeam seama atunci, în promițătorii ani 1990, de profunzimea și profetismul cuvintelor reputatului cercetător american. Într-adevăr, „Occidentul diferă de alte civilizații nu prin felul în care s-a dezvoltat, ci prin caracterul distinct al valorilor și instituțiilor sale. (…) creștinismul, pluralismul, individualismul și statul de drept care au permis Occidentului să inventeze modernitatea, să se extindă în toată lumea și să fie invidiat de alte societăți. (…). Ele fac civilizația occidentală unică, iar civilizația occidentală este valoroasă nu pentru că este universală, ci pentru că este unică” (Ibidem). Unică fiind este fragilă, invidiată și permanent amenințată, de pildă, de dictatorii și liderii islamiști fundamentaliști care inoculează populațiilor masificate și fanatizate coctailul mortal al puseelor emoționale, sloganurilor ideologico-religioase, prejudecăților obscurantiste și discriminărilor sexiste.

Cuprins de asemenea gânduri privind fragilitatea ordinii democratice în lume și în societatea românească, prima mea intenție a fost să apelez la contradicția fondatoare a condiției umane, contradicția dintre natura bio-genetică și aspirația etico-spirituală, altfel spus, contradicția dintre natură și cultură în antropogeneză și sociogeneză. Deodată, însă, mi-am reamintit îndemnul Tânărului filosof de a deschide larg ferestrele bibliotecii pline de concepte și teorii și de a percepe reflecțiile gânditorilor lumii prin propriile gânduri și experiențe. Și, atunci, în mintea mea au început să își facă loc numeroase amintiri din vremurile copilăriei sub ocupație sovietică, ale tinereții universitare și maturizării profesionale în anii comunismului, dat și din acelea ale tranziției postcomuniste spre o democrație insuficient cunoscută și înțeleasă de marea masă a populației. Pe firul amintirii acestor experiențe de viață publică și privată, odată cu declanșarea pandemiei de Covid 19 și invaziei armate a Federației Ruse în Ucraina, au apărut îngrijorările mele legate de o posibilă restaurație a dictaturii în România zilelor noastre. Trăind asemenea stări neliniștitoare, am simțit nevoia de a apela la virtuțile vindecătoare ale anamnezei. Anamneza unui est-european în vremuri de răscruce căruia dinamica geopolitică a zilelor noastre nu îi permite riscante estimări optimiste, nici dezarmante estimări pesimiste, ci doar necesare estimări realiste.

             Repetând neîncetat întrebări întortocheate și incomode precum cele invocate anterior, simțeam cât de dificilă și temerară este asumarea unei narațiuni personalizate despre tribulațiile gândirii într-o lume la răscruce de drumuri și de vremuri. Simțeam, însă, și cât de autentic și eliberator ar fi un asemenea demers în măsura în care aș reuși să pătrund în tainica viață a gândurilor și în meandrele propriei gândiri confruntată de-a lungul deceniilor cu o succesiune de experiențe dramatice: șocul familiei mele sub ocupație sovietică transmis copilului care eram atunci; teroarea  aparatului de represiune al dictaturii comuniste resimțit în familie și de cei apropiați; colectivizarea forțată a agriculturii și dispariția brutală a gospodăriei țărănești tradiționale; dictatul ideologico-propagandistic și sugrumarea libertății de exprimare în viața publică; falimentul economic și colapsul dictaturii ceaușiste; raptul economico-financiar coordonat din umbră de profitorii loviturii de stat din decembrie 1989 și incapacitatea gestionării tranziției postcomuniste; delirul ideologic și capcanele spectacolului propagandistic multiplicat prin rețelele mediatice într-o populație cu un profund deficit educațional; dezinformarea și fake news-urile lansate pe fondul pandemiei de Covid 19 și al războaielor din Ucraina și Gaza; impactul nociv al războiului hibrid prin care Federația Rusă urmărește destabilizarea social-politică a țărilor europene și re-acapararea în propria sferă de influență unor țări din Europa de Est, precum România.

Simțeam însă, totodată, că rememorarea tribulațiilor gândirii mele pe parcursul unui arc de timp atât de mare și plin de evenimente amenințătoare ar putea fi calea eliberatoare a înfruntării propriilor temeri și slăbiciuni. Îmi dădeam seama că prin aceste amintiri și rememorări mă aflu în pragul a ceea ce s-ar putea denumi, catharsis prin anamneză. O anamneză prin care trăirile și momentele fulgurante din anii copilăriei și adolescenței, formării și maturității îmi reveneau în minte ca niște flashback-uri ale conștiinței sinelui și autoreflecției terapeutice. Și, astfel, au început să se decanteze în mintea mea reprezentări ale unor experiențe de viață mai vechi și mai noi, conturându-se treptat gândurile unui est european în vremuri de răscruce. Simțeam cum îngrijorările actuale privind desfășurarea războiului ruso-ucrainean și impunerea unei vecinătăți politico-militare amenințătoare la gurile Dunării îmi trezeau amintiri dureroase din anii copilăriei și tinereții. Simțeam însă, totodată, că retrăirea dureroaselor amintiri din vremurile de răscruce de demult îmi deschideau calea eliberatoare a înfruntării propriilor temeri și slăbiciuni în vremurile de răscruce de astăzi.

       Flashback. Amintirile unui est-european de la gurile Dunării sau strania percepție a unei vecinătăți impuse

              Încă îmi răsună în minte anunțul solemn Govorit Moskva ! Vorbește Moscova ! rostit cu voce de stentor în limba rusă, de câteva ori pe zi, atunci când începea transmiterea buletinelor de știri de la radio Moscova în limba română. Primele informații se refereau întotodeauna la activitatea și întâlnirile politice importante ale liderilor sovietici, superioritatea comunismului în fața decadenței imperialismului american, succesele oamenilor muncii din marile uzine și colhozuri, performanțele științei, artei, sportului din Uniunea Sovietică contrapuse profundei crize a capitalismului occidental. Nu pot uita atmosfera puternic încărcată de emoție pe fondul muzicii funebre transmise la radio și în jurnalele filmate cu ocazia funeraliilor conducătorului suprem al Uniunii Sovietice, generalissimul Iosif Vissarionovici Stalin, supranumit printr-un limbaj propagandistic care se voia cald-familial pentru noi, copiii de atunci, „tatăl popoarelor” și „prietenul copiilor” sau, cum învățam noi să îl numim la lecțiile de limba rusă, „ateț narodov” și „drug detei”.

Și, iată, încă o serie de imagini continuă să se perinde în mintea mea: raziile amenințătoare ale miliției în lumina puternică a reflectoarelor ce brăzdau în noapte apele Dunării; imaginea impunătoare a ofițerului sovietic și a familiei sale care, vreme de câțiva ani au locuit pe strada copilăriei mele; acronimele TARS – Transporturile Aeriene Româno-Sovietice – inscriționat pe autobuzul care făcea regulat cursa dintre centrul orașului și aeroport sau ARLUS, Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică; filmele propagandistice și romanele de război care glorificau victoriile Armatei Roșii în „Marele Război pentru Apărarea Patriei”; orele de dirigenție și taberele speciale de educație comunistă în detașamentele de pionieri; ritualul pionieresc în sunetul pătrunzător al trompetelor și bătutul ritmic al tobelor; imnul de slavă Conducătorului iubit al popoarelor, generalissimul Iosif Vissarionovici Stalin; versuri pline de recunoștință tovarășului Gheorghe Gheorgiu-Dej și celorlalți conducători ai Partidului Muncitoresc Român pentru copilăria noastră fericită în Republica Populară Română, o țară înfloritoare în plin marș avântat pe calea socialismului biruitor.

Dar, amintirile mele din copilărie continuă în valuri. „Uite, acolo unde vezi luminițele acelea multe, este Ismailul, orașul unde am dat bacalaureatul” îmi spunea mama cu un glas nostalgic în timp ce ne plimbam pe dealul Monumentului ce străjuiește cotul spectaculos al Dunării la Tulcea. Copil fiind, eram  nedumerit. „Cum dăduse mama bacalaureatul acolo unde acum este URSS ?!” Și tot din anii copilăriei, nu pot uita prezența masivă a vaselor comerciale și militare sovietice în călătoriile noastre pe Dunăre. În amonte, spre Galați, decum treceam de Ceatal și începea granița directă cu URSS, prezența acestora creștea în mod simțitor. Treceam pe lângă orașul-port Reni, despre care părinții îmi spuneau că fusese intens bombardat în timpul celui de al doilea război mondial de armata sovietică, așa cum astăzi, teritoriu ucrainean fiind, este bombardat cu aceeași ferocitate de armata Federației Ruse.

Percepția vecinătății sovietice avea, însă, să mă urmărească și mai târziu, în anii studenției la Iași. S-a întâmplat ca în primul an de facultate să fiu cazat în Târgușorul Copou, campusul studențesc din frumosul deal al Copoului. Împărțeam acolo camera 62, de la etajul al III-lea, cu alți cinci colegi veniți din toată țara care aleseseră să dea concursul de admitere, foarte dificil pe atunci, la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Îmi amintesc cum, deseori, priveam de la înălțime dincolo de bojdeuca lui Ion Creangă, peste dealurile Țicăului și dincolo de apa Prutului. Întrezăream în depărtări întinderi nesfârșite. Știam că acolo se află Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, vechi teritoriu care aparținuse cândva spațiului etnocultural românesc dar, după războaie sângeroase și tranzacții oneroase devenise, în cele din urmă, parte componentă a Rusiei țariste și apoi a Uniunii Sovietice. Retrăiam, astfel, percepția vecinătății sovietice, așa cum o simțisem încă din anii copilăriei pe meleagurile de la gurile Dunării.

Este foarte ciudat cum astăzi, după atâtea decenii mă bântuie, ca pe mulți români de altfel, aceeași stranie temere a impunerii unei vecinătăți politico-militare nedorite. Este foarte ciudat, și totuși, ca român și est-european ce sunt și mă simt, nu ar trebui să mă mir. Doar, politica este cea mai paradoxală dintre îndeletnicirile omenești în viața publică, iar istoria acestor meleaguri o confirmă din plin. În fond, acesta este tragicul paradox al societății românești în care drama mioritică, prezentă mereu în mințile și trăirile noastre, ne induce fatalismul leneș și păgubos, neîncrederea paralizantă în noi, în semeni, în autoritățile publice și, mai grav, invidia oarbă și dezbinarea criminală. Aceiași dezbinare care avea să îl condamne mai târziu pe Iuliu Maniu, luptătorul tenace din Parlamentul de la Budapesta pentru drepturile românilor din Transilvania, la moarte martirică în închisorile comuniste din România sub ocupație sovietică.

Spre sfârșitul rememorării anilor copilăriei pe meleagurile de la gurile Dunării și ale tinereții universitare în campusul de pe pitorescul deal al Copoului, am simți nevoia ordonării propriilor gânduri și amintiri pe drumul limpezirii gândirii și împăcării sufletului. Și, astfel, s-a configurat acest proiect editorial.

           Catharsis prin anamneză. Pași pe drumul fără sfârșit al limpezirii gândirii și împăcării sufletului

După mai multe conversații pe cât de interesante pe atât de inspiratoare cu Tânărul filosof, am reconstituit în orizontul unei îndelungi anamneze câțiva pași pe drumul fără sfârșit al limpezirii gândirii și împăcării sufletului. Pe fondul înfruntării propriilor temeri și incertitudini, primul pas consemnat în Prolog mi-a adus bucuria regăsirii vocii interioare și puterea ordonării gândurilor și amintirilor. Îmi dădeam seama că regăsirea vocii interioare deschidea calea înfruntării propriilor temeri și slăbiciuni trăite în vremuri de răscruce. Îmi dădeam seama, totodată, că prin retrăirea amintirilor și puterea rememorărilor exersez o terapie autoreflexivă prin anamneză. Și așa a început forarea amintirilor  și desfășurarea gândurilor unui est-european în vremuri de răscruce.

Printr-un mic exercițiu de istorie narativă, pasul următor consemnat în capitolul al doilea al acestui proiect editorial m-a condus pe drumul Tribulațiilor unui est-european în vremuri de răscruce. Dar, de abia în anii liceului aveam să îmi dau seama că strategia politico-pedagogică de „spălare a creierelor” în formare printr-o propagandă insistentă și agresivă asupra minților unor copii, nu avea altă menire decât ideologizarea tinerei generații, atomizarea persoanei într-o masă amorfă de executanți dogmatici ai politicii partidului comunist.

Au urmat anii studenției la filosofie, o alegere deloc întâmplătoare de altfel, atmosfera apăsătoare de la cursul și seminariile de socialism științific dar, printr-o extraordinară șansă, audierea cursurilor de logică și istoria filosofiei ale unor profesori formați în epoca interbelică, supraviețuitori ai primelor două decenii de dictatură comunistă în România. Și tot în anii studenției, pe fondul relativei destinderi ideologice de la mijocul anilor 1960, am avut șansa să beneficiez de reintroducerea cursului de sociologie în universitățile României comuniste. O scurtă perioadă doar, pentru că după lansarea Tezelor Partidului Comunist Român din iulie 1971 a urmat un program de reideologizare forțată, desființarea Secțiilor de sociologie-psihologie de la Universitățile din Iași și Cluj și, implicit, reducerea ponderii cursurilor de sociologie.

Și anii au trecut … Invitat de distinsul profesor Constantin Geambașu, traducătorul în limba română a Gândirii captive, am avut onoarea să susțin cu prilejul Simpozionului „Czesław Miłosz la București” și a Colocviului internațional dedicat centenarului nașterii marelui scriitor și dizident anticomunist polonez, o comunicare despre Mintea captivă și failibilitatea umană. Încurajat de discuțiile cu reputați cercetători în atmosfera generoasă a Simpozionului, am mai făcut doi pași pe drumul fără sfârșit al limpezirii gândirii și împăcării sufletului, consemnați în capitolele: „Gândirea captivă” nu este doar titlul unei cărţi, respectiv, Sindromul gândirii captive și societatea spectacolului propagandistic. Chipuri și simptome în comunism și după comunism.

Dar, noi nu am putea străbate drumul fără sfârșit al limpezirii gândirii și împăcării sufletului în absența întâlnirii empatice a Celuilalt și nici în absența pătrunderii dincolo de suprafaţa lucrurilor şi contingenţa fenomenelor, altfel spus, pentru a străbate lungul drum al gândirii în căutarea sensului ar trebui să convertim cercetarea fenomenelor realității în înțelegerea fenomenelor minții. Doar printr-o asemenea „revoluție copernicană” de pivotare a cunoașterii de la obiectul de cunoscut spre subiectul cunoscător ne-am putea apropia de fenomenologia conștiinței și, implicit, am putea recunoaște ecourile Logos-ului în vocile gândurilor noastre. Acest periplu fenomenologic în universul gândurilor și regăsirii sinelui prin întâlnirea Celuilalt este urmărit în două capitole: Între conştiinţa sinelui şi întâlnirea Celuilalt, respectiv, Atunci când în vocile gândurilor recunoaștem ecourile Logosului.

În același timp, trăitor în spațiul carpato-danubiano-pontic în vremuri de răscruce, mi-am dat seama că nu putem străbate drumul limpezirii gândirii și împăcării sufletului în absența confruntării cu realitățile vremurilor noastre. Cele patru povestiri despre dramele est-europenilor în vremuri de răscruce – Noul Minotaur pândește din labirintul coridoarelor puterii de la Kremlin; Drama mioritică și iluziile suveranismului în politica românească; De ce antisemitism fără evrei ? Cazul României; Despre „cele trei Românii”. Am mai putea stimula dialogul intercultural în societatea românească? – dau seama de importanța unei astfel de confruntări pentru ameliorarea vieții noastre publice prin limpezirea gândirii și împăcarea sufletului.

În sfârșit, ultimul pas în acest periplu dedicat gândurilor unui est-european în vremuri de răscruce este consemnat în Epilog. Aici, prin reîntâlnirea Tânărului filosof și reverența făcută Anamnezei, aduc un prinos de recunoștință puterii tămăduitoare a universului suveran al vieții interioare și revelației „clipei eterne”. Desigur, parcurgerea drumului fără sfârșit al limpezirii gândirii și împăcării sufletului nu este ușoară. Primează însă sub auspiciile anamnezei, diagnosticarea sindromului și explorarea simptomelor gândirii captive, alegerea căii terapeutice, întâlnirea Celuilalt și recunoașterea ecourilor Logos-ului în vocile gândirii și, bineînțeles, parcurgerea celor patru povestiri despre dramele est-europenilor în vremuri de răscruce. Primează, așadar, configurarea onestă a unei identități narative care, asumându-și tribulațiile gândirii captive își află mereu sprijinul în virtuțile reflexiv-terapeutice ale anamnezei.

Bibliografie

HUNTINGTON, Samuel, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, 1996

UNGUREANU, Laurențiu, https://hotnews.ro/corespondenta-din-groenlanda-daca-asa-este-ne-asteapta-o-noua-ordine-mondiala-iar-voi-romanii-stiti-asta-pentru-ca-ati-fost-intotdeauna-o-sfera-de-interes-pentru-rusia-intervi-1887773

[1] Ungureanu,Laurențiu, https://hotnews.ro/corespondenta-din-groenlanda-daca-asa-este-ne-asteapta-o-noua-ordine-mondiala-iar-voi-romanii-stiti-asta-pentru-ca-ati-fost-intotdeauna-o-sfera-de-interes-pentru-rusia-intervi-1887773

[2] Huntington, Samuel, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, 1996