Coordonat de Florin GRECU & Aurelia PERU-BĂLAN
Volum V, Nr. 1 (15), Serie nouă, 2017
Atitudini ale unor instituţii şi autorităţi publice faţă de minorităţi în România
– aşa cum rezultă din activitatea instituţiei Avocatul Poporului –
(The attitudes of several public institutions and authorities towards the minorities in Romania
– as derived from the activity related to the Romanian Institution of the Ombudsman-)
Vasile BURTEA
Abstract: The present study aims at highlighting the relations between the legal frame and the institutional frame at a particular historic moment of its development, respectively the period of transition from the centralized economy to the free market economy. The present study is emphasizes the dysfunctional gap between the expectations and the effective achievements within the formal frame of public administration, considered to be the prominent marker related to the civilization level and the social philosophy specific to a certain people, as regards the organizational and the functioning points of view. In respect that the analysis deliberately remains at the stage of empiric research, we reckon that the reader may retain the conclusions in accordance with one sown personality and exigency.
Keywords: de facto statelessness, discriminating announcement, institutional discrimination, intolerance and social rejection, discriminating practices.
În România instituţia Avocatul Poporului (în continuare Av. P.) fiinţează din anul 1997. Deşi în Constituţia postcomunistă a României, aprobată în anul 1991, instituţia era prevăzută în Titlul II, Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, art. 55 (în Constituţia republicată în 2003, art. 59), actul său de naştere s-a semnat numai în anul 1997 prin promulgarea Legii nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului.
Semnatarul acestor rânduri s-a aflat printre primii angajaţi ai instituţiei (legitimaţia nr. 25), ceea ce i-a permis efectuarea studiului prin metoda cercetării documentare directe şi a observaţiei coparticipative.
Concepută ca instituţie de tip ombudsman (denumire dată primei astfel de instituţii apărută în Suedia), principala şi constanta sa preocupare, încă de la înfiinţarea şi funcţionarea propriu-zisă, a constituit-o apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice în relaţiile lor cu instituţiile şi autorităţile administraţiei publice româneşti, aşa cum acestea sunt prevăzute în Constituţie[1] precum şi în principalele instrumente internaţionale: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (în continuare Declaraţia) şi Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale (în continuare Convenţia). Apelul la amintitele instrumente internaţionale (ca şi la altele ce vizează aspecte privind drepturile omului) este posibilă deoarece art. 20 alin.(1) din Constituţie prevede că “dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte”.
Deoarece spaţiul şi structura prezentului material nu ne permit o abordare exhaustivă a problematicii în care instituţia s-a implicat, fie şi pentru o perioadă determinată de timp, în apărarea tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, în relaţiile acestora cu autorităţile publice, în cercetarea şi analiza noastră ne ocupăm doar de un capitol al domeniului drepturile omului, respectiv drepturile şi libertăţile minorităţilor (indiferent de natura acestora), în relaţiile lor cu aceleaşi autorităţi şi instituţii ale administraţiei publice.
Convinși că drepturile minorităţilor reprezintă un capitol important şi deosebit de actual de drepturile omului, vom prezenta mai jos câteva aspecte, aşa cum au fost “extrase” din activitatea instituţiei Av. P., pe o perioadă de un an.
Obiectul analizei l-au constituit 215 cereri depuse de petenţi minoritari (din care 18 nesoluţionate în perioada anterioară) şi 9 autosesizări (din care 7 din anul de analiză şi 2, nefinalizate, din perioada anterioară), în total 224 dosare.
Unităţile de analiză sunt: cererea individuală şi autosesizarea (sesizarea din oficiu).
Succinte precizări conceptuale
Deoarece activitatea Av. P. (ca, de altfel, a multor instituţii bugetare) nu realizează volume semnificative din punct de vedere statistic, pe o problematică anume, într-o perioadă bugetară determinată (un an calendaristic), este de preferat ca o anumită cazuistică, supusă unei analize, să se producă pe loturi exhaustive. Chiar dacă modalitatea nu realizează nici măcar o reprezentativitate cu grad de eroare maxim, rezultatele nu pot fi acuzate de lipsă de semnificaţie.
Pentru a ne clarifica asupra sensului aparatului conceptual pe care ne vom fundamenta analiza, vom proceda la precizarea înţelesului acordat de noi fiecăruia dintre noţiuni, înţeles a cărui valabilitate nu insistăm în a-l extrapola dincolo de conţinutul prezentelor rânduri.
Vom porni de la observaţia că ”disputele” pentru acceptarea unitară şi (cvasi)unanimă a noțiunii de minoritate s-au datorat, în principal, faptului că, în definiţiile cele mai cunoscute, minoritatea este concepută simultan ca grup uman caracterizat de determinări cantitative, calitative, sociale, de statut, de rol etc., ceea ce conduce la insurmontabile dificultăţi epistemologice în stabilirea genului proxim şi diferenţei specifice, menite a întruni acceptul unei cvasimajorităţi a cercetătorilor din domeniu.
Ca un exemplu grăitor apare definiţia acordată conceptului de minoritate de domnul Jules Deschêne[2]. Dorind să acopere o realitate socială şi istorică vastă şi variată, domnia sa apreciază că “termenul de minoritate desemnează un grup numeric inferior (s.n.) restului populaţiei unui stat, ai cărui membri sunt, care au cetăţenia acestui stat, au caracteristici etnice, religioase sau lingvistice diferite de cele ale restului populaţiei şi sunt animaţi de voinţa de a-şi păstra cultura, tradiţiile, religia sau limba”. De fapt, nu defineşte noţiune de minoritate ci pe cea de minoritate etnică (eventual naţională) care, pe lângă o serie de determinări calitative de identificare (limbă, religie cultură) sau de apartenenţă (cetăţenia), are şi obiective programatice (sunt animaţi de …).
La a 47-a sesiune a Comisiei pentru Drepturile Omului a Consiliului Economic şi Social al Organizaţiei Naţiunilor Unite din anul 1991 nu s-a putut ajunge la un consens în definirea minorităţilor, recunoscându-se dificultatea problemei, iar în Raportul Explicativ al Convenţiei-Cadru pentru Protecţia Minorităţilor, adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei în februarie 1995, la punctul 12, se consemnează că “nici o definiţie a noţiunii de minoritate naţională nu este conţinută în Convenţia-Cadru. S-a decis să se adopte o abordare pragmatică, bazată pe recunoaşterea faptului că, în acest stadiu, este imposibil să se ajungă la o definiţie aptă să întrunească sprijinul general al tuturor statelor membre ale Consiliului Europei”[3], ceea ce reprezintă o altă formă de a recunoaşte dificultatea (sensibilitatea) problemei în cauză.
Ca atare, pentru a conferi minimul de claritate necesar noţiunilor utilizate în prezentele rânduri şi a rămâne în acord cu conotaţiile româneşti (şi, probabil, balcanice) ale denominaţiilor, am adoptat definiţiile prezentate în cursul universitar Probleme sociale ale Grupurilor Vulnerabile sau cu Risc de Discriminare[4] (în continuare Cursul) de la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii din Bucureşti, în care se apreciază că “determinările calitative sunt masiv grevate de subiectivitatea, cultura, normele şi modelul grupului la care cercetătorul aparţine, precum şi de experienţa sa (noastră) în contextul praxisului istorico-social-politic”.
Dată fiind sensibilitatea şi impactul problemei, vom utiliza o accepţie largă a termenului de minoritate, care să nu implice sfera calitativului (convinşi că orice grup uman, privit în devenirea sa istorică, are capacitatea de a edifica o varietate de aspecte calitative, concretizate în norme, cultură, educaţie, filosofie etc.), ci să ne menţină în curba statistică gaussiană, care ne va permite ulterioare adaptări în funcţie de situaţie şi context. Concret, vom înţelege prin minoritate ”o entitate care, din punct de vedere numeric, al volumului sau cantităţii, diferă evident de o altă entitate de aceeaşi natură cu care coabitează şi stabileşte relaţii de diferite tipuri”[5].
Pornind de la această definiţie vom accepta că ne putem referi, în primul rând, la minorităţi naţionale sau etnice, la cele nonteritoriale, dar şi la minorităţi sociale (persoane cu handicap, persoane de vârsta a III-a sau a IV-a, copii instituționalizați, femei, persoane dependente de droguri sau/şi alcool etc.), religioase, sexuale (gay, lesbiene, bisexuali, transsexuali), refugiaţi, solicitanţi de azil, străini, apatrizi, migranţi”[6]. Argumentele au fost satisfăcătoare deoarece diseminează acceptabil categoriile de petenţi, care, într-o formă sau alta, au făcut obiectul preocupărilor Av. P. din România şi de care se ocupă prezenta analiză.
Astfel ”minoritatea naţională apare ca o fracţiune din populaţia unei naţiuni care, datorită unor cauze de ordin militar, politic, natural, social etc., nu îşi duce existenţa în statul în care trăieşte marea majoritate a poporului din care face parte (numit, de obicei stat mamă), stat la care se raportează şi cu care, de cele mai multe ori, relaţionează, ci pe teritoriul altui stat naţional a cărui cetăţenie o deţine”[7].
Similar şi în concordanţă cu aprecierile din Cursul menţionat, “minorităţile etnice se definesc la fel ca şi cele naţionale, dar acestea nu se pot raporta la un stat mamă de la care să poată aştepta (real, ipotetic, imaginar) sprijin, încurajare, influenţă etc. Ele se mulează mai bine pe noţiunea de popor, membrii lor având conştiinţa unei aceleiaşi origini comune (uneori aceasta li se heteroatribuie) şi în atingerea intereselor lor sunt lipsite de presupusul sprijin al unei (terţe)diplomaţii, a unei armate, a unui guvern, a unei economii, a unor tratate sau înţelegeri stabilite de şara mamă etc.”[8]. Ca atare, gradul lor de vulnerabilitate este mult mai ridicat, comparativ cu minorităţile naţionale şi chiar cu cele sociale, soarta acestora nefiind, de obicei, subiect de negociere şi înţelegere în tratatele bilaterale, de bază, economice etc., existenţa lor neaflându-se pe linia intereselor majore şi a scopurilor comune ale unui stat mamă şi statului în care convieţuiesc.
În abordarea petenţilor străini, care s-au adresat Av.P., am utilizat, desigur, definiţia oferită de actul normativ în domeniu, respectiv Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României nr.194/2002, în care, la art.2, lit. a) se precizează că „străin este persoana care nu are cetăţenia română sau cetăţenia unui alt stat membru al Uniunii Europene ori al Spaţiului Economic European”, dar am avut în vedere şi definiţia prezentată în Curs, care apreciază că„prin străini înţelegem un grup restrâns de persoane care diferă prin limbă, cultură, religie şi/sau caracteristici şi trăsături psiho-fizice de locuitorii statului pe teritoriul căruia trăiesc de o perioadă de timp scurtă, din punct de vedere istoric, fără a fi cetăţenii acestuia, ei fiind cetăţeni ai altor state pe care le-au părăsit definitiv ori temporar”[9]. În acelaşi Curs „apatrizii sunt definiţi ca persoane care trăiesc pe teritoriul unui stat ai cărui cetăţeni nu sunt. Ei pot face parte chiar din populaţia majoritară a respectivului stat, sau din minorităţile sale, dar din varii motive nu au cetăţenia statului în care domiciliază şi nici a unui alt stat terţ”[10], ceea ce ne pare ceva mai complet decât definiţia oferită de art. 2, lit. b) din ordonanţa menţionată, unde apatridul este „străinul (s.n.) care nu are cetăţenia niciunui stat”[11].
În Curs „refugiaţii sunt reprezentaţi de persoanele care au părăsit statul ai cărui cetăţeni au fost sau încă mai sunt, din cauza unor presiuni politice, militare, religioase etc., care le punea în pericol sau ameninţa viaţa şi securitatea personală ori a familiilor lor, motiv pentru care au primit adăpostul şi protecţia statului pe teritoriul căruia se află, cel puţin până la încetarea cauzelor care le punea în pericol viaţa, când se pot întoarce în patria mamă. Refugiaţii, pe perioada refugiului, beneficiază de aceleaşi drepturi sociale şi civile ca şi cetăţenii statului care le-a acordat azilul”[12]. Legea nr. 122/2006 defineşte nu atât refugiatul cât statutul de refugiat ca „formă de protecţie recunoscută de statul român cetăţeanului străin sau apatridului care îndeplineşte condiţiile prevăzute în Convenţia privind statutul refugiaţilor, încheiată la Geneva la 28 iulie 1951, denumită în continuare Convenţia de la Geneva, la care România este parte prin Legea nr. 46/1991 pentru aderarea României la Convenţia privind statutul refugiaţilor, precum şi la Protocolul privind statutul refugiaţilor”[13]. La lit. b) a aceluiaşi articol din aceeaşi lege, solicitant sau solicitant de azil apare „cetăţeanul străin sau apatridul care şi-a manifestat voinţa de a obţine o formă de protecţie în România, atât timp cât cererea sa nu a fost soluţionată printr-o hotărâre irevocabilă”[14]. Asemănător,dar ceva mai clar şi mai complet, în Curs „solicitanţii de azil sunt persoane care nu sunt cetăţeni ai statului pe al cărui teritoriu se află, dar au solicitat de la acesta statutul de refugiat, pe care nu l-au primit încă, ei aflându-se în derularea procedurilor în urma cărora statutul de refugiat li se va acorda sau nu”[15].
Spre deosebire de solicitanţii de azil „migranţii sunt reprezentaţi de persoanele care domiciliază stabil, în sens clasic, pe teritoriul statului ai cărui cetăţeni sunt, dar pentru o perioadă de timp se află pe teritoriul altor state în căutare, de obicei, de (locuri de) muncă”[16].
Am simţit nevoia să facem aceste precizări deoarece printre petenţi sau printre subiecţii sesizărilor din oficiu se întâlnesc persoane din toate categoriile menţionate mai sus.
Analiza cererilor şi sesizărilor din oficiu
Pentru cele 18 dosare vechi s-au efectuat, în vederea soluţionării, 93 adresări către autorităţi, revenind o medie de 5,17 adresări pe cerere (fără a fi soluţionate), iar pentru cele din anul de referinţă, numărul mediu de adresări a fost de numai 2,36 pe fiecare cerere (fără a fi soluţionate în totalitatea lor).
Adresările către autorităţi în cazul autosesizărilor este, în medie, de 3,75 adresări pe autosesizare, cu menţiunea că pentru multe dintre cereri şi autosesizări răspunsurile au parvenit cu mare întârziere. Aceasta reprezintă o primă atenţionare privind inerţia ce caracterizează încă instituţiile publice şi cultura instituţională românească, nu numai în raporturile sale cu cetăţenii, care ar trebui să fie centrul preocupării oricărei instituţii, dar şi în raporturile dintre ele.
Întârzieri de câte 3-4 luni în acordarea răspunsurilor[17]şi uneori lipsa totală de răspuns, chiar şi după reveniri, s-au înregistrat la adresele expediate Secretariatului General al Guvernului, Ministerului Educaţiei şi Cercetării, Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale și Persoanelor Vârstnice, Casei Naţionale pentru Asigurări de Sănătate, Instituţiei Prefectului Bucureşti şi Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru a menţiona doar instituţii de primă importanţă, faţă de care comportamentul şi atitudinea unor primari locali, în raport cu aceleaşi probleme, rămâne efectiv nesemnificativă.
Din punct de vedere al titularilor, cererile aparţin la:
- 2 apatrizi, foşti cetăţeni români; 4 cetăţeni aparţinând minorităţii naţionale maghiare din România,
- 170 minoritari aparţinând etniei rrome din România;
- 1 bătrân;
- 3 persoane cu dizabilităţi;
- 30 străini, din care: 4 din Bangladesh, 1 evreu, 5 irakieni, 6 iranieni, 4 kurzi, 4 palestinieni, 6 turci;
- 3 migranţi camerunezi, la care se adaugă
- 2 cereri venite din afara ţării: una din partea ombudsmanului moldovean şi una din partea organizaţiei Amnesty International.
Cererile apatrizilor, foşti cetăţeni români (returnaţi în România după renunţarea la cetăţenia română şi înstrăinarea locuinţelor, deveniţi involuntar apatrizi de facto)[18], ca şi ale minoritarilor maghiari, au fost analizate în temeiul dreptului de petiţionare[19]. Ambele categorii se adresaseră unor primari sau consilii locale şi nu au primit răspuns la petiţii. Intervenţia instituţiei Avocatul Poporului i-a pus pe petiţionari în posesia răspunsurilor cuvenite prin lege.
Cererea bătrânului a fost analizată în contextul dreptului la ocrotirea sănătăţii[20], fiindcă prezenţa unor câini vagabonzi, în jurul blocului în care locuia, zădărnicea accesul asistentei din cadrul Complexului de Servicii pentru Persoane Vârstnice, care-i efectua tratamentele la domiciliu. Deoarece adresările bătrânului la Primăria Municipiului Buzău nu au dat niciun rezultat, problema s-a rezolvat doar la intervenția Av. P.
Persoanele cu dizabilităţi (cu handicap). Una dintre ele, care a dobândit handicapul datorită malpraxis-ului personalului medical, a sesizat, în temeiul art. 6 din Convenţie[21] privind dreptul la un proces echitabil şi termen rezonabil şi a art. 21, accesul liber la justiţie, din Constituţia României, deoarece nu i s-a pus pe rol procesul intentat în legătură cu dizabilitatea dobândită. Rezultatul intervenţiei instituţiei Av. P. a fost satisfacerea cererii.
Cererea celeilalte persoane cu dizabilitate s-a analizat în contextul dreptului persoanei vătămate de o autoritate publică[22], respectiv Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din Decembrie 1989(SSPR), care nu a răspuns şi nu a onorat cererea petentului de a fi ajutat pentru acordarea gratuită a unui mijloc de transport autonom.
Urmare a demersului întreprins de Av. P., SSPR a informat că interpretarea sintagmei “mijloc de transport autonom corespunzător standardelor internaţionale” din Legea nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare, a generat soluţii diferite la două instanţe judecătoreşti cu acelaşi nivel de competenţă (Curtea de Apel Timişoara şi Curtea de Apel Bucureşti), iar SSPR, în baza art. 329 Cod procedură civilă, actualizat, cu modificările şi completările ulterioare, s-a angajat, în vederea interpretării unitare a legii, să solicite procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie un recurs în interesul legii.
O altă persoană cu handicap grav şi accentuat, din provincie, s-a plâns la instituţia Avocatul Poporului că nu beneficiază de gratuitate în transportul cu metroul, atunci când se află în capitală, deşi Legea nr.448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, cu modificările şi completările ulterioare, la art. 21 alin. (1), prevede acest drept. După repetate demersuri ale Av. P. la autoritatea naţională competentă şi la direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, ale sectoarelor municipiului Bucureşti, s-a constatat că între prevederile alin. (1) şi alin. (3) ale art. 21, din legea menţionată, există o neconcordanţă. Astfel, în mod discriminatoriu, prevederile legii acordau dreptul de a călători cu mijloacele de transport subteran în comun (respectiv cu metroul) numai pentru persoanele cu handicap grav şi accentuat dintr-o singură localitate (Bucureşti), ceea ce reprezenta încălcare a principiului constituţional al egalităţii în drepturi, prevăzut de art. 16 din Constituţia României.
Ca urmare, Av. P. a solicitat, prin recomandare, Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap să emită, în regim de urgenţă, un act normativ care să reglementeze uniform regimul gratuităţii la transportul cu metroul pentru toate persoanele cu handicap grav şi accentuat.
O sesizare din oficiu a instituţiei a avut drept subiect o altă categorie de minoritari cu handicap.
În urma unor articole din presă, cu privire la modul neglijent în care sunt tratate persoanele cu handicap la un Centru de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihică din judeţul Giurgiu (în continuare Centru), Avocatul Poporului s-a sesizat din oficiu. Urmarea demersului Avocatului Poporului şi a anchetei efectuate, s-a constatat că au fost încălcate dreptul la protecţie specială a persoanelor cu handicap şi dreptul la ocrotirea sănătăţii[23]. Ca atare, au fost emise două recomandări prin care s-a solicitat Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap întreprinderea măsurilor urgente de supraveghere şi coordonare a implementării, cel puţin, a standardelor minime de calitate pentru persoanele adulte cu handicap, la nivelul respectivului Centru, iar Consiliului Judeţean Giurgiu dispunerea măsurilor legale pentru ca Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Giurgiu să asigure la Centru un sistem de permanenţă privind asistenţa medicală de specialitate, precum şi repartizarea fondurilor necesare asigurării serviciilor sociale, pentru persoanele adulte cu handicap, măcar la nivelul standardelor minime de calitate prevăzute de reglementările în vigoare; recomandări însuşite de ambele autorităţi publice.
După cum se poate observa, din rândul minorităţilor naţionale sau etnice se detaşează, cererile ce provin din cadrul minorităţii etnice a rromilor. Datorită numărului şi omogenităţii solicitărilor, analiza acestor cereri ne-a permis desprinderea unei problematici, pe care o apreciem ca specifică, motiv pentru care vom insista mai mult asupra lor. Fiind mai numeroase, ne permit emiterea unor aprecieri şi judecăţi de valoare cu un grad de relevanţă mai consistent.
Astfel, constatăm că cererile acestei minorităţi vizează, în principal, două aspecte:
- Probleme de muncă şi proprietate
- Acte de discriminare şi respingere socială.
- Legat de primul aspect, adresările membrilor acestei minorităţi se referă la:
- Recunoaşterea şi respectarea dreptului de proprietate asupra terenurilor pe care li s-a impus să-şi construiască locuinţele, în perioada comunistă, în urma sedentarizării forţate, cu mijloace administrative şi acţiuni poliţieneşti (1958 – 1968);
- Respectarea legilor proprietăţii şi în cazul comunităţii lor (rrome)[24], respectiv sancţionarea şi anularea abuzurilor sau discriminărilor intervenite în cazul aplicării acestor legi cu privire la reconstituirea şi, în mod deosebit, constituirea dreptului de proprietate.
Cererile privind dreptul de proprietate nu au putut fi soluţionate pe cale administrativă. Unii petenţi s-au adresat justiţiei, alţii au renunţat, apreciind lupta în instanţa de judecată mult disproporţionată în raport cu posibilităţile lor (încrederea în justiţie fiind grav afectată);
- Refuzul acordării unor locuri de muncă, anunţuri discriminatorii în raport cu legislaţia muncii[25], vizând direct etnia rromă sau chiar acţiuni instituţionale de respingere a rromilor de pe piaţa muncii.
- În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect plângerile se referă la:
- Modul discriminator în care se aplică prevederile Legii 416/2001 privind venitul minim garantat, atunci când este vorba de membrii acestei etnii;
- Manifestările de intoleranţă şi respingere socială, exprimate prin interzicerea accesului în unele localuri publice aparţinând unor întreprinzători particulari.
Ne vom opri doar asupra câtorva aspecte relevante, ce implică activitatea ori atitudinea autorităţilor sau instituţiilor administrative.
I.3. Refuzul acordării locurilor de muncă pe motive etnice şi încălcarea legislaţiei
După menţiunea exclus rromi în anunţurile pentru locuri de muncă vacante, publicate prin intermediul presei de către angajatorii privaţi sau afişate la sediul acestora, Av. P. s-a confruntat şi cu un astfel de anunţ găzduit de o instituţie a statului, specializată în ocuparea forţei de muncă, respectiv o filială bucureşteană a Agenţiei Naţionale de Ocupare şi Formare Profesională.
Cazul a făcut obiectul autosesizării Av. P., fiind considerat discriminare instituţională.
Lipsa unei atitudini ferme a societăţii româneşti şi lipsa măsurilor instituţionale concrete faţă de astfel de manifestări, au făcut posibilă existenţa lor şi la societăţi cu capital de stat, aflate în subordinea instituţiilor statului. Astfel, Societatea Urban S.A. din sectorul 6 al capitalei, sub pretextul că doreşte ca “ridicarea gunoiului să se facă după principiile din Occident”, a hotărât ca rromii, prestatori tradiţionali în domeniu, să nu mai fie angajaţi la respectiva societate.
Primarul sectorului 6 al capitalei, în urma intervenţiei Av. P., s-a delimitat net de atitudinea societăţii de salubritate şi a precizat că politica primăriei este total contrară acesteia, pe care o consideră condamnabilă, problemele sociale şi de muncă ale rromilor constituind, după afirmaţia sa, o prioritate pentru primărie.
În drept, aspectele de mai sus constituie încălcări atât ale legislaţiei interne a muncii, cum ar fi egalitatea de tratament şi nediscriminarea prevăzute de Codul Muncii[26], principiului constituţional al egalităţii în drepturi[27], cât şi a art. 5 al Convenţiei nr. 111/1958 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii, la care ţara noastră este parte şi în temeiul căreia, în anul 1991 o Comisie de Anchetă a Biroului Internaţional al Muncii a efectuat o cercetare privind discriminarea în muncă în România[28], urmată de recomandări pe cât de clare pe atât de ferme, adresate Guvernului României[29]. Deşi plângerea a fost făcută de reprezentanţii minorităţii maghiare din România, experţii şi specialiştii Organizaţiei Internaţionale a Muncii au ajuns la concluzia că etnia cea mai discriminată şi rejectată în procesul muncii (angajare şi profesie) este cea rromă. Pentru reglementarea problemei, Comisia de anchetă, prezidată de onorabilul Jules Dechêne, a făcut recomandări ferme şi clare Guvernului României, recomandări care niciodată nu au constituit obiectul unor dezbateri publice ori politici sociale specifice, cu efecte benefice, palpabile.
II.1. Modul de respectare a prevederilor Legii venitului minim garantat
Av. P. s-a confruntat, într-un interval de numai 3 luni, cu 157 petiţii comunicate de etnicii rromi din două localităţi din zone geografice diferite(101 din Transilvania şi 56 din Oltenia).
Ambele grupuri apreciau (şi, din câte ne-am informat, opinia este împărtăşită de o considerabilă majoritate a rromilor) că situaţia lor disperată se datorează, în principal, neaplicării sau aplicării defectuoase, abuzive sau discriminatorii a Legii privind venitul minim garantat.
În cazul celor 101 cereri, investigaţia noastră a stabilit că încălcarea dreptului nu s-a produs datorită unei discriminări pe baze etnice. Neonorarea drepturilor de ajutor social a fost valabilă pentru toţi beneficiarii din comunitate, indiferent de etnie (chiar dacă rromii erau principalii beneficiari), nefiind vorba de discriminare ci de nerespectarea legii.
Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre semnatarii celorlalte 56 cereri venite din Oltenia.
De această dată, autoritatea locală, invocând insuficienţa fondurilor, a procedat la reducerea numărului beneficiarilor de ajutor social prin recalcularea ideală (teoretică) a veniturilor pe care ar trebui să le realizeze o gospodărie, în contradictoriu cu legea, care se referă la veniturile reale pe persoană. Deşi textul de lege prevede că la stabilirea venitului net lunar al familiei “se iau în considerare toate veniturile pe care membrii acesteia le realizează (s.n.)”, adică în mod real, consiliul local a interpretat eronat o altă sintagmă a legii care prevede că, în cazul în care familia are bunuri în proprietate, să se ia în considerare “şi veniturile care se pot obţine (s.n.) din valorificarea bunurilor respective”. Adică, dacă familia are o casă cu mai multe camere decât are nevoie, iar în localitate există cerere de închiriere, familia are obligaţia să închirieze camerele disponibile. Sau; dacă familia respectivă are un atelaj şi în localitate există solicitări de prestări servicii cu atelaje, ea are obligaţia să presteze, contra cost, serviciile pe care le poate efectua cu atelajul său ori să valorifice atelajul prin vânzare, fără a mai apela la ajutorul social integral sau parţial. În caz de refuz sau lipsă de interes a respectivei familii (şi acest aspect doar consiliul local îl poate constata şi stabili) ajutorul social trebuie să se suspende sau să se reducă. Dar dacă cerere nu există? Ce să facă solicitatorul ori beneficiarul de ajutor social? Să-şi dărâme o parte din locuinţă, să-şi ucidă animalele de tracţiune şi să-şi dezmembreze atelajul? Fiindcă acolo unde nu există cerere, nu există nici cumpărători. Ori, procesul legislativ ca atare nu se poate realiza în afara realităţii concrete, a posibilităţilor reale. Nu se legiferează pentru situaţii ideale, ci pentru reglementări de situaţii şi activităţi posibile, reale.
Din păcate, această recalculare eronată a vizat, în principal, familiile rrome. Mai mult, unei familii rrome, care primise în custodie (având curte) maşina ginerelui aflat în străinătate, i s-a tăiat dreptul la ajutor social sub pretextul că este proprietar de maşină, deşi respectivul cuplu a demonstrat cu acte, faptul fiind notoriu, că maşina nu-i aparţine,ci o are în supraveghere.
În realitate, primarul în loc să păstreze petiţionarilor dreptul la ajutorul social, chiar şi în condiţiile neonorării sale (deoarece păstrarea dreptului implică accesul la serviciile de sănătate, de asistenţă medicală şi socială etc.), procedează contrar legii, substituind incapacitatea sa de plată cu anularea dreptului conferit de lege şi creând condiţii pentru realizarea tocmai a ceea ce o altă lege încearcă să limiteze şi să evite[30].
Consecinţele s-au materializat nu numai în limitarea drastică a posibilităţilor elementare de întreţinere a familiilor, dar ridicânduli-se dreptul la ajutorul social, petenţii au pierdut şi dreptul la asistenţă medicală gratuită, cu consecinţe grave şi pentru familie şi pentru societate.
Ca atare, femeile de etnie rromă care au născut în această perioadă şi nu au putut plăti taxele medicale (nefiind cuprinse în sistemul asigurărilor de sănătate), nu au primit înscrisul necesar pentru eliberarea certificatelor de naştere noilor născuţi. Neeliberarea certificatului de naştere în termen de 15 zile de la producerea naşterii atrage, conform legii, obligaţia obţinerii acestuia pe cale judecătorească, ceea ce necesită cheltuieli mult mai mari.
Soluţia adoptată, de persoanele în cauză, a fost fie abandonarea copiilor şi fuga din spital (peste gard, fără forme), fie de a lua şi copiii (părăsind ilegal maternitatea) şi a-i creşte fără acte de identitate, îngroşând astfel rândurile celor, deja foarte mulţi în această etnie, aflaţi în situaţia unei apatridii de facto (Burtea, 2000)[31].
De asemenea, persoanele care aveau acte de identitate şi au fost spitalizate, neputând plăti, au abandonat actele în spital şi au fugit fără biletul de ieşire ce se întocmeşte în astfel de cazuri.
Ambele situaţii constituie încălcări ale art. 9 al Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale, ratificat de România în 1974, prin Decretul nr. 212, iar cel de-al doilea caz încalcă şi prevederile art. 10 al aceluiaşi document.
II.2. Discriminare pe motive etnice
Acest aspect poate fi ilustrat prin două petiţii venite din partea unor studenţi rromi cărora li s-a refuzat, pe motive etnice (în timpul unui experiment asistat de presă), accesul în discoteci, atât în capitală cât şi în oraşe din provincie, precum şi cu cazul unei familii rrome care nu a fost primită într-o pizzerie din Galaţi, din aceleaşi motive.
În ambele situaţii presa şi autorităţile administrative recunosc realitatea faptelor şi existenţa afişelor cu conţinut discriminatoriu. Unul dintre primarii localităţilor, după cercetarea faptelor, a ajuns la concluzia că acestea sunt reale, se verifică, şi a prezentat scuze pentru situaţia creată. În schimb, organele parchetului, în ambele situaţii, fie că nu recunosc existenţa faptelor, fie că explică atitudinea de respingere prin lipsa locurilor libere la mesele localului, fie invocă lipsa unui text de lege care să-i încrimineze pe patroni.
În drept, faptele constituie încălcări ale unor prevederi constituţionale printre care cele stipulate în art. 4, alin (2); art. 6; art. 16 alin.(1) şi (2) şi art. 20 din Constituţia României.
În mod special, se încalcă dispoziţiile art. 30, Libertatea de exprimare, alin.(7) din Titlul II Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, din Constituţia României prin care “sunt interzise … îndemnul la ură naţională, rasială … , incitare la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică”.
De asemenea, faptul reprezintă şi o încălcare a prevederilor Convenţiei-Cadru privind Protecţia Minorităţilor Naţionale, document internaţional ratificat de România[32], precum şi încălcare a Recomandării nr. 1201/1993 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la minorităţile naţionale şi etnice din Europa ca şi a Rezoluţiei nr. 249/1993 a Conferinţei Permanente a Puterilor Locale şi Regionale ale Europei, respectiv a Congresului Puterilor Locale şi Regionale ale Europei. La acestea se adaugă încălcarea documentelor celor două foruri, care au completat prevederile Recomandării şi Rezoluţiei menţionate, respectiv Recomandarea 11 din 30.05.1995, urmată de Rezoluţia 16 din 31.05.1995 şi Rezoluţia nr. 44/1997 a Congresului Puterilor Locale şi Regionale ale Europei, “Către o Europă tolerantă: contribuţia rromilor/ţiganilor”, Strasbourg, 1997. Concomitent, faptele intră în contradicţie flagrantă cu prevederile Recomandării de politică generală nr. 3 a Comisiei Europene împotriva Rasismului şi Intoleranţei (ECRI), “Combaterea rasismului şi intoleranţei împotriva Rromilor/Ţiganilor”, Strasbourg, 1998.
Pentru un caz similar, vizând accesul rromilor în localurile publice, Av. P. s-a autosesizat în legătură cu un anunţ discriminatoriu afişat pe vitrina unui local din oraşul Călimăneşti, judeţul Vâlcea.
Adresările străinilor, migranţilor şi solicitanţilor de azil
Această categorie de minorităţi s-a adresat Av. P. pentru probleme ca cele de mai jos.
Eliberare din detenţie şi statutul de azilant
Petenţii străini care au devenit titulari de cereri adresate Av. P. erau reţinuţi (fără hotărâre judecătorească) în Centrul de Primire, Triere şi Cazare Otopeni. Motivul reţinerii: expirarea vizei de şedere în România (lucru care s-a produs, după cum s-a constatat, nu întotdeauna din vina lor). Persoanele care s-au adresat Av. P. depuseseră cereri pentru statutul de refugiat (azilant).
Detenţia în centru, îi lipsea de posibilitatea de a lua legătura cu avocaţii şi instanţele de judecată. După intervenţia instituţiei Avocatul Poporului, situaţia s-a rezolvat, petenţilor creânduli-se posibilitatea de a comunica cu apărătorii lor şi a avea acces liber la justiţie[33].
Expulzare … pe jos
Petentul avea o situaţia asemănătoare cu a celor din exemplul precedent. Domnia sa nu a solicitat accesul la procedura de azil şi nici eliberarea din centru, deoarece a devenit indezirabil pentru România pe o perioadă de un an şi primise ordinul de expulzare, fără a primi, în schimb, documentele de călătorie. Bani personali, pentru procurarea biletelor de călătorie până în Camerun, nu avea, drept de muncă, de asemenea şi cum nu putea ajunge pe jos în ţara de origine, a fost necesară intervenţia Av. P. pentru a primi gratuit documentele de călătorie.
Petiţii comunicate din afara ţării
Instituţie internaţională
Cazul se referă la un cetăţean român din Judeţul Vaslui, supus la tratamente inumane de către doi subofiţeri ai Poliţiei Bârlad. Văzând că reclamaţia sa nu se materializează în nici un fel, s-a adresat Organizaţiei Amnesty International, iar această organizaţie, după ce a solicitat informaţii la instituţiile implicate în soluţionarea cazului, fără a primi răspuns,s-a adresat Av. P.
Din informaţiile obţinute de la autorităţile la care ne-am adresat, a rezultat că respectivii subofiţeri au fost condamnaţi la un an şi trei luni, respectiv 10 luni de închisoare, prin Sentinţa nr. 209 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti şi menţinută prin Decizia nr. 247a Curţii Supreme de Justiţie, dar pedepsele au fost graţiate conform art. 1 şi 10 din Legea nr. 137/1997.
La rândul său, instituţia poliţiei a dispus trecerea celor doi în rezervă.
Cu aceste precizări, instituţia Avocatul Poporului a reuşit să ofere răspunsul solicitat de prestigioasa instituţie internaţională.
Lege, lege, dar nu şi la vamă
Un fost cetăţean român, trăitor în Canada, stimulat de schimbarea de regim care s-a produs în România după 1989 şi de prevederile Decretului – Lege nr. 7 din decembrie 1989, precum şi de H.G. nr. 626/1997, a hotărât ca timpul de după pensionare să şi-l petreacă liniştit în România, în oraşul natal – Ploieşti. Pentru aceasta şi-a cumpărat un apartament şi a hotărât să-i îmbunătăţească finisajele şi tâmplăria cu materiale mai bune şi mai ieftine, procurate din Canada.
Gustul amar al hotărârii sale l-a simţit la vama din Ploieşti, când i s-a refuzat vămuirea conform art. 3, anexa 6 din H.G. nr. 626/1997, căruia i se conforma coletul pe care şi-l autoexpediase, şi a fost vămuit conform Listei de valori unice, care-i ridica taxele vamale cu mult peste valoarea consemnată în factura materialelor cumpărate şi expediate. Pentru a fi vămuit conform actului normativ de care beneficia, a fost nevoie de 4 luni, pentru ca, în urma intervenţiilor instituţiei Avocatul Poporului, autorităţile vamale să intre în legalitate.
Cazuri nesoluţionate … încă
Răspunsul care întârzie ascunde o bubă
Şi aceste cazuri se referă tot la petiţionari străini sau migranţi din Centrul de Primire, Triere şi Cazare Otopeni, care acuzau comportament abuziv din parte Direcţiei Străini şi Paşapoarte.
Subiectul primului dosar (O.A.H.) pretindea că este student în anul doi la Politehnica Bucureşti şi datorită unui cutremur în ţara de origine(Camerun), care i-a afectat grav familia şi gospodăria, părinţii nu au putut să-i trimită banii necesari pentru taxele şcolare şi prelungirea vizei de şedere, fapt ce a determinat refuzul facultăţii de a-i elibera adeverinţa de student, necesară pentru obţinerea prelungirii vizei de şedere în România.
Adresându-se Direcţiei de Paşapoarte, Străini şi Probleme de Migrări, instituţia Avocatul Poporului a primit răspunsul că petentul a venit în România pentru a studia, dar nu s-a înscris la cursuri, nu a absolvit nici un an de studiu etc.
La revenirea petentului la cererea iniţială, Av. P. s-a adresat facultăţii şi răspunsul primit de la aceasta a fost în concordanţă cu ceea ce susţinea petentul. S-a revenit la Direcţia Străini, anexând adresei răspunsul politehnicii, dar această autoritate nu a mai dat niciun răspuns.
Subiectul celuilalt dosar, matematician, specializat în statistică agrară, reclama faptul că deşi a venit în România (la Iaşi) să facă afaceri legale, a devenit persoană indezirabilă, datorită faptului că a intrat, după afirmaţiile sale, în conflict cu maiorul A. I., din cadrul poliţiei Iaşi, care i-a întocmit referate nefavorabile. Cauza conflictului, afirmă petentul, a constituit-o refuzul său de a-i mai face diferite favoruri materiale d-lui maior, care, la un moment dat, i-a pretins autoturismul propriu, ceea ce petentului i s-a părut prea mult.
Av. P. s-a adresat şefului Inspectoratului Judeţean de Poliţie Iaşi, dar acesta nu a răspuns.
Modul în care se respectă drepturile minorităţile sexuale se poate observa dintr-o autosesizare a Av. P., urmare a unui articol apărut într-un ziar central, în legătură cu cercetarea abuzivă, de către poliţie, a unui tânăr homosexual. Deşi conducerea poliţiei municipiului Bucureşti nu a recunoscut comportamentul abuziv al angajaţilor săi, tânărul şi-a găsit soluţionarea favorabilă la Curtea Drepturilor Omului de la Strasbourg. Av. P. a fost nevoit să abandoneze cazul, din cauza adresării tânărului justiţiei interne, în raport cu care îşi declină competenţa.
Dincolo de demersurile şi acţiunile ce revin, în continuare, Avocatului Poporului din România, pentru educarea şi conştientizarea autorităţilor administraţiei publice româneşti cu privire la obligaţiile ce le au, în raporturile lor cu cetăţenii, trebuie avută în vedere şi evidenţierea inerţiei sau înclinaţiei spre refuz ori escamotare ce există încă la nivelul unor autorităţi şi instituţii ale administraţiei publice (care ar trebui să fie exemple şi modele de corectitudine), atunci când este vorba de a soluţiona în termen legal sau de a răspunde în termen legal, solicitărilor ori petiţiilor ce le sunt adresate. Din respect pentru cititorii acestor rânduri nu vom mai trage alte concluzii, deoarece apreciem că ele se evidenţiază de la sine din textul lucrării.
Bibliografie:
BURTEA, Vasile, Documentele de stare civilă şi cetăţenie în comunităţile cu populaţie de rromi, în vol. Diagnoza problemelor sociale comunitare – studii de caz, coord. Elena Zamfir şi Marian Preda, Editura Expert, Bucureşti, 2000.
BURTEA, Vasile, Probleme Sociale ale Grupurilor Vulnerabile sau cu Risc de Discriminare– note de curs, Universitatea din Bucureşti, Facultate de Sociologie şi Asistenţă Socială, 2005.
DESCHÊNES, Jules, Raport prezentat Comisiei pentru Drepturile Omului a Consiliului Economic şi Social a O.N.U, 1985.
Legistaţie:
1991,Bureau International du Travail, Rapport de la Commissiond’enquêteinstituée en vertu de l’article 26 de la Constitution de l’OrganisationInternationale du Travailpourexaminer la plainte relative à l’observation par la Roumanie de la convention (nr. 111) concernant la discrimination (emploi et profession), 1958, în Buletin Official, Suplément 3, vol LXXIV, Genéve.
1991, Concluzii şi recomandări ale Comisiei de Anchetă a O.I.M. privind discriminarea în muncă în România, Biroul Internaţional al Muncii, Geneva.
Constituţia României, republicată, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767/2003;
Decret – Lege nr. 7 din 31 decembrie 1989 privind repatrierea cetăţenilor români şi a foştilor cetăţeni români, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9/1989.
Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.37/1991;
Legea nr. 46/1991 pentru aderarea României la Convenţia privind statutul refugiaţilor,, Monitorul Oficial al României nr.148/1991.
Legea nr. 33/1995 privind ratificareaConvenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilornaţionale, încheiată la Strasbourg la 1 februarie 1995, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 82/1995.
Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844/2004.
Legea nr. 137/1997 privind graţierea unor pedepse, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170/1997.
Legea nr. 169 din 1997, pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.229/1997.
Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi cele forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.8/2000.
Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, Monitorul Oficial al României nr. 798/2005.
Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.401/2001.
Legea nr. 116/2002 privind prevenirea şi combaterea marginalizării sociale, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.193/2002.
Legea nr. 53/2003 – CODUL MUNCII, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72/2003.
Legea nr. 341/2004a recunoştinţei faţă de eroii martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 654/2004.
Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428/2006.
Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1006/2006.
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421/2008.
Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi combaterea tuturor formelor de discriminare, Monitorul Oficial în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431/2000.
Ordonanţa Guvernului nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.84/2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 233/2002, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.296/2002.
Hotărârea Guvernului nr. 626 din 6 octombrie 1997 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Codului vamal al României, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 626/1997.
Decret nr. 212/1974pentru ratificarea Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Buletinul Oficial al R.S.R., nr. 146/1974.
1948, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată prin Rezoluţia 217 A(III) a Adunării Generale a O.N.U.
Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, amendată prin Protocoalele nr. 3, 5 si 8 şi completată prin Protocolul nr. 2, încheiată la Roma, la 4 noiembrie 1950, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135/1994.
Convenţia Internaţională privind Discriminarea în Domeniul Ocupării Forţei de Muncă şi Exercitării Profesiei, nr.111/1958 – Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M.), Buletinul Oficial al R.S.R. (M.O.), Partea I, nr. 81/1973.
Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale, ratificat de România la 31 octombrie 1974 prin Decretul nr. 212.
Recomandarea 1201 din 1993 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la minorităţile naţionale şi etnice din Europa, Strasbourg, 1993, în vol. România şi minorităţile, Edit. Liga Pro Europa, 1997.
Recomandarea 1203 din 1993 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la rromii din Europa, Strasbourg, 1993, în vol. România şi minorităţile, Edit. Liga Pro Europa, 1997.
Rezoluţia 249/1993 a Conferinţei Permanente a Puterilor Locale şi Regionale ale Europei, Strasburg, 16-18 martie, 1993, în vol. România şi minorităţile, Edit. Liga Pro Europa, 1997.
Raportul Explicativ al Convenţiei – Cadru pentru Protecţia Minorităţilor, adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei în februarie 1995, Strasbourg.
Recomandarea nr.11/1995 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Strasbourg.
Rezoluţia nr.16/1995 a Conferinţei Permanente a Puterilor Locale şi Regionale ale Europei, Strasbourg.
Rezoluţia nr. 44/1997 a Congresului Puterilor Locale şi Regionale ale Europei, “Către o Europă tolerantă: contribuţia rromilor/ţiganilor”, Strasbourg.
Recomandarea de politică generală nr. 3/1998 a Comisiei Europene împotriva Rasismului şi Intoleranţei(ECRI), “Combaterea rasismului şi intoleranţei împotriva Rromilor/Ţiganilor”, Strasbourg.
Note:
[1] Constituţia României, art. 15 – art. 53.
[2]Jules Deschênes, Raport prezentat Comisiei pentru Drepturile Omului a Consiliului Economic şi Social a O.N.U, 1985.
[3]Raportul Explicativ al Convenţiei – Cadru pentru Protecţia Minorităţilor, adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei în februarie 1995, pct. 12.
[4]Vasile Burtea, Probleme sociale ale Grupurilor Vulnerabile sau cu Risc de Discriminare, curs predat studenţilor de la secţia de Asistenţă Socială a Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii din Bucureşti.
[5]Ibidem.
[6]Ibidem.
[7]Ibidem.
[8]Ibidem.
[9]Ibidem.
[10]Ibidem.
[11]„Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată”, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421/2008.
[12]Vasile Burtea, op.cit., 9.
[13]„Legea nr. 122/2006 privind azilul în România”, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428/2006, art.2, lit.g)
[14]Ibidem.
[15]Vasile Burtea, op.cit., 9.
[16]Ibidem.
[17]Actul normativ în materie, respectiv „Ordonanţa Guvernului nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor”, aprobată cu modificări prin „Legea nr. 233/2002”, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296/2002, stabileşte termenul general de răspuns la 30 zile.
[18]Vasile Burtea, „Documentele de stare civilă şi cetăţenie în comunităţile cu populaţie de rromi”, în Elena Zamfir, Marian Preda, Diagnoza problemelor sociale comunitare – studii de caz,, Editura Expert, Bucureşti. 2000, p. 412.
[19]Constituţia României, art. 51.
[20]Constituţia României, art. 34.
[21]„Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale”, ratificată de România prin „Legea nr. 30/1994”, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135/1994.
[22]Constituţia României, art. 52.
[23]Constituţia României, art. 50 şi art. 34.
[24]Este vorba de: „Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, Legea nr. 169 din 1997, Legea nr. 1 din 2000, Legea nr. 10/2001”.
[25]„Legea nr. 53/2003” – CODUL MUNCII – , Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72/2003.
[26]Constituţia României, art. 5 alin. (1) şi (2).
[27]Constituţia României, art.16
[28]Bureau International du Travail, „Rapport de la Commissiond’enquêteinstituée en vertu de l’article 26 de la Constitution de l’OrganisationInternationale du Travailpourexaminer la plainte relative à l’observation par la Roumanie de la convention (nr. 111) concernant la discrimination (emploi et profession), 1958”, Buletin Official, Suplément 3, vol LXXIV, Genéve,1991.
[29]Concluzii şi recomandări ale Comisiei de Anchetă a O.I.M. privind discriminarea în muncă în România, Biroul Internaţional al Muncii, Geneva, 1991.
[30]„Legea nr. 116/2002 privind prevenirea şi combaterea marginalizării sociale”, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193/2002.
[31]Vasile Burtea, Documentele de stare civilă… op.cit.
[32]„Legea nr. 33/1995 privind ratificareaConvenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilornaţionale, încheiată la Strasbourg la 1 februarie 1995”, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 82/1995.
[33]Constituţia României, art. 21.