Coordonat de Sorin BOCANCEA
Volum XII, Nr. 1 (43), Serie noua, decembrie 2023 – februarie 2024
Antisemitul rătăcitor. Note pentru o etiologie a antisemitismului. Ura pe evrei între constantă, versatilitate, fanatism religios și spirit revoluționar
(The wandering antisemite. Notes for an etiology of antisemitism. Hatred of the Jews between constant, versatility, religious fanaticism and revolutionary spirit)
Petre M. IANCU
Abstract
Is there a new antisemitism and how does the hatred of ”Jews” manifest itself in present times, particularly in regard to Israel? If there is not, the etiology and also the origin of leftist antisemitism, as well as of the antizionist partnership between leftism and islamism should be explored and determined whether there might be a relationship between the explosion of hatred and revolutionary and messianic tendencies in the societies of judeo-christian origin.
Keywords: antisemitism, October 7, Hamas, terrorists, Israel
E un căpcăun. Înfulecă oameni. La Washington a înghițit un tânăr militar de 25 de ani, care, crezându-se erou, s-a imolat, dându-și foc ca să protesteze împotriva unui genocid imaginar în Gaza. Nu contra celui început de teroriști în Israel, la 7 octombrie 2023.
În Europa lui Hitler, căpcăunul a îngurgitat 6 milioane de evrei, acuzați că ar vrea să devoreze creștini, căror le-ar fi ucis mielul, îi profanează azima și le-ar viola fetele, amestecând sângele copiilor uciși în scop ritual în pasca necesară celebrării Paștelui evreiesc. Canibalul pare o bestie nemuritoare, o ființă parcă veșnică, precum evreul rătăcitor, evocat de Himmler, în 1935, ca Führer al suboamenilor (evrei) ucigași. Fiara căpcăună e meschină și, de regulă, volubilă ca Goebbels. Când îi aburește pe occidentali și vrea să pară civilizată, se spală pe dinți. Îndepărtează din măsele resturile de sânge și carne și explică în detaliu de ce ea, bestia, nefiind ce e, are motive dintre cele mai serioase și concrete să atragă atenția asupra pericolului. Care ar fi, chipurile, obligatoriu și etic de combătut.
Se ferește să-l numească evreiesc, dar te edifică imediat. Pentru că e mereu îngrijorată doar de prezumtivele victime ale evreilor, mieii, copiii creștini, palestinieni, niciodată de elevele afgane, de fetițele creștinilor vânate și răpite de islamiști nigerieni ori somalezi, de musulmanii africani uciși de teroriștii jihadiști sudanezi. Pare rațională. Dar e dimpotrivă. Căci din când în când frustrata, angoasata și hulpava bestie cu chip uman se învârtoșează și aruncă lumea în aer, după ce a aderat intelectual sau fizic la o mișcare de masă. Antisemită.
Gesturi și comportamente
Când nu e încă foc și pară, ci doar se pregătește să se îmbuibe, căpcăunul bate, ca incendiatorii lui Max Frisch[1], la ușa civilizației, plângându-se de Israel. De adevărați făptași maligni, devastând lumea în realitate, n-a auzit. Bonomul îi deschide, prevenitor, ușa. Conștient și el de drepturile palestinienilor, mai puțin de ale evreilor, care i se par mereu secundare, îl ascultă politicos, empatic și nițel îngrijorat. Fiindcă intrusul se arată înfierbântat și tot mai violent, în timp îi demonizează cu spume la gură pe coloniștii sioniști, acești rasiști, care se pretind acasă în Iudeea și Samaria, dar ar fi intruși de rasă albă și chiar mai răi decât naziștii, fiindcă, vipere și paraziți cum sunt, nu se mulțumesc să pună de un genocid și să-i extermine pe arabii din Țara Sfântă, ci sunt un pericol pentru musulmanii de pretutindeni, ba pentru tot globul în jurul căruia șerpuiesc, ca să-l otrăvească și să-l stăpânească. Ei și aliații lor americani.
Alerta lui Biederman pare îndreptățită. Dacă aud vecinii? Ce ne facem că securitatea Israelului a fost decretată în Germania, primus inter pares în Europa, rațiune de stat, fără să fi fost consultați bieții palestinieni? Și mai ales Hamas?
După ce s-a liniștit un pic, și-a scos din buzunar parte din biblioteca itinerantă. I-a apărut în mână, întru acreditarea realității lui paralele, un exemplar al operei Ohranei, Protocoalele Înțelepților Sionului. E biblia nazistă. E și un adaos la Coran și la Noul Testament pentru creștinii și musulmanii îndoctrinați de oamenii lui Goebbels și de propaganda legionaro-KGB-istă. Cu textul sacru din ghiozdan în mână, a început să peroreze calm, așezat și hotărât să meargă până la capăt cu salvarea de evrei a globului, în care crede cu neostoită devoțiune. Despre care știe, de vreme ce e un ales și un inițiat în opera mistică de contracarare a conspirației lor, menită să dea cheia conducerii lumii dușmanilor, anticriștilor însetați de sânge de copii neevrei, acești cămătari, comuniști, capitaliști și sataniști sioniști ai bietei specii umane. Din care umanitate, după cum mai crede antisemitul rătăcitor, iudeii n-ar face parte, deși ar dirija-o din umbră stăpânind presa și guvernele, spre a deveni ghinionul, catastrofa și nenorocirea tuturor.
La timidele contre ale lui Biedermann privind prietenii lui buni – evrei, familia evreiască a lui Isus, binele făcut omenirii de profeți ca Moise, de un Einstein, Freud sau Kafka, tratarea și salvarea, de către medici israelieni, a capului militar, lovit de o tumoare, al teroriștilor violatori și ucigași în masă care au invadat chibuțurile israeliene – antisemitul rătăcitor e știutor. Zâmbește condescendent și ripostează prompt, cu obișnuita lui ranchiună și astuție. Răspunde de sus, nimicitor, anihilând rapid orice obiecție. Scoate din bagajul cu propaganda nazistă și-i agită interlocutorului sub nas un Isus arian. Apoi face reclamă purității și generozității elanului său distructiv și ale energiei altruistei lui revoluții nihiliste, al cărei scop ar fi să smulgă din rădăcină răul evreiesc, zdrobind odată pentru totdeauna inumana lume iudeo-creștină, bazată pe Satana. În răstimpuri, când radicalitatea demersului său nu mai suscită ca acum simpatiile râvnite, pretinde, cu patos, că el e orice, numai antisemit n-ar fi, că susține civilizația și că n-ar vrea decât s-o curețe de impuritatea ei numită, eufemistic, materialistă, capitalistă, comunistă, globalistă. Pe nume îi spune doar când este pe cai mari. Ca după masacrul antisemit, genocidar, al Hamas de la 7 octombrie 2023. Când, acoperit de greutatea rectorilor de la Harvard și MIT, incapabili să afirme clar că o chemare la genocid ar încălca normele de conduită ale universităților lor, a început să simtă că se poate manifesta deschis. Pentru că e susținut, de la Biederman în sus, de toată lumea bună.
Bagajul de mână al căpcăunului
Ce mai are antisemitul rătăcitor în valiză în afară de litote și antifraze pentru epocile negre în care e obligat să se ascundă? Ură. Multă. Muncitoare. Silitoare. Plină de ardoare. Măruntă și meschină, când e mică. Dar când crește și se coace la căldura inimii de bonom a lui Biedermann, rector la Harvard, ea știe să devină mare și tare, pasionată și înflăcărată.
Ura pe evrei ca evrei, pe care o transportă antisemitul rătăcitor a re-explodat global cu o uluitoare forță, demonstrându-și nealterata vigoare din epoci antice și naziste, după masacrul din octombrie 2023, de parcă violatorii și ucigașii de bebeluși, de bătrâni, de fete, femei și infirmi ar fi fost reîncarnarea biblicului Amalec: „Adu-ţi aminte ce ţi -a făcut Amalec pe drum, la ieşirea voastră din Egipt: / Cum te-a întâlnit pe drum, şi, fără nici o teamă de Dumnezeu, s-a aruncat asupra ta pe dinapoi, asupra tuturor celor ce se târau la coadă, când erai obosit şi sleit de puteri. / Când îţi va da Domnul, Dumnezeul tău, odihnă, după ce te va izbăvi de toţi vrăjmaşii care te înconjoară, în ţara pe care Domnul, Dumnezeul tău, ţi-o dă ca moştenire şi spre stăpânire, să ştergi pomenirea lui Amalec de sub ceruri: să nu uiţi lucrul acesta” (Dt 25, 17-19)
E ceva nou, sub soare?
Ce scrie, așadar, pe cartea de vizită a virusatului animal biped, de obicei abundent parfumat, ca să nu se simtă că pute pestilențial, de milenii, a omucidere și crimă în masă? Cum se numește snobul locvace și subtil, jegul cu patos, mitocanul cu pretenții de filosof fără dubii și cu aere de Mesia? Cum îi zice mârlanului omniscient, cu unghiile adesea pilite, dar cu apucături de violator și ucigaș în serie, declanșând din timp în timp mari pasiuni, mișcări de masă și revoluții globale, promovate tot de el, înainte de a îmbrăca uniforma de polițist politic al regimurilor totalitare și genocidare, precum cel nazist, gogo-cuzist, bolșevic sau islamist?
Doar o etiologie a urii anti-iudaice dincolo de unde a rămas la Sartre în ale sale Réflexions sur la question juive și o abordare liberă, lucidă, informată a ceea ce pare a fi un fenomen nou, dar nu este cu adevărat, ne poate ajuta cu adevărat în tentativa decorticării tainei purtând prin timpuri, în creiere, la plimbare și în piața mare, fenomenul tulburător al antisemitului rătăcitor. Potrivit lui Sartre, antisemitismul ar fi o simplificată concepție despre lume și viață și o ură (pe evreu și evrei) având, între altele, o funcție socială și națională. Antisemitul, credea el în 1944, când și-a scris eseul publicat în Temps Moderns, „e un om care se teme. Nu de evrei, bineînțeles, ci de libertate, de propriile sale instincte, de răspunderile lui, de singurătate, de schimbare, de societate și de lume. De orice, numai de evrei nu. E un laș care nu-și recunoaște lașitatea. Un asasin, care-și refulează și cenzurează pofta de a ucide, fără s-o poată înfrâna și care, totuși nu poate omorî decât în efigie ori îndărătul anonimității unei mulțimi; e un nemulțumit, care nu îndrăznește să se răzvrătească de frica urmărilor rebeliunii lui”.
Antisemitul sartreian e doar o ipostază burgheză, aproape benignă, a celui rătăcitor. Care e paradoxal și un maestru al mimei, stăpânește țări și continente, năzuiește să domine globul (după ce-l va fi salvat, curățindu-l de evrei, fără să-i placă, totuși, în genere, să se declare antisemit și cu atât mai puțin să fie calificat astfel de alții). E paradoxal și fiindcă nu-și schimbă niciodată orientarea și intenția, dar o îmbracă stăruitor în noi veșminte, pe care le adaptează, veșnic abil, celor mai efemere gusturi și celor mai trecătoare mode. N-are, sub naziști, de pildă, probleme să se dea științific și biologic-rasist. Să fie Iuda la Nae Ionescu în Prefața la De 2000 de ani. Nici sub comuniști să fie cea mai perversă expresie a capitalistului sălbatic, cum i-a denumit pe evrei un ideolog stalinist. Ori, sub islamiști, să fie pericolul maxim pentru toți musulmanii, cum a declarat, la începutul lui 2024, șeful Gărzilor Revoluționare Iraniene.
Cum să definim hulpava bestie. Și ce vrea ea
Nu se cunoaște încă o definiție unanim acceptată a acestei uri. Pare clar că este uneori larvară, aparent pasiv-benignă, când mănâncă doar retoric părțile dorsale ale evreilor concreți din orizontul imediat, înainte de a atinge alteori, în stadiu activ, diverse trepte de virulență și de abstracțiune. Pentru ca în final să ajungă psihoză și asasină în masă.
Nici originea ei nu le pare prea multor analiști clară. Potrivit maestrului Teoriei critice, Adorno, părintele doctrinarilor progresiști, antisemiți, din America începutului de veac XXI, antisemitismul este zvonul despre evrei. Se știe și s-a spus, pe drept, în siajul lui Adorno și al eseului despre antisemitism al lui Sartre, că reprezintă o ură pe evrei ca evrei, cu ghilimele obligatorii, fiindcă obiectul urii nu e neapărat și din principiu evreul real, ci dimpotrivă, unul prezumat, o proiecție, o caricatură de evreu, o generalizare abuzivă a unor presupuși evrei.
Dar Sartre greșește, deși are aparent dreptate din unghiul evreilor îmboldiți de dorința asimilării. Incapabil să vadă frumusețea intrinsecă identității evreiești, Sartre și-a imaginat evreul ca pe un produs al antisemitismului, ca pe un om care ar înceta să fie ce este, dacă nu s-ar manifesta ura împotriva lui. Fiindcă doar ura antisemită l-ar obliga pe evreu să-și asume identitatea. În epoca în care o rumega și Sartre, ideea i-a trecut prin cap și lui Mihail Sebastian, pe când scria De 2000 de ani. Realitatea e alta. Realitatea e că antisemitul nu face; mai degrabă desface. El nu-i creează pe evrei, ci îi distruge. Dacă poate. Dacă i se dă dreptul.
Există un antisemitism nou, cum afirma în februarie 2024 coperta revistei Time[2]?
Da și nu. Da, cantitativ. Nu însă și calitativ, de vreme ce antisemitismul e singura vechitură pe care patina timpului n-o înnobilează. Resentimentul antisemit rămâne unul peren respingător, prin oricâte cure de înfrumusețare l-ar trece, harnici, antisemiții. Slut rămâne, cu oricâte ape l-ar clăti și unii evrei, încercând să fie altceva decât erau când s-au născut. Hidos e, de indiferent câte tăceri ar beneficia, din partea neevreilor intimidați de gloată, care se tem să-l atace frontal.
Relativ inedit e că hâdul devorator de oameni se afișează deschis și în centrul societăților occidentale. Unde se străduiește obsesiv să ignore diverse. De pildă, antisemitismul propriu religiei islamice. Și să treacă sub tăcere dezumanizarea victimelor evreiești în atentatele, încurajate de antisemitismul elitelor occidentale, comise euforic de teroriști islamiști, care și-au săvârșit veseli și pe față faptele de o cruzime umbrindu-le până și pe cele naziste. În trecut, căpcăunul era ținut închis, cu jenă, în odaia servitorilor, fiind mazilit de protipendada apărând aderența lumii bune, antisemite, la valori democratice și constituționale. Nu apărea mai mult sau mai puțin fățiș decât în publicațiile extremiste al lacheilor. Inedit, de asemenea, e că, în același timp, se ascund evreii atacați, iar elita care, dacă și-ar lua în serios civilizația, ar sări să se solidarizeze cu ei, tace asurzitor, deși știe că în țări din Vest ca SUA, Marea Britanie, Franța și Germania numărul incidentelor antisemite s-a triplat sau a sporit mai mult în răstimp de un an, crescând exponențial și înainte și după masacrul terorist. Creșterea a început însă demult, recentă fiind doar accelerarea ei globală. Încât noutatea fenomenului e izbitoare doar pentru omul neinformat istoric, cum îl preferă antisemitul rătăcitor pe adeptul său din mișcarea de masă.
Dacă ar fi citit presa apuseană, ar fi descoperit cuplul Biedermann-incendiatorul antisemit în puzderie de editoriale, din anii ‘70 încoace. Și mai ales din 1982, după incursiunea antiteroristă, israeliană, din Liban. Când, după cum amintește Wistrich, un antifascist și antirasist declarat, ca Roald Dahl, atribuia prezumtiva vină a incursiunii (provocate de terorismul transfrontalier al trupei lui Yasser Arafat) întregului popor evreu și-i echivala pe Hitler și Goebbels (lăudați pentru antisemitismul lor) cu Menahem Begin și Ariel Sharon. În Le Monde s-a lansat atunci o campanie de vituperat ad nauseam contra unui presupus fascism israelian. Iar extremistul catolic, convertit la stalinism, iar apoi la islam, Roger Garaudy (a cărui infectă carte, Miturile fondatoare ale politicii israeliene, avea să fie salutată și apărată de securiști, de extremiști de dreapta, dar și de Nicolae Manolescu și C. T. Popescu) afirma o imaginară egalitate esențială între nazism și sionism și ataca rasismul și mitul poporului ales.
În mitologia și imaginarul antisemitului, aceste concepte ale urii lui joacă un rol cheie. Antisemitul nu prea știe, adesea de ce. Și n-a aflat, dar nici nu vrea să știe că, din unghi evreiesc, elecțiunea nu implică privilegii ci servituți. Dacă ar avea habar de teologie și filosofie, antisemitul contemporan (de stânga, de dreapta, islamist și toate la un loc) ar intui ce e la îndemâna intelectualilor din cercul antisemitului rătăcitor. Și-anume, că viața interioară a urii lor e determinată de lanțul tradiției generate de refuzul monoteismului etic care constituie esența iudaismului. Și că e tristul și nedemnul moștenitor între altele al unei teologii negative care a mutilat creștinismul prin gnoze și a marcat și smintit gândirea multora în siajul istoriei ideilor și misticii de la Platon la Filon și de la Plotin la Meister Eckhart, ca și dincolo de el.
Dacă ar fi citit destul și n-ar fi doar creația Tik Tok și a altor rețele de socializare, care pompează în el ură, ranchiună și resentiment cu o energie fără egal de la agitpropul nazist și sovietic încoace, antisemitul ar ști că e victima unei lecturi răsturnate a Genezei și a altor scrieri biblice; că e produsul nefericit și perdant al unei lecturi tipice doctrinelor dualiste, polemicii idolatre cu monoteismul și al teoriei plonjonului cosmogonic, cum i-a zis Ioan Petru Culianu[3].
Dar antisemitul activ n-are, de obicei, timp de citit. E prea ocupat să-i găsească Israelului nod în papură. E prea solicitat să picteze zvastici pe sinagogi. Să amenințe oameni care mai au îndoieli, ori tupeul de a găsi argumente, să-i contrazică aberațiile. Nu în ultimul rând, iudeofobul muncește silitor să găsească antisemiți, la origine evrei, ca activiștii comuniști, care să se urască pe sine și pe ai lor într-atât încât să fie gata să compară ca martori ai acuzării, ca procurori convertiți și ca judecători cumpărați, spre a-i condamna, la tribunalele inchiziției antisemite, pe foștii lor coreligionari. În fine, se îndeletnicește neobosit să-i aburească pe neevreii neantisemiți să creadă că ura antisemită nu i-ar privi și afecta, dacă dau semne să nu fie de acord cu ea.
Cine l-a botezat pe antisemit?
Ce desemnează cuvântul preluat de la evreul Moritz Steinschneider, în a doua jumătate a secolului XIX, de un jurnalist neamț ca anarhistul Wilhelm Marr[4]? Marr și-a fondat Liga Antisemită ca să-i confere vrăjmășiei sale, una combinată cu admirație, ca a multor altor germani și europeni, un aer științific, rasist și iluminist (filiera prin care s-a făcut legătura între ura postmedievală, creștină, pe evrei și cea modernă, socialistă, comunistă și nazistă). I s-a părut că antisemitismul e un termen care sună mai „civilizat” și, deci, mai acceptabil protipendadei europene, decât prea cruda și necreștineasca ură împotriva evreilor.
Înțelesul curent al noțiunii (deloc ușor de stabilit într-o lume în care a ajuns să fie de bonton să să se afirme, în „newspeak”, opusul realității) e simultan mai simplu și mai complicat decât se crede îndeobște. Mai simplu, pentru că nu e nimic dificil în a identifica ura pe anumiți indivizi sau pe un grup de persoane pe baza identității lor prezumate, când nu e bine disimulată. Mai complicat, pentru că identitatea evreiască a individului și grupului urât din pricina ei e întotdeauna greu de definit, iar antisemitul este o persoană eminamente mimetică, descriptibilă ca un evreu pe dos. Ca un evreu răsturnat. Un evreu de-a-ndoaselea și negativ, care gândește, simte, crede și se comportă invers decât crede a fi iudeul de el prezumat.
Aici încep obsesiile, și psihozele dușmăniei numite „antisemitism”, despre care au scris abundent și util Adorno, Horkheimer, Otto Fenichel, Ernst Simmel și alții[5]. Boala minții și a spiritului în capcanele subconștiente ale căreia cad pradă mulți, spre inevitabilul lor dezastru, nu poate fi explicată sau combătută doar psihiatric, politic ori sociologic. Contracararea ei implică un efort intelectual multidisciplinar, care să includă psihologia, sociologia, antropologia culturală și istoria. În ciuda sensului originar, rasist, al noțiunii, termenul de antisemitism desemnează o vrăjmășie admisă (de la început) ca vizându-i exclusiv spre evrei. El nu e despre semiți în genere și nu-i include, prin urmare, pe arabi. Astfel continuă să fie înțeles azi, aplicându-se și anti-iudaismului modern, dar și iudeofobiei antice și medievale. Și psihoza în masă provocată azi, ca în epoci naziste, de această ură, tot antisemită trebuie numită.
Nu e fatal ca virusul nebuniei antisemite să atace un organism uman. Puii de om nu se nasc cu el în gene, căci nu e o ură înnăscută, dar poate contamina oameni și mase indiferent de obârșia lor. Nici evrei sclipitori, ca Otto Weininger[6], israelitul convertit la creștinism care s-a sinucis înainte de a apuca vârsta maturității, dar nu fără să parvină post-mortem la poziția de israelit preferat al lui Hitler, nu sunt la adăpost de riscul infecției.
Contaminarea are loc cultural. În această sferă poate sui treptele intelectuale și escalada, ca în Richard Wagner, sau Celine, scara spirituală cea mai înaltă înainte de a cădea în hău. Sartre se înșală. Antisemitului nu-i ajunge întotdeauna mediocritatea. E uneori generator de opere de artă de valoare, deși filosofia lui e plagiată, deși subscrie unei concepții despre lume și viață de doi lei, preluate dintr-un trecut recent sau îndepărtat. Produce și teologie, mistică și ideologie, toate înșurubate în jurul noțiunii de evreu și a malignizării lui obsesive prin falsificarea și demonizarea identității reale, personale și colective a evreului, astfel încât detestatul și, deopotrivă, pervers admiratul să-și piardă umanitatea, individualitatea și elecțiunea.
Scopuri și instrumente
Cine gustă din astfel de produse riscă infecția. Odată molipsit, își va dori mai cu seamă să-și însușească elecțiunea evreilor. Mimeticul antisemit, obsedat s-o preia, ca să devină supraom, își justifică raptul care-l va determina ca bolnav, credincios, ideolog, filosof, revoluționar, terorist și dictator mesianic, operând în imaginația sa transformarea și reetichetarea realității evreului. Care se trezește prefăcut din om în demon. Schimbat din resortisant israelian, membru al singurului popor autohton al Țării Sfinte, în bestie colonialistă, rasistă, genocidară. Dat peste cap ca să devină, din credincios israelit, un monstru deicid. Prefăcut din persoană cu bunele și relele ei în rău colectiv și etern. Metamorfozat din concretă ființă omenească, hic et nunc, în abstracțiunea evreului rătăcitor, din sărac, în magnat capitalist, din patron în comunist și invers. Îl interesează contradicțiile din construcția sa? Defel.
Pentru că mecanismul esențial al bolii și principala ei armă, deopotrivă ofensivă și defensivă, sunt travestiul, deghizarea, inversarea de roluri, răsturnarea raportului dintre victimă și făptaș. Apăsând pe trăgaciul ei, antisemitul nu se mulțumește să omoare. Ura lui stinge lumina biblică a națiunilor, distruge regatul de preoți și națiunea sfântă pe care Dumnezeu și-o desemnează ca giuvaer și proprietatea Sa. Pentru căpcăun, e purtătoarea unui perpetuu blestem. Ce-l interesează e să-l dea peste cap și să-l transfigureze pe evreu. Care devine, astfel, numai bun de a fi devorat într-o orgie de nihilism, canibalism și sexualitate descătușată, pusă în scenă, de preferință într-o revoluție, dacă nu se obține, ca în pogromuri, acceptul țarului.
Ce nu realizează, în principiu, noul ales? Că miraculoasa lui prefacere imaginară a evreului colectiv va sfârși prin a-l metamorfoza, fatal, chiar pe el însuși. Îl va transforma cu timpul pe antisemit într-un demon, o bestie, un torționar, un asasin, un rău malign, totalitar, personal și colectiv, rătăcit și smintitor, un purtător de virus autoimun al viitoarei apocalipse.
Păruse un timp, după Holocaust, că prejudecata antisemită își va sfârși sau măcar domoli existența. Păruse și sionismului, nu în ultimul rând lui Theodor Herzl[7] însuși, la finele secolului al XIX-lea, că antidotul antisemitismului ar fi un stat evreu, permițându-le, în fine, copiilor lui Israel, o existență normală într-o țară normală. Ce mare iluzie! Ce cruntă dezamăgire!
Statul Israel n-a adus cu sine sperata normalitate. N-avea cum. N-a fost lăsat. A fost transformat de antisemiți în evreul națiunilor, mai ales după 1967, când s-a dovedit nu doar viabil, ci și puternic. Succesul și vigoarea lui s-au dovedit un terifiant și insuportabil afront pentru antisemitismul fundamentalist, creștin și musulman, ca și pentru cel marxist, socialist și progresist, care consideră Israelul a fi o presupusă rămășiță caducă, un fenomen chipurile incomprehensibil și incompatibil cu istoria, cu progresul și cu propria doctrină.
Pe această bază s-a coagulat, din anii ‘60 ai veacului trecut, un antisemitism sintetic, reunind ura nazistă, comunistă și islamistă pe evrei într-un tot toxic care a explodat, tipic, nu în urma vreunei crime comise de evrei, ci după masacrul comis în țara lor de către antisemiți genocidari. Așa operează travestiul: ieșirea din umbră și tenebre conspiraționiste ale antisemiților se face de regulă în gloată, în masă, la lumina faclei, după ce ai lor au reușit o lovitură spectaculoasă pe cât posibil sângeroasă, în contra evreului colectiv. Cu cât e mai sângeroasă lovitura, cu atât mai îndrăzneață ieșirea, cu atât mai debordante și agresive masa și gloata.
Antisemitismul cultural și politic; antisemitismul secundar și deghizat
Nu orice antisemitism e, din capul locului, politic. Sau dement. Pare benign, la un nivel inițial. Dar are potențialul să devină o ideologie de un dogmatism feroce. Nu întâmplător l-au îmbrățișat in corpore Führerii seculari și religioși ai regimurilor totalitare ale ultimului veac. E purtător de potențial totalitar, pentru că, respingând temeiul lumii iudeo-creștine și valorile democratice, își arogă practic, pe față sau inconștient, autoritate teologică, de natură să-l legitimeze pe substitutul antisemit al Dumnezeului Vechiului Testament chiar și dacă dictatorul e, oficial, ateu, iar regimul său, secular. S-a dovedit util tuturor detractorilor Bibliei, între care și liderului revoluției și teocrației islamice, ayatolahii Khomeini și succesorul său, Khamenei.
Dacă există uri antisemite în stadiu apolitic, toate sunt, de la origine, culturale. Cu intensități variabile. Pot constitui o vagă, parcă nevirulentă adversitate. Pot lua amploare, ajungând până la necondiționatul antisemitism eliminatoriu, cum l-a numit Jonah Goldhagen[8] pe al naziștilor. Cu îndreptățire poate fi numit astfel și cel propriu teroriștilor islamici. Provocarea nu e, neapărat, să-l recunoști pe genocidar din stadiul său regresat, incipient, ci să descoperi mecanismul care-i conferă facultatea de convinge și popoare civilizate ca nemții să adere, în masă, la anti-iudaismul militant al îngerului exterminator.
Ab initio, se bazează pe un imaginar anti-evreiesc stabil, pe arhetipuri, stereotipii și mecanisme ce nu se prea schimbă. Își reînnoiesc doar suprafața, care se adaptează pe cât de lesne, pe atât de versatil condițiilor și modelor. Intenția lor ultimă e să-i lovească pe evrei cât mai eficient, astfel încât să sufere, să fie siliți să se schimbe, să-și abandoneze identitatea și, pentru că iudaismul e esențialmente o religie, nu doar o etnie, să-L părăsească pe Dumnezeu, să se disocieze de locurile Sale sfinte, de învățătura și comandamentele Lui. Pe scurt, lovitura ar urma să fie mortală. Dacă nu se poate aplica direct, se mizează pe omorul cu încetinitorul, prin antisemitism secundar, în așteptarea talazului antisemit primar, prin negarea parțială (relativizatoare) sau totală a Holocaustului și, nu în ultimul rând, prin distrugerea în efigie a statului evreiesc creat după Shoa, înainte să fie demarată, ca în octombrie 2023, cea reală.
Trăinicia unei iluzii. Și a unei escrocherii
Una din cele mai persistente și tenace iluzii și falsificări antievreiești vehiculate de antisemitul rătăcitor e ideea că evreii ar fi ei înșiși de vină pentru antisemitism și sugestia că ar fi de-ajuns să se dezbare de atributele, credințele și semnele distinctive evreiești pentru a nu mai fi urâți. Nu puțini evrei, antisemiți sau nu, au împărtășit-o. Autoamăgirea s-a spulberat în siajul convertirilor în masă din Spania medievală, când, după un scurt interval, inchiziția avea să înceapă să ceară noilor creștini probe de limpieza de sangre.
Emanciparea inaugurată de Bonaparte, abundența și confortul modernității, precum și libertățile burgheze au resuscitat speranțele multora că asimilarea ar putea fi o soluție. Elitele evreiești s-au asimilat așadar vertiginos în Germania, Austria, Ungaria și România. Dar și aceste iluzii aveau să se destrame dureros sub Hitler și aliații lui. Modernizarea, tăierea perciunilor, abandonarea sinagogii și a rugăciunii n-au ajutat: prea adesea au intensificat, dimpotrivă, suspiciunile, oferind pseudojustificări teoriilor conspirației.
Principala teorie a conspirației antisemite, cea care, inventată de Ohrana țaristă, pretinde să „informeze” despre oculta „conducere a lumii” de către evrei, și face și în zilele noastre o fulminantă carieră, în special în Europa și în lumea arabă și islamică, a prefațat ideile expuse de Hitler în Mein Kampf[9]. (Idei, pe care liderul nazist le-a selectat din scrierile imunde ale unor Houston Stewart Chamberlain, Dietrich Eckart, Theodor Fritsch, Alfred Rosenberg și alții). De atunci încoace, s-a susținut pe față, ori abia voalat, eliminarea evreilor și, în ultimă analiză proiectul lichidării lor fizice, conținut în decizia soluției finale și a declanșat, încă înaintea adoptării ei formale, la Conferința de la Wannsee, Holocaustul. În ebraică, Shoa.
În mod semnificativ, altfel decât s-a afirmat multă vreme, deciziile capilor naziști care, în final de război, au acordat absolută întâietate deportării și exterminării evreilor, oferindu-le resurse (ca trenurile spre Auschwitz), sustrase unei mașinării de război având nevoie ca de aer de ele, evidențiază prioritatea proiectului genocidar antisemit al hitlerismului. În fața tuturor celorlalte obiective politice, militare și economice naziste, țelul antisemit și-a manifestat clar, în iarna și primăvara anilor 1944-45, supremația.
Antisemitismul modern s-a vădit, după Holocaust, a fi, pe de o parte, eminamente negaționist, căci rușinea exterminărilor în masă efectuate în numele superiorității rasiale și urii pe evrei n-a dat pace și a distrus vremelnic propensiunea elitelor spre un antisemitism asumat. Cel postmodern, mai mereu îngrijorat de prezumtiva tulburare, de către evrei, a normalității, e de stânga și s-a deghizat, pe de altă parte, după 1967, stăruitor, în antisionism.
Cum cresc acțiunile la bursele antisioniste. Și ce le deranjează de fapt la evrei
Anticapitalistul Slavoj Žižek a pretins, după 7 octombrie 2023, în Freitag, publicația unui editor de oarecare notorietate (care a reușit cândva să capete, alături de Frăția Musulmană, un loc de cinste pe lista principalilor 10 antisemiți din lume a Centrului Wiesenthal) că Israelul n-ar fi ce pare. Israelul, perceput de intelectualii occidentali ca întrupare a valorilor iluministe într-o parte reacționară a lumii, n-ar mai reprezenta lumea occidentală. Iar elita culturală apuseană s-ar înșela în privința statului evreu, pentru că ar ignora faptul că ceea ce fac israelienii cu palestinienii este forța distructivă a progresului.
Nimic nu poate fi mai anapoda în raport cu adevărul. În realitate, lucrurile stau invers, iar filosoful antioccidental, sloven, proiectează și transferă, falsificând ceea ce descrie, pentru a putea urî și distruge retoric în voie. În acest scop, denaturează realitatea brutal. Fiindcă semnificativ nu este ceea ce le fac israelienii atacați agresorilor palestinieni. Ci, invers, ceea ce teroriștii islamiști palestinieni și ideologia lor antisemită le-au făcut și le fac propriilor lor compatrioți și coreligionari, de care abuzează ca scuturi vii și ca pretext de masacru, pe care-i manipulează, împingându-i spre vărsarea de sânge, spre violarea și exterminarea Celuilalt, în sensul atribuit alterității de Levinas[10]. Sens întărit de filosofia dialogului, la Buber[11] și de teologia pozitivă a lui Rosenzweig[12]. Ori de conceptul răspunderii, la Hans Jonas.
Faptul că evrei religioși ca Levinas, Rosenzweig, Buber și alții au susținut cu maximă vigoare etică primatul sau valoarea Celuilalt, ale întâlnirii vii cu el, ale respectului față de el și ale dialogului cu el, nu e întâmplătoare. Monoteismul etic al iudaismului pledează puternic pentru valorizarea vieții și a fraternității, în conformitate cu iubește-ți aproapele ca pe tine însuți, preceptul biblic veterotestamentar din cea de-a treia Carte a lui Moise. Cum nu e întâmplător că începutul eticii (în iudaism: Dumnezeu) este interpretat de Levinas ca posibilitatea morții celuilalt și a culpei mele, eventuale, pentru ea. Paul Ricœur a criticat pe drept, totuși, conceptul „responsabilității infinite”, avansat de Levinas. Unde e infinitul în materie de răspundere e și zero răspundere. Iar radicalizarea ideilor lui Levinas de către epigonii săi deconstructiviști și postmoderni n-avea să convină deloc luptei împotriva antisemitismului.
Dar realitatea contează prea puțin pentru antisemitul angoasat și nevrotic, pentru cel religios și filosofic de tip Žižek, o specie care i s-a părut lui Horkheimer în anii ‘40 ai veacului trecut extinctă și, cu atât mai puțin, pentru antisemitul paranoic, ori frustrat și pentru Führerul mișcării de masă anti-evreiești. În ce-l privește, politicianul care instrumentalizează antisemitismul în scopul obținerii sau asigurării puterii e de interes doar realitatea interioară a opțiunii și stării de spirit a cetățenilor de manipulat.
Neajunsuri majore în cercetarea fenomenului
Studiului modern al antisemitismului pare să nu fi înțeles extinderea globală și natura reală a urii anti-evreiești, tot mereu confundate cu rasismul și xenofobia, nici persistența cu care a penetrat societățile și a smintit elitele ori vehemența cu care tinde să arunce periodic lumea în aer. Păcatul său cel mai pernicios pare a ține de frecventa ignorare sau estompare a importanței surselor religioase și culturale, nu în ultimul rând creștine și musulmane ale antisemitismului și impactul lor psihologic, sociologic și politic. Aceste surse religioase i-au conferit antisemitismului, prin perpetuarea unui imaginar, unui arsenal argumentativ, unor mentalități colective și cutumelor iudeofobe, trăinicie, rezistență și anduranță de-a lungul mileniilor.
Obsedați de actualitatea imediată și de impactul conflictului din Orientul Apropiat, liderii occidentali au contemplat litigiul arabo-israelian, cu o constanță demnă de o cauză mai bună, prin lentile eminamente politice și teritoriale. Din lenea de a gândi, din rațiuni de expeditivitate politică și electorală, de ideologie și, nu în ultimul rând, din antisemitism propriu sau prezumat (și real) al alegătorilor, prea mulți au ales să-i ignore stăruitor, în ciuda avertismentelor mai-știutorilor, componenta religioasă și cea nihilistă, genocidar anti-evreiască. Nu puțini observatori s-au trezit șocați de un sondaj efectuat în Franța anului 2024 și publicat de Le Journal du Dimanche, găsind că 45% din musulmanii francezi reclamă distrugerea totală a Israelului.
Păcatul explorărilor moderne ale antisemitismului ține, de asemenea, de ignorarea naturii mimetice, revoluționare și pseudo-mesianice a urii pe evrei, natură care dăruiește carcasei virusului psihologic autoimun capacitatea de a se atașa lesne de suprafața celulelor oricărei societăți și nu doar celor de sorginte monoteistă. Și îi conferă și însușirea de a fi greu de tratat. A atras atenția recent, asupra aspectului religios, creștin, al chestiunii, Karma Ben Johanan[13] în Christian Ambivalence and the Current Antisemitism Debate. Productive pot fi, în context, atât confruntarea cu opera semnată, în descendența lui Nietzsche și Max Weber, de Jacob Taubes, pe marginea epistolelor lui Pavel și al ideii de Israel (antic și iudeo-creștin) ca loc al revoluției, ca debut axiologic, istoric și eshatologic occidental, cât și, mai ales, amendarea ei.
Israelul și aspectul religios al criticilor la adresa statului evreu
Interpretarea unor ieșiri antisioniste vădit aberante ca ale lui Žižek nu vor fi niciodată pe deplin înțelese în absența analizei acestor aspecte fundamentale ale chestiunii. La antipodul afirmațiilor filosofului sloven, realitatea ușor discernabilă e că Israelul începe să fie una din puținele țări occidentale care, ca democrație liberală, își mai ia în serios și rădăcinile religioase, și valorile liberale și libertare, iluministe și anti-reacționare. Iată un motiv serios, alături de impresia de fragilitate a unei țări extrem de mici în raport cu importanța adesea exagerată și disproporționată care, din antisemitism, i se atribuie, pentru ca Israelul să fie atacat de ideologii totalitari, ca și de trupe de interpuși ai alianței antioccidentale formate de Rusia, China și Iran. Grotesc și tragic, în același timp, este că nu doar spectacolul slăbiciunii evreului, sau al evreului națiunilor îi deranjează grav pe antisemiți. Și mai rău îi incită reprezentația forței evreiești. Dar oare ce nu-i enervează colosal pe antisemiți?
Plasarea Israelului în linia întâi a asaltului antisemit nu e doar o chestiune de conveniență post-nazistă. Sau doar urmarea ranchiunei iscate de succesul inexplicabil al unui proiect de refacere statală evreiască fără precedent în istorie. Antisionismul aferent prezintă numeroase avantaje ideologice, istorice, politice și pseudo-morale de moment, între care cel de a escamota antisemitismul, mai ales în epoca post-nazistă, în care mai era sau părea vulnerabil.
Pe de altă parte, nu e deloc întâmplător că argumentele antisemite ale lui Žižek sunt și de ordin religios. Pentru că în sfera identităților și a motivelor de război nu există capitol mai sensibil. Publicistul sloven acuză Israelul a fi devenit o teocrație, deranjat fiind, probabil, fără s-o mărturisească, de faptul că statul evreu le dă evreilor (ca și multor altor credințe și confesiuni indiferente antisemiților) posibilitatea de a-și exercita religia neîngrădit. Inutil de subliniat că și argumentul teocratic al lui Žižek, menit să convingă intelectuali neantisemiți din occidentul secularizat să deteste Israelul, e fals. Dacă ar fi adevărat, ar sugera că o teocrație, dacă e edificată de evrei, poate fi, altfel decât în Iran, perfect compatibilă cu democrația liberală. Care este realitatea evidentă a statului evreu modern. Ar reieși că o astfel de teocrație n-ar avea nevoie de dogme, constrângeri și aparatul represiv al Gărzilor Revoluționare iraniene pentru a se construi și perpetua fără bici, gratii și execuții pentru nepurtat de batic, de vreme ce realitatea cotidiană a statului evreu îi include fără vreo coerciție sau silnicie pe evreii cei mai vizibil și neînduplecat pioși, alături de cei mai radicali postmoderni și atei.
În acest punct, obiecția lui Žižek, care completează caracteristica idiosincrazie antievreiască a stângii globaliste ce detestă Israelul ca stat național, consună fatal cu trimiterile directe sau aluzive la presupuse, antipatice și antimoderne apucături veterotestamentare ale israelienilor. Cele din urmă au marcat tone de critici formulate, decenii la rând, de comentatori ai presei occidentale la adresa statului evreu și a comportamentului militarilor săi. Critici care ar fi putut fi justificate, dacă n-ar fi căzut, invariabil, în antisemitism și inavuabil resentiment religios.
Reșuta recurentă în trimiteri la religie, la Scripturi, la ochi pentru ochi, la prezumtiva propensiune spre răzbunare și la presupusa cruzime a Divinității Vechiului Testament, cum e numită, adesea disprețuitor, Biblia Ebraică, e semnificativă. E mai mult decât o cale de evidențiere negativă a unei presupuse ferocități și neomenii a militarilor israelieni, a statului evreu, ca evreu al națiunilor, în genere. Ea indică o predispoziție, un temei și o teleologie. Ne apropiem, aici, de rădăcina și de cheia antisemitismului, inclusiv a celui sintetic, după cum l-am numit în anii ‘90, spre a descrie joncțiunea diverselor forme de ură antievreiască ale naziștilor, comuniștilor, creștinilor fundamentaliști și islamiștilor. Care, interșanjabile fiind, s-au dezvoltat ca un soi de lingua franca postmodernă și ca o metafizică antisemită, dincolo de dreapta sau de stânga, dar nu și dincolo de spiritul mesianic, religios, utopic, revoluționar.
Deraieri progresiste
Dacă în acest context religia deține un rol atât de important, cum pot ajunge materialiștii, progresiștii atei, care se disociază de orice metafizică, ba și de paginile virulent antisemite ale lui Marx, să se prăbușească în ceea ce s-ar putea numi religia (antisionistă) a antisemitismului? Cum de izbutesc atât de mulți progresiști atei să fie antisemiți din cea mai turbată specie? Și să întoarcă pe dos adevărul, pretinzând, cu patimă, dar fără probe, aberații ușor de refutat? Aberații, potrivit cărora, de pildă, antisionismul n-ar fi antisemitism (deși le refuză numai evreilor dreptul la propria țară), iar statul evreu ar fi, chipurile, colonialist și rasist? Din ignoranță? Din presiune de grup? Din proiecție, ca mecanism de apărare și transfer al sentimentului culpei proprii, naționale și politice? De pildă în legătură cu istoria antisemită și cu participarea la crime antievreiești ale propriului neam, familii, grup religios sau național? Din mecanică aplicare a doctrinelor marxiste și postmoderne găsind, în virtutea politicilor identitare, un cât mai convenabil și popular țap ispășitor evreiesc, necesar narativului autovictimizării, cu potențialul punerii pe butuci a capitalismului și a societății burgheze?
Toate acestea la un loc. La care se adaugă lucrarea interioară a unei vaste rețele de referințe culturale antisemite, profund inculcate imaginarului colectiv, creștin, post-creștin, musulman și postmodern. Într-o presă al cărei relativism a potențat slăbiciunea elitei față de marxism, agravând rezultatul toxic al deceniilor de propagande totalitare, abandonarea adevărului și selectivitatea în dozarea lui politic corectă s-au dovedit, în conjuncție cu agitpropul și dezinformarea din rețelele de socializare, absolut devastatoare. Și mai e un dat antropologic: nevoia omului de progres. Ea îl predispune nu doar spre revoluții, adesea nihiliste, ci și spre disprețul față de forme de religiozitate, precum cea evreiască, desconsiderată deopotrivă de creștini și de agnosticii postmoderni ca formă primitivă, caduc” și vetustă de religiozitate pasămite depășită, de combătut, chipurile, întru prevenirea reșutei în ea.
Înainte de a examina ceea ce se manifestă nu doar ca o boală, ca un resentiment extins și ca Weltanschauung, ci și ca un instrument politic redutabil, afectând mai nou, profund, zone ale Vestului care, ca Statele Unite, au părut, sub Hitler, dacă nu imune la anti-iudaism, măcar greu contaminabile, altfel decât marginal, să consemnăm magia operată de antisemitul rătăcitor. Sub bagheta lui fermecată, credința în mitul conspirației mondiale, evreiești, dizolvă toate contradicțiile, capitalismul și comunismul, nu mai puțin decât creștinismul și liberalismul se reduc la simple măști istorice diverse pentru acea putere secretă, care încearcă să-i… «deznaționalizeze» și să-i distrugă pe neevrei”, după cum scria Robert Wistrich[14] în Delirul antisemit, apărut în original în 1985, la editura londoneză Weidenfeld & Nicholson, sub titlul Hitler’s Apocalypse: Jews and the Nazi Legacy, o profundă și informată carte despre antisemitism, resursele și impactul lui politic, scrisă în ultima jumătate de veac.
Antisemitismul ca instrument politic cu și fără mască
Cum să dispară antisemitismul, cât timp rămâne atrăgător, de vreme ce persecută un popor care, deși aparent depășit de istorie, pare a-i fi depășit pe alții învățând să trăiască simultan și istoric, dar și în orizontul viitorului? Cum să nu-i fascineze pe mulți ura antisemită, de vreme ce țintește într-un neam solid ancorat în trecut, în începutul istoriei și în prezentul ei, care nu înțelege să piardă din vedere nici mai târziul mesianic, eshatologic? Cum să se renunțe la o unealtă miraculoasă, cât timp din antichitatea Alexandriei iudeo-eleno-egiptene a anului 38 și până azi se arată, trecând prin cruciade, inchiziție, nazism și stalinism ori islamism, extrem de utilă religios, politic și administrativ? Cât timp slujește admirabil ca pârghie de putere și creator de mase și gloate, sau ca substitut ideologic, ca pseudo-revelație, argument revoluționar, ca debușeu de frustrări și externalizator de complexe de vinovăție?
Unii salvaționiști și întemeietori de credințe, ca Mahomed și Luther, l-au îmbrățișat la un moment dat din dezabuzare, dezamăgiți fiind de evreii pe care speraseră să-i atragă în masă, dar au refuzat să le îmbrățișeze revelațiile, revoluția, reforma. Pentru varii sisteme, de la imperiul rus al pogromurilor țariste la regimul hitlerist și de la marii inchizitori la teocrația iraniană, ideologia urii pe evrei s-a dovedit iramplasabilă. În epoca modernă e, deopotrivă, un redutabil instrument represiv intern și unul diplomatic greu de substituit. Sub Hitler și Stalin a fost instrumentul global principal de forjare de alianțe cu europenii și cu lumea arabă. Stalin, ai cărui propagandiști au pus bazele antisemitismului modern de stânga, s-a folosit din 1949 de ura pe evrei ca liant al politicii sale interne și externe, în Asia și Africa. Ca ustensilă de politică externă le-a părut naziștilor infailibilă și nu s-a discreditat decât foarte vremelnic, prin pierderea de către nemți a celui de-al Doilea Război Mondial. Dar s-a văzut rapid și cu folos resuscitată, în anii ‘50 și ‘60, în lumea arabă și America Latină, mai întâi cu masca antisionistă, de Moscova și de naziștii emigrați, ca și de adepți ai lui Hitler, ca muftiul Ierusalimului, Hadj Amin al-Husseini, apoi de KGB, STASI și Securitate, care au perpetuat, rafinat și răspândit antisemitismul bolșevic, stalinist, sovietic și național-comunist.
E remarcabil și semnificativ că n-a existat regim totalitar în emisfera occidentală, care să nu se lase tentat de antisemitism și de recursul la ura antievreiască ca instrument cheie sau ca auxiliar ideologic, terorist și propagandistic. Valiza antisemitului rătăcitor a satisfăcut pe deplin nevoia ideologiilor totalitare de străin intern și dușman extern permanent, care să coaguleze și să aprindă furia populară și simpatia pentru potentați, scutindu-i, prin reciclarea urii pe evrei, de căutarea laborioasă și de construcția penibilă a unui inamic public nou. Precum ucrainenii pentru ruși. Dată fiindu-i stabilitatea internă și capacitatea mimetică extraordinară, cuplată cu facultatea de a-și schimba și adapta înfățișarea, spre a perpetua astfel, peste timpuri, conținutul său de ură, și constantele clișeelor și prejudecăților antievreiești, pe care le transportă, antisemitismul din rucsacul rătăcitorului căpcăun mai are o calitate ieșită din comun: îi ajută pe antisemiți să se ridice și să se mențină multă vreme, prin mijloace adesea secrete, la putere, ca și cum ar fi imaginara ocultă evreiască pe care nu încetează s-o înfiereze.
Antisemitismul stângii postmoderne
Acestea fiind zise, rămân deschise întrebări tulburătoare, asociate, între altele, succesului postmodern fără precedent al antisemitismului și joncțiunii, într-o lume postnazistă, a fascismului fundamentalist islamist cu progresismul maoist, troțchist și post-marxist al stângii apusene. De unde provine perplexitatea unei părți a elitei culturale și politic neantisemite, iscate de explozia de ură antievreiască viscerală manifestată în spații și la intensități fără precedent în reacție la terorismul genocidar al Hamas? Dar tendința indiscutabil ucigașă, eliminatorie, a antisemitismului extremei stângi apusene, de vreme ce s-a aliat cu terorismul islamic în ciuda voinței declarate a liderilor celui din urmă de a-i extermina pe evrei, nu doar pe israelieni?
O explicație rezidă în caracterul identitar, nazist și rasist al noului extremism de stânga apusean. Și aici s-a operat un transfer tipic cameleonismului antisemit. S-au reeditat, escamotat și impus, în numele drepturilor omului și al emancipării victimelor, politici identitare, transpuse, anterior, de hitlerism și stalinism în numele revanșei altor victime. Albii, bărbații și creștinii au ocupat, ca obiecte ale urii progresiste, poziția alocată anterior negrilor, păgânilor și minorităților sexuale, dar evreii și-au păstrat, vai!, locul. Substituirea țintelor urii selectate de noua elită pentru eliminare pare, desigur, la fel de arbitrară ca programul exterminator nazist. Nici o țintă n-a fost aleasă arbitrar. Stânga a încercat să se delimiteze, prin opțiunea ei, de rasism, nazism și extrema dreaptă. Iar Hitler a luat o decizie revoluționară, metafizică și istorică, nu doar biologică. Amintea de soarta rezervată de o manieră fără precedent evreilor Vladimir Jankélévitch, care o descria în 1943, în timp ce cuptoarele de la Auschwitz și mașinăria de exterminat nazistă funcționau la turații maxime: „pentru prima oară oamenii erau prigoniți nu pentru ce făceau, ci pentru că erau; plăteau pentru ființa lor nu pentru ce aveau, pentru fapt sau convingeri politice, pentru un credo, ci pentru fatalitatea nașterii lor”.
Antecedente ale revărsării de ură anti-israeliană
Trecând în revistă evenimente și fenomene parcă fără egal, care au marcat primele luni de după un mega-atentat de dimensiuni de multe ori mai mari, proporțional, decât cel din SUA, de la 11 septembrie 2001, avem a include în analiză impactul globalizării informaționale și al potențărilor emoționale operate de mecanismele și algoritmii rețelelor sociale. Dar ele nu explică fenomenul fără rest. Care nu e, în esență, nici mediatic nou, în ciuda proporțiilor sale. Reacțiile antisemite iscate în presă de războiul libanez, care a dus la expulzarea OEP din Țara Cedrilor nu s-au deosebit decât prin viteza circulației propagandei antisemite și prin transferul ei de la extreme spre centrul politic, de anvergura și forța protestelor anti-israeliene din 2023.
În 1982, un relativ tânăr și energic senator Joe Biden amenința Israelul cu revocarea ajutoarelor americane pentru cazul refuzului retragerii din Liban. Îi răspundea tranșant un premier conștient de prejudecățile anti-evreiești confruntând Israelul ca Menachem Begin, făuritorul păcii cu Egiptul: „nu ne amenința cu suprimarea asistenței SUA. Nu sunt un evreu de genul celor cărora le tremură genunchii. Sunt un evreu mândru, având în spate 3700 de ani de istorie a civilizației. Nimeni n-a venit în apărarea noastră când muream în camerele de gazare și în cuptoarele naziste. Nici când ne-am străduit să ne durăm o țară. Am plătit pentru ea. Am luptat pentru ea. Am murit pentru ea. Rămânem fermi de partea principiilor noastre. Le vom apăra. Și, dacă e necesar, vom mai muri pentru ele, cu sau fără ajutorul vostru”.
Or, exact asta i se cere azi, mai nou, din nou, Israelului. Să moară. Și nu i se cere doar, sau atât din lumea arabă și musulmană, cât de pe poziția unora din liderii occidentali.
Delirul cu statul palestinian
Antisemitul rătăcitor profită din plin de pe urma tragediei palestiniene. Care este reală și tragică. Dar care n-a fost atât consecința prezumtivei alungări, de către evrei, a arabilor din Țara Sfântă (chemați de proprii șeici și emiri să plece, în 1948, pentru ca să nu încurce invadarea de către 5 țări vecine a micului stat evreiesc proclamat în 1948 pe baza unui vot al ONU), cât iscată de tiranii arabi din epocă și perpetuată de proprii lideri.
Totuși, într-o lume dominată copios de cultura hipermorală a victimizării, care a înlocuit la elitele progresiste din Vest etica iudeo-creștină, orice identitate prezumtiv lezată poate fi și este utilizată, adesea manipulator, mai ales dacă nu prezintă inconvenientul de a se opune distrugerii civilizației democratice, occidentale, de sorginte iudeo-creștină. În acest context, impregnat de antisemitism fățiș sau mascat, s-a cultivat ideea delirantă a creării unui stat palestinian ca panaceu democratic al conflictului israeliano-palestinian, în ciuda pulverizării apetenței populare, israeliene, pentru edificarea lui în urma atentatelor teroriste. Și în pofida evidenței, că un astfel de stat, tributar unor intenții genocidare, împărtășite de prea mulți palestinieni care au celebrat masacrul de la 7 octombrie, n-ar putea fi democratic.
Notam într-un eseu de la Deutsche Welle[15], consacrat la finele anului 2019 crimelor antisemite comise în SUA și Germania (la Monserey și Halle), că „antisemitismul, care a materializat (la Auschwitz) dezideratul esențial al nazismului, prin gazarea industrială a mai mult de un milion din cele șase milioane de evrei exterminați, în numele poporului german… își reagită… spectrul… în vestul civilizat, cu vigoarea asasină a conflictului dintre dreifusarzi și antidreifusarzi și a îndoctrinărilor hitleriste ori legionare. Atâta doar că ura față de evrei nu mai e doar apanajul extremei drepte, ci și al islamismului. Iar sub faldurile antisionismului și al unui rasism răsturnat, în care evreii figurează ca prezumtivi «hiperalbi» și parte a «sistemului opresiunii» celor ce sunt minoritari și de culoare, a devenit, vai, și calul de bătaie al populismului stângii marxiste, politic corecte și ecologiste. În această monstruoasă joncțiune a extremismelor și populismelor se ascunde principala amenințare la adresa păcii mondiale. Și… «principala provocare a omenirii». Or, obsesiile stângii relativiste si postmarxiste s-au strecurat (și) în ideologia… formatorilor de opinie dominând presa apuseană. Nu e, deci, de mirare că prea puțini înțeleg… adevăratele pericole planând asupra democratiilor liberale, …ale căror elite cred că-și fac cu asupra de măsură datoria de a le apăra, vituperându-i nu pe ayatolahii… care amenință poporul evreu cu genocidul, ci pe niște lideri conservatori… inocenți în materie de antisemitism… În cauză nu sunt doar inadecvările politice externe, antiamericanismul, lașitatea, setea de profituri imorale ori împăciuitorismul unor lideri apuseni față de tiranii din lumea a treia. În chestiune e (și) relativismul și politica identitară a stângii, rasismul ei răsturnat și ceea ce s-a numit cultura victimizării, care… «fetișizează statutul de victimă al anumitor minorități»… Or, istoria ne învață persuasiv că antisemitismul nu-i privește doar pe evrei. Înainte să se poată consacra… exterminării evreilor, pe care îi ura ca «purtători de conștiință», ai «virusului libertății» și ai civilizației Decalogului, Hitler a declanșat o conflagrație mondială în care au pierit cu zecile de milioane și ne-evreii”.
Dar tentația căciulirii față de tirani, teroriști, extremiști și antisemiți nu doar că n-a dispărut, ci a crescut. La patru ani de atunci, președintele american părea să nu fi realizat, ori să nu fie dispus, din rațiuni electorale, să admită pericolul. Sub impactul imigrației și al răspândirii rapide a culpabilizării civilizației iudeo-creștine și a culturii victimizării, antisemitismul și deferența față de forțe genocidare ca regimul iranian au început să influențeze cu urmări potențial dezastruoase politicile superputerii. Or, ce realizase, de-a lungul deceniilor, împăciuitorismul apusean? Menit să simuleze înțelegere și empatie socialistă cu săracii palestinieni, sacrificați de fapt de islamiști și dictatori arabi, care, îndoctrinându-i întru extremism, le-au refuzat generații la rând integrarea în țările în care s-au refugiat, appeasementul n-a izbutit decât să încurajeze ambițiile teroriste, să înflăcăreze ambițiile hegemoniale ale Iranului și să impulsioneze planurile imperiale ale Rusiei, după cum am reliefat la un moment dat. Iar atunci „când s-au trezit stimulați suficient, rușii au pornit campania teroristă, antidemocratică și genocidară împotriva Ucrainei, chinezii și-au potențat amenințările la adresa Taiwanului. Teroriștii islamiști au cotropit statul evreu, iar aliații lor din stânga radicală au luat cu asalt metropolele occidentale, în speranța că, la un moment dat, America și Europa vor întoarce Israelului mâna la spate, castrând politic, economic și militar statul evreu, astfel încât să accepte pericolul evident al unui stat palestinian antisemit”.
Or, problema esențială a Orientului Apropiat n-a fost niciodată lipsa unui stat palestinian, care ar fi existat din anii ‘40 ai veacului trecut, dacă era acceptat de palestinieni. Și n-a presupus vreodată studii istorice laborioase să se descopere că intoleranța religioasă, inclusiv față de creștinii din regiune, materializată în antisemitismul, care a determinat o majoritate palestiniană să nu accepte un stat evreu și să refuze prezența evreilor în Țara Sfântă, a constituit mereu impedimentul cheie în calea soluționării conflictului israeliano-palestinian.
Ce cauze a avut deci contrarierea bunului simț de către președintele american, prin ceea ce în New York Times s-a numit, pompos, doctrina Biden a statului palestinian ACUM!? Ea n-a părut, din capul locului, suspectă de antisemitism, așa cum, evident, nu orice critică la adresa politicii Israelului este antisemitism. Dar ea a trădat faptul că, în ciuda sprijinului masiv acordat Israelului de covârșitoarea majoritate a americanilor, antisemitismul dintr-o parte a spectrului politic american a crescut în primul sfert de veac al mileniului trei, în mare parte prin propagandă și îndoctrinare, astfel încât a redevenit un factor important în politica SUA.
Antisemitism în elitele politice și culturale europene
La două luni de la masacrul terorist comis în octombrie de islamiști de obediență iraniană, apărea în Germania editorialul[16] unui remarcabil gânditor, patron de concern mediatic german, năucit de explozia antisemită globală, iscată de Hamas. Marcat de Holocaust, produs cu efecte durabile al capitolului nazist al istoriei țării sale (a cărui negare s-a înțeles și în Germania că servește, între altele, delegitimării conștiinței de sine a unui stat israelian, gândit să-i apere pe evrei de noi tentative de exterminare), președintele editurii Axel Springer, Mathias Döpfner, afirma că n-a crezut posibilă orgia anti-evreiască care a urmat mega-atentului Hamas. Pogromul comis de islamiști îi spulberase iluziile (asociate lozincii never again) și nădejdea că faptele naziștilor, care provocaseră colapsul civilizației, nu vor mai fi lăsate să se repete. Îl șocase lista virtual interminabilă de evenimente care au ilustrat, în săptămânile și lunile care au urmat masacrului, o explozie contemporană de anti-iudaism, fără egal, în dimensiunile ei, de la Hitler încoace: manifestanți pro-israelieni uciși ori molestați pe străzile americane, restaurante evreiești ori muzee ocupate de gloate antisioniste, sinagogi atacate, uriașe demonstrații pro-teroriste zise pro-palestiniene, pe străzile metropolelor din Vest. Trecând în revistă metodic unele dintre cele mai bizare, semnificative și scandaloase ieșiri, publicistul german își manifesta și își reitera incredulitatea, uimirea, uluirea, dezabuzarea. Siderantă și intolerabilă i s-a părut, în context, mai ales contestarea (irațională, ilogic sau ipocrit argumentată) a dreptului firesc al Israelului (și a datoriei sale) de a se apăra în reacție la o agresiune clară. O impresie uimitoare a făcut pasivitatea elitei germane, care s-a complăcut într-o inerție egală celei afișate de musulmani autodeclarat moderați și tăcerea ei, doar aparent jenată, întreruptă de ieșiri consimțitoare, justificatoare și aprobatoare de terorism ale multor artiști și intelectuali germani, altfel campioni ai luptei împotriva prejudecăților.
La fel s-au petrecut lucrurile în varii state europene și, nu în ultimul rând, în Irlanda și Marea Britanie, unde antisemitismul alimentat, în cea dintâi, de propria istorie de stat colonizat, iar în a doua de imigrație, s-a văzut potențat de cel de peste ocean și de sminteala afișată între altele în Congres de capii elitei universitare americane. Care au acceptat senin și fără obiecții notabile o revărsare de ură anti-evreiască fără precedent. Inadecvarea internațională de după 7 octombrie s-a evidențiat în special în cererile unilaterale, adresate Israelului de figuri de proră ale elitei culturale și politice din lumea democratică, de a depune, practic, armele și de a accepta un armistițiu, fără să țină seama de agresiunea Hamas, ori de pericolul repetării ei, deși mai-marii teroriști au amenințat cu ea frecvent. Ea nu e explicabilă doar prin comoditate, lașități, corupție și aiureală intelectuală, ci și prin ura antisemită și supunerea față de ea.
Istoria și lupta cu definiția fenomenului
Istoric, e clar că antisemitismul nu-i privește doar pe evrei. Ura care, din indiferent ce motiv, ucide oameni pașnici doar pentru că sunt evrei va omorî și uriașe mase de alți oameni, ca în al Doilea Război Mondial și-n stalinism. Ca în actualul război global, parțial fierbinte, parțial hibrid, care a debutat în Ucraina, înainte de a se revărsa asupra chibuțurilor israeliene, într-o agresiune în contra valorilor occidentale și a civilizației iudeo-creștine, susținute, spre mânia taberelor totalitare, antidemocratice, de ordinea mondială pe care teroriștii și dictatura rusă încearcă s-o distrugă. La baza ei e spiritul creștin reieșit din Scrierile Sfinte evreiești, centrate pe spiritul libertății, adevărului, dreptății și egalității în fața justiției, care-l înfuria la culme pe Hitler. Iar Führerul care detesta copios invenția evreiască a conștiinței, moștenite, potrivit lui, de creștini, n-a fost primul autor de genocid nemțesc. Sau al secolului XX. L-au precedat genocidul african comis în Namibia de imperiul wilhelminic și al turcilor asupra armenilor.
Dar antisemitismul are o istorie și un potențial de dezastru mondial. Și nu e doar expresia frustrărilor și ranchiunei bazate pe arhetipuri culturale și religioase și pe ideea unor prezumtiv inalterabile trăsături criticabile și presupuse rele ale evreilor. Și nu e doar un instrument de putere eficient, ca ură mobilizatoare de la baza unei mișcări de masă naționaliste, internaționaliste, religioase ori combinate. Oferă mai mult decât exercitarea de funcții sociale, psihologice, politice malodorante dar atrăgătoare. Reciclarea de acuze constante cum sunt învinuirea de mizantropie sau deicid, de perpetuare a unei religii chipurile crude și vindicative, de falsificare a propriilor Scrieri Sfinte, ori de oprimare a propriilor profeți, de omor ritual, de cămătărie, de comuniune cu demonii, de comunism, de capitalism și transferul sau proiecția lor asupra evreului națiunilor nu integrează doar stânga în colectivul național. Ci pare a fi și calea revoluționară spre monismul unei diversități, incluziuni și echități ca bază ideologică a unui imperiu global, demne, toate, de cauze mai bune. Din această perspectivă e mai lesne de înțeles dificultatea formulării unei definiții general acceptate a fenomenului antisemit, la articularea căreia insistă să-și dea aportul varii grupuri antisemite, hotărâte să se prevaleze de caracterul neobișnuit de versatil, proteic și cameleonic al iudeofobiei, de adaptabilitatea și capacitatea adecvării ei rapide la spiritul timpului.
Definiția adoptată internațional, dar neacceptată de mulți, ia pe bună dreptate distanță de încercările Hannei Arendt de a conferi substanță acțiunii, identității sau comportamentului evreiesc în iscarea și coagularea antisemitismului. Căci pe antisemiți îi interesează prea puțin ce sunt și ce fac, realiter, evreii. Definiția internațională se oprește asupra percepției evreului. Antisemitism ar fi, potrivit ei, „o anumită percepție a evreului care se poate articula în ură împotriva lui. Se îndreaptă cu vorba și fapta împotriva unor persoane evreiești sau nu, a proprietății lor, ca și a instituțiilor evreiești religioase și comunitare”. E o definiție utilă. Și include, din fericire, ura (antisionistă) pe statul evreu, principala formă globală, sintetică a antisemitismului modern. Dar n-are cum să rezolve problema etiologiei antisemitismului, sau perspectivele alarmante pe care le deschide, global.
Religie, etică, psihologie față cu revoluția antisemită
E util, întru dumirire, să revizităm resursele psihologice și istorice ale antisemitismului. Știm de la Freud că ura antisemită e și expresia unei proiecții, a unui transfer, utilizat ca mecanism de auto-delestare. Atât de puternic poate fi resentimentul antisemit, încât să provoace revoluționare inversiuni normative. Care, culmea, li s-au atribuit, de la Manetho, evreilor, în ciuda stabilității extraordinare a religiei evreiești, documentate de scrupuloasa prezervare, riguros nealterată de-a lungul veacurilor și mileniilor, a esențialului textului biblic. În siajul lui Freud, al lui Jan Assmann, care și-a elaborat ideile pe baza cărții despre Moise a părintelui psihanalizei, inversiunea normativă operată prin monoteism li s-a imputat evreilor, de parcă nu egiptenii lui Aton ar fi fost la originea revoluției monoteiste. Și de parcă monoteismul evreiesc nu ar fi eminamente etic. Or, unii gânditori l-au perceput în sensul lui Freud, ca prea etic. Ca suprasolicitare a resurselor morale, intelectuale și spirituale ale lumii neevreiești.
Antisemitismul, reliefa la un moment dat o analiză neomarxistă a fenomenului, a fost „descris ca delir colectiv, ca expresie a furiei împotriva slăbiciunii, ca instinct social validat al defulării, ca rebeliune autoritară, confirmând existentul”. În realitate, poate fi și a fost, la ambele extreme ale spectrului politic, platforma unei răzvrătiri nihiliste cu decor variabil și scenografie mobilă. O răzvrătire care, adaptată gustului variabil al epocilor în care a avut loc, inclusiv în era „umanismului”, ca religie seculară, a infirmat constant existentul, în măsura în care actualitatea a afirmat, susținut, consolidat sau perpetuat normele etice de sorginte biblică. Iată, de fapt, principala direcție de atac a antisemitismului, Decalogul și Biblia fiind percepute dintotdeauna de liderii de opinie antisemiți ca esența evreității.
Fără să vrea să avanseze o ierarhie a victimelor, gânditorul israelian Yehuda Bauer, el însuși un liberal și un umanist progresist, a semnat cărți edificatoare. În Rethinking the Holocaust”[17] și alte lucrări, Yehuda Bauer a fructificat gândirea unor predecesori ca Zygmunt Bauman, Jeffrey Herf, Goetz Aly, Daniel Goldhagen, John Weiss și Saul Friedländer, oferind o teorie parțial foarte convingătoare despre nazism ca revoluție mesianică. A fost, potrivit lui Bauer, una de o radicalitate fără egal, menită să anihileze cultura occidentală iudeo-greco-romană, a cărei rezistență, simbolizată de persistența anticului popor al evreilor, nu s-ar fi putut sfărâma decât prin exterminarea poporului constituind pilonul ei iudaic. Teoria lui Bauer e înrudită cu analiza lui Gunnar Heinson (Warum Auschwitz? Hitlers Plan und die Ratlosigkeit der Nachwelt) care analiza, în 1995, teoriile despre mobilurile genocidului nazist și scotea în evidență ideea evreiască centrală a valorii vieții umane.
Revoluția nazistă care n-a fost, în intențiile declarate ale celor care au declanșat-o, mai puțin salvaționistă decât cea creștină, n-a avut radicalitatea și amplitudinea celei din urmă. Revoluția creștină a schimbat, în siajul mesianismului evreiesc, fața lumii antice. A provocat ea o reacție istorică în lanț? E antisemitismul ultimilor 2000 de ani efectul paradoxal și târziu al spectaculoasei răsturnări religioase globale, efectuate de teologia paulinică? E nazimul un soi de reeditare la scară europeană și globală a revoluțiilor biblice, eșuate, ale lui Amalec și Core? E posibilă predicția marilor revoluții mesianice și antisemite care, din antichitatea biblică, însoțesc ca o boală provocată de un virus autoimun istoria civilizației iudeo-creștine și imperiile, zguduindu-le mai ales în faze lungi de criză, după îndelungi perioade de abundență, când împărățiile implicate sunt lipsite de granițe clare și asumate și au o vocație metafizică?
Epilog. De vorbă cu antisemitul rătăcitor
Acestea fiind spuse, mi-am luat cuțitul de vânătoare, arbaleta și luneta și-am plecat, așa înarmat, în căutarea căpcăunului. L-am găsit la masă, la Biedermann, fără faimosul șal arabo- palestinian zis kafiya, pe care și-l pusese pe umeri gazda sa. Spilcuit și civilizat, incendiatorul nu exhiba nici urmă de vestigiu canibalic. Savura fără jenă vodca pe care i-o oferise Biederman. Pe masă în fața lui, era un pașaport cu viză de Rusia lui Putin, cu al cărui patriarh Chiril avea să-mi spună ulterior Biedermann că era prieten la toartă.
L-am somat să-mi divulge secretele sale și, mai ales, taina longevității lui. Mi-a râs în nas. Mi-a explicat că, fiind el rătăcitor ca Ahasveros, n-are cum să fie amenințat, frica lui de moarte existând la fel de puțin ca în evreul rătăcitor. A reieșit că singura lui teamă sunt dezastrele, precum cele rezervate lui Amalec de Dumnezeu prin Saul. Sau catastrofele provocate cauzei lui de eroi gen Mordehai sau regina Ester, de americani și de israelieni în războaiele lor victorioase în contra dictatorilor și teroriștilor. Deși era clar că-l agasez la culme, mi-a admis că se mai și ascunde, ca să nu fie deranjat și să-și poată „concepe în liniște câte o nouă lovitură sub centură”. „Unde?”, l-am întrebat instantaneu. „Dar sincer”, am adăugat. Mi-a râs iar în nas. „Nu pot fi sincer – mi-a replicat – decât în fruntea masei atât de bine înarmate încât voi, ăștia, care nu uitați și nu iertați, să vă treziți covârșiți. Altfel nu-mi stă în fire decât falsul, subterfugiul, impostura, mistificarea și teoriile conspirației. Dar mint savant – a ținut el să precizeze, trufaș – când nu omor ca un Meister aus Deutschland”.
„În Omul Moise și religia monoteistă/ Moise și monoteismul, Freud te-a găsit pitit în mormanul de obtuzitate al anti-intelectualismului, al fricii de spiritualitate la care monoteismul etic al Decalogului i-a deschis omului acces, eliberându-l de servitutea idolatriei”, l-am apostrofat, fără milă, pe căpcăun, văzându-l brusc sub formă de schizofrenică stupoare, mare devoratoare de oameni. „Îl urăsc din rărunchi pe părintele psihanalizei. Autorul Civilizației și neajunsurile ei (Das Unbehagen in der Kultur) e primul care mi-a dibuit, la adevăratele lor dimensiuni și înainte de Holocaust, ceea ce vouă vi se pare a fi nimicnicia și josnicia”, mi-a retorcat el, strâmbându-se scârbit, la gândul analizei freudiene din Moise și monoteismul. „Mă bucur însă – a adăugat el, din nou vanitos – că i-am întors-o post mortem. L-am executat pe Freud prin intermediul discipolului său, Jan Assmann, și geniala întoarcere a ideii inversiunii normative împotriva evreilor, singurii care au știut să inverseze norme rele, păstrându-le pe cele bune, astfel încât să modeleze istoria spre binele omului, ca să ajungă la un moment să fie compatibilă cu venirea lui Mesia. Nu puțini intelectuali postmoderni au ținut să mă facă fericit, luând ideea lui Assmann ca să promoveze cu ea inversarea inversiunilor normative, iudeo-creștine, căci de fapt au fost mai multe, începând cu cea ratată de Core și cu cea reușită a apostolului Pavel, până la ale gnosticilor, milenariștilor, protestanților, ale revoluționarilor francezi, bolșevici și naziști. În toate m-am amestecat adânc. Și pentru ca lovitura care mi s-a aplicat după Holocaust, când am devenit persona non grata în elitele apusene, să fie pe deplin răzbunată, i-am convocat în apărarea mea și pe deconstructiviștii de felul evreului Derrida, să bată în cuie un relativism, care a absolutizat delicios degradarea morală, alunecarea în totalitarismul culturii anulării și al antisionismului progresist al complet debusolatei stângi”.
Ar mai fi perorat mult, ca să se mândrească, vai, cu performanțele lui ieșite din comun, dar l-am oprit, sec, fără să-mi ascund mânia. „Oi fi tu mare, dar din când în când te dovedești vulnerabil – am ripostat. Te-a făcut chiseliță Nathan Șaranski, definindu-ți cu regula celor 3 D disimularea antisionistă, când ți-a devoalat prezența în maniera în care te manifești în declarațiile oficiale ale unor politicieni sau comentatori care delegitimează Israelul, îl demonizează și îl măsoară cu dublă măsură. N-ai reușit să eviți să te autodemaști în afirmații umplând de ridicol eșichierul internațional în tentativa de a le răpi evreilor dreptul concedat tuturor celorlalți, de a se apăra. Am aflat între timp și ce te scoate din minți și ce-ți merge de minune. Te isterizează mai ales spectacolul unor evrei puternici, fiindcă succesul și forța lor ți se par inexplicabile altfel decât prin stupizenia demonizării lor. Dar ești în stare, când alții nu mai sunt atenți la porcăriile tale, să convingi prostimea că de vină pentru antisemitism n-ar fi antisemiții ca tine, ci, chipurile, victimele voastre, evreii, pe care-i calomniezi atribuindu-le ceea ce ești și vrei tu să faci: un legământ cu dracul gol.”
Am realizat că l-am dezechilibrat după mutra neagră, disprețul imprimat în colțul coborât al buzelor și căutătura încărcată de o nesfârșită ură pe care i-am plantat-o pe monstruosul dar din belșug machiatul și parfumatul chip. A replicat că da, l-a detestat pe Șaranski încă din epoca în care disidentul studia în Uniunea Sovietică interzisa limbă ebraică, iar el l-a sfătuit stăruitor, dar zadarnic, pe prea imbecilul predecesor al lui Putin, Leonid Brejnev, să se răzbune, astupându-i gura odată pentru totdeauna. „Dar dictatorul n-a vrut. Ba a cedat ca un cretin și protestelor americane, permițându-i lui și altora să emigreze în Israel. Pe de altă parte – a continuat el, după o scurtă meditație, bătându-se iar cu pumnii în piept – oricât de anti-intelectual aș fi, acțiunile unor vrăjmași redutabili, ca Freud, Șaranski și alții mă deșteaptă și mă obligă să fiu formidabil. Și să mă descurc. De pildă, smintindu-i pe unii să creadă, că Vechiul Testament ar fi cartea unui Dumnezeu «rău», «crud», violent și «răzbunător», deși conține porunca esențială a iubirii de aproape și nu, cum cred cei prostiți de mine, mai multă violență decât Noul Testament. Ori să-i determin să considere, ca Luther sau Mahomed, că religia pe care o predică nu poate avea succes fără antisemitism și că trebuie să-și burdușească scrierile cu ură și chemări la omor, ca să se răzbune pe «nerecunoscătorii» evrei, incapabili să le admită geniul profetic. Sau să-i conving pe contemporani să facă echivalențe morale inadmisibile, ca neghiobia identificării israelienilor cu naziștii și a comparării palestinienilor cu victimele lui Hitler. Astfel, idioții noștri util se vor simți superiori moral și curați ca lacrima, când, în realitate, perversiunea lor tocmai depășește orice fel de limite și se pregătește să atingă culmi nebănuite ale răului malign”.
O nouă pauză, de efect. Apoi căpcăunul a reluat. „Îți amintesc, pentru că te văd sceptic, că în secolul al XIX-lea ne-am revanșat extraordinar, după lovitura bonapartistă care ni s-a aplicat prin emanciparea evreilor francezi. Ne-am răzbunat prin antiliberalismul austriac și mai ales prin Karl Marx. Care, infam cum era, a reușit să se acrediteze mai durabil decât Șabetai Zvi ca pseudo-mesia și, împreună cu iacobinii, cu corifeii antisemiți gen Chamberlain, Marr, Richard Wagner și alții, iar apoi cu elevii bolșevici ai lui Marx, să promoveze falsa accepțiune a revoluției, în care mă ascund mai mereu eu, ca o binefacere invariabil «izbăvitoare» pentru omenire. Când, de fapt, e dimpotrivă. Inaugurează, de regulă, spre bucuria și fericirea mea, cele mai sângeroase și totale tiranii, de la Faraon, Amalec, Korah, Pavel, Marcion și Robespierre la Lenin, Hitler, Stalin și Ceaușescu încoace”.
Nu m-am putut abține. I-am răspuns cu obidă. „Vrei să spui că te escamotezi cu plăcere în sentimentalismul grotesc, în prostia și egalitarismul plebei, de care se prevalează revoluționarii ca să-și promoveze afacerea. Te pitești în pretențiile snoabe ale sferto-docților. Te dai la fund în lipsa de educație a mulțimii. Îți ascunzi minciuna și setea de sânge în lipsa ei de apetență pentru adevăr, gândire și informație politică, în pofta de Führer a fanaticilor masei, în nevoia de dreptate și de credință a celor pe care elita îi privează de ele, prin circ, pornografie și manipulare în rețelele sociale: ei toți, animalizați de tine, se vor șterge pe bot de dreptate, înlocuind-o cu credința zeloasă în tine. Îi vor urî cu atât mai mult pe evrei, cu cât însăși existența lor le va aminti de ierarhii, meritocrație și aristocrația spiritului, pe care o iubea atât de mult Jose Ortega y Gasset. Iar tu, rătăcitorule, o combați oriunde-o mai găsești, convingându-i pe oameni să renunțe la ele, să uite de eroii lor, să te dea uitării și pe tine, ca să cotizeze cu atât mai abitir la drog, «pop» și la balivernele «artei moderne» cu «influenceri», cu pisoare în muzee și maoiști nihiliști ca John Cage în prim planul sălilor de concert. Cel mai rău îmi face însă spectacolul travestiurilor tale când te împinge stăpânul tău să omori naivi prostiți, să stimulezi copii descreierați sau pacienți de ospiciu să se sinucidă, prefăcându-te că ești în stare să conferi vieții lor un sens. Când îi provoci pe niște lideri să facă în pantaloni în fața gloatei tale, să se înspăimânte, pentru că-i terorizezi și să cedeze nervos, când ar trebui de fapt să-ți dea palme, să-ți care picioare-n dos și să te ardă pe rug. Și mă îngrețoșezi când te deghizezi religios și exploatezi nevoia omului de Dumnezeu și credința lui în progres, ca să tai tronul divin în două și să faci din ura ta substitutul singurei credinței evreiești sau creștine valabile, cea bazată pe Decalog”.
„Te crezi mai bun, nenorocitule?” – mi-a răspuns el ca din pușcă, evocând cu fulgere în ochi replicile personajului Hitler dintr-o nuvelă de George Steiner. Îmbătrânitul Führer se conversează în piesă cu agenți israelieni fictivi care l-au detectat în jungla sud-americană. Le povestește Hitler, imaginat de Steiner, despre dialogul său cu un reprezentant al poporului exterminat de el. Zice: „«am fost desemnați să reprezentăm conștiința omenirii», mi-a spus evreul. I-am răspuns: «tu nu ești conștiința lumii, ovreiule, ci doar conștiința culpabilității ei. Te vom vomita ca să putem trăi și să avem pace. O soluție finală. Poate fi alta?»”
Văzând căutătura triumfătoare a căpcăunului, mi-am amintit de controversata nuvelă, care, fără să fie lipsită de o doză de tulburător adevăr, amestecat cu minciuna creării Israelului de către Hitler, le-a livrat cu asupra de măsură, antisemiților, muniție. Pledoaria finală a imaginatului Hitler e tare. Steiner îl lasă să se apere bine de acuzatori în procesul improvizat din junglă. Șeful nazist se crede, metafizic, tare. Nu caută disperat să confere un sens și slavă crimei strigătoare la cer a exterminării celor 6 milioane de oameni doar pentru vina de a se fi născut evrei, ci e sigur că faptele sale le-ar fi meritat pe ambele. În fond, din unghiul său, el n-a încercat decât să creeze o replică nemțească a poporului ales, cu tot cu doctrina rasei superioare. Apoi, monoteismul etic al unui Dumnezeu prea pur, mai pur decât orice alt zeu, i-ar înrobi, dixit Hitler, pe oameni, cerându-le prea mult, iar el ar fi încercat să pună capăt salvaționismului utopic. În fine, arătând cu degetul spre Stalin, care l-ar fi precedat cu genocidul, Hitler conchide: „poate că eu sunt Mesia, adevăratul Mesia, ale cărui fapte rău famate Dumnezeu le-a permis pentru a-i aduce acasă pe ai Săi. Cel de-al Treilea Reich a adus pe lume Israelul, acestea sunt ultimele mele cuvinte”.
Minciuna, mi-am zis, o fi având picioare scurte. Dar nu când e vorba de antisemitism. Atunci e fotomodel cu picioare din gât. Sionismul l-a precedat mult pe Hitler. Dar ce contează? Extrema stângă s-a unit în minciună cu cea legionară, nazistă, islamistă, putinistă și negaționistă. Antisemitism sintetic, ce mai! Rătăcitorul ca figură de proră a unei avangarde progresiste globale care afirmă că i-ar combate la sânge pe naziști, dar și-a asumat întreaga moștenire a denigratorului și blestematului profet genocidar al zvasticii.
N-am mai putut răbda. Fără să ridic ochii din pământ, de jenă față de specia umană, am îndreptat arbaleta spre rătăcitorul pseudo-Mesia. Când să apăs pe trăgaci am constatat că dispăruse. Luase liftul nu spre vreun sordid subsol din vreo sinistră favelă braziliană, ci în Tik Tok, spre a salva lumea, determinând-o să voteze comuniști, socialiști, fasciști sau orice colectiviști radicali, din specia fundamentalistă, ultranaționalistă, globalistă, ecologistă și islamistă.
M-am întors, dezabuzat, spre Biedermann. Mi-a zâmbit. Rânjea, dezvelindu-și colții însângerați.
Bibliografie
BAUER, Yehuda, Rethinking the Holocaust, Yale University Press, 2002.
BUBER, Martin, Ich und Du, Gütersloher Verlagshaus, Germania, 1999.
CULIANU, Ioan Petru, Gnozele dualiste ale Occidentului, Polirom, Iași, 2002.
DÖPFNER, Mathias, The Things I Never Thought Possible Until October 7, The Free Press.
FELDMAN, Noah, „The New Antisemitism”, Revista Time, 27.02.2024
FRISCH, Max, Biedermann și incendiatorii.
GOLDHAGEN, Daniel Jonah, Hitler’s Willing Executioners: Ordinary Germans and the Holocaust, 1997.
HERZL, Theodor, Der Judenstaat. Versuch einer Modernen Lösung der Iudengrage, M. Breitenstein’s Verlags-Buchhandlung, Leipzig und Wien, 1896.
IANCU, Petre M., „Despre amenințările anului nou”, în Deutsche Welle, Germania, 31.12.2019.
JOHANAN, Karma Ben, conferința cu titlul Christian Ambivalence and the Current Antisemitism Debate, 15.02.2024, Goethe Universität, Frankfurt.
LEVINAS, Emanuel, Autrement qu’être ou au-delà de l’essence, Martinus Nijhoff, La Haye, 1974.
MARR, Wilhelm, Der Sieg des Judenthums über das Germanenthum – Vom nichtconfessionellen Standpunkt aus betrachtet, 1879.
ROZENZWEIG, Franz, Stern der Erlösung, Bibliotek Suhrkamp, 1988.
SIMMEL, Ernst, Antisemitismus, Editura Fischer, 2002.
WEININGER, Otto, Geschlecht und Charakter, Auflage, 1925.
WISTRICH, Robert, Hitler’s Apocalypse: Jews and the Nazi Legacy, Weidfeld&Nicholson, Londra, 1985.
[1] Max Frisch, Biedermann și incendiatorii.
[2] Noah Feldman, “The New Antisemitism”, Revista Time, 27.02.2024
[3] Ioan Petru Culianu, Gnozele dualiste ale Occidentului, Polirom, Iași, 2002.
[4] Wilhelm Marr, Der Sieg des Judenthums über das Germanenthum – Vom nichtconfessionellen Standpunkt aus betrachtet, 1879.
[5] Ernst Simmel, Antisemitismus, Editura Fischer, 2002.
[6] Otto Weininger, Geschlecht und Charakter, Auflage, 1925 (o carte influentă, de un antisemitism absolut abject).
[7] Theodor Herzl, Der Judenstaat. Versuch einer Modernen Lösung der Iudengrage, M. Breitenstein’s Verlags-Buchhandlung, Leipzig und Wien, 1896.
[8] Daniel Jonah Goldhagen, Hitler’s Willing Executioners: Ordinary Germans and the Holocaust, 1997.
[9] Sute de euro se reclamă pe Google pentru achiziționarea unui exemplar. Alte sute, pentru un volum despre Adolf Hitler de Mihai Antonescu.
[10] Vezi eseurile lui și chipul (frumos) al celuilalt, în Emanuel Levinas, Autrement qu’être ou au-delà de l’essence, Martinus Nijhoff, La Haye, 1974.
[11] Martin Buber, Ich und Du, Gütersloher Verlagshaus, Germania, 1999.
[12] Franz Rosenzweig, Stern der Erlösung, Bibliotek Suhrkamp, 1988.
[13] Karma Ben Johanan, conferința cu titlul Christian Ambivalence and the Current Antisemitism Debate, 15.02.2024, Goethe Universität, Frankfurt.
[14] Robert Wistrich, Hitler’s Apocalypse: Jews and the Nazi Legacy, Weidfeld&Nicholson, Londra, 1985.
[15] Petre M. Iancu, „Despre amenințările anului nou”, în Deutsche Welle, Germania, 31.12.2019.
[16] Mathias Döpfner, “The Things I Never Thought Possible Until October 7”, The Free Press
[17] Yehuda Bauer, Rethinking the Holocaust, Yale University Press, 2002.