Anul 2024 – amurgul elitei politice de secol XX

 [The year 2024 – the twilight of the 20th century political elite]

Marius VĂCĂRELU

Abstract: The year 2024 was unique from multiple perspectives, which necessitates drawing conclusions as well as lessons for the future. The impressive number of countries and people involved in national, local, or even quasi-continental electoral processes underpins surprising results that foreshadow substantial changes in the way governance, and especially politics, are conducted. Thus, it is essential to examine what remains of traditional political practices, what can be created in the near future, and where we should aim to go, because today in truly democratic countries, a single round of voting can fundamentally alter a shaky structure built on false or corrupt foundations. The time and leaders of these years will provide us with new ideas for analysis, and in this text I have attempted to highlight the real causes of changes in political competition traditional participation typologies, without making predictions about what leaders we will have after the years 2030 – 2035. The tumult of the past year seems to herald not only calm and good governance, and it is the duty of academics to provide a clear picture of the present to all those affected by political action, with the hope that in the future good governance will extend to all countries of the world.

Keywords: Elections, Political Leaders, Good Governance, Fundamental Changes, Effective Results, Assumption of Responsibility.

Introducere

Anul 2024 a fost așteptat în multe țări cu teamă, în altele cu speranță, interesele avute în vedere relativ la întregul său context politico-economic suscitând numeroase interogații fără răspuns. Dacă teama și speranța a fost atributul țărilor ce au cunoscut diferite tipuri de alegeri – de regulă prezidențiale și/sau parlamentare – nimeni nu a fost însă scutit de obligația unor calcule impuse de interesele forțelor geopolitice globale sau regionale, iar începutul anului 2025 a adăugat și mai multe elemente într-o ecuație tot mai dificil de rezolvat de liderii politici contemporani. Efectele acestui complex de sentimente și acțiuni pragmatice ne vor urmări cel puțin un deceniu, dacă nu chiar mai mult, prin raportare la anumite viziuni ca se dezvoltă în anumite capitale de pe mai multe continente, obligând toate țările lumii la verificarea pragmatică a potențialului lor de adaptare și corectare a schimbărilor geopolitice ce vor veni.

Un interes la fel de mare este manifestat de către elitele intelectuale ale fiecărei țări, care caută mai mult ca oricând să înțeleagă întregul context al transformărilor societăților în care trăim, pentru că lor le revine obligația de a realiza acele înțelepte sinteze ale prezentului și trecutului. În baza analizelor pe care elitele intelectuale le vor realiza cetățenii ce le vor citi – indiferent de rolul lor în jocul politic și/sau public – vor putea gândi strategii și planuri capabile să schimbe o lume, o țară, o familie – din nefericire, nu întotdeauna în mai bine. Aceleași fapte sau idei pot sta la baza unor acțiuni deloc identice, în raport de interesele și evoluțiile morale ale celor ce le observă, iar de aici, o lipsă de predictibilitate a omului, a actului de guvernare – într-un cuvânt, a vieții tuturor.

Statele care au fost active electoral în anul 2024 au fost peste 60, au implicat mai mult de jumătate din populația planetei și mai mult de jumǎtate din PIB, astfel încât putem spune că ne-am aflat într-un an cum n-a fost altul, și cum rar va mai putea să fie. Pe lângă aceasta, consecințe politice ale unor decizii ale anului 2024 produc efecte electorale în prima jumǎtate a anului 2025, astfel încât Germania va fi avut alegeri în luna februarie a acestui an. De aceea, vom enumera exemplificativ câteva din statele cu relevanță geopolitică regională sau globală care au avut alegeri la nivel național în anul 2024 – pentru că a adǎuga și alegerile locale înseamnă a ajunge la aproape 70% din economia globală – fără a mai menționa și tipul acestora: Africa de Sud, Algeria, Austria, Bangladeș, Belgia, Bulgaria, Croația, Coreea de Sud, India, Indonezia, Iran, Japonia, Mexic, Panama, Pakistan, Rusia, Franța, Georgia, Marea Britanie, Taiwan, Tunisia, Uruguay, SUA. Evident, pe lângă acestea mai adăugăm alegerile pentru Parlamentul European, precum și alegerile din țara noastră.

Ca trăsătură fundamentală vom nota că acest an electoral a fost primul după ce pandemia Covid-19 s-a terminat (ea fiind adusă quasi-complet sub control doar în primăvara anului 2023), ceea ce a permis manifestarea furiei populare față de calitatea actului guvernamental din perioada 2020 – 2023, iar acest lucru a însemnat că în general partidele aflate la putere au simțit puternic votul de protest, după cum datele unui studiu-analiză post electorală a Pew Research o relevă^[1].

Foarte important se va dovedi însă și un alt fapt, anume acela al plasării alegerilor prezidențiale din SUA la finalul anului, când majoritatea țărilor lumii își desemnaseră deja noii lideri. Faptul că în țara noastră aceste alegeri au fost stabilite – ilegal, pentru Reprezentanța Națională – după ciclul electoral american a avut un efect de penalizare conceptuală a partidelor vechi, ceea ce planificatorii partidelor din coaliția guvernamentală a verii anului 2024 nu au avut în minte.

Rămâne astfel alegerilor din anii 2025 și 2026 să preia o parte a semnificației ideatice a alegerilor din SUA, dar în proporții diferite și în favoarea actorilor politici iscusiți. În bună măsură, în jurul anilor 2030 vom spune despre liderii politici că vor fi în funcții importante „dinaintea celui de-al dilea mandat al președintelui Trump”, dar aceștia vor fi puțini; ceilalți vor fi cei ajunși la putere – guvernamentală sau în partidele de opoziție – și ca efect al ideilor și acțiunilor geopolitice sau economice promovate de către liderul de la Washington^[2]. Puterea economică a SUA – de peste 30 de trilioane dolari, și care este cu peste 10 trilioane dolari mai mare decât a Chinei, a doua țară în acest clasament^[3] – va aduce mari complicații guvernelor altor țări, deoarece din marea putere atlantică a pornit un val uriaș, care transformă structuri sociale, economice și mentale, anume inteligența artificială (AI)^[4]. Promovarea pe care companiile americane o fac produselor ce integrează această tehnologie electronică afectează deja competitivitatea multor țări, iar dacă președintele Trump va accentua rolul său în politica internațională vor exista efecte de schimbare politico-economică structurală în toate țările lumii – implicit, vor trebui „creați” noi lideri politici. Declarațiile de la mijlocul lunii februarie 2025 vor avea ca efect accentuarea ideii de schimbare a liderilor politici, pentru că se schimbă modul de operare în politica internațională, și pentru asta e nevoie de oameni care să gândească diferit de cei care până azi doar repetau mantre privind solidaritatea internațională.

Chiar dacă în SUA au avut loc schimbări de substanță la nivelul ideilor ce animă cercul larg guvernamental, ele au apărut surprinzătoare foarte multor specialiști ai politicii, care au părut dintr-o dată ori prea partizani față de o idee sau alta, ori prea naivi, sau de-a dreptul incompetenți. În același timp, schimbări majore au loc nu doar într-o țară – evident, din cele în care legalitatea și democrația au o existență reală – ci pe toate continentele.

Mai concret, lideri și partide care păreau eterni, sau cel puțin puternic fixați de „sfântul scaun” – cum spunea Toma Caragiu într-un monolog dedicat lui Mefisto^[5] – încep să fie eliminați, sau să își vadă puterea redusă, ceea ce îi obligă fie la negocieri dificile, care au ca obiect împărțirea de portofolii guvernamentale, fie chiar la părăsirea vieții publice. Astfel, Partidul Liberal-Democrat din Japonia nu mai domină acum scena politică în modul în care a făcut-o timp de zeci de ani, începând cu anul 1955^[6]; gaulismul francez nu mai este forța politică principală a Franței^[7]; în Africa de Sud partidul care a condus autoritar din anul 1994 s-a văzut restrâns în forța sa politică în acest an electoral unic^[8] etc. Dar acest fenomen nu se manifestă doar din anul 2024, el începând de fapt să apară în deceniul anterior, și în acest sens putem exemplifica cu un exemplu celebru, din Mexic – țara unde Partidul Revoluționar Instituțional a condus țara neîntrerupt între anii 1929 și 2000 (71 de ani), iar ulterior între 2012 și 2018 – după care va ajunge în opoziție^[9], cu  performanțe electorale în continuă scădere. Evident, criza partidelor s-a manifestat și în Europa, după terminarea crizei economice globale a anilor 2008 – 2012, astfel încât procentele alegerilor din primul deceniu al acestui mileniu vor deveni un vis pentru majoritatea liderilor politici, obligați să negocieze îndelung pentru fiecare vot din parlamente.

Practic, esența crizei mediului politic poate fi descrisă sub următoarea formulă: nici un partid nu va mai obține 50% în alegeri (aici nu aducem în discuție țările cu sistem bi-partinic), și de fapt acest procent maxim nu va depăși 30% sau 35%. Formula mai are o a doua parte, care se exprimă astfel: de câte ori un partid se apropie de nivelul a 40%, celealte partide caută să se coalizeze, pentru a împiedica pe cât posibil o coaliție guvernamentală în care unul dintre parteneri este prea puternic pentru ceilalți membri ai alianței. Calculul nefăcut public – dar foarte bine înțeles de către liderii partidelor mai mici – din această a doua parte a formulei este următorul: partidul cel mai puternic va culege mai mult din imaginea pozitivă a guvernării, pe când votanții partidelor mai mici își vor retrage sprijinul, deoarece ei au ales un partid mai mic tocmai pentru a se opune tuturor partidelor considerate a fi dominante la nivel național.

Evident, există un cost al alianțelor și pentru partidele mari, care își diminuează în timp numărul de votanți – atât în baza unei „uzuri normale” a rutinelor și chipurilor prea des întânite în mass-media, cât și în temeiul apariției altor formațiuni politice mai vivace – dar ele „au de unde pierde” voturi. Astfel, o alianță electorală neapreciată de votanți pentru un partid de 5% – 10% poate însemna la noile alegeri ieșirea din Parlament și pierderea unei bune părți a vizibilității, pe când pentru un partid de 30% – 40% scăderea nu va fi imposibil de recuperat în următoarele cicluri electorale, și cu siguranță nu va însemna eliminarea din Reprezentanța Națională la primele alegeri după realizarea unei alianțe neinspirate.

Deci, afirmațiile din ultimii ani care relevă că epoca partidelor mari a ajuns la final are un temei în rezultatele electorale ale ultimului deceniu, iar asta înseamnă că regula va fi a partidelor ce vor avea preponderent procente cuprinse între 10% și 30% pentru a conta ca „soliști în orchestra coalițiilor”. Implicit, va crește forța partidelor aflate la un nivel de 5% – 10%, precum și gradul de toleranță a votanților acestora, care vor trebui să accepte că partidul lor a trebuit să intre la guvernare, pentru a avea funcționabilitate în parlamente și administrație.  Totuși, o coaliție cu patru sau mai multe partide poate ajunge mai repede la blocaje parlamentare și crize guvernamentale de durată, ceea ce duce la mai multe alegeri într-un interval de timp dat, iar în acest sens cazul Bulgariei – stat cu șapte alegeri parlamentare în doar trei ani, și unde la ultimele dintre acestea au intrat în Reprezentanța Națională opt partide, din care doar unul a depășit 14% – este mai mult decât relevant.

3. Această schimbare a arealului politic este considerată drept „fragmentare” și nu este foarte apreciată în analizele superficiale dedicate vieții publice. Cu toate acestea, o analiză rezonabilă, în raport de timpuri și tehnologii relevă că un „peisaj partinic aglomerat” trebuie să fie regula vieții politice naționale a oricări țări, cu excepția celor cu suprafețe imense – cum sunt SUA, Federația Rusă, China, care nu pot avea mai mult de două partide funcționale, prin prisma cheltuielilor imense ale campaniilor electorale.

Fără a analiza contexte politice istorice specifice celor trei țări sus-menționate, trebuie imaginat ce ar însemna bugetul de cheltuieli și venituri pentru un partid cu aderență electorală redusă, de mai puțin de 10% sau 20%. Cele trei țări sunt fiecare cu o suprafață de peste 9 mil. km.p., și o campanie politică la nivel național – dar și viața politică dintre alegerile efective – presupune costuri imense de deplasare, de reclamă, de plată a administrării partidului, ceea ce este imposibil de realizat când baza de votanți nu este una substanțială. Practic, cheltuielile de deplasare anihilează din primul minut orice propunere de constituire de partid bazat pe ideologii sofisticate, iar din acest motiv nu pot exista mai mult de două formațiuni politice funcționale, ceea ce face ca societatea să se împartă în doar două mari grupuri, care pot ajunge în situații dificile în relații antagonice, iar în acest sens să notăm că istoria fiecărei țări sus-menționate a cunoscut cel puțin un război civil.

Majoritatea țărilor lumii au însă suprafețe mult mai mici, iar densitatea populației este mai mare, ceea ce ușurează capacitatea de agregare politică în mai multe formațiuni, ceea ce înseamnă și că schimbarea elitelor guvernamentale se poate face mai rapid. Tehnologiile contemporane favorizează – ori mai degrabă ajută acestui deziderat al schimbării elitelor, dar ele nu sunt decisive, procesul general fiind unul mai lent, început cu peste două secole în urmă, și care abia acum devine inevitabil în majoritatea țărilor lumii, ceea ce forțează și o reacție  opusă, anume creșterea tendințelor autoritate ale liderilor politici.

Faptul că în ultimii ani starea legalității și democrației a scăzut la nivel global, cu o creștere a numărului de țări care au dezvoltat viziuni autoritarite^[10] nu este deci întâmplător, ci este o reacție normală de apărare a partidelor care sunt dominate de incompetenți și corupți, și care profită de posibilitățile tehnologice contemporane. Trei autori contemporani, de curând medaliați ai Premiului Nobel – Daren Acemoglu, Simon Johnson și James A. Robinson^[11], dar fără a fi singurii – au relevat în lucrările lor că legalitatea și democrația sunt excepții în istoria umanității, iar liderii politici au căutat de regulă să își asigure dominația în propriile țări sau formațiuni politice pentru mult timp, nu o dată căutând să formeze adevărate dinastii, care au fost înlăturate greu, inclusiv prin războaie civile (China fiind aici un exemplu standard) sau chiar internaționale (aici cel mai cunoscut conflict post-dinastic este cel care avea ca premiu tronul Spaniei, care a început în anul 1701 și s-a terminat doar în anul 1714, implicând Franța, Imperiul Habsburgic, Marea Britanie, Olanda, Portugalia, Prusia și alte câteva state germane).

Astfel, trebuie admis că trăim astăzi într-o lume care nu a mai fost întâlnită în istorie, cel puțin la nivelul protecției juridice a drepturilor cetățenilor, iar acest lucru este greu de acceptat în multe cabinete ale liderilor politici, care știu că tocmai protecția pe care sistemele de drept funcționale o oferă omului obișnuit o oferă împiedică o dominare autoritară și de lungă durată asupra statelor și comunităților. Legalitatea este cheia democrației, și în orice constituție ordinea menționării celor două concepte este aceea a supremației dreptului, care este urmat de democratizarea națiunii. În absența legalității, democrația este golită de conținut, iar reprezentarea cetățenilor este iluzorie, pentru că aceștia vor avea de înfruntat imunitatea în fața legii pe care o au politicienii, precum și întregul aparat administrativ care răspunde în fața lor.

Deloc întâmplător, cu cât controlul politic asupra instituțiilor ce se pronunță asupra constituționalității sau legalității actelor juridice este mai mare, cu atât mai mult vor fi pronunțate decizii de speță ce vor sublinia tocmai imunitatea mediului politic în fața legilor.

Spre exemplu, în timpul dictaturilor comuniste statutul partidului-unic prevedea în mod expres că membrii săi – de fapt, doar activiștii – nu puteau fi trimiși în judecată penală decât cu aprobarea partidului comunist, ceea ce excludea mediul politic de la orice control al organelor judiciare, indiferent de poziția pe care o avea cineva în ierarhia partidului comunist. Această imunizare era deci și un privilegiu conferit prin lege, iar în unele interpretări logice ale actelor normative post-1989 se subliniază remanența acestor două concepte (imunitatea penală și privilegierea omului politic prin efectul legii), și chiar dorința de a fi reintroduse în legislație, în diferite forme.

4. 4. Orice analiză reală a istoriei lumii relevă deci persistența unui fenomen, anume acela al puterii politice a aristocrației, care se exprima de regulă prin trei caracteristici: imunitatea penală extinsă (răspundereau juridic aproape întotdeauna exclusiv în fața conducătorul statului); scutirea de impozite (ceea ce permitea acumularea de bunuri, însă disproporționat față de restul locuitorilor țării) și numirea în diferite funcții de importanță națională sau regională pentru perioade mari de timp, de multe ori chiar pe viață – aceasta, de regulă în ceea ce privește funcțiile politico-administrative de la nivel local/regional.

În temeiul primelor două caracteristici nu se regăsesc aspecte pozitive, dar îndeplinirea timp de mulți ani a anumitor funcții politico-administrative putea avea un anumit beneficiu, anume rutinizarea practicilor și cunoașterea la nivel profund a multor mecanisme specifice acestor funcții – de regulă având ca prim scop apărarea teritoriului și menținerea ordinii publice, iar în acest sens se includeau și atribuții juridicționale. De aici, o educare a tinerilor din familiile acestor aristocrați în scopul continuării exercitării acelorași funcții, ceea ce făcea ca un grup de persoane – aristocratul și personalul palatului său – să dezvolte în timp un procent substanțial de cunoaștere a practicilor și normelor legale ale timpului. Această modalitate de îndeplinire a funcției publice avea însă la bază și altceva: anume un grad redus de educare a populației, lipsa de cunoștințe în materia scrierii făcând practic inutile orice pretenții de intrare în serviciul public (așa cum îl înțelegem azi).

Creșterea complexității vieții economice, începând cu secolul XVII, aduce cu sine primele modificări ale raporturilor de putere în interiorul statelor. Astfel, crește numărul știitorilor de carte, iar aristocrații încep să își vadă contestate monopolurile locale de către acești noi absolvenți de universități sau licee, ceea ce va oferi conducătorilor statelor un mijloc suplimentar de control al nobilimii, care acum se vedea concurată în diferitele sale atribuții ce au fost multă vreme sub monopolul lor. Dezvoltarea tehnologică din secolele XVIII și XIX vor aduce cu sine atât lărgirea cercului celor ce devin capabili să intre în serviciul civil, precum și apariția constituțiilor în Europa (secolul XIX cunoaște o mișcare transnațională pentru adoptarea de constituții, iar singurul loc unde acest tip de lege nu apare fiind Imperiul Țarist), ceea ce limitează în diferite procente puterea monarhilor, precum și pe aceea a aristocraților.

Creșterea complexității armamentului din a doua jumătate a secolului XIX ridică dintr-o dată două probleme stringente: instrucția generală a bărbaților, care trebuie să fie capabili să mânuiască noile echipamente militare, precum și apariția armatelor de masă – implicit lărgirea corpului de comandă, din care se vor recruta ulterior trecerii în rezervă inclusiv noi lideri politici, de regulă la nivel local. Procesul era însă rezervat și ofițerilor superiori, dar la un procent mai scăzut, preferându-se pentru aceștia funcții la nivel național. Evident, se observă aici reproducerea modelului armatei Romei, care este încă și astăzi o sursă reală de organizare a bunei guvernări. În acest mod, puterea aristocrației de mai multe generații se estompează și mai mult, iar pe calea militară sau civilă se pot obține funcții importante în administrația publică, ceea ce pune dintr-o dată o altă problemă, anume aceea a duratei mandatelor în funcțiile de conducere.

Creșterea numărului de știutori de carte – implicit de persoane capabile să intre în serviciul public – a mai adus cu sine o „inovație” de negândit sau neacceptat timp de secole: rotația oamenilor în funcțiile de conducere, implicit fixarea unei durate a unui mandat. Limitarea în ani a puterii – de regulă pentru patru sau cinci, iar pentru anumite instituții publice șapte sau nouă ani – schimbă dintr-o dată relația din interiorul societății, pentru că transformă exercitarea funcțiilor politice și administrative în criterii de apreciere a leadership-ului național, iar de data aceasta durata fixă și nu foarte îndelungată crește dorința de schimbare a ierarhiilor, care se va face prin vot sau prin revolte. Față de mandatele pe viață pe care aristocrații le exercitau, aceasta este o schimbare profundă, care naște în interiorul fiecărui stat competiția între mai mulți oameni decât erau disponibile funcții de conducere, ceea ce crește numărul de partide, existând astfel mai multe alternative în cadrul alegerilor.

Fenomenul va fi augmentat de creșterea gradului de educare a populației, care este din ce în ce mai ridicat, pe baza capacităților sporite de acces la informație științifică, tehnică, politică, de divertisment etc. Apariția radioului, dar mai ales televiziunii – și în mod special a celei în culori – aduce în fiecare casă o confruntare directă între realitățile fiecărei țări și cele ale statelor puternice, care se constituie în modele globale sau regionale. Cinematografia, vestimentația, autoturismele, modul de petrecere a timpului liber – totul este înțeles ca efect al unor politici și strategii de dezvoltare adoptate de mediul politic, în baza unor mandate încredințate prin alegeri (pentru că aici dictaturile nu intră în discuție). Evident, întregul proces descris în acest paragraf a fost unul lent, a durat mai bine de jumătate de secol XX^[12], iar această competiție comparativă între produsele modelelor de guvernare nu a exclus evenimente majore și de altă natură, cum ar fi războaiele, aselenizarea, confruntările la ONU etc.

În oricare situație politico-economică, necesitatea înfrângerii ideologiei comuniste a fost înțeleasă corect de cetățeni, ca fiind un scop național și suprem. Ca efect al eliminării acestei idei din mai multe țări cu relevanță geopolitică regională, s-a consolidat ideea mandatelor limitate în timp de succesul în alegeri, ca fiind cea mai bună formulă de a încuraja competiția spre o mai bună guvernare. Partidele comuniste au acționat de la început într-o formulă a mandatelor nelimitate în timp, iar singura formă de modificare a duratei de exercitare a acestora era consecința a luptelor interne de partid, ceea ce i-a convins pe cei ce au trăit sub acest regim că puterea trebuie limitată atât printr-un complex de norme legale ce fixează atribuțiile, cât și prin durata și numărul mandatelor în funcții de conducere.

După anul 1989, dispărând confruntarea dintre sisteme, a început să se manifeste cu mai multă forța comparația dintre modelele de bună guvernare, pentru că la televiziune se vor adăuga Internetul și tehnologiile dispozitivelor mobile, care vor crește gradul de informare asupra realităților din orice punct al globului, și care pot fi imediat confruntate de orice om cu mediul în care locuiește și lucrează. Practic, după anul 2010 putem spune că există o globalizare efectivă a tuturor ideilor și praticilor de guvernare, în care orice bun exemplu poate fi cunoscut la nivelul unui continent sau a întregii planete, iar explicațiile strict de natură ideologică – atît de prezente până în în anul 1989 – nu mai sunt acceptabile. În ultimele decenii lucrurile au devenit clare pentru orice cetățean cu instrucție rezonabilă, și orice preumblare pe Google Street View arată imediat diferențe între orașe, sate și țări, oferind implicit o notă între 1 și 10 a calității actului de guvernare din ultimul secol. Este suficient să vedem nivelul de dezvoltare al Coreei de Sud și Israelului – state care nu existau la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial – prin comparație cu al altor state care există de sute de ani, și putem ajunge la o concluzie privind buna guvernare.

Astfel, locuitorii țărilor cu nivel de dezvoltare scăzut au posibilitatea să își compare propria guvernare cu toate tipologiile de state existente azi: foste imperii; state care nu au mai mult de câteva zeci de ani de existență; state care și-au modificat substațial frontierele în secolul XX etc., ajungând singuri la diferite concluzii, pe care apoi le aplică într-o grilă de evaluare a politicienilor naționali și locali.

5. 5. După cum precizam mai sus, creșterea gradului de instruire a populației crește și diversificarea ofertei electorale, iar acest lucru a fost potențat de uriașul progres al mijloacelor de comunicare. Totuși, nu aici rezidă faptul că majoritatea elitelor politice de astăzi sunt foarte vulnerabile, că fragmentarea „arenei politice” este în creștere, și că starea generală de nemulțumire din fiecare țară poate duce la o adevătă „măcinare a carierelor politice”, coroborată cu diferite acțiuni de zdruncinare a sistemului politic.

Adevărata problemă a sistemelor politice contemporane rezidă, pe de o parte, în comparația inter-țări a performanțelor economice și administrative, iar pe altă parte din manifestarea în ultimele decenii a unei evitări a abordării problemelor reale, structurale ale societăților. Dacă asupra comparațiilor între gradul de dezvoltare a fiecărei țări nu există dubii, aspectul evitării abordării problemelor profunde ale societăților este analizat mai puțin de specialiști, dar asta nu înseamnă că societatea nu îl identifică cu precizie. Acesta este motivul real pentru care omul obișnuit pretinde soluții reale, care să aducă îmbunătățiri substanțiale activității instituțiilor publice și private dintr-o țară – pentru că anii de instrucție școlară îi arată exemple în care nerezolvarea la timp a unor probleme importante duce mai întâi la cronicizarea lor, iar ulterior la prăbușiri economice și/sau sociale de lungă durată, care se corectează cu mare greutate – atunci când mai pot fi soluționate.

Concret, timp de mii de ani aristocrații răspundeau în fața suverarnilor pentru îndeplinirea sarcinilor considerate de aceștia ca fiind esențiale, indiferent de nivelul lor, având în permanență o amenințare directă asupra lor și asupra familiilor lor: confiscarea averilor, cu eventuala alungare din țară, sau – mai brutal – arestarea și executarea acestora. Pentru a avea clară în minte această relație supraordonată nu are rost decât să citim ultimul capitol al celor „O mie și una de nopți”, în care se povestește o eveniment istoric foarte real, anume acela prin care califul din Bagdad Harun-al-Rașid execută toată familia marelui vizir, acuzația fiind de complot în vederea preluării puterii. Exemplele sunt însă numeroase în toată istoria lumii, inspirând proverbul „dacă stai prea aproape de foc, vei fi primul care arde”.

În același timp, exista practic o simplificare a sarcinilor, pentru că masa de cetățeni era exclusă complet de la jocul politic, inclusiv în temeiul a lipsei de educație a acestora – care până la apariția tiparului a fost o realitate cvasi-universală. Rutinele pe care în timp le dezvoltau aristocrații erau și ele importante, oferind variante de soluționare a problemelor curente verificate prin experiența personală a nobililor, ceea ce contribuia la educarea administrativă a acestora, alături de personalul care îi ajuta – mai bine spus, slujea/servea – în mod direct.

În plus, numirile pe viață pe care de regulă aristocrații le aveau obligau practic la rezolvarea într-o formă sau alta a problemelor reale, pentru că mai devreme sau mai târziu tot acelorași persoane le revenea sarcina de a soluționa diferitele situații cu grad major de dificultate, dar cerute de un rege diferit, care putea fi mai puțin tolerant cu neîndeplinirea unor ordine. Inclusiv structura generală a atribuțiilor – aristocrații cumulând de regulă atât funcții administrative, cât și juridisdicționale – nu oferea alternative, mai ales că rivalii politici așteptau să informeze suveranii despre eșecul celor numiți deja în funcții de conducere. Aceasta, pentru că o demitere a unui aristocrat dintr-o funcție importantă afecta întreaga sa familie, iar părți ale proprietăților acestuia puteau reveni ulterior noilor numiți în aceleași funcții – evident, după ce suveranul confisca toată averea celui căzut în dizgrație. Fidelizarea nobililor prin oferirea de domenii s-a practicat întotdeauna – azi se folosc numirile în funcții bănoase în diferite ministere sau instituții publice – iar consecințele nerespectării voinței monarhilor erau prea mari pentru a nu „invita” la supunere completă, indiferent cât de importantă era familia respectivă. Se uită că de cele mai multe ori în Europa deși au existat familii de aristocrați care au provocat regalitatea în competiții politice interne de durată și mare amploare, în final aproape întotdeauna centrul a câștigat, astfel încât centralizarea politico-administrativă a fost o realitate pentru sute de ani în aproape toate țările continentului.

Dezvoltarea sistemelor de educație a crescut gradul de instruire al persoanelor, dar a avut ca efect suprem dezvoltarea conceptului de serviciu civil, care s-a exprimat printr-o creștere a instituțiilor publice, precum și a numărului de funcționari publici. În baza acestei creșteri a gradului de instruire, cetățenii deveneau mai conștienți de problemele generale ale societății, iar ei aveau de data aceasta știința formulării acelor întrebări care atrăgeau răspunderea liderilor politico-administrativi. Ca efect direct al acestei noi forțe civice, vom nota scurtarea duratei mandatelor de conducere în instituțiile publice, precum și limitarea numărului de mandate pe care o persoană anume putea să le îndeplinească în funcțiile politico-administrative de vârf. Pe lângă această schimbare majoră a raporturilor de putere din societate, se va dezvolta o altă consecință a creșterii gradului de instrucție, anume aceea a posibilității de a lucra zeci de ani în serviciul public, remunerat, primind ulterior o pensie. De aici, dezvoltarea logică: un om putea fi sărac, dar dacă intra în serviciul civil și ajungea să se remarce, putea în timp să dezvolte și o carieră politică, care putea aduce pentru sine și cei apropiați beneficii pecuniare importante, în raport de gradul general de corupție al societății.

Tocmai această scurtare a mandatelor și posibilitatea ca mai multe partide să ajungă la guvernare într-un interval de timp scurt a creat situația de astăzi, anume evitarea răspunderii și asumării rezolvării problemelor societății. Evident, nu pledăm sub nici o formă pentru mandate de mai mult de patru ani și exercitate de mai mult de două ori, cum nu suntem de acord ca un singur partid să monopolizeze puterea altfel decât prin alegeri oneste și cât mai puțin fraudate, care în final vor institui dictaturi. Realitatea este că mai avantajos ar fi mandate unice în funcții de conducere, niciodată mai mult de cinci ani, și cu interdicția ca un membru al familiei sau o rudă apropiată – până la gradul IV inclusiv – să exercite vreo funcție de conducere în aceeași instuție cel puțin 10 ani după ce și l-a încheiat primul membru al familiei. Aceasta, pentru că oamenii au învațat prin instrucție – dar și istorii de familie sau a regiunilor lor – că o relație directă între îndeplinirea unei funcții de conducere într-o instituție și creșterea averii familiei extinse a șefului/directorului/președintelui/managerului/conducătorului are la bază deturnarea de fonduri de la un scop util binelui public, către buzunarele acestor persoane strict determinate. Și de aici, corolarul, anume acela al apariției campaniilor electorale de tip justițiar, care în câteva luni sau ani pot modifica nu doar raporturi politice în parlament, ci chiar regimuri politice. După cum diferite exemple din Europa sau de pe alte continente o arată, mesianismul nu este întotdeauna greu de creat, iar rezultatele care apar în urma unor astfel de „lideri trimiși de divinitate” nu sunt întotdeauna de creștere a calității vieții și coeziunii unei națiuni.

6. 6. În consecință, problema pe care oamenii obișnuiți o văd în permanență în procesul de alegere și demitere prin vot a liderilor politici este ușor de rezumat: liderii trebuie să fie competenți, să aducă o îmbunătățire vizibilă (substanțială) a calității vieții individului și a serviciilor publice, dar fără a se îmbogăți, fără a duce o viață de lux ostentativă.

Modelul este simplu: a fi în serviciu public înseamnă a te dedica cu adevărat muncii, având rezultate bune, și a nu aștepta alteva decât salariul (remunerația specifică funcției). Pe fond, în manualele de istorie apare exemplul lui Lucius Quinctius Cincinnatus (519 î.Chr. – 430 î.Chr.). În anul 458 î.Hr. Senatul Romei l-a numit dictator pe fostul consul, înzestrându-l cu puteri absolute, pentru a conduce apărarea în fața unei invazii, iar când trimișii Republicii au ajuns la casa lui, l-au găsit arând personal ogorul, fiind chiar cu mâinile pe plug. A respins invazia în 16 zile, iar imediat după aceea a respins toate onorurile, și s-a retras la ferma sa. La puțin timp după aceasta a fost necesară o altă campanie militară a Romei, și s-a recurs din nou la serviciile lui Cincinnatus, care a fost numit din nou dictator, pentru o perioadă de șase luni. A obținut victoria în doar șase zile, și încă o dată s-a întors la ferma sa, iar din acel moment Roma a avut etalonul onestității în serviciul public – care, prin intermediul instrucției școlare, ne servește și nouă.

Deci, a fi apreciat și a putea să rămâi în funcție în mod onest se va face doar prin cumularea rezultatelor cu onestitatea. Chiar dacă prin diferite alianțe politice se pot face deturnări ale voturilor – sau blocaje la nivelul organizării unei competiții cât mai oneste între partide și candidați, cum ar fi spre exemplu alegerea primarilor într-un singur tur de scrutin – cetățenii vor căuta să pareze/întoarcă în favoarea bunului simț acele dispoziții care afectează morala. Cu toate acestea, ei nu pot vota zilnic, și cu atât mai puțin protesta împotriva guvernelor 365 de zile din an, fiind deci necesar ca oamenii politici să își fixeze și respecte în mod real nu atât standarde de onestitate – ele fiind trasate de sute de ani de înaintași – ci un adevărat stas ISO al calității în îndeplinirea funcțiilor de demnitate publică, prin rezultate palpabile, cât mai mult posibil măsurabile. Trebuie subliniat că cetățenii cunosc acest lucru cel puțin instictiv, iar modul în care resping prin vot într-o competiție onestă diferiții candidați este nu o daă exemplar.

În paragrafele de mai sus am stabilit regulile funcției de demnitate publică, dar aplicarea lor este diferită de la țară la țară, iar anul 2024 a relevat o dată în plus în țările unde votul este liber că cetățenii nu acceptă sfidarea pe care mulți politicieni o practică în comportamentul lor cotidian. Astfel, sunt țări în care problemele și analiza pre-electorală țin mai mult de chestini militare (cazul Israelului și Armeniei în ultimii ani sunt elocvente); în majoritatea țărilor aspectul economic este fundamental, dar bazat pe chestiuni diferite (în unele țări punctul-cheie este datoria publică, în altele politica de impozitare, în altele modul de atragere a investițiilor etc.); problematica raportului demografic și implicit a pensiilor are o relevanță majoră în unele țări bogate; chestiuni de poluare, acces la apă și de mediu sunt importante în tot mai multe țări etc.

Problema este că mediul politic nu trebuie să fugă de răspunderi și să încerce onest să rezolve cât mai mult din chestiunile spinoase, dar mergând până la bazele/rădăcinile acestora, iar nu superficial. Tocmai gradul de instruire al populației face ca oamenii să detecteze rapid demagogia și lipsa de asumare a răspunderii, iar posibilitatea unică în istorie de a compara pe scară largă exemple de bune practici din alte țări – a nu se uita că astăzi poți avea traduceri rezonabil de bune pe baza browserelor din majoritatea limbilor cu peste un milion de vorbitori – amenință orice carieră politică. Adăugând la aceasta posibilitățile de defăimăre a unei persoane prin intermediul boților și a altor operațiuni în spațiul web, rezultă că devine din ce în ce mai greu să îți menții cariera politică timp de decenii, aspect pe care politicienii secolelor trecute aproape că nu îl înfruntau.

Problemele politice pot apărea oricând și nu doar dintr-o singură direcție, iar în acest sens a se vedea săptămâna 9 – 16 februarie 2025, în care de la Washington și Munchen au apărut mesaje de forță, care vor să creeze o altă ecuație politică globală. Deci, politicianul care vrea să aibă o carieră lungă trebuie nu doar să mediteze la principiile abstracte ale politicii, ci să își aleagă un domeniu de activitate în care să performeze, pentru că altfel va vedea ceea ce mulți lideri naționali sau locali au văzut în anul 2024, anume finalizarea carierei lor politice, iar de aici „deschisă-i calea” pentru posibile operațiuni de stabilire a unor răspunderi politice și chiar juridice ale acestor învinși.

În fond, nimeni nu interzice unui partid să caute să aibă doar membri competenți în diferite profesii, care să poată să își ofere ulterior expertiza serviciului public. Da, există lupte pentru putere în interiorul oricărei formațiuni politice – aspect incontestabil – dar erorile majore a unui singur membru de la vârful acesteia pot conduce în scurt timp la pierderea de procente importante din electorat, ceea ce micșorează ulterior atât puterea efectivă în rândurile guvernelor de coaliție sau ale băncilor opoziției, cât și posibilitatea de recruta alți noi membri de valoare, care să ducă partidul mai departe. Poate că exemplele marilor echipe sportive – care ajung la performanțe având un lot de jucători valoroși într-un grad ridicat de coeziune – ar fi necesar să fie aplicat și de către partide, pentru că omul/cetățeanul/votantul asta dorește, de fapt.

Tehnologiile secolului XXI și manoperele/manipulările politice vor afecta în continuare orice partid, dar numai cele care se cramponează să mențină în funcții de conducere plagiatorii, imoralii, penibilii, ridicolii, incompetenții și corupții vor ieși de pe scenă. Istoria ne învață însă că numărul acestor formațiuni politice de slabă calitate nu este mic, iar ca efect al predominanței acestora, prea multe țări suferă și au grad redus de dezvoltare. Totuși, periodic apar momente în care națiunile și partidele trebuie „să traverseze deșerturi largi”, ceea ce oferă șansa afirmării unor lideri de calitate – totul este ca aceștia să nu apară prea târziu, când ceea ce poate salva este doar puținul din ceea ce ar fi putut fi odată, într-o țară bine guvernată.

Bibliografie 

BANCA MONDIALĂ, GDP (current US$), disponibil la https://data.worldbank.org/indicator/NY.GDP.MKTP.CD.

CARAGIU, Toma, Mefisto, disponibil la https://www.youtube.com/watch?v=6t1o9bQZJ98.

CENTER FOR STRATEGIC AND INTERNATIONAL STUDIES, The Global Impact of the 2024 U.S. Presidential Election, disponibil la https://features.csis.org/2024-us-election-global-impact/.

ENGMAN, Axel, Consolidation of power in Japan: The LDP and Shinzo Abe, disponibil la https://www.ui.se/globalassets/butiken/ui-brief/2023/ui-brief-no.-3-2023.pdf.

EVERATT, David, The Long Decline of South Africa’s ANC, în Journal of Democracy 35, no. 4 (2024), pp. 135 – 148, https://dx.doi.org/10.1353/jod.2024.a937739.

FREEDOM HOUSE, FREEDOM IN THE WORLD 2024. The Mounting Damage of Flawed Elections and Armed Conflict (2024), disponibil la https://freedomhouse.org/sites/default/files/2024-02/FIW_2024_DigitalBooklet.pdf.

KHAN, Mohammad Azeem, LARA-GARCÍA, Andrea, A “Perfect Dictatorship”: The PRI, Corruption, and Autocracy in Mexico, în Arizona Journal of Interdisciplinary Studies, vol. 7, Spring 2021, pp. 26 – 35.

MAGUIRE, Lori (ed.), The Cold War and Entertainment Television, Cambridge Scholars Publishing, 2016.

MĂRUȚĂ, Mihnea, Monarhia A.I., disponibil la https://dstanca.substack.com/p/monarhia-ai.

RADIO FRANCE, De Gaulle, le gaullisme et la France: de l’énigme à l’héritage politique, emisiune la care au participat Hughes Renson, Natacha Polony, Frédérique Neau-Dufour, Denis Tillinac, disponibilă la https://www.radiofrance.fr/franceinter/podcasts/de-gaulle-2020/de-gaulle-le-gaullisme-et-la-france-de-l-enigme-a-l-heritage-politique-1210863.

WIKE, Richard, FAGAN, Moira, CLANCY, Laura, Global Elections in 2024: What We Learned in a Year of Political Disruption, disponibil la https://www.pewresearch.org/global/2024/12/11/global-elections-in-2024-what-we-learned-in-a-year-of-political-disruption/.

[1] Richard Wike, Moira Fagan, Laura Clancy, Global Elections in 2024: What We Learned in a Year of Political Disruption, disponibil la https://www.pewresearch.org/global/2024/12/11/global-elections-in-2024-what-we-learned-in-a-year-of-political-disruption/, accesat la 11.02.2025.

[2] Vezi și Center for Strategic and International Studies, The Global Impact of the 2024 U.S. Presidential Election, disponibil la https://features.csis.org/2024-us-election-global-impact/, accesat la 11.02.2025.

[3] Banca Mondială, GDP (current US$), disponibil la https://data.worldbank.org/indicator/NY.GDP.MKTP.CD, accesat la 11.02.2025.

[4] Pentru un comentariu despre o posibilă evoluție a acestei tehnologii a se vedea și Mihnea Măruță, Monarhia A.I., disponibil lahttps://dstanca.substack.com/p/monarhia-ai , accesat la 13.02.2025.

[5] Disponibil la https://www.youtube.com/watch?v=6t1o9bQZJ98, accesat  la 11.02.2025.

[6] Axel Engman, Consolidation of power in Japan: The LDP and Shinzo Abe, disponibil la https://www.ui.se/globalassets/butiken/ui-brief/2023/ui-brief-no.-3-2023.pdf, accesat la 11.02.2025.

[7] Radio France, De Gaulle, le gaullisme et la France: de l’énigme à l’héritage politique, emisiune la care au participat Hughes Renson, Natacha Polony, Frédérique Neau-Dufour, Denis Tillinac, disponibilă la https://www.radiofrance.fr/franceinter/podcasts/de-gaulle-2020/de-gaulle-le-gaullisme-et-la-france-de-l-enigme-a-l-heritage-politique-1210863, 42 min., accesată la 11.02.2025.

[8] David Everatt, The Long Decline of South Africa’s ANC, în Journal of Democracy 35, no. 4 (2024), pp. 135 – 148, https://dx.doi.org/10.1353/jod.2024.a937739, accesat la 11.02.2025.

[9] Mohammad Azeem Khan, Andrea Lara-García, A “Perfect Dictatorship”: The PRI, Corruption, and Autocracy in Mexico, în Arizona Journal of Interdisciplinary Studies, vol. 7, Spring 2021, pp. 26 – 35.

[10] Freedom House, FREEDOM IN THE WORLD 2024. The Mounting Damage of Flawed Elections and Armed Conflict (2024), disponibil la https://freedomhouse.org/sites/default/files/2024-02/FIW_2024_DigitalBooklet.pdf.

[11] Cîteva dintre lucrările acestora au fost traduse în limba română de către editurile Litera Internațional și Publica.

[12] Vezi pe larg Lori Maguire (ed.), The Cold War and Entertainment Television, Cambridge Scholars Publishing, 2016.