Antisemitismul cultural și retorica intelectualilor de extremă dreapta din interbelicul românesc

Alexandru Florian și Ana Bărbulescu: Elita culturală și discursul antisemit interbelic, Editura Polirom, Iași, 2022, pp. 264  

La editura Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” și editura Polirom a văzut lumina tiparului, în anul 2022, volumul de articole cu titlul Elita culturală și discursul antisemit interbelic, semnat de Alexandru Florian, Director general al Institutului „Elie Wiesel”, și Ana Bărbulescu, coordonator al Departamentului de cercetare din cadrul aceluiași institut și conf. univ. la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București. Volumul este prefațat de istoricul Armin Heinen, care precizează că „mulți intelectuali ai naționalismului extremist de dreapta, după 1945, și-au rescris biografiile, reconvertindu-se la capitalul cultural, fără a-și asuma trecutul, reciclare care este valabilă atât pentru cei care s-au conformat regimului comunist, precum și pentru cei care s-au bucurat de libertățile exilului” (p.13).

Volumul aduce în lumină o serie de portrete ale creatorilor mesajului extremismului intelectual de dreapta, fiind vorba de o reconversie și/sau mobilitate a traseului parcurs de acest corp de intelectuali interbelici. Gruparea generației ‘27 a promovat ura pe baze identitare, militând pentru o așa-zisă renaștere salvatoare, una a naționalismului integral, care nu putea să aibă în plan cultural și social decât efectul excluderii celuilalt, adică a evreului.

Seria de articole din volum este deschisă de Alexandru Florian, care analizează cazul controversat a lui Mircea Vulcănescu, ridicând interogația dacă filosoful a fost intelectual public sau criminal de război (pp. 17-52). Fiind membru al grupării Criterion, Mircea Vulcănescu a fost influențat de Nae Ionescu, iar filosoful a ajuns subsecretar de stat la finanțe și membru în guvernul dictatorial condus de Ion Antonescu, după instaurarea Statului Național Legionar, proliferând politici criminale la adresa evreilor din teritoriile ocupate de armata română, care era aliata Germaniei naziste. Conform stenogramelor ședințelor Consiliului de miniștri din 1941, Vulcănescu a participat la înființarea comisiilor pentru „românizare”, la deposedarea de avere a celor deportați în Transnistria și exproprierea lor, impunerea la plată a evreilor scutiți de stagiul militar, organizarea procesului de muncă obligatorie, spolierea evreilor. După război, Curtea de Apel București l-a condamnat pe Mircea Vulcănescu la opt ani de temniță. După 1989, s-a adus în discuție că procesul său a avut loc chiar la începutul instaurării comunismului în România, condamnarea fiind considerată de ordin politic, ajungând să fie etichetat de naționaliști ca un fel de „sfânt al închisorilor”. Tot Curtea de Apel București, în 2019, printr-o decizie definitivă, s-a pronunțat că procesul intentat lui Mircea Vulcănescu nu „a avut caracter politic”. Profesorul Alexandru Florian întreabă dacă Mircea Vulcănescu a fost filosof al școlii sociologice de la București sau om politic, care a pierdut pariul cu istoria.

Ana Bărbulescu analizează cazul „Nicolae Iorga și evreii sau despre cum balaurul a devenit frate și apoi din nou balaur” (pp. 53-82). În ziarele Neamul românesc și Floarea darurilor, până la izbucnirea Primului Război Mondial, retorica antisemită a lui Iorga punea în lumină viziunea sa organicistă cu privire la sat, pe care dorea să-l transforme într-un proiect național. Evreii erau elementul alogen al căror suprem scop era coruperea elitei politice, profund viciată: „Jidanul însă este întotdeauna mai mult sau mai puțin «la putere» de care știe a se folosi, servindu-se, rând pe rând, indiferent, cu același succes întotdeauna, de «Ai noștri» liberali, ca și de «Ai noștri» conservatori pe care-i plătește, din cheltuielile generale ale întreprinderii. Și la o sută de lei, pe care o dă politicianului cu influență, câștigă Jidanul o mie, și pierde țara, sau elementul românesc, în genere, mai multe zeci de mii. Așa pentru întreținerea unei minorități de politicieni a căror profesie necinstită e politica, noi, Românii, ne prăpădim, pe când Jidanii se îmbogățesc, acaparând toate ramurile de industrie și de speculă, de la care ne exclud”.

În presa epocii, Nicolae Iorga aduce în discuție degenerarea poporului român în raport cu amenințarea evreiască, deoarece evreii controlau politica, dominau industria și finanțele mai ales în lumea satelor. Ulterior, după Marele Război și realizarea Marii Uniri de la 1918, Iorga și-a schimbat discursul la adresa evreilor, însă istoricul revine la retorica antisemită în Iudaica, începând cu anul 1938, în contextul în care declanșarea unui nou război mondial era iminentă. El readuce în discuție pericolul evreiesc prin ocuparea posturilor din administrație, afaceri, profesii liberale care i-ar da afară din țară pe români.

O altă analiză semnată de Ana Bărbulescu este despre „A. C. Cuza, evreii și lupta împotriva lui Satan” (pp. 83-102). Acest politician a fost unul dintre cei mai înverșunați antisemiți din întreaga perioadă interbelică. Scrierile sale sunt centrate pe amenințarea prezenței evreilor pe teritoriul României în orașele din Moldova și pe alterarea a națiunii române și a pledat pentru introducerea principiului numerus clausus în universitățile românești. În 1923, el a lansat un avertisment dur evreilor, cărora „li se pregătește o catastrofă fără exemplu în istoria lumii” (p. 99).

„Octavian Goga, același sânge, același suflet și același dușman” (pp. 103-130) este titlul celui de-al patrulea articol semnat de Ana Bărbulescu. Pentru acest politician, evreii erau „paraziții eterni” ce amenință puritatea etnică a neamului românesc. Astfel, cuplul politic antisemit Goga-Cuza și-a pus în operă ideile antisemite în urma alegerilor din decembrie 1937, când guvernul lui de 44 de zile a revizuit legea cetățeniei, care avea ca scop eliminarea cetățeniei române pentru peste 200.000 de evrei, adică pentru o treime dintre cei prezenți pe teritoriul României. Legile antisemite nu au rămas trecut neobservate. Astfel, Nahum Goldman, președintele Congresului Mondial Evreiesc, a militat la nivel diplomatic pentru alungarea de la putere a guvernului antisemit Goga. În ascest sens, în 1938, el a condus o campanie diplomatică îndreptată împotriva guvernului antisemit Goga, reușind să unească marile puteri occidentale în efortul de a-l convinge pe ezitantul rege Carol al II-lea să se dispenseze de poetul cu orientare nazistă.

„Nae Ionescu, națiunea, Dumnezeu și evreii” (pp. 131-156) este capitolul ce poartă tot semnătura Anei Bărbulescu, care arată că Nae Ionescu a circumscris „cu fermitate identitatea românească unui cadru etnic”. În prefața cărții De două mii de ani a lui Mihail Sebastian, el arăta că starea evreului este într-o permanentă suferință universală: „Iuda suferă pentru că e Iuda”, la fel cum și Mihail Sebastian nu poate fi decât evreul brăilean de la Dunăre, Iosif Hechter, chiar dacă scrie sub pseudonim literar. Ana Bărbulescu observă că, „în cadrul narațiunii identitare construite de Nae Ionescu, toate minoritățile etnice și religioase sunt împinse dincolo de granițele comunității naționale. Totuși, dintre minorități, evreilor le este rezervat un statut aparte. Dacă până la începutul anilor ’30 Ionescu definea evreul ca un Altul generic, începând cu prefața la romanul De două mii de ani al lui Mihail Sebastian, evreul devine nu numai radical diferit, ci și periculos la modul intrinsec, de vreme ce de la Cristos încoace toți evreii urmăreau scopul generic al distrugerii creștinătății” (p.155).

Ultimul articol semnat de Ana Bărbulescu se intitulează „Nichifor Crainic, neamul regal al acestui pământ și invazia paraziților” (pp. 157-180). Căutând identitatea românească, fundamentată mai mult teologic, Crainic elogiază spiritul autohton și neamul românesc, mai exact statul, care ar fi fost guvernat de morala creștină. Statul etnocratic imaginat de el era produsul unei ideologii eclectice cu rădăcini în legionarismul românesc și-n fascismul italian, fiind construit pe câteva principii: legea statului era legea lui Hristos; statul era supremul arendaș al națiunii; naționalizarea resurselor; proprietate individuală pentru proletariatul românesc; proporționalitatea numerică în toate profesiile; înlăturarea intermediarilor dintre producători și consumatori; distrugerea parazitismului iudaic, care avea la bază eliminarea evreului considerat parazit al societății.

Ultimele două articole ale volumului sunt semnate de Alexandru Florian, care analizează cazul „Vintilă Horia între fascism și o posteritate cosmetizată” (pp. 181-220), precum și „Radicalismul de dreapta, un curent cultural interbelic la final” (pp. 221-259). Autorul face legătura dintre vechea și tânăra generație interbelică de intelectuali pentru a demonstra comunicarea dintre ele. Mișcarea culturală s-a coagulat în jurul lui Nae Ionescu, Nichifor Crainic fiind al doilea lider intelectual care avea ca obiectiv formarea propriei grupări. Ambele direcții au avut o infrastructură media pentru promovarea mesajelor, reprezentată de ziare și reviste (p. 228). Tinerii intelectuali ai acestor grupări se reuneau în Asociația Criterion, care era un fel de club deschis de discuții care se terminau în dezordine și agitație. Nae Ionescu își aduna discipolii la Cuvântul, iar Nichifor Crainic la Gândirea sau Sfarmă Piatră. În jurul lui Nae Ionescu au gravitat Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica și Mihail Sebastian; la Sfarmă Piatră, Crainic era însoțit de Vintilă Horia, Nicolae Crevedia, Radu Gyr, Pan Vizirescu, Ion Petrovici și alții.

Odată ajuns în funcții politice (secretar general la Ministerul Cultelor, în timpul guvernării legionare, Ministru al Propagandei și Președinte al Societății Radio sub dictatura lui Ion Antonescu), Crainic a reușit să-l introducă în diplomație pe Vintilă Horia, care a ales exilul în Spania după 23 august 1944, continuând cu același mesaj reacționar din perioada interbelică, în care anticomunismul a fost un ingredient alături de antidemocratism, rasism, antisemitism și afirmarea deschisă a opțiunii pentru regimurile politice dictatoriale (p. 252). Vintilă Horia s-a considerat victimă din cauza experienței cu neacordarea premiului Goncourt, după ce regimul comunist de la București a sesizat autoritățile franceze cu privire la trecutul său fascist. Alexandru Florian precizează că Vintilă Horia nu a abdicat niciodată de la opțiunea ideologică asumată în interbelic, ceea ce, după 1990, a devenit un atu pentru eroizarea sa (p. 252).

Generația naționalistă nu a apărut pe un teren gol, ci a fost ghidată de intelectuali maturi ancorați într-o spiritualitate etnicistă, ortodoxistă și antisemită. Schimbările survenite în urma Marelui Război au creat o realitate socio-culturală care a pus în valoare mișcarea extremismului de dreapta, realizându-se astfel o conexiune între generații. Constantin Noica poate fi considerat pilonul reconversiei radicalismului de dreapta în spațiul cultural românesc postbelic. Prin scrierile sale, el a pregătit relansarea intelectualilor radicali de dreapta pe piața culturală din România. După 1990, o contribuție semnificativă a constat în reeditarea unor lucrări alături de promovarea unor memorii eroizante a unor reprezentanți ai elitei interbelice din mișcarea autohtonistă, ortodoxistă și fascistă.

Volumul în discuție este scris după toate canoanele academice și este binevenit pe piața ideilor din România, fiindcă pune în lumină dimensiunea antisemită a discursului unora dintre intelectualii români interbelici, care au fost aduși la lumină și de multe ori au fost eroizați de noua generație de intelectuali proveniți din comunism, ce le-au glorificat un trecut pe care l-au vrut a fi uitat sau eludat.

Florin GRECU