Cazul Ursu – dezincriminarea faptelor securității ceaușiste

[The Ursu case – decriminalization of Ceausescu security acts]

Sorin BOCANCEA

The „Ursu” case is emblematic of the efforts of people in the old and new system to cover up crimes committed against those who disagreed with the communist regime. After more than three decades of post-communism, the Ceausescu security (Securitate) is once again presented in the public arena as an institution that has brought together patriots, „heroes on the invisible front”, who have defended Romania from all the evils of the earth. In this long process of re-legitimization of a criminal institution, the „Ursu case” has been and still remains a problem, because its resolution depends on the return to the public arena of the criminals of the communist state as guarantors of the salvation of the nation, which they save from everything but themselves. The decision by which the supreme court acquitted the former Securitate officers who caused the death of the dissident is aimed at exonerating the entire Ceausescu security apparatus of any crime, since it establishes, despite the regulations in force, that there was no conflict between the repressive apparatus and part of the population in Ceausescu Romania. Covering up the crimes of the Securitate opens the way to falsifying history and re-legitimizing the repressive Ceausescu apparatus.

Keywords: Ceausescu, communism, Dejism, security, Ursu case

După peste trei decenii de la Revoluția din ’89, crimele săvârșite de securitatea ceaușistă împotriva cetățenilor încă nu au fost judecate. Cazurile Vișinescu și Ficior sunt din perioada dejistă, iar moștenitorii ceaușismului au făcut tot posibilul ca numai perioada dejistă să fie soscotită criminală. Și chiar și aceste două cazuri sunt prea puțin în raport cu amploarea fenomenului, cu aplicarea la nivel de societate a unei politici de dominare prin crimă și teroare. Sunt prea puțin și prea târziu, timp în care criminalii au primit toate onorurile statului român, iar victimele au fost lăsate în uitare, multe dintre ele fiind determinate să nu-și relateze dramele nici măcar celor din familie.

Cazul „Ursu” este emblematic pentru demersurile oamenilor din vechiul și din noul sistem în a acoperi crimele săvârșite împotriva celor ce nu au fost de acord cu regimul comunist. Pentru sistem, un om ca Gheorghe Ursu nu trebuia să existe, pentru că națiunea ajunsese la o conștiință socialistă ce nu permitea disidența; iar dacă acest defect al procesului de edificare a societății socialiste multilateral dezvoltate s-a produs, el trebuia șters din istorie.

Vedem că, după peste trei decenii de postocumunism, securitatea ceaușistă este prezentată din nou în spațiul public ca o instituție ce a adunat în ea patrioți, „eroi pe frontul nevăzut”, ce au apărat România de toate relele pământului. În acest proces îndelungat de religitimare a unei instituții criminale, „cazul Ursu” a fost și încă rămâne o problemă, pentru că de rezolvarea lui depinde reîntoarcerea în spațiul public a criminalilor statului comunist ca garanți ai salvării națiunii, pe care o salvează de orice, mai puțin de ei înșiși.

Halucinanta decizie 238/A/27 iulie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (ICCJ) dovedește faptul că oamenii din securitatea ceaușistă încă sunt la putere. „Ne mai trebuie justiția”, se exprimase cu ani în urmă un exponent a ceea ce a însemnat aparatul represiv ceaușist, devenit unul dintre stâlpii postceaușismului. Au avut-o și o mai au, datele pe care le voi prezenta în studiul de față dovedind aceasta.

Soluția ICCJ a readus în atenție prezența „foștilor” în structurile de putere, relansându-se dezbaterile despre comunism, Securitate, jusțiție și anticomunism. Multe dintre intervenții au pornit de la premiza că lumea știe despre ce este vorba, astfel încât puțini dintre cei ce au urmărit intervențiile publice despre acest caz l-au putut înțelege. Discursurile pătimașe și fragmentarismul din această dezbatere au potențat de multe ori confuzia într-un public care se întreabă azi ce relevanță mai are un caz de acum aproape patru decenii.

În cele ce urmează, voi prezenta cazul Ursu așa cum reiese el din consultarea surselor primare: documente și mărturii. Voi începe cu prezentarea personajului, inginerul Gheorghe Ursu, voi cotinua cu fabricarea dosarelor sale penale, cu exterminarea sa de către securiști în arestul Instectoratului General al Miliției (IGM), cu demersurile de a acoperi crima (atât în anii comunismului cât și în cei ai postcomunismului) și cu lovitura finală a ICCJ, prin care nu doar că sunt achitați cei ce i-au provocat moartea, ci se stabilește că în România ceaușistă nu a existat un aparat represiv care să fi fost în conflict cu o parte a populației (care se opunea regimului) și că, în consecință, nu se poate vorbi de crimă împotriva umanității, ci de o crimă izolată, pentru care a intervenit prescripția. „Cu toții am colaborat cu Securitatea”, ne spunea același sinistru personaj care-și dorea justiția; cam același lucru ne spune și ICCJ astăzi: nimeni nu a fost în conflict cu Securitatea, deci nici aceasta nu avea de ce să ucidă pe cineva. De ce am mai ieșit în stradă în decembrie 1989?! Cei rămași la putere ne-au răspuns mereu: pentru a-l da jos pe Ceaușescu, care a întinat „nobilele idealuri ale comunismuluiu”; or, cum el a fost „judecat” și executat, nu se mai poate vorbi în România de crimă împotriva umanității. Anticomunismul este, astfel, redus la anticeaușism. Caz închis.

            Subiectul dosarului

Inginerul Gheorghe Ursu, căruia prietenii îi spuneau Babu, era angajat la Institutului de Cercetare și Proiectare pentru Sistematizare Locuințe și Gospodărie Comunală din București (ICPSLGCB). Familia sa provenea din Basarabia, din Soroca, și a venit în dreapta Prutului după invadarea provinciei de către Armata roșie și s-a integrat foarte bine în noua societate postbelică de aici. După cum ne spune Camil Baciu, cel mai bun prieten al inginerului Ursu, „prin anii ’46, ’47, ’48, Babu devenise secretarul Tineretului Progresist din Galați, tatăl lui fusese numit prefectul Regiunii Galați, prefectul roșu. Era un medic foarte cultivat, care-și închipuia socialismul ca un fel de utopie franțuzească din anii ’48. Purta lavalieră… și credea în socialismul cu figură omenească. Babu, la fel. A crescut într-o utopie dulce, roză, omenească, cultă, și când a ieșit din utopie a dat peste Securitate”^[1].

Deci, din perspectiva puterii comuniste, Babu avea „origini sănătoase”, fiind un tânăr crescut într-o familie ce punea umărul la construirea socialismului și comunismului din România, el însuși fiind lider al tineretului progresist, adică comunist. Era un tânăr dezinhibat, care spunea ceea ce gândea și statutul său social-politic l-a scutit adesea de consecințele exprimării libere. Totuși, în tinerețe, a trăit un episod al înscenării unui proces: „Babu avea mereu sancțiuni de partid – își amintește Camil Baciu. Eu la fel, mai mult pentru că povesteam anecdote pe contul Uniunii Sovietice și al comuniștilor; Babu, fiindcă spunea tot ce-i trecea prin cap. Cât timp tatăl lui a fost prefectul Regunii Galați, l-au mai iertat. Cu toate că o dată am ajuns amândoi în închisoare cu cătușe prea mari, pe care trebuia să le ținem în mână fiindcă erau date pe inventar și miliția ne-a atras atenția că, fiind membri de partid, nu putem să pierdem bunul poporului, așa că am adus cătușele înapoi și am fost scoși din închisoare, în sfârșit judecați, iertați, cu toate că 32 de polițiști au declarat că i-am bătut de moarte”^[2].

După cum a mărturisit fiul său Andrei, Gheorghe Ursu ar fi dorit să fie poet, dar a devenit inginer constructor. Însă și-a cultivat pasiunea pentru literatură legând relații de prietenie cu scriitori precum Nina Cassian, Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, Dan Deșliu, Radu Cosașu ș.a. Cât au cântărit aceste relații în existența inginerului Ursu vom vedea în capitolul următor.

Un moment de cotitură în viața inginerului contructor Ursu a fost cel din 1977, când s-a numărat printre experții desemnați a se ocupa de reabilitarea blocurilor din București ce fuseseră afectate de cutremurul din 4 martie. În ședința de pe 11 martie 1977, Comitetului Politic Executiv al CC al PCR „a luat la cunoștință” un fapt pe care l-a și făcut public, anume că majoritatea blocurilor vechi distruse în timpul cutremurului suferiseră transformări în structura de rezistență prin amenajarea unor unități de alimentație publică, fapt ce le-a slăbit rezistența, motiv pentru care Comitetul a cerut „să se stabilească factorii responsabili și, totodată, să se analizeze dacă și la alte edificii publice s-au făcut modificări de acest fel pentru a se lua de urgență măsurile ce se impun în vederea consolidării lor”^[3]. Trebuie precizat că nicio modificare nu se făcuse fără aproparea conducerii de partid. După cum mi-a relatat inginerul constructor Marin Gh. Nicolae, care a participat la întâlnirera lui Ceaușescu cu Stanislav Richter imediat după cutremur, inginerul constructor Emil Prager i-a reproșat atunci lui Ceaușescu: „domnule Ceaușescu, cauza prăbușirii blocului Scala este că administrația țării dumitale a extirpat anumiți stâlpi și grinzi pentru a face săli de ședințe”[4]. În scurt timp, Ceaușescu își va schimba radical atitudinea față de acțiunile de consolidare a clădirilor grav avariate. Astfel, într-o ședință din 4 iulie 1977 desfășurată la sediul CC al PCR, el va acuza echipele de experți de violare de domiciliu și de distrugeri: „De astăzi, să nu mai existe nicio comisie. S-au primit plângeri de la cetățeni că vin comisiile și intră în casă, nu sunt lăsați să-și vadă de treabă. Cu ce drept comisiile astea violează domiciliul cetățenilor? De altfel, am dat ordin la Miliție și la Procuratură ca de azi să fie băgate la închisoare comisiile dacă mai apar. […] Inginerii și proiectanții au distrus cu mult mai mult decât ceea ce a fost distrus de cutremur. Nu există nicio justificare, ci pur și simplu o concepție greșită a proiectanților. […] În imobilele mari se vor face reparații locale, numai acolo unde se vede o ruptură. Nu cum am văzut că face unii iresponsabili, care sparg cu ciocanul pneumatic stâlpii, ca după aia să-i consolideze! Trebuie să terminăm până la 23 august, în afara câtorva cazuri de clădiri ce le vom examina separat. Ni s-au arătat, am văzut și la televizor, soluții moderne… cu ciment… și soluții chimice… Nu le-am văzut nicăieri pe șantiere. […] Nu se mai admite nicio reparație capitală”^[5]. Soluții aberante, pentru că mortarul nu sporește rezistența clădirilor. Ceaușescu și sfătuitorii săi știau, probabil, că măsura era criminală, motiv pentru care nu au făcut publice lucrurile discutate în acea ședință. Dar, nu știau că cineva din sală consemna totul.

Inginerul Ursu a participat la acea ședință, fiind șef de proiect la consolidarea blocului Patria, și, după cum obișnuia, a consemnat toată discuția. El a refuzat să mai conducă proiectul după „indicațiile prețioase” ale lui Ceaușescu, lucru despre care Securitatea a aflat, întrucât acesta declarase că „va cămășui doi stâlpi [la Patria] peste avizul dat… chiar dacă va suporta costul lucrării din salariul său”[6], iar turnătorii au raportat această deviere de la linia trasată de Ceaușescu. Securitatea nu a luat atunci nicio măsură împotriva lui.

Gheorghe Ursu era un om care călătorea mult. După cum se arată și în rechizitoriu, „este de remarcat faptul că Ursu Gheorghe Emil a fost unul dintre puținii români care au primit dreptul de a se deplasa în afara lagărului comunist. A călătorit astfel în Grecia, Turcia, Spania, Elveția, Franța, Olanda. De altfel, la sfârșitul anului 1984 obținuse chiar viza de a călători, împreună cu soția sa, în SUA, unde era stabilită fiica sa, împreună cu familia. Acest lucru rezultă din Nota extras nr. 272/DI/09.01.1985”^[7]. După cum vom vedea, faptul că a călătorit în străinătate în condițiile de atunci va cântări greu în procesul deschis împotriva securiștilor ce l-au ucis.

Una dintre călătorii a fost la Paris, în octombrie 1978, unde s-a întâlnit cu inginerul Sergiu Huzum și cu soția acestuia. Gheorghe Ursu le-a povestit acestora episodul petrecut pe 4 iulie 1977 și s-a arătat profund marcat de tăcerea celor din sală față de aberațiile lui Ceaușescu și continuă: „într-un moment de lașitate pe care n-o să mi-l iert niciodată în viață am tăcut și eu”^[8]. A decis să încheie acest conflict cu sine, motiv pentru care s-a întâlnit cu Virgil Ierunca și Monica Lovinescu și le-a dat un document în care relata tot ce se întâmplase atunci. Cei doi decid să nu difuzeze la Europa Liberă imediat documentul pentru a nu divulga sursa, lucru pe care-l vor face pe 4 și 5 martie 1979, la doi ani de la cutremur.

Faptul că Gheorghe Ursu a putut călători în Franța în 1978 dovedește că opoziția față de măsurile lui Ceaușescu din ’77, despre care Securitatea știa, fusese trecută cu vederea, altminteri nu ar mai fi primit vize. Aceasta este o explicație, pentru că, într-o recentă dispută cu Andrei Ursu, Gl. bg. (ret.) Cristian Troncotă afirmă următoarele lucruri: „Inginerul Gheorghe Ursu, un profesionist de succes în domeniul proiectelor din construcțiile fundamentale (uzine, fabrici, spitale, stațiuni de odihnă la Marea Neagră etc.), a fost un honorable citoyen, cum spun francezii, adică un patriot adevărat, folosit ca persoană de încredere în misiuni pe plan extern: contacte cu emisari ai Mossadului și/sau cu persoanele lor de încredere, care instrumentau problema așa-zisului holocaust din Basarabia. Refuzul lui de a semna niște declarații false în legătură cu aceste teme, dar mai ales consemnarea lor în Jurnalul său l-au dus la moarte. Securitatea, în loc să-l apere, l-a trădat/abandonat, adică l-a lăsat ca pe un miel când îl duce la tăiere. Gheorghe Ursu a vizitat Franța, Spania, Italia, Elveția, Olanda și alte țări, unde se întâlnea cu români-evrei din emigrație. Toate deplasările sunt consemnate în evidențele de pașapoarte care se păstrau tot la Arhiva Securității. Bunicii săi din partea mamei împreună cu alți zece membri ai familiei au fost deportați la Auschwitz. Majoritatea au decedat. Holocaustologii Mossadului l-au cultivat în scopul de a obține niște declarații, evident contrafăcute despre ororile holocaustului din Basarabia. Andrei Ursu cunoaște aceste informații dovedite documentar, i s-au prezentat într-o amplă scrisoare, dar la care nu a răspuns”[9].

Faptul că inginerul Ursu a fost protejat/folosit de statul român pentru legăturile cu serviciile secrete israeliene poate părea verosimilă, dată fiind originea sa evreiască din parte mamei. Nu avem acces la documentele la care se referă generalul Troncotă, dar, de la afirmația referitoare la această relație până la a susțin că moartea inginerului Ursu a fost cauzată de Mossad pentru că el nu ar fi acceptat să semenze afirmații false despre holocaustul din Basarabia e o cale lungă. Afirmația generalului Troncotă generează o mulțime de întrebări legitime oricărei minți deprinse cu logica elementară. Bănuiesc că acele „informații false” erau dovezi ale holocaustului din Basarabia, cu care Securitatea ceaușistă nu a fost niciodată de acord. Nu am acces la probe care să dovedească intrarea în conflict a inginerului Ursu cu Mossadul și faptul că acesta ar fi fost trădat de Securitate. Dar, dacă Securitatea a deținut astfel de probe și dacă apoi a comis trădarea agentului său Ursu, ar fi trebuit să fi fost declarați agenți ai Mossadului toți ofițerii de securitate implicați în exterminarea acestuia. Ceva nu se lagă aici: Ursu nu dă satisfacție evreilor prin semnarea unor falsuri în legătură cu holocaustul din Basarabia, gest al unui „patriot” din perspectiva Securității, motiv pentru care Securitatea îi instrumentează un dosar de atacare a orânduirii socialiste, motiv să-l aducă într-o anchetă din care nu va ieși viu. Apar mai multe întrebări: de ce consemnarea în jurnal a relațiilor și a neînțelegerii cu agenții Mossad a fost gestul ce a provocat trimiterea lui la moarte din moment ce doar Securitatea a avut acces la jurnal?! De ce l-a pedepsit Securitatea pentru „patriotismul” său? Pentru cine a lucrat Securitatea, pentru România comunistă sau pentru Mossad? O fi făcut Securitatea un serviciu Mossadului prin trădarea/uciderea inginerului Ursu? Dacă da, ce a primit la schimb? Nu agenți ai Mossadului l-au anchetat pe Ursu „la sânge” până când acesta și-a dat duhul, ci ofițeri ai Securității, pe care autoritățile comuniste și cele postcomuniste i-au apărat cât au putut, fapt dovedit de documentele la care avem acces noi, cei din piața publică. Și din aceleași documente rezultă că interesul torționarilor a fost altul, că nu există nicio referire la contactele inginerului Ursu cu evreii, ci cu diaspora și cu unii intelectuali din țară. Până la publicarea documentelor invocate de generalul Troncotă, singurele probe sunt acestea, care au ajuns în fața instanței. Iar dacă Andrei Ursu ar fi avut documentele invocate de generalul Troncotă ar mai fi avut încă un motiv să arate că Securitatea a fost implicată în exterminarea tatălui chiar prin acea invocată „trădare” a lui. Mă îndoiesc că Andrei Ursu ar fi stat cu acest atu în buzunar așteptând să piardă procesul. De cealaltă parte, dacă securiștii ar fi avut dovezile despre care vorbește generalul Troncotă, cu siguranță le-ar fi folosit în instanță pentru a arăta că inginerul Ursu nu era un disident, ci un agent care defectase și că în cauză a fost o reglare de conturi specifică domeniului. Informația i-ar fi ajutat pe judecătorii de la Curtea de Apel București care, în 2019, au hotărât că Gheorghe Ursu nu a fost disident și că, în consecință, asupra lui nu s-a comis crimă împotriva umanității. Dar nici-o asemenea dovadă nu a ajuns în instanță – nici în 2019, nici în 2023.

Toate acestea m-au determinat să pun la îndoială afirmațiile generalului Troncotă și să mă întreb: dacă ceea ce ne spune domnia sa nu se susține, de ce a lansat povestea despre relația lui Gheorghe Ursu cu Mossadul și cu trădarea lui de către Securitate? S-a încercat prin aceasta mutarea atenției de pe acțiunile Securității de eliminare a adversarilor regimului, acuzația din proces respinsă de ICCJ, în zona conflictului dintre serviciile secrete a două state? Rămânem la nivelul întrebărilor atât timp cât nu avem decât o afirmație fără dovezile necesare.

Multitudinea întrebărilor m-a trimis cu gândul la un principiul logic, potrivit căruia din adevăr rezultă adevăr iar din fals rezultă orice. M-am gândit că statutul generalului Troncotă nu-i permite să facă publice documentele la care se referă, motiv pentru care i-am trimis domnului Andrei Ursu pe Messenger întrebarea cu privire la acele dovezi, iar domnia sa mi-a dat următorul răspuns, pe care mi-a permis să-l fac public: „N-am apucat să-i răspund dlui Troncotă, nu mi s-a părut o prioritate. Sunt în cea mai mare parte elucubrații. Sau, cum le spuneau securiștii, o «variantă de legendă plantată în spațiul public pentu dezinformare, compromitere și defăimare a obiectivului». În cazul acesta, implicând și ceva cu evreii (Mossad), poate prinde la antisemiți. Au mai încercat variante cu astfel de nuanțe antisemite, chiar și-n proces, în fața judecătorilor. Personal, Troncotă nu mi-a «pus la dispoziție» nimic niciodată. A intervenit ocazional, tot în mod public, la un articol al meu de pe contributors.ro, «Cosmetizarea patriotică a unui criminal», din 2017, la comentarii, până la emisiunea recentă de la Realitatea, la care am fost invitat. Cu atât mai puțin mi-a «pus la dispoziție» Troncotă «dovezi» cu Mossadul, care e o variantă de legendă nouă. În 2011, în articolul pe care l-a scris despre cazul Ursu în România 1945-1989. Enciclopedia regimului comunist. Represiunea, Vol. I, A-E, la INST, nu-și aduce aminte de vreo legătură cu Mossadul. Troncotă a mai emis și alte minciuni – de pildă, că Hellvig ar fi făcut o anchetă internă la SRI legată de DUI «Udrea». Nu știu să fi făcut și am dubii că, dacă ar fi făcut-o, nu mi-ar fi dat de știre, atâta vreme cât eu i-am cerut acest lucru, inclusiv în mod public. Troncotă mai vorbește despre cazul Ursu și în cartea sa – tot de dezinformare, dar mai subtilă – Duplicitarii. A dat și o declarație la SPM în 2015 despre cazul Ursu și despre dosarul «Udrea» (în care-i apare numele, prin anii ‘90-‘94, când era șef la arhiva SRI). Nici în acele variante nu apare Mossadul. Cât despre moartea tatei – este destul de bine documentată în dosarul de la ICCJ. Probatoriul nu lasă dubii că a fost un asasinat politic, executat prin bătăi sălbatice de către Pârvulescu, secondat de Hodiș, pe 15 noiembrie 1989. După bătăile respective, «la ordin de sus», victima a fost lăsată cu intestinul subțire spart, ducând la septicemie, timp de 36 de ore. L-au dus la spital în ultima clipă, să nu moară în arest. Și au pretins că a murit de moarte naturală. Evident, Mossadul nu apare în niciun document al Securității privindu-l pe Gh. Ursu (DUI «Udrea», Dosarul penal, dosarele-urmă ale acestora) și nici în vreun alt document de la CNSAS, inclusiv DUI-urile (în câte 10 volume) ale prietenilor tatei cu «atitudini dușmănoase»: Radu Cosasu, Mirel Ilieșiu, Anatol Vieru, Nina Cassian ș.a.). Mai e nevoie să spun că tatăl meu n-a avut nicio treabă cu Mossadul?”[10].

Să revenim la documentele și mărturiile la care avem acces. Din spusele lui Camil Baciu, cunoscuții știau că Gheorghe Ursu este un revoltat împotriva regimului și că ține un jurnal: „Dacă Pârguța Croitoru nu lua caietele, împreună cu colega ei Elena Petre, și nu le ducea securistului institutului unde lucra Babu procesul n-ar fi fost declanșat. Toată lumea știa că scrie, toată lumea știa că protestează, toată lumea știa că-n institut are o frază celebră a lui Bolivar[11] fixată pe planșeta lui de inginer în care se vorbea despre dictatură. Toată lumea știa asta. Dar, dându-le caietul, securiștii, nici măcar ei, nu puteau să mai dea înapoi. Aveau un document. Asta a declanșat”^[12]. Afirmațiile lui Baciu sunt confirmate de ceea ce a scris delatoarea Pârguța Croitoru: „în perioada în care erau publicate diferite legi, Ursu Gheorghe arăta că acestea nu ar fi bune… am aflat din spusele lui Ursu că el ascultă emisiunile postului de radio Europa Liberă întrucât în acestea este prezentată realitatea din țara noastră și nu cea care este prezentată în ziarele noastre. […] Ursu Gheorghe în atelier ne-a precizat că scriitori care nu erau publicați în țară au fost publicați în străinătate exemplificând cu Paul Goma. Ne-a precizat că acesta a vorbit la Europa Liberă și că el îl consideră un om «subțire», care ar fi avut «curaj» în cele spuse la Europa Liberă. Tot Ursu Gheorghe a relatat că în alte țări oamenii ar avea curaj, arătând evenimentele din Polonia… Făcea precizarea că la noi în țară nu ar exista dreptate și libertăți și oamenii nu ar putea să-și exprime cuvintele lor. […] Am sesizat lângă planșeta lui Gheorghe Ursu un afiș în care era vorba despre stat, putere și conducători. Șefii de colectiv i-au spus să-l dea jos și acesta l-a dat, dar după o perioadă de timp apărea iar. Acesta a precizat că textul exprima poziția sa față de situația din țara noastră”^[13]. Într-o altă declarație, aceeași turnătoare a mai notat: „cu ocazia unor evenimente interne, conferințe, primirea unor șefi de state sau alte activități la care participa conducerea de partid și de stat, Ursu Gheorghe a afirmat vazând în presă fotografia președintelui țării noastre că nu se găsește nimeni să-i dea cu o piatră în cap. Alteori a afirmat, tot față de aceeași fotografie, că nu se găsește nici un cancer pentru el. Uneori a afirmat că șeful statului ar fi paranoic și alte adjective jignitoare la adresa sa. Toate afirmațiile de mai sus le-a facut când citea presa destul de tare și cred că au auzit și ceilalți colegi, dar nimeni nu a spus nimic”[14]. Turnătoarea nu a mințit, întrucât dorința ca pe Ceaușescu să-l găsească un cancer apare exprimată de Gheorghe Ursu și în înregistrarea din mașina inginerului Huzum, cu prilejul vizitei de la Paris din 1978, când spune că Ceaușescu e „admirabil” și că singurul lucru care-i lipsește este „un mic canceraș la laringe”. Soția inginerului Huzum îi reporoșează violența exacerbată, iar el răspunde: „Eu am fost grațios, nu am zis de o ditamai tumoră. Așa, după un discurs de ăsta de 3 ore să-și facă un mic consult: «da, e un mic canceraș»”^[15]. În fine, astfel de acțiuni au și fost recunoscute de inginerul Ursu în fața anchetatorilor[16] și cei ce au trăit în acele vremuri știu că el nu era singurul vizitat de asemenea dorință.

În concluzie, inginerul Ursu era un om cu convingeri socialiste, provenind dintr-o familie implicată în administrația comunistă. Era un om ce călătorea mult, Securitatea urmărind aceste călătorii în dosarul „Acțiunea Călătorul”. Pentru regim, era un cetățean de încredere din moment ce a primit atâtea vize de călătorie pe care puțini din România le primea atunci. Este de notorietate faptul că plecarea în străinătate era precedată de cercetări și de prelucrări realizate de cei de la Securitate și urmată de informări cu privire la persoanele cu care s-a intrat în contact. Deci, inginerul Ursu era un „obișnuit” al Securității sub acest aspect și „organele” ce au intrumentat Dosarul „Călătorul” nu au avut indicii că, în afară de derapajul de după cutremurul din ’77, s-ar fi abătut de la politica de partid și de stat. Însă, vor afla că se înșelaseră sau că fuseseră înșelate.

Dosarul „Udrea”

Pe 2 octombrie 1984, Gheorghe Ursu primește viză pentru a-și vizita fiica ce se stabilise în SUA. Însă, la scurt timp, pe 22 decembrie, Pârguța Croitoru și alți colegi i-au sustras un caiet-jurnal din sertarul de la serviciu și l-au predat securistului Institutului. Pe 4 ianuarie 1985, Securitatea a deschis dosarul de urmărire informativă „Udrea” și a decis anularea ridicării pașaportului cu viza pentru SUA. În urma perchezițiilor domiciliare, desfășurate pe 7 și pe 16 ianuarie 1985, ofițerii de securitate Marin Pârvulescu și Vasile Hodiș au ridicat „mai multe caiete-jurnal (18 caiete-jurnal din perioada 1948-1957, 12 caiete-jurnal din perioada 1958-1967, 8 caiete jurnal din perioada 1977-1983), un manuscris cu poezii, extrase din ziare conținând poezii, 10 scrisori adresate lui Ursu Gheorghe de către fiica sa și ginerele său din SUA, publicația L’arhipel du goulag de Soljenițîn, tipărită în 1976, respectiv un manuscris intitulat Europa mea”^[17].

Apare întrebarea firească cu privire la conținutul jurnalului. Iată ce ne spune unul dintre cei care cunoșteau despre existența lui, scriitorul Camil Baciu: „Paginile acestea reprezintă o cronică totală, cea mai bogată cronică a României Gheorghiu Dej – Ceaușescu, a României comuniste, în care Babu a refăcut statistici după puținele indicații pe care le avea din vitrină, de la radio, a făcut statistici reale ale penuriei comuniste, în care nota tot ce vedea, tot ce i se părea semnificativ, toate conversațiile cu prietenii lui, dar, dacă era seminificativ, cu scrierea foarte citeață, foarte caligrafică, și le împăna, le garnisea, le încadra cu literatură și muzică. Nimeni nu a făcut niciodată, după cât știu eu, tipul acesta de jurnal. Nici în Franța, nici în România, nu știu cum se întâmplă. Nici italienii, pe care îi cunosc. Adică un jurnal axat în realitatea imediată, cu comentarii din literatura universală, fără să facă filosofări, să tragă concluzii. Jurnalul ăsta nu l-a cunoscut nimeni: nici copiii lui, nici prietenii lui. Eu eram prietenul lui cel mai apropiat, ne vedeam cel mai des, cred că eu îl băteam cel mai tare când, în deliriul lui, îi scria lui Hrușciov să-l reclame pe Gheorghiu Dej, când se ducea să reclame guvernului că nu merge, că socialismul nu are chiar așa figura omenească pe care și-o închipuia. Trăia într-un nor roz de literatură, de umanism și de credință aproape bisericească în schimbarea omului. Credea. Era un credincios, eram toți credincioși în perioada aia”^[18].

Despre jurnal știau cei din jurul autorului, fără să cunoască conținutul lui, deși acesta era ușor de bănuit. Pe 21 decembrie 1983, Gheorghe Ursu le scrisese fiicei și ginerelui său stabiliți în SUA: „Păstraţi scrisorile mele, la ora actuală scriu foarte rar şi puţin în jurnal, aşa că, în această perioadă, scrisorile mele fac parte componentă a jurnalului meu, şi când el se va publica, prin anul 2015, corespondenţa va fi poate mai preţioasă decât jurnalul”[19].

O mică parte din conținutul jurnalului se găsește în rapoartele anchetatorilor și informațiile de mare interes pentru aceștia au fost discuțiile cu intelectualii amintiți, pe care Babu le nota în jurnalul său, motiv pentru care Camil Baciu susține că cele consemnate acolo ar fi fost pentru Securitate probe pentru a intenta un proces acelor intelectuali. Dar, înainte de toate, au fost scrisorile trimise către Europa Liberă, care au aruncat asupra inginerului Ursu bănuiala că ar fi agentul de legătură între diaspora și intelectualii din anturajul său. Din rapoartele de anchetă reiese interesul securiștilor de a dovedi dacă între Europa Liberă și grupul de prieteni intelectuali ai lui Gheorghe Ursu era o legătură.

În raportul întocmit de maiorul de securitate Marin Pârvulescu pe 30 ianuarie 1985, tot ceea ce declarase turnătoarea Pârguța și ceea ce găsiseră în jurnal au devenit capete de acuzare: furnizarea către Europa liberă a două materiale „în care a comentat de pe poziții dușmănoase măsurile luate de partid în domeniul construcțiilor din România”; afișarea la locul de muncă a unor citate „ce conțin referiri la necesitatea luptei împotriva statului”; întreținerea de legături „cu elemente din emigrația reacționară română de la Paris… de la care a primit și introdus în țară, în anii 1974 și 1978, mai multe tipărituri în limba română cu conținut anticomunist; ținerea în vederea publicării a unui jurnal cu consemnări „ce denigrează realitățile din țara noastră, politica internă și externă a statului român… Însemnările mai conțin și grave manifestări de calomniere și defăimare a conducerii de partid și de stat”^[20].

Pentru ilustrare, voi reda câteva fragmente din caiete ce au ajuns la generalul Iulian Vlad, care era pe atunci adjunctul Ministrului de Interne și care a coordonat anchetarea inginerului Ursu^[21]:

• „În cazul nostru Ceaușescu trebuie neapărat suprimat”.
• „A început Congresul XII al PCR… A fost cel mai scârbos congres, nu deosebit de celelalte, dar totuși Cultul Javrei a fost mai penibil și deșănțat ca oricând…”.
• „Luna ianuarie a deveni Luna Suveranilor: la 7 ianuarie țara-ntreagă a sărbătorit pe Prima Femeie a Țării, Savantul de Renume Mondial, Înțeleapta Conducătoare, Inima-i Fierbinte și Vitează, imunda sadică ajunsă sus de tot, de-o seamă cu zeii, și care ca-n basmul copilăriei mele și-a băgat, ca să se înalțe, 7 perne sub [fund]. Numai că pernele de sub [fundul] ei sunt Țara întreagă, savanții, cadrele, chimia, institutele de cercetare, presa, televiziunea, viitorul și soarta fiecărui om răsărit care iese în masa comună. La 26 ianuarie țara-ntreagă a sarbatorit eroul, Visul nostru de aur, Făurarul, Primul Bărbat al Țării, cel mai iubit Fiu al Poporului, Făuritorul visului lui Burebista, Ștefan, Mihai Viteazul, stârpitura politică cu gura strâmbă și cu fumuri napoleoniene, omul care duce de râpa țara, prin autocrația sa obtuză, dar absolută, arbitrară dar fără replică”.
• „La 1 iunie 1982, Cârpa… a ținut Marele Său Discurs ideologic… Suita de imbecilități naționaliste și isterice… plus platitudini, apa-n piuă, totul însă de culoarea Dictaturii și Strângerii în continuare a Șurubului… „.
• „Când… i se dă Lui verdictul de cancer, când i se taie mâna dreaptă care se tot agită ridicol, penibil, haotic, când își bolborosește lungile tautologii de schizofrenic-paranoic-elefantiazis?”
• „Ce-a fost cu Ceaușescu e total dement, dar după toate probabilitățile demența va crește, așa e jocul, el se crede Dumnezeu (cică ar fi spus celor din Biroul Politic: «nu vă mai preocupați cu de-astea, oameni ca mine se nasc o dată la 500 de ani!»)”.
• „Singura sarcină a Congresului e să-l realeagă președinte pe Ceaușescu… Totul e de un absurd fără margini, explicabil totuși printr-un singur element: FRICA, GROAZNICA FRICĂ A LUI CEAUȘESCU și a scroafei sale ca, CINE ȘTIE CUM, DRACU ȘTIE CE COMPLOTIST SAU TERORIST ar putea la Congres să se opună și să se ia și alții după el și să cadă faraonul”.
• „Vai, de data asta la Congres se pare ca nu s-a mai găsit nici un Pîrvulescu să ceară demiterea Tiranului… nici o șansă, vor trăi pe tronul țării până la moarte, vor fi proslăviți ca dumnezei, vom înghiți mizeria asta îngrozitoare morală până la capăt. Și după ce vor crăpa va veni Nicu, alt ticălos, dar de un alt fel de ticăloșie, mai cinică și mai lucidă și de extrema dreaptă… E liniște în România, N-AU PROBLEME, tace tot boborul…”

Ca răspuns la raportul prezentat de Pârvulescu pe 30 ianuarie 1985, generalul Iulian Vlad i-a transmis șefului Directiei a VI-a, Vasile Gheorghe, următoarele observații:

1. „Nu rezultă suficient de bine conturate elementele constitutive ale infracţiunii de propagandă impotriva orinduirii socialiste.
2. Unde şi în ce mod au proliferat actiunile celui în cauză?
3. Ce s-a reţinut, cu valoare de probă, din declaraţiile persoanelor audiate?
4. Ce poziţie a avut în timpul cercetării?
5. De ce nu s-au aprofundat până acum legăturile în rândul scriitorilor? Despre ce este vorba mai concret?
6. Ce rămâne efectiv pentru instanţă, dacă piesele din jurnal, dat fiind caracterul lor, nu pot fi folosite?
7. Anexa 4 – chiar dacă are un substrat – nu are nici o valoare probatorie şi nici nu poate fi reţinută ca piesă incriminată.”^[22]

Securiștii implicați în anchetarea și uciderea lui Gheorghe Ursu au susținut că aceste observații ar fi fost un ordin de întrerupere a anchetei, fapt ce ar dovedi că ei nu au mai avut treabă cu anchetatul. Însă este evident că era o trasare de directive pentru obținerea informațiilor de care avea nevoie Securitatea. Conform planurilor de măsuri ale Direcției a VI-a, „pentru traducerea exemplară în viață a excepționalelor orientări politice pe care ni le dă Comandantul Suprem”, „măsurile de prevenire să fie mai intens orientate spre cele… de intervenție realizate prin intermediul altor organe”, „de regulă, sub acoperirea organelor de miliție”^[23]. Piesele politice nu puteau fi folosite în instanță, pentru că ar fi atras atenția instituțiilor internaționale cu privire la încălcarea drepturilor omului, motiv pentru care Iulian Vlad a mai trimis un bilet olograf, despre care-și amintește ofițerul Ion Dumitraciuc, ce conținea „un ordin rezolutiv… ca acţiunea referitoare la infr. prev. de art. 166 alin. 2 din vechiul Cod penal să înceteze şi să se ia măsuri faţă de Ursu Gheorghe de avertizare pe linie de securitate la locul de muncă, iar pentru operaţiunile cu mijloace de plată străine să se continue cercetările de către miliţie”[24]. Despre această „notă de mână” și-a amintit și Pârvulescu, iar Hodiș a declarat: „Marin Pîrvulescu mi-a spus că a făcut un material către conducerea DSS, respectiv gl. Iulian Vlad. Îmi amintesc că mr. Pîrvulescu Marin mi-a spus la un moment dat că a venit răspunsul de la Iulian Vlad cu niște propuneri^[25]”.

Fac o paranteză pentru a arăta că obsesia dușmanului de la Europa Liberă mai produsese dosarul „Cameleonii” la Iași, deschis cu doi ani înainte, pe 23 ianuarie 1983, în care „elementele de legătură” dintre Europa Liberă și intelectualii ieșeni grupați în jurul revistelor studențești erau considerați a fi lectorii străini din Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”[26]. Nu a reieșit nimic din acel dosar în afară de dorința securiștilor de la Iași, conduși de Horia Brestoiu, de a crea un dușman al regimului care să le justifice lefurile de ochi vigilenți ai regimului. Legarea de Europa Liberă era o schemă menită să dea greutate cazului, să transforme intelectualii cârcotași, a căror vină era doar aceea că voiau să se țină la curent cu ceea ce apărea în literatura occidentală, într-un grup dizident periculos servind intereselor străine. Nu a ieșit nimic, decât terorizarea pentru o perioadă a unor oameni nevinovați și izgonirea lor din redacțiile revistelor studențești ieșene.

Revenind la dosarul „Udrea”, la ancheta din 1985, i s-a cerut inginerului Ursu să declare că a trimis scrisorile către Europa Liberă pentru bani, însă acesta a declarat următoarele: „Considerând că la acea dată s-au luat hotărâri care nu corespundeau realității eu m-am gândit că trebuie să fac ceva ca să se reia unele consolidări, fapt pentru care am crezut că la prezentarea punctului meu de vedere de la Europa Liberă unele organe din țara noastră vor intra în alertă și vor lua măsuri […] Exact aceste fapte [sublinierea lui Gh. Ursu] m-au determinat ca în octombrie 1978 sa-l caut la Paris pe Virgil Ierunca, sa-i spun despre zguduirea mea și să-i propun să scriu un material privind cele de mai sus. […] Trebuie să arăt foarte clar că cele două scrisori expediate de mine la Europa liberă și a treia (pe care nu am trimis-o) nu au fost determinate în nici un fel de alte persoane, nici de discuțiile purtate pe marginea emisiunilor acelui post de radio, nici de exemplul vreunei alte persoane, ci au pornit, în toate cele 3 cazuri, din… datoria mea față de conștiință să exprim aceste sentimente… Prin cele 2 materiale trimise și al treilea neexpediat, nu m-am făcut purtător de cuvânt al nici unei alte persoane, nu am primit sfatul sau ideile nimănui… De asemenea, repet că expedierea acelor scrisori nu a avut în vedere nici un fel de rasplată sau remunerație materială”^[27].

Securiștii voiau să dovedească faptul că Ursu asigură legătura dintre Europa Liberă și intelectualii din anturajul lui, neînțelegând de unde venise inițiativa ascestei legături: din diaspora sau din rândul intelectualilor. Despre ce însemna Europa Liberă pentru Ursu aflaseră din declarațiile turnătoarei Pârguța și chiar din jurnal, unde acesta notase că  Europa Liberă „trebuie să țină trează ura românilor contra regimului totalitar în care trăiesc, să-i îndemne la răzvrătire organizată sau măcar la nesupunere, sau măcar să facă totul spre a-și menține libertatea de gândire”^[28].

Jurnalul le oferise dovada faptului că Ursu nu doar își nota dorința de revoltă, ci și acționa în acest sens. O piesă grea din dosarul „Udrea” era, din perspectiva anchetatorilor, încercarea lui, în preajma Congresului al XII-lea, de a-l determina pe Geo Bogza să-l convingă pe Eugen Jebeleanu să citească în plen fragmentul din Simon Bolivar. După cum a notat Babu în jurnal, Bogza a refuzat să dea curs propunerii, arătându-i că Jebeleanu nu se va implica precum și consecințele ce vor decurge împotriva lor. Din interceptările realizate la domiciliul Ninei Cassian, rezultă că și aceasta știa de inițiativa lui Ursu și că se temea ca să nu fie și ea considerată parte a vreunui complot^[29]. La anchetă, el a refuzat să declare cine era persoana ce urma să citească fragmentul din Bolivar: „Refuz să scriu în declarații numele prietenilor”[30], a declarat el. La fel a procedat în legătură cu orice nume i s-a cerut să scrie în declarații: „Refuz să scriu în declarații numele prietenilor, deoarece sunt trecuți în jurnal”[31]. Or, paginile din jurnal nu puteau fi utilizate ca probe împotriva acelor persoane.

După cum am arătat, există supoziția că intenția securiștilor era aceea de a aduna probe pentru un posibil proces intentat intelectualilor. În opinia lui Camil Baciu, securiștii „și-au dat seama că ar putea să facă o mare punere în scenă, că nu le-a ieșit fiindcă Babu nu voia să spună sau spunea prost. Asta i-a iritat enorm; faptul că nu pot să facă această enormă punere în scenă. Și cum, între timp, ura creștea, creștea sau se dezvolta și ideea lor ca să-l distrugă. Sunt convins că ideea de a-l distruge a devenit concretă după ce a scris în caietele lui «ăștia, troglodiții, ar trebui împușcați din zece în zece». Și-l băteau cu gândul că poate moare”^[32]. Această idee a fost formulată și în rechizitoriu: „După efectuarea percheziției domiciliare din 17.01.1985 și raportarea găsirii unor «probe» ale «vinovăției» inginerului Ursu Gheorghe Emil, securitatea avea drum liber să ancheteze o lume de care-i era teamă – lumea artistică și literară – care se opunea lui Ceaușescu. Faptul că se căuta un moment prielnic să se ajungă la astfel de personalități îl dovedește planul de măsuri din data de 04.01.1985 – «DUI Udrea», unde este menționată explicit poeta Nina Cassian: pct. 9 «Prin Direcția I se va stabili dacă Udrea apare în anturajul Ninei Cassian sau al altor scriitori sau poeți români, cu ce probleme apare sau dacă aceștia au vreo influență asupra lui Udrea”^[33].

Nu putem emite decât supoziții cu privire la intențiile Securității și ale comandantului ei suprem. Eu mă-ndoiesc că Ceaușescu ar fi demarat un asemenea proces, pentru că era vorba de scriitori pe care regimul se baza, de idolii din manualele școlare. Cred că regimul nu ar fi riscat un asemenea cutremur cu consecințe greu de gestionat. Mai degrabă securiștii au vrut să vadă dacă stâlpii intelectuali ai regimului rămăseseră nefisurați după cutremur, dacă regimul se mai putea baza pe ei. Nina Cassian fusese o vajnică susținătoare a stalinismului și a dejismului din România și nici cu Ceaușescu nu intrase în conflict deschis. Frica Securității era să nu descopere vreo dizidență în rândul intelectualității agreate de regim, motiv pentru care dorea să afle dacă acei scriitori au vreo influență asupra lui Ursu pentru a ști dacă de la ei venea atitudinea lui. Faptul că s-a activat urmărirea informativă a Ninei Cassian nu dovedește că se urmărea un proces, ci numai verificarea a ceea ce scrisese Ursu în jurnal. Probabil că ar fi început un regim de teroare împotriva fiecăruia în parte, dar nu un proces. În fine, oricare dintre intenții ar fi produs același lucru, anume opresiune din motiv politic, chiar și împotriva vechilor tovarăși de drum.

Conform declarației ofițerului de Securitate Dumitraciuc, cel ce se ocupa de Institutul unde lucra Ursu, în primăvara lui 1985, Securitatea a încearcat racolarea lui ca informator, propunere refuzată categoric[34]. Cred că abia acest gest al lui Ursu a ridicat valul de ură împotrivă-i și nu afirmația lui la adresa securiștilor (că ar trebui împușcați). Jurnalul le-a dovedit securiștilor că acesta a făcut dizidență sub nasul lor, că „i-a făcut”. Pentru securiști, Ursu era un om care nu crea probleme și pentru care garantaseră de atâtea ori când i-au acordat vizele de călătorie. Cineva din sistem urma să plătească pentru lipsă de vigilență în cazul acestui „călător”. Poate că ar fi trecut cu vederea și acest fapt, mai ales că știau că jurnalul nu mai era cunoscut de nimeni, că nu generase vreun curent de opoziție față de regim. Poate că ar fi trecut cu vederea și faptul că notase în jurnal că dacă ar avea o pușcă cu lunetă l-ar împușca pe Ceaușescu. Dar faptul că Ursu refuzase la anchetă în mod repetat să-și toarne prietenii, lucru ce li se întâmpla foarte rar, și faptul că a respins ultima „ofertă” au umplut paharul. Refuzul de a turna și de a deveni informator venit din partea unui om băgat în corzi, cu toate dovezile împotriva lui, a fost perceput ca un afront la adresa organelor care, iată!, îi pregătiseră cu generozitate o portiță de scăpare. Nu mai era vorba acum de câteva ieșiri în cercul restrâns al colegilor de serviciu și nici de consemnarea unor gânduri împotriva lui Ceaușescu, ci era vorba de un afront la adresa lor. Organele represive puteau decide până unde se poate întinde coarda față de regim, dar nu putea accepta afrontul față de ele însele.

În urma percheziției din ianuarie 1985 s-au întocmit două procese verbale: unul având ca obiect uneltirea împotriva orânduirii și altul vizând deținerea de valută, ilegală în regimul comunist. Securiștii au găsit: 5 dolari, 10 mărci RFG, 40 mărci RDG, 40 coroane daneze, 1 sechel israelian și 3 000 lire italiene^[35]. Pentru că Ursu a refuzat să-și toarne prietenii și să devină informator, pe 17 aprilie 1985, Pârvulescu a demarat întocmirea dosarului ce viza deținerea ilegală de valută. Pe 3 mai 1985, Pârvulescu și Dumitraciuc întocmesc raportul de derturnare a cazului politic în cel de drept comun, după indicațiile date de Iulian Vlad. În întreaga perioadă scursă din ianuarie până în august 1985, inginerul Ursu a fost cercetat în stare de libertate.

Pe 3 august 1985, anchetatul Ursu a fost convocat la o ședință a Comitetului Oamenilor Muncii (COM) în care, după ce a fost criticat i s-a comunicat că va fi iertat dacă se cumințește. După ședință, Ursu a cerut jurnalul de la securistul Institutului, care i-a spus: „ehe!, de-abia acum începe greul”^[36]. Pe 15 august 1985 a primit neurmărire penală (NUP) pe dosarul cu jurnalul, rămânând activ dosarul pentru deținerea ilegală de valută.

Ancheta pentru acest capăt de acuzare a decurs rapid, fără probleme, după cum declară ofițerul de Miliție Florea Popescu: „Cauza era simplă, nu ridica probleme, Ursu Gheorghe a recunoscut în totalitate fapta pentru care îl cercetam […] Ultima scoatere la anchetă a lui Gheorghe Ursu, de către mine, a fost cu ocazia prezentării materialului, activitate desfașurată în prezența avocaților […] În legătură cu cercetarea lui Ursu Gh. Emil nu am apelat la folosirea rețelei informative din arest […] Oricum, pentru cauza ce o aveam eu în lucru, aceasta nu s-a impus: el recunoscuse fapta fără rezerve și, de altfel, era consemnată și în jurnalul său”[37]. Dar, lucrurile nu au decurs așa cum ar fi fost normal, cu eliberarea făptuitorului pentru a aștepta procesul în stare de libertate. În spatele acesei acuzații, Securitatea voia să termine cealaltă anchetă din care nu se alesese cu ceea ce voia. Gheorghe Ursu însuși era convins, în urma anchetei derulată din ianuarie până în august 1985, de faptul că se dorește implicarea mai multor scriitori, după cum i-a spus fiului său, Andrei Ursu^[38].

Exterminarea

Pe 21 septembrie 1985, Gheorghe Ursu a fost arestat preventiv pentru 30 de zile. Din arestul Inspectoratului General al Miliției, securiștii l-au scos pentru a-l ancheta în legătură cu presupusele legături cu diaspora și cu implicarea intelectualilor în acțiunile sale „dușmănoase”. De aceea, în pofida faptului că-și recunoscuse fapta (deținerea ilegală de valută), arestul preventiv a fost prelungit, pentru a da posibilitatea anchetării pe motiv politic, realizată de Securitate în secret. După arestarea din septembrie, a început exterminarea inginerului Ursu.

Pentru a înțelege ce s-a întâmplat după această dată, foarte utilă este declarația deținutului Marian Clită, implicat în maltratarea disidentului: „am fost scos afară dintr-o cameră, eram deja cu angajamentul semnat pentru Securitate, colaborare cu Miliția, și am fost scos din cameră de către domnul locotenent-colonel, la vremea aia, Creangă Mihail, șeful arestului IGM și șeful tuturor aresturilor din țară. Actualmente, șeful biroului control al tuturor aresturilor din țară. Creangă Mihail, actualmente colonel, ofițer activ în cadrul IGP-ului. Am fost scos și mi s-a spus: «Mariane, împreună cu Radu Gheorghe, zis Gicuță – un alt delincvent de drept comun ca și mine, tot spărgător de case – veți forma o echipă care trebuie să aplicați teroare și regim represivo-restrictiv vizavi de un individ care a dat în regimul țării și a denigrat clanul ceaușist ținând vreo câteva zeci de caiete de-a lungul timpului în care făcea însemnări cotidiene.» «Bine, domnule, de acord. Unde-i omul?» Ne-a prezentat dosarul de arest, l-am văzut pe domnul Ursu Gheorghe, fotografia față-profil. «Omul trebuie să iasă de la izolare. Vă bag pe arestul Catanga, la camera 29, e goală, și vedeți ce faceți.» «De acord.» Ne-a băgat, a venit Gicuță, pe care-l cunoșteam, cu care mai formasem niște echipe, a intrat în cameră. După vreo jumate de oră a apărut Ursu Gheorghe”^[39].

Deci, împotriva inginerului Ursu s-a activat un sistem ce funcționa deja, format nu doar din ofițeri de securitate, ci și din cei ai Miliției și din ajutoarele lor, deținuții de drept comun. Nu a fost o constituire ad hoc a unui grup mânat de un exces de zel, cum s-a tot susținut timp de trei decenii, ci activarea unui mecanism existent, din moment ce Clită și Gicuță „mai formaseră niște echipe”.

Iată în ce consta tratamentul la care a fost suspus Gheorghe Ursu în celulă timp de 3 săptămâni, după cum l-a descris Clită: „sistem IGM: palme, tălpi, umeri, palme peste față, agățat cu cătușe date de afară sau improvizate de noi, metode de legare constituite din cearșafuri rupte, agățat de pat. Tot acest program era supravegheat permanent de afară. Periodic, de 3-4 ori pe săptămână, eram scoși și furnizam note informative cu privire la ceea ce relata Ursu Gheorghe, în sensul: dacă a avut o rețea de a scoate aceste materiale afară către un post de radio occidental sau un cotidian occidental; cine au fost oamenii care scoteau aceste materiale; dacă omul se întrunea în niște case conspirative, adrese, cu Ana Blandiana, cu Nina Cassian, cu Băcanu și cu alți așa-ziși disidenți la vremea respectivă”^[40].

Deci, deși închisese cu NUP dosarul în care îl anchetase în perioada ianuarie-august 1985, Securitatea tot pentru acest dosar lucra, dar sub acoperirea dosarului deschis pentru deținerea ilegală de valută. Iar pentru asta s-a furnizat deținuților bătăuși logistică (celulă separată și cătușe) și s-a coordonat maltratarea deținutului politic Gheorghe Ursu. De remarcat este că nu doar cei doi deținuți l-au bătut pe Ursu, fapt confirmat de către mai mulți martori. În primul rând, Marian Clită a declarat că „absolut, era bătut și de alții. Venea bătut pentru că de multe ori se plângea. «Ce ai, mă?» Și nu-l mai luam, poate atunci, îi mai acordam și perioade de respiro. Fiindcă, dacă l-am fi bătut trei săptămâni în continuu, se ducea pe topogan repede”^[41].

Iată o altă declarație a lui Clită, dată în 1988: „interogatoriile erau luate la DSS [Direcția Securității Statului – S. B.]. Am aflat de la victimă că aceste interogatorii erau brutale deoarece el nu vroia să colaboreze cu organele Securității cu privire la existența sau trimiterea în afara țării a unor materiale cu caracter de propagandă. Mai ales după ce era scos la interogator l-am văzut cu urme de lovituri. Am văzut că fața prezenta urme de palme și de câteva ori cu sânge pe cămașă… În apropierea datei de 15 noiembrie 1985, în urma unui interogatoriu, victima a venit în celulă acuzând stare gravă de vomă și dureri în zona abdominală… În toată perioada octombrie-noiembrie 1985 victima a fost dusă la DSS”[42].

O declarație a lui Clită, dată în 1996 în filmul lui Cornel Mihalache, ne lămurește asupra a ceea ce s-a întâmplat în luna noiembrie. „Colonelul Anghel [medicul unității – S. B.] ne-a spus: «băi, mai lăsați-l puțin în pace că și-așa trebuie să-l trimit în penitenciar și n-are sens să prezinte urme de violență…» L-am lăsat.[43]” Întrucât nu mai avea rost să stea în acea celulă, deținuții torționari au cerut să fie mutați într-o celulă cu vedere spre curtea interioară a arestului. „Cam de la începutul lunii noiembrie, maxim până-n 5 noiembrie, s-a încetat orice fel de regim terorist din partea noastră. […] În jurul datei de 14 noiembrie… s-a dat dimineață Ursu jos din pat. Eu citeam… și i-am spus «băi, Ursule, vezi că-mi împiedici unghiul de vedere! Dă-te puțin mai încolo!» Omul stând în extensie, cu coatele pe patul 2 [deasupra patului în care stăta Clită – S. B.], probabil că am simțit eu că nu s-a mișcat chiar repede și atunci i-am dat o lovitură, o singură lovitură de picior în zona abdominală. Omul s-a-ndoit și-a căzut. Zic: «ce-ai, mă?» S-a văzut că imediat și-a schimbat culoarea feței, i-am pus mâna pe abdomen. Acut. Abdomen acut. Eu mai am cunoștințe din astea medicale fiindcă am lucrat în mediul veterinar, la Institutul Pasteur”[44].

Deci, în momentul în care Clită l-a lovit pe Ursu, abdomenul acestuia era deja infectat. În seara precedentă (pe 15 și nu pe 14 noiembrie), după cum au arătat mai mulți martori, Ursu fusese adus în celulă cu pătura, nefiind în stare să se deplaseze. Deși a acuzat dureri abdominale, Ursu nu a fost dus la spitalul de la Jilava decât în dimineața de 17 noiembrie, prea târziu pentru a mai putea fi salvat. Dar, medicii de la Jilava vor consemna că loviturile primite fuseseră aplicate cu 48 de ore înainte de prezentarea la spital, adică pe 15 noiembrie 1985.

Încă de la arestarea din septembrie 1985, familia lui Gheorghe Ursu a cerut date despre situația lui, iar refuzul autorităților de a-i permite să-l vadă a dus la alertarea acesteia și a prietenilor din străinătate, care au cerut informații pe căi oficiale. Astfel, au cerut relații despre starea lui Gheorghe Ursu congresmanul american Sydney Yates, senatorul Lee Hamilton și senatorul Mark Siljandor. Toate aceste solicitări au ajuns la Ministrul de Interne, George Homoștean, și la șeful Securității, Tudor Postelnicu. Homoștean i-a trimis Ministrului de Externe Ștefan Andrei răspunsul că Ursu a fost reținut pentru infracțiuni de drept comun și că se bucură de bune tratamente^[45]. Iar după moartea sa, prin Direcția de Pașapoarte, Evidența Străinilor și Controlul Trecerii Frontierelor, Ministerul de Interne a transmis ambasadelor de la Paris și Washington că Gheorghe Ursu este „un infractor de drept comun, speculant notoriu, ale cărui fapte nu au avut caracter politic, iar decesul său nu are nicio legătură cu reținerea și cercetarea lui de către organele de procuratură și miliție, fiind datorat unor cauze naturale, repectiv bolii cardiace de care suferise anterior”^[46]. Nimic despre Securitate!

Deși Gheorghe Ursu a decedat pe 17 noiembrie, raportul despre acest eveniment a fost trimis la Procuratura Sectorului 6 București, ce deținea dosarul penal, abia pe 28 noiembrie 1985.  La Procuratura București, sesizarea a fost înregistrată abia pe 14 ianuarie 1986 și s-a dispus autopsierea. Însă, în raportul INML, întocmit de medicul legist Anastase Cavaliotti (dovedit ulterior colaborator al Securității), primit pe 17 ianuarie 1986, se arăta că victima a murit „de moarte patologică”, rezoluție însușită și de procurorul Vasile Manea Drăgulin, cel ce va deveni Procuror general al României după 1990. În toată această perioadă, ofițerii de contrainformații din Penitenciarul Jilava au interzis tuturor să vorbească despre decesul inginerului Ursu, iar anchetatorii Pârvulescu și Hodiș au răspândit informația că acesta murise de ocluzie intestinală pentru că intrase în greva foamei. Cazul părea închis și așa ar fi rămas dacă nu ar fi căzut regimul ceaușist.

Demersurile sistemului pentru ștergerea urmelor

În cele ce urmează, voi reda pe scurt traseul „dosarului Ursu” sau mai degrabă a „cazului Ursu”, pentru că acesta a fost în cele peste trei decenii reunit și disjuns în diverse dosare, așa cum riese din rechizitoriul depus la instanță în anul 2014. Pentru refacerea cronologiei, am utilizat datele din Rechizitoriu, din documentul Împrejurări faptice desprinse din analiza probelor administrate în cauză și din filmul Cazul inginerului Ursu.

În 1990, în urma demersurilor Comisiei de crecetare a abuzurilor (Silviu Brucan, Gabriel Andreescu și Radu Filipescu) și ale surorii lui Gheorghe Ursu, procurorul militar Dan Voinea a constatat că „în actul medico-legal nu s-a analizat legătura de cauzalitate dintre urmele de violență trecute în FOC [foaia de observație clinică – S. B.] și deces”^[47]. Pe 29 martie 1990, IML răspunde cererii procurorului: „Moartea numitului Ursu Gheorghe Emil a fost violentă și s-a datorat peritonitei purulente, generată prin perforație posttraumatică de ansă ileală. Din coroborarea leziunilor traumatice consemnate în FO, cu constatările făcute intraopreator și la autopsie, rezultă că leziunile externe și interne s-au putut produce prin loviri repetate cu corpuri dure în regiunea abdominală, cu cca. 3-4 zile anterior. Între leziunile suferite și moarte există legătură directă de cauzalitate”^[48]. În decurs de doar trei luni, procurorul Dan Voinea a dat rezoluția de crimă.

A urmat „regruparea, restaurația”, după expresiile lui Andrei Ursu, și au început presiunile asupra lui Dan Voinea. Astfel, ofițerii de securitate Pârvulescu și Hodiș au fost cercetați de foștii colegi. Ofițerul Nicolae Crișan a luat declarațiile olografe cu încălcarea procedurii, încât acestea nu au putut fi utilizate. Din cuprinsul lor reieșea că raportul medico-legal e corect. De asemenea, nu s-a acționat pentru ridicarea documentelor de la arestul IGM, solicitate de procurori la 20 februarie 1990. Mai mult, Hodiș a fost cel desemnat de SRI, în 1993, să facă copii după dosarul făcut de Securitate lui Ursu, în calitate de reprezentant juridic al SRI, și să-l ducă la Parchetul Militar^[49].

Procurorul Voinea a avut jurnalul lui Ursu (de 811 file) în 1990, dar SRI i l-a cerut și nu i l-a mai dat. Abia în 1996, Dan Voinea va da de urma lui și va afla că, prin ordinul din 23 februarie 1990, s-a dispus distrugerea lui. Pentru aceasta, l-a pus sub acuzare pe Gl. bg. (rez.) Eugen Grigorescu, care a fost trimis în judecată, în 2001, pentru abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, dar Tribunalul Militar București a schimbat încadrarea, în 21 februarie 2003, în neglijență în serviciu, fapta nemaifiind penală și fiind prescrisă. Pe 24 iunie 2004, Curtea Militară de Apel București admite apelul și-l condamnă pe Grigorescu la un an închisoare pentru reținere și distrugere de înscrisuri și la 2 ani pentru abuz în serviciu. În final, a dat pedeapsa cea mai grea, 2 ani cu supendarea condiționată a executării pe durată de 4 ani. Pe 22 decembrie 2005, ICCJ l-a inculpat pe Grigorescu la 3 ani de închisoare cu executare.

În 1993, pentru că procurorul Dan Voinea avansa cu cercetările în pofida tuturor piedicilor, ducând ancheta spre Vasile Gheorghe, șeful Secției a VI-a Cercetări Penale a Securității (șeful lui Pârvulescu și Hodiș), i s-a luat dosarul, care a fost dat procurorului Samoilă Joarză, care va deturna ancheta spre căutarea unui țap ispășitor. Așa a fost găsit Clită, căruia i s-a promis eliberarea și i s-a spus că nu pățește nimic pentru lovitură cauzatoare de moarte (LCM). „Erau niște hârtii din dosarul de urmărire informativă din care rezulta clar cine l-a bătut – își amintește Andrei Ursu –, că ofițerul lui anchetator scria totul în acele hârtii. Și eu îi spuneam lui Joarză: «de ce nu-i trimiteți în instanță, căci știm cine sunt?» Și-mi răspunde Joarză altă clasică: «păi, ei nu recunosc nimic»”^[50]. Astfel, pe 29 septembrie 1993, procurorul Joarză dispune infirmarea rezoluției de NUP și începerea urmăririi penale in rem pentru săvârșirea infracțiunii de omor și in personam împotriva lui Marian Clită. Dosarul s-a finalizat cu trimiterea în judecată a lui Marian Clită și cu NUP pentru toți oamenii sistemului implicați în anchetarea și-n maltratarea lui Ursu^[51].

În filmul realizat de Cornel Mihalache în 1996, Clită declara: „N-a fost crimă la vremea aia, a fost lovitură cauzatoare de moarte. Că ostentativ a fost întârziată ducerea lui Ursu Gheorghe spre a fi salvat la Jilava, asta e problema unor corifei ai Miliției și ai Securității la vremea respectivă, care răspund moral. Ei au făcut crima; moral, ei sunt răspunzători pentru crimă. Eu, lovindu-l pe Ursu, nu am făcut decât un LCM, eventual, pentru care, mai devreme sau mai târziu, voi primi pedeapsa. Pedeapsă care va intra într-un fel sau altul în Decretul 11 dat de Ceaușescu în ’88. […] Moral, alții sunt criminali. Și acești oameni trebuie trași la răspundere. Chit că penal nu li se poate întâmpla nici lor nimic, absolut. Dar să vedem cam cum a fost atunci cu regimul terorii aplicat și cu schingiuiri și cine a răspuns”^[52]. Peste un an, în ședința publică din 11 martie 1987, el nu mai recunoaște nimic din ce declarase și la cercetarea penală. „Asta s-a vrut – apreciază procurorul Voinea – ca să ia numai Clită fapta de lovire a lui Ursu, să-i disculpe pe ceilalți^[53]”.

Dosarul a fost trimis de Tribunalul București pentru refacerea urmăririi penale pe 11 martie 1997. Pe 25 septembrie 1997, Curtea de Apel București admite recursul parchetului și trimite dosarul spre rejudecare. Pe 30 iunie 1999, Clită ia condamnare de 20 de ani închisoare pentru omor, pedeapsă redusă la jumătate. Curtea de Apel schimbă încadrarea în lovitură cauzatoare de moarte și-i dă o pedeapsă de 6 ani și dispune aministierea, conform Decretului 11/1988. Știa Clită ce știa. Dar, pe 5 mai 2000, ICCJ casează decizia Curții de Apel București și menține pedeapsa primei instanțe.

În 2000, Prim-procurorul îl primește în audiență pe Andrei Ursu și își exprimă îndoiala cu privire la capacitatea procurorului Voinea de a face un dosar penal gata să meargă în instanță. Procurorul Voinea îl contrazice, făcând dosarul în doar 3 zile, dar trimițând în judecată doar ofițerii de miliție pentru care avea adunate probe. Astfel, prin rezoluția 1923/2000, Secția Parchetelor Militare dispune reluarea cercetărilor, fiind trimiși în judecată: Col. (rez) Tudor Stănică și Col. (rez.) Mihail Creangă pentru instigare la omor calificat și Plt. (rez) Ștefan Burcea, pentru complicitate la omor calificat. S-au disjuns cauzele pentru Col. Gheoghe Vasile, Mr. Marin Prâvulescu, Col. Vasile Hodiș, Lt.col. Constantin Damian, Mr. Florea Popescu, Plt. Ion Mocanu, Plt. Florinel Palamariu, Plt. Radu Chebac, Plt. Ion Cuzic, fără a se preciza vreo infracțiune, cerând „continuarea cercetării până la soluția finală”.

Prin Sentința nr. 49/14 iunie 2003, Secția Penală a Curții de Apel București i-a condamnat pe Stănică Tudor (pe atunci, șef al Direcției Cercetări Penale din cadrul Miliției) și Mihai Creangă (pe atunci, șef al arestului IGM) la câte 22 ani de închisoare, pentru omor calificat cu premeditare, pedepse reduse la jumătate, conform Decretului 11/1988. S-a disjuns cauza pentru Ștefan Burcea, ca urmare a stării de sănătate. ICCJ va admite recursurile Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și ale celor 2 condamnați și le va schimba încadrarea celor doi la instigare la omor calificat. Astfel, i-a condamnat la câte 20 de ani de închisoare și câte 8 ani de interzicere a unor drepturi, pedeapsă redusă la jumătate, urmând ca fiecare să execute câte 10 ani și 8 ani de interzicere și degradare militară. Borcea a decedat. Stănică a obținut în mod repetat amânarea executării pedepsei, iar Mihai Creangă a executat o parte a pedepsei, fiind eliberat pe motiv de vârstă.

Revenind la disjungerea din Dosarul 49/P/2000, prin care cei 8 ofițeri și subofițeri au rămas încă în cercetări (înregistrată la Secția Parchetelor Militare cu nr. 8/P/2001), împotriva acesteia au fost formulate plângeri din partea IICCMER, de FREFDPLA și de persoane fizice, ce au fost înregistrate la SPM astfel:

• Dosarul 35/P/2006 – ce are ca obiect identificarea unor generali și demintari responsabili de crime în timpul dictaturii;
• Dosarul nr. 68/P/2006 – ce are ca obiect faptele ofițerilor ce au racolat minori ca informatori;
• Dosarul 82/P/2007 – având ca obiect faptele săvârșite în sistemul penitenciar.

Între timp, procurorul Voinea a fost pensionat, dosarul fiind preluat de către procurorul Ion Vasilache, care a început să treneze cercetările.

Pe 9 octombrie 2007, au fost conexate dosarele 35 și 68 în Dosarul nr. 82/P/2007, cunoscut ca „Procesul comunismului”, la care s-a atașat conținutul Dosarului 8/P/2001, fără a se dispune conexarea lui cu Dosarul 82/P/2007. Ca urmare a schimbărilor legislative cu privire la competența parchetelor militare, s-a declinat competența spre Secția de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă ICCJ (Dosarul 1304/P/2008). Pe 24 noiembrie 2008, această secție a declinat competența spre DIICOT, întrucât erau și fapte privind siguranța statului, iar DIICOT a dispus NUP a persoanelor din conducerea aparatului de partid și de stat al Securității și Miliției din perioada 1945-1989, pentru că răspunderea a fost înlăturată prin prescripție. Iar dosarul a fost trimis înapoi la ICCJ.

Pe 19 septembrie 2010, Parchetul de pe lângă ICCJ a adecis disjungerea cauzei și continuarea cercetărilor cu privire la sesizările formulate de Andrei Ursu și Uniunea Veteranilor de Război cu privire la infracțiuni contra păcii și omenirii comise prin uciderea lui Gheorghe Ursu, iar pe 12 decembrie 2012 a dispus declinarea competenței către Parchetul de pe lângă Tribunalul București, întrucât încadrarea faptelor comise împotriva lui Gheorghe Ursu este cea de omor și nu cea de infracțiune contra păcii și omenirii, iar la faptă au participat și civili. A fost o victorie a inculpaților: pe 21 ianuarie 2013, s-a dispus NUP, pentru că faptele erau prescrise. Pe 24 aprilie 2013, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucurerști a respins plângere lui Andrei Ursu împotriva acestei rezoluții, iar pe 3 iunie 2013 a declinat competența soluționării plângerii către Tribunalul Militar Teritorial București, unde, pe 16 octombrie 2013, judecătorul Gabriel Gunescu a respins plângerea ca nefondată.

Despre cum a decurs ședința publică aflăm de la avocata Eugenia Crângariu: „se desfășurau prceduri de audiere în instanță în care judecătorul militar, când i se aducea martorul în față, după ce deja fusese amenințat pe culoarele instanței să aibă grijă că are familie și are copii și poate suporta consecințe dacă spune ce nu trebuie, judecătorul însuși începea audierea întrebându-l: «știți, au trecut mai bine de 15 ani de când s-au întâmplat aceste evenimente; nu-i așa că nu vă mai amintiți?”^[54]

Pe 29 august 2014, Andrei Ursu a făcut plângere la Parchetul de pe lângă ICCJ (Dosarul 32/P/2014) prin care a cerut: efectuarea de cercetări cu privire la tergiversarea anchetei asasinilor tatălui său, identificarea dosarului cauzei disjunse din Dosarul 8/P/2001 prin rezoluția din 18 martie 2003 și soluționarea cauzei prin trimiterea în judecată a lui Marin Pârvulescu. În semn de protest, a intrat în greva foamei. A fost sunat de Ministrul Justiției Robert Cazanciuc și primit în audiență. În scurt timp, pe 5 noiembrie 2014, Procurorul general Nițu a dispus infirmarea soluției de netrimitere în judecată din dosarele 1304/P/P2008, 1043/P/2010 și 179/P/2012 și redechiderea cercetărilor.

Dosarul 169/P/2014 („Procesul comunismului”) a fost înregistrat la Parchetul de pe lângă ICCJ cu nr. 48/P/2014 și a vizat: relele tratamente din arestul MI, relele tratamente din sistemul penitenciar, uciderea preoților uniți și uciderea lui Gheorghe Ursu. Constatându-se că există două dosare pentru cazul Ursu, s-a decis reunirea lor în Dosarul nr. 32/P/2014. În cadrul lui, au fost trimiși în judecată: Mr. (rez.) Marin Pârvulescu Col. (rez.) Vasile Hodiș, George Homoștean (fost ministru de interne) și Tudor Postelnicu (fost șef al Securității).

În afară de tergiversări prin plimbarea cauzei de la o instanță la alta și ca urmare a schimbărilor de legislație, încă o cauză a a amânării judecării a fost falsificarea dosarului „Udrea” și a dosarului penal făcut de Securitate împotriva inginerului Ursu precum și ținerea la secret a celui din urmă timp de 10 ani de către SRI. După cum se arată în raportul CNSAS din volumul 14 al Dosarului de urmărire penală al cauzei, abia în urma insistențelor familiei Ursu și a unei hotărâri a CNSAS din 2000, dosarul va fi predat către CNSAS abia în anul 2006, dar va fi descoperit în arhiva acestei instituții abia în 2014. În aceeași notă, se demonstrează falsificarea celor două dosare prin eliminarea înregistrărilor realizate cu tehnica operativă și prin înlocuirea unor declarații obținute de securiști cu unele documente realizate de milițieni în timpul anchetei sau cu articole de presă apărute după Revoluție. „Ultimele două volume conțin file generate de SRI în anii 1990-1994 în cadrul Formațiunii J, în care au activat foștii ofițeri ai Direcției a VI-a a Securității, inclusiv inculpatul HODIȘ. Din aceste file rezultă că SRI-ul urmărea ancheta desfășurată de procurorul Dan Voinea în cazul Ursu, încercând să contracareze concluziile procurorului legate de implicarea inculpaților. Aceste file includ articole de presă legate de Gheorghe Ursu și zeci de variante de adrese ale SRI prin care instituția încerca să absolve, pe baza unor rapoarte mincinoase, pe inculpați de vreo implicare în anchetarea lui Gheorghe Ursu în arestul Miliției”[55].

În concluzie, din totată gruparea implicată în uciderea lui Gheroghe Ursu, au primit pedepse următorii: Clită a făcut 8 ani de închisoare, deși nu el a fost autorul morții lui Ursu; Postelnicu a murit înainte de finalizarea procesului; Homoștean a obținut înjumătățirea pedepsei prin decretul lui Ceaușescu și scutirea de restul prin decretul lui Iliescu; Mihai Creangă a executat o parte din pedeapsă și eliberat pe motiv de vârstă iar Stănică a obținut timp de peste zece ani amânarea executării pedepsei.

            Triumful Securității comuniste în instanța postcomunistă

Ce au cerut parchetul și părțile civile? Constatarea faptului că inculpații Pârvulescu și Vasile Hodiș au săvârșit fapta de tratament neomenos, așa cum este ea definită de 439 alin. (1) lit. e), g) și k) din Codul penal, iar inculpatul Tudor Postelnicu a săvârșit fapta de complicitate la săvârșirea infracțiunii contra umanității, prevăzută de art. 48 rap. la art. 439 alin. (1) lit. e), g) și k) din Codul penal. Iată cum este definită „infracțiunea contra umanității” în Art. 439 din Codul penal la paragrafele invocate: „(1) Săvârșirea, în cadrul unui atac generalizat sau sistematic, lansat împotriva unei populații civile, a uneia dintre următoarele fapte: […]

1. e) torturarea unei persoane aflate sub paza făptuitorului sau asupra căreia acesta exercită controlul în orice alt mod, cauzându-i vătămări fizice sau psihice, ori suferințe fizice sau psihice grave, ce depășesc consecințele sancțiunilor admise de către dreptul internațional;[…]
2. g) vătămarea integrității fizice sau psihice a unor persoane; […]
3. k) alte asemenea fapte inumane ce cauzează suferințe mari sau vătămări ale integrității fizice sau psihice”.

În 2019, Curtea de Apel București a respins cererea, pe motivele că Gheorghe Ursu nu a fost disident și că Securitatea din perioada ceaușistă nu a fost violentă. Petenții au făcut recurs la ICCJ, inatanță care a păstrat soluția Curții de Apel București.

Să vedem ce spune ICCJ în considerentele sale. După ce realizează o prezentare a evoluției legilor ce au definit fapta de tratament neomenos, instanța a început să elimine diverse sensuri ale acesteia.

1. „Varianta prevăzută la lit. g) a art. 439 din noul Cod penal nu poate fi reținută în sarcina inculpaților, atât timp cât, din chiar expunerea de motive, rezultă că această variantă, respectiv vătămarea integrității fizice sau psihice a unor persoane, a fost nou reglementată, după modelul legii germane, neregăsindu-se nici măcar în art. 7 par. 2 lit. b) din Statutul Curții Penale Internaționale, care este, oricum, ulterior comiterii faptelor pentru care inculpații au fost trimiși în judecată”[56]. Principiul neretroactivității legii face imposibilă această încadrare.
2. Nici sensul de la litera k nu poate fi aplicat, din următorul motiv: „prin precizările făcute de parchet pentru remedierea aspectelor de neregularitate ale rechizitoriului, s-a reținut incidența lit. k) alte asemenea fapte inumane ce cauzează suferințe mari sau vătămări ale integrității fizice sau psihice” atrasă de „acțiuni de reprimare și intimidare a disidentului H, constând în: filaj, urmărire informativă […], note informatori […], percheziție domiciliară în data de 17.01.1985 […], interceptarea convorbirilor telefonice prin mijloace T.O. […], interceptarea corespondenței […] și audieri sistematice […]. Din această enumerare se poate observa că așa-zisele acțiuni de reprimare și intimidare invocate de parchet sunt metode de supraveghere sau cercetare și procedee probatorii folosite în anchetarea infracțiunilor. Prin natura lor, mare parte dintre acestea (exceptând percheziția domiciliară și audierea) sunt secrete, necunoscute de persoana pe care o vizează, astfel că e foarte greu de înțeles cum astfel de acțiuni pot fi incluse în noțiunea de «alte asemenea fapte inumane ce cauzează suferințe mari sau vătămări ale integrității fizice sau psihice» […] A accepta ideea că aceste metode de cercetare și procedee probatorii ar putea constitui «fapte inumane», așa cum consideră parchetul, ar însemna ca organele judiciare care le folosesc să fie pasibile de tragere la răspundere penală pentru săvârșirea infracțiunii contra umanității, ceea ce este de neconceput”[57].

Întrucât faptele au fost incriminate și în vechiul cod penal și în cel nou, instanța aplică principiul legii penale mai favorabile, astfel încât faptele sunt judecate după Codul penal din 1968, încadrându-se în dispozițiile art. 358 alin. (1) și (3), care incriminează: „(1) supunerea la tratamente neomenoase a răniților ori bolnavilor, a membrilor personalului civil sanitar sau al Crucii Roșii ori al organizațiilor asimilate acesteia, a naufragiaților, a prizonierilor de război și în general a oricărei alte persoane căzute sub puterea adversarului, ori supunerea acestora la experiențe medicale sau științifice care nu sunt justificate de un tratament medical în interesul lor; […],

(3) torturarea, mutilarea sau exterminarea celor prevăzuți în alin. 1”.

În opinia instanței, se poate vorbi de infracțiune împotriva umanității doar în cazurile Vișinescu și Ficior, pentru că faptele lor  au „fost comise în perioada 1948-1964, când autoritățile comuniste din acea perioadă au încercat suprimarea fizică și psihică a unui număr imens de români, în special intelectuali de elită și personalități din toate domeniile vieții sociale etc. […] Însă, spre deosebire de anii 1948-1964, în care s-au produs acele atrocități împotriva poporului român, reținute și în hotărârile anterior menționate, la nivelul anului 1985 nu se mai poate considera că există o intenție clară de exterminare sistematică a oricărui opozant din partea autorităților statului, prin acte materiale ce s-ar circumscrie infracțiunii analizate și care să permită încadrarea oricărui comportament nelegal față de persoanele aflate în detenție în acest tip de infracțiune”[58]. Deci, regimul a fost opersiv doar în perioada dejistă, în ceaușism nemaifiind vorba de așa ceva. „Securitatea bună” a învins.

Mai departe: „Împrejurarea evocată de procuror în sensul că represiunea organizată de securitate ar avea un caracter sistematic și s-ar exercita prin controlul informativ al «întregii populații active» (și prin aceasta s-ar face dovada situației premisă cerută de textul incriminator) dat fiind numărul cetățenilor români supravegheați sau urmăriți de securitate în anii 1974-1989 nu poate fi reținută de Înalta Curte”[59]. De ce nu poate? Pentru că dovezile urmăririi informative nu pot fi asimilate ca probe ale unui conflict între urmăritor și urmărit. Dacă Securitatea te urmărea și nu știai, nu erai în conflict.

Mai departe, speculând o formulare a procurorului că în perioada ceaușistă s-a manifestat un control informativ „al întregii populații active”, instanța arată că, dacă numărul dosarelor de acest fel era de 110 000 în 1989, însemna că persoanele aflate sub control informativ reprezentau 1% din populație. Instanța a calculat procentul raportat la întreaga populație, de 22 mil, nu la cea activă, așa cum afirmase procurorul. Ba, mai arată instanța, după declarația unui martor din cadrul Securității, după 1985, persoanele „avute în lucru” reprezentau 0,36 %. Deci, în opinia instanței, dacă acțiunile nu au fost la nivelul întregii populații, nu se poate vorbi de tratament neomenos. Ajungem în paradoxul grămezii: de unde începe grămada: de la un bob sau de la zece? Dacă numărul dosarelor informative este unitatea de măsură a încadrării informative, atunci onorata instanță trebuie să constate că nici în perioada dejistă numărul dosarelor nu era egal cu cel al populației. În consecință, Vișinescu și Ficior au fost condamnați degeaba.

Ceea ce nu face instanța este identificarea comunității vizate; or, în acțiunile represive, nu era vizată direct întreaga populație a României, ci doar cei ce-și manifestau opoziția față de politica statului comunist. Nu contează câți erau ei în raport cu populația țării. Opoziția față de regim era numitorul comun ce făcea din ei o comunitate. Față de disidenți statul comunist a dus o politică de exterminare sistematică, nu față de întreaga populație. Iar reușita operațiunii avea efect în întreaga populație prin teroarea pe care o răspânde în aceasta. „Cine face ca ei ca ei va păți”.

Instanța mai reține faptul că în sprijinul afirmației că tortura a fost principala metodă de anchetă nu s-a adus nicio probă. La fel, în cazul subalimentării pentru a obține declarațiile dorite. Și, mai important, susține instanța, „nu s-a invocat, cu trimitere la probe, intenția sistematică de torturare, mutilare sau exterminare a persoanelor căzute sub puterea adversarului”[60]. Instanța vorbește de anchetă ca și cum ar fi vorba de ancheta dintr-un regim democratic, nu dintr-unul totalitar. Faptul că s-au adus martori care au vorbit de acțiunile Securității din 1987 de la Brașov și din timpul Revoluției din ’89 nu a fost relevant pentru instanță: „Intervalul de 2 ani, respectiv 4 ani între evenimentul dedus judecății și cele descrise de martori în declarațiile date este prea mare, iar evenimentele prezentate sunt total diferite ce cele ce interesează cauza (revoltă în care au fost implicate mai multe persoane, respectiv revoluție), pentru a putea conchide că împrejurările descrise în aceste declarații existau întocmai sau cel puțin în mod asemănător și la nivelul anului 1985”[61]. Chiar dacă la pagina 15 afirma că după 1964 nu se mai poate vorbi de o exterminare sistematică, exemplele din ‘87 și ’89, care contrazic această afirmație, nu mai sunt relevante. Deci, după ‘64 nu se mai poate vorbi de exterminare sistematică, deși acest lucru s-a întâmplat la Brașov, Timișoara și București, în ’87 și ‘89. Faptul că Ursu a fost ucis în ’85 nu este o dovadă a faptului că Securitatea încă „extermina sistematic” adversarii regimului, pentru simplul motiv că ’85 nu a picat în ’87 sau în ’89. Chiar dacă o martoră vorbește de bătăile primite de la securiști în ‘81 iar un alt martor despre tratamentele inumane din închisoarea executată ca urmare a distribuirii de manifeste împotriva regimului, instanța nu le ia în seamă.

„Înalta Curte reține că, prin probele administrate în cauză, inclusiv în apel, s-a făcut dovada unor interacțiuni ale organelor de stat (chiar organe ale securității) cu mai multe persoane determinate, însă nu s-a făcut dovada existenței, în perioada în care se reține comiterea infracțiunii de către inculpați, a unui conflict (adversități) între autorități și populație sau parte din aceasta, în cadrul căruia să existe o preocupare sistematică a autorităților de exterminare fizică sau psihică a populației sau a unei părți din acesta pe diverse motive (așa cum s-a întâmplat în perioada anilor 1948-1965, împrejurări reținute prin hotărârile penale la care s-a făcut referire în cele ce preced)”[62]. Deci, între dizidenții anticomuniști și autoritățile comuniste nu a fost niciun conflict în cadrul căruia autoritățile să recurgă la exterminarea sistematică a dizidenților. „Un conflict limitat la câteva persoane determinate nu poate fi considerat ca situație premisă a infracțiunii de tratamente neomenoase. Or, exact această situație premisă de intenție sistematică de exterminare din partea autorităților face diferența dintre infracțiunile contra păcii și omenirii și infracțiunile individuale cu același element material cuprinse în celelalte titluri ale Codului penal (omor, supunere la rele tratamente, tortură etc.)”[63].

Deci, în 1985, nu ofițerii de securitate Marin Pârvulescu și Vasile Hodiș l-au arestat și l-au torturat pe disidentul Gheorghe Ursu la ordinul șefilor lor Tudor Postelnicu și Iulian Vlad, ci Marin și Vasile l-au ucis în bătaie pe Gheorghe, care nimerise într-o celulă a arestului miliției dintr-un motiv civil. Nu știm de la ce s-or fi luat. La Brașov, la Timișoara și București, la fel. La Iași, nu ofițeri de Securitate l-au bătut la tălpi pe Casian Maria Spiridon după 14 decembrie 1989, ci niște băieți, nu mai știu cum îi cheamă, care au avut ceva cu Casian. Nu ofițerii Securității i-au bătut în perioada ceaușistă, pe motiv de disidență, pe: Radu Filipescu, Paul Goma, Petre Mihai Băcanu, protestatarii de la Brașov, Vasile Paraschiv, Iulius Filip, Dumitru Iuga, Mugur Călinescu, Mihai Botez, Liviu Babeș, Gheorghe Brașoveanu, Dorin Tudoran, Gheorghe Calciu, Gheorghe Cană ș a., ci au fost niște litigii individuale între niște cetățeni. Revenim la paradoxul grămezii: de la câte persoane în sus se poate afirma că regimul comunist a dus o politică sistematică de exterminare a opozanților săi? Poate instanța să dea o cifră? Le ce perioade de timp trebuie să se producă aceste acte pentru a trece din domeniul infracțiunii individuale la cel al infracțiunii contra omenirii? Poate da instanța o cifră în zile, luni sau ani? Dacă nu, înseamnă că acest criteriu cantitativ nu este valabil în evaluarea situației judecate.

Mai departe, instanța arată că inginerul Ursu nu poate fi socotit „persoană căzută sub puterea adversarului”. De ce? Pentru că a fost o persoană ce a călătorit în străinătate, ceea ce în regimul comunist era un privilegiu. Instanța mai arată că în țara în care „nu exista niciun conflict între autorități și cel puțin o parte a populației”, rudele celor ce emigrau aveau de suportat consecințe ce le afectau viața. Vedeți vreo contradicție în această judecată? Puteți vedea, important este să procedați precum instanța, adică să n-o rețineți.

Deci, faptul că inginerul Ursu a călătorit și a dat notele informative obligatorii la Securitate când a revenit în țară este o dovadă că între el și autorități nu exista un conflict, de parcă Ursu venea să dea note de plăcere, nu din obligație. Așa au crezut și securiștii, până la jurnal. Dar generalul Vlad, în mărinimia lui, a arătat că nu poate fi urmărit penal[64]. Deci, în opinia instanței, preluată de la inculpați, acele indicații au fost doar în vederea NUP, nu în vederea schimbării tacticii pentru a-l ancheta în continuare sub o acuzație civilă, așa cum s-a întâmplat.

Generoasele organe de anchetă i-au dat NUP, pentru ca pe 4 octombrie 1995 să-i desfacă contractul de muncă, „menționându-se că este reținut de organele de cercetare penală pentru fapte penale grave și încălcarea normelor eticii și echității socialiste, că a dus o activitate de defăimare a orânduirii socialiste la locul de muncă, a întreținut relații clandestine cu posturi de radio străine care prin activitatea lor duc o propagandă împotriva țării”[65]. Toate acestea, ca o dovadă a păcii dintre cele două părți, după cum aflăm pe aceeași pagină: „Înalta Curte, în acord cu prima instanță, reține că victima Ursu nu a fost un opozant al regimului comunist și nu s-a aflat în relații de adversitate cu organele de securitate ale statului, atât timp cât opiniile sale și dezacordul față de politica și conducerea de stat nu au fost făcute publice, nu a ajuns la cunoștința publicului larg pe vreo altă cale și nu au produs vreo consecință în realitatea exterioară (nu au fost de natură a propaga idei și concepții ostile ori de a instiga la acțiuni împotriva orânduirii socialiste)”[66].

De unde a scos instanța condiția manifestării publice pentru încadrarea în noțiunea de opozant? Ne spune în următoarea pagină a considerentelor: din depoziția lui Vasile Mălureanu, maior de securitate în Direcția I, ce se ocupa cu urmărirea informativă a scriitorilor, motiv pentru care a și primit decizie de „poliție politică” din partea CNSAS, în 2006. Ce spune această eminență cenușie a securității ceaușiste ajunsă mai nou sursă de doctrină? Spune următoarele: „Numărul opozanților deschiși, cu asumare a riscurilor, care au inițiat sau desfășurat activități contestatare la adresa regimului a fost unul mic. D-nul Ursu, prin jurnalul care nu a fost dat publicității, putem considera că a fost opozant de for intim, interior. În ce privește articolele trimise la Europa Liberă pot fi considerate ca acte de opoziție, dar neasumate public. Când ne referim la opozanți ai regimului, ne referim la cei care au săvârșit acte publice grave, asumându-și riscuri. Din acest punct de vedere Ursu nu e considerat opozant deschis”^[67]. În continuarea acestei geniale distincții mălurene, instanța conchide: „Pe cale de consecință, nu se poate reține că victima Ursu este o persoană căzută sub puterea adversarului atât timp cât opiniile sale despre regimul comunist și conducerea de stat și de partid nu au fost făcute publice, iar arestarea sa nu a fost dispusă de organele statului pentru opiniile pe care le-a consemnat în jurnalul său intim…, ci pentru o infracțiune de drept comun”^[68]. Noutatea doctrinară mălurenică va fi îmbrățișată și de mai tânărul coleg al lui Mălureanu, generalul Troncotă, în opinia căruia „nu rezultă din nici un document că Gheorghe Ursu a fost un oponent al regimului. Nu a avut nici o apariție publică în care să conteste regimul comunist. Că aducea unele critici strict profesionale pe care le consemna în Jurnalul său este cu totul altceva”[69].

Să vedem ce înseamnă a fi opozant. În toate dicționarele, formula este: „(În țările cu regim parlamentar) Persoană care face parte dintr-un partid sau dintr-un grup politic de opoziție”[70]. Deci, în cazul de față, este utilizat greșit termenul de „opozant” pentru a-l judeca pe Gheorghe Ursu, pentru că el a acționat într-o țară cu regim totalitar. Pentru regimurile totalitare, termenul „disident” este cel adecvat, definiția fiind „persoană care are păreri sau opinii diferite față de colectivitatea, organizația etc. din care face parte” și, în sens specific, „persoană care nu este de acord cu un regim politic aflat la putere”[71]. În nicio definiție nu există cerința ca persoana repsectivă să-și manifeste prin „ieșiri publice” dezacordul față de regimul politic pentru a putea fi catalogată disidentă.

În cazul Ursu, instanța utilizează termenul de „opozant” pentru a desemna un disident, cerându-i acestuia să îndeplinească cerințele opozantului, adică cele specifice societății cu regim parlamentar, în care opozantul se manifestă public împotriva partidului aflat la guvernare. Or, în cazul regimului totalitar, nu se putea vorbi de opoziție, ci de disidență. Dacă instanța ar fi manifestat prudență în utilizarea inadecvată a termenului „opoziție” în judecarea acțiunilor unui om într-un regim totalitar, s-ar fi confruntat cu obligația de a răspunde la următoarea întrebare: care este publicul necesar pentru a decide statutul de opozant al unui om într-un regim cu partid unic, adică fără opoziție recunoscută de lege? Să vedem în cazul nostru care putea fi publicul lui Gheroghe Ursu față de care el să-și manifeste „opoziția” (de fapt, disidența), față de regim: prietenii care-i cunoșteau opiniile antiregim; colegii indicați de turnătoarea Pârguța; colegii adunați în ședința COM de pe 3 august 1985 (peste o sută), unde a fost avertizat cu privire la faptele sale ce „au lezat statul”; deținuții ce au fost martori la torturarea sa cunoscând motivul torturii; ascultătorii radio Europa Liberă, care au aflat de abuzurile lui Ceaușescu grație materialelor trimise de el?

Mai departe, trecând peste încadrarea terminologică eronată, însuși Mălureanu acceptă că Gheorghe Ursu a fost un opozant. Stop joc! Din acel moment, instanța avea soluția, chiar dacă încadrarea era eronată. Dar, pentru că soluția nu era cea dorită de Mălureanu și ai săi, noul doctrinar a introdus distincția între între „opozant de for intim” și „opozant deschis”. Pentru că piesa de bază în cazul Ursu era jurnalul, a fost simplu de încadrat în categoria „intim”. De aici, s-a operat echivalarea între opozant și „opozant deschis”, unde Ursu nu se încadra. Situație rezolvată! Cu această noțiune, nimeni din România ceaușistă nu poate fi declarat opozant al regimului și, în consecință, nici regimul fără opozanți nu avea cum să fie violent, să recurgă la crime împotriva umanității. Peste „Grădina Maicii Domnului”, în perioada ceaușistă, a domnit pacea eternă.

Apare, însă, întrebarea: adoptând, prin absurd, concepția mălureană asumată de instanță, există în Codul penal această distincție între tipuri de opozant sau precizarea că a fi opozant presupune „a fi săvârșit acte publice grave”? Nu.

Gheorghe Ursu a făcut disidență și, deși termenul nu reclamă manifestarea publică, această componentă a fost asigurată chiar de către Securitate. Prin faptul că l-a anchetat, că i-a desfăcut contractul de muncă pentru „încălcarea normelor eticii și echității socialiste, că a dus o activitate de defăimare a orânduirii socialiste la locul de muncă, a întreținut relații clandestine cu posturi de radio străine care prin activitatea lor duc o propagandă împotriva țării” și că i-a organizat judecarea în COM, Securitatea i-a recunoscut statutul de disident, invocând și recunoscând, fără a fi fost neapărat necesar, impactul public al acțiunilor sale. Dar, judecând în paradigma regimului parlamentar și-n cea a societății mediatice actuale, instanța arată că faptele lui nu au fost publice și nici „de natură a propaga idei și concepții ostile ori de a instiga la acțiuni împotriva orânduirii socialiste”. Contrazicând Securitatea ceaușistă, instanța postceaușistă a exonerat-o de orice culpă.

Este obositor să contrazici astfel de aberații, dar dacă nu o faci ele rămân ca adevăruri și produc prejudicii. Am arătat că despre disidența lui Gheroghe Ursu sunt documente și mărturii. Și nu aducea critici strict profesionale, așa cum susține generalul Troncotă, ci și politice. Ești disident al unui regim totalitar dacă:

• acționezi în mod voit împotriva deciziilor regimului – Gherorghe Ursu a făcut aceasta pe șantierul de la Scala;
• te exprimi contra reprezentanților și acțiunilor autorității – Gheroghe Ursu a făcut asta, după cum au consemnat turnătorii și după cum a recunoscut și el;
• acționezi pentru pentru a aduce la cunoștința concetățenilor abuzurile regimului – Gheorghe Ursu a făcut acest lucru prin scrisorile trimise la Europa Liberă;
• refuzi implicarea în acțiunile abuzive ale autorităților – Gheorghe Ursu a făcut-o refuzând să-și toarne prietenii;
• refuzi colaborarea cu autoritățile pentru consolidarea puterii acesteia – Gheorghe Ursu a făcut-o prin refuzul de a deveni informator al Securității;
• eludezi interdicițiile impuse de regim – Gheroghe Ursu a făcut asta prin întreținerera relațiilor cu cei declarați „dușmani ai regimului” și prin introducerea în țară a unor texte declarate interzise de către regim;
• a acționa pentru a coagula un pol sau o mișcare antiregim – Gheorghe Ursu a acționat în acest sens când „l-a instigat” pe Geo Bogza la acțiunea împotriva regimului ce trebuia să se producă la Congresul al XII-lea (faptul că Bogza nu a marșat nu-i anulează fapta de disident).

Securitatea i-a contabilizat toate acțiunile și l-a anchetat pentru ele în stare de arest, la adăpostul unei anchete de drept comun. Instanța postcomunistă nu vrea să rețină falsul comis de Securitate, dovedit prin faptul că anchetatorul Pârvulescu, ofițer de securitate, semna peste ștampila Miliției, și susține, în pofida dovezilor cu înscrisuri și a mărturiilor, că anchetarea pentru culpa politică s-a produs doar în stare de libertate și nu și după ce a a fost arestat.

Toată construcția instanței a pregătit următorul raționament: pentru că în România autoritățile comuniste nu erau în conflict cu opozanții și pentru că Ursu nu era un dizident, nu se poate continua judecarea tratamentelor neomenoase: „este de prisos examinarea de către instanța de apel a celorlalte elemente de configurare a infracțiunii de tratamente neomenoase (elementul material al laturii obiective, urmarea imediată, legătura de cauzalitate, latura subiectivă), pentru care atât parchetul, cât și apelantele părți civile au făcut ample expuneri în motivele de apel, întrucât o astfel de analiză nu poate conduce la o altă finalitate”^[72]. Era un mare pericol să se ajungă la analiza elementelor de configurare a ingracțiunii, pentru care există dovezi, motiv pentru care s-a ales închiderea acestei căi primn falsificarea istoriei: nu a existat conflict la nivelul comunității, atunci nu putem vorbi de crimă împotriva umanității. Caz închis.

Apar o mulțiume de întrebări: ce se întâmplă cu legislația statului român menită a aduce reparații celor opresați de regimul ceaușist? Trebuie abrogată OUG 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, care statuează că „în perioada de dictatură comunistă, cuprinsă între 6 martie 1945-22 decembrie 1989, Partidul Comunist Român a exercitat, în special prin intermediul Securităţii, o permanentă teroare împotriva cetăţenilor ţării, drepturilor şi libertăţilor lor fundamentale”?[73] Deci, până în 1989, nu până în 1964, cum eronat a reținut instanța de la ICCJ. Ce facem cu instituțiile înființate de statul român cu scopul de a cerceta crimele săvârșite de regimul comunist împotriva propriilor cetățeni, le desființăm pentru că nu mai au obiect? Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc va deveni Institutul pentru Omagierea Securității Ceaușiste și Denigrarea Exilului Românesc? Închidem Consiliul Național de Studiere a Arhivelor Securității pentru a opri „lingerea dosarelor”? Refacem Memorialul Durerii de la Sighet, scoțând de acolo cazurile de după 1964? Ce facem cu persoanele care au primit decizie de „poliție politică”, le despăgubim? Ce facem cu personele ce au fost victime ale securității, le declarăm din nou „dușmani ai poporului” și le acuzăm de trădare?

Concluzii

Prea multe concluzii nu mai sunt de formulat. După cum am mai spus, miza acestui dosar nu a fost doar salvarea de pedeapsă a doi ofițeri ai securității ceaușiste, ci exonerarea securității ceaușiste de orice culpă. Dacă până acum securiștii ne tot repetau că doar securitatea dejistă a comis crime împotriva umanității, acum au și o hotărâre judecătorească ce stabilește acest lucru. Orice referire la crimele săvârșite de ei este pasibilă de a fi încadrată în calomnie. Tot ce s-a cercetat până acum despre crimele securității ceaușiste trebuie trimis la topit.

S-a spus că prin decizia ICCJ inginerul Ursu a mai fost ucis o dată. Inginerul Ursu a fost ucis în cele aproape patru decenii de la asasinarea sa de mai multe ori, iar traseul dosarului său din această perioadă e plin de dovezi. Cel puțin două momente sunt halucinante: cel în care unul dintre cei ce l-au torturat, adică Vasile Hodiș, a fost însărcinat de SRI să ducă dosarul la Parchet și cel în care opinia securistului Mălureanu a fost preluată de instanță în conceperea motivului pentru care inginerul Ursu nu putea fi socotit disident. La fel, toți ca el. În România ceaușistă, din perspectiva ICCJ, nu au fost disidenți.

La acest lung proces, securiștii nu s-au aflat în banca acuzaților, ci în spatele fotoliilor judecătorilor, suflându-le la urechi sentința. Caz în care nici un procuror, nici un petent și nici un avocat n-au putut avea sorți de izbândă.

BIBLIOGRAFIE

BOCANCEA, Sorin & NICOLAE, Marin Gh., Așa s-a construit în comunism, Editura Institutul European, Iași, 2021.

BOCANCEA, Sorin & TOMPEA, Doru, Două decenii de comunism în Iașul universitar. Presa studențească, Editura Institutul European, Iași, 2019.

HODOR, Mădălin, „După cutremur” (II), în 22 din 4.04.2017, disponibil la https://revista22.ro.

MIHALACHE, Cornel, Babu – Cazul Gheorghe Ursu, 1996, film documentar disponibil pe https://www.youtube.com.

TOFAN, Liviu & GEORGESCU, Șerban, Cazul inginerului Ursu, 2023, film documentar disponibil la https://vimeo.com/840779108.

TRONCOTĂ, Cristian, Răspuns unor insolențe antisecuristice, 31 iulie 2023, disponibil pe https://culturaromana.ro.

URSU, Andrei, mesaj trimis autorului prezentului studiu pe Messenger, 5 septembrie 2023, ora 21,42.

URSU, Gheorghe, Fragment de jurnal – Vizita la Geo Bogza (1982), și Fragmente din dosarul de urmărire informativă al Ninei Cassian, disponibil la Fundatia „Gheorghe Ursu” (ong.ro).

„OUG 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității”, publicată în Monitorul Oficial nr. 182 din 10 martie 2008, disponibilă la https://legislatie.just.ro.

***, Considerentele ICCJ, 25.07.2023, disponibile la https://www.iccj.ros.

***, Împrejurări faptice desprinse din analiza probelor administrate în cauză, disponibil pe http://gh-ursu.ong.ro.

***, Rechizitoriu – Dosar 32/P/2014, 29.07.2016, disponibil la Rechizitoriu 32.P.2014 anonimizat.pdf (ong.ro).

***, „Ședința Comitetului Politic Executiv al CC al PCR”, în Flacăra Iașului, Anul XXXIII, Nr. 9 470, sâmbătă, 12 martie 1977, pp. I-II.

[1] Cornel Mihalache, Babu – Cazul Gheorghe Ursu,  film documentar disponibil pe https://www.youtube.com/watch?v=HdbZzmMG_LE, 1996, min. 3,22-4,12.

[2] Ibidem, min. 7,16-8,04.

[3] ***, „Ședința Comitetului Politic Executiv al CC al PCR”, în Flacăra Iașului, Anul XXXIII, Nr. 9 470, sâmbătă, 12 martie 1977, pp. I-II.

[4] Sorin Bocancea & Marin Gh. Nicolae, Așa s-a construit în comunism, Editura Institutul European, Iași, 2021, p. 349.

[5] Mădălin Hodor, „După cutremur” (II), în 22 din 4.04.2017, disponibil la https://revista22.ro/dosar/dup-cutremur-ii-ceausescu-a-lsat-bucurestiul-s-moar, consultat la 26.08.2023.

[6] ***, „Informarea privind unele aspecte ale lucrărilor de consolidare la imobilele avariate de cutremurul din 4 martie 1977, în Împrejurări faptice desprinse din analiza probelor administrate în cauză, p. 16, disponibil pe http://gh-ursu.ong.ro/ANALIZA.FAPTELOR.PROBELOR.pdf, consultat la 26.08.2023.

[7] Rechizitoriu – Dosar 32/P/2014, 29.07.2016, disponibil la Rechizitoriu 32.P.2014 anonimizat.pdf (ong.ro), consultat la 28.08 2023, fila 15.

[8] Liviu Tofan & Șerban Georgescu, Cazul inginerului Ursu, film documentar disponibil la https://vimeo.com/840779108, consultat la 5 septembrie 2023, min. 17,25-17,30.

[9] Gl. bg. (ret.) Cristian Troncotă, Răspuns unor insolențe antisecuristice, 31 iulie 2023, disponibil pe https://culturaromana.ro/cristian-troncota-raspuns-unor-insolente-antisecuristice-scrisoare-deschisa-despre-cazul-gheorghe-ursu/, consultat la la 31 august 2023.

[10] Andrei Ursu, mesaj trimis autorului prezentului studiu pe Messenger, 5 septembrie 2023, ora 21,42.

[11] „Nici un conducător nu trebuie să rămână la putere în fruntea statului mai mult de cinci ani; altfel există riscul să devină dictator”.

[12] Cornel Mihalache, op. cit., min. 20,22-20,59.

[13] Împrejurări faptice…, ed. cit., pp. 23-24.

[14] Ibidem, p. 24.

[15] Cornel Mihalache, op. cit., min. 12,29-13,03.

[16] Împrejurări faptice…, ed. cit., p. 30.

[17] Rechizitoriu…, ed. cit., filele 20-21.

[18] Cornel Mihalache, op. cit., min. 10,26-12,14.

[19] Victor Bârsan (ed.), Marea călătorie. Viaţa şi moartea inginerului Gheorghe Ursu, p. 107, apud Împrejurări faptice, ed. cit. pp. 20-21.

[20] Dosar Nr. D/0290247/30.01.1985, disponibil la Împrejurări faptice…, ed cit, p. 14.

[21] Împrejurări faptice… ed. cit., pp. 22-23.

[22] Ibidem, pp. 30-31.

[23] Ibidem, p. 30.

[24] Ibidem, p. 31.

[25] Idem.

[26] Informații despre acest caz sunt în Sorin Bocancea & Doru Tompea, Două decenii de comunism în Iașul universitar. Presa studențească, Editura Institutul European, Iași, 2019, pp. 170-177.

[27] ***, Împrejurări faptice…, ed. cit, p. 17.

[28] Ibidem, p. 26.

[29] Fragment de jurnal – Vizita la Geo Bogza (1982), și Fragmente din dosarul de urmărire informativă al Ninei Cassian, disponibil la Fundatia „Gheorghe Ursu” (ong.ro), http://gh-ursu.ong.ro/deCeAFostUcis.htm, consultat la 26.08.2023.

[30] Împrejurări faptice…, ed. cit., p. 28.

[31] Ibidem, p. 32.

[32] Cornel Mihalache, op. cit., min. 23,37-24,25.

[33] Rechizitoriu, ed. cit., filele 21-22.

[34] Împrejurări faptice., ed cit., p. 37.

[35] Rechizitoriu, ed. cit., p. 21.

[36] Liviu Tofan & Șerban Georgescu, op. cit., min. 28,12-28,52.

[37] Împrejurări faptice, ed. cit., p. 3.

[38] Rechizitoriu, ed. cit., fila 22.

[39] Cornel Mihalache, op. cit., min. 5,40-6,52.

[40] Ibidem, min. 21,55-22,44.

[41] Ibidem, min. 24,51-25,08.

[42] Împrejurări faptice…, ed. cit., p. 27.

[43] Cornel Mihalache, op. cit., min. 25,30-25,40.

[44] Ibidem, min. 26,10-28,13.

[45] Rechizitoriu, ed. cit., filele 29-31.

[46] Ibidem, fila 75.

[47] Ibidem, fila 39.

[48] Idem.

[49] Liviu Tofan & Șerban Georgescu, op. cit., min. 57,55-58,26.

[50] Ibidem, min 48,23-48,46.

[51] Este vorba de: Gen Emil Macri, Lt.col. Adrian Turcitu, Cpt. Ion Dumitraciuc, Col. Vasile Gheorghe, Col. Anghel Corneliu, Mr. Marin Pârvulescu și Lt. maj. Vasile Hodiș, cu privire la abuz în serviciu și cercetare abuzivă; NUP pentru Lt.col. Flore Popescu, pentru cercetare abuzivă; NUP pentru Col. Gheorghe Vasile, Col. Gheorghe Scarlet, Lt.col. Stănică Tudor și Lt.col. Mihail Creangă, pentru supunere la rele tratamente; NUP pentru Lt.col. Stănică Tudor și Lt.col. Mihail Creangă pentru instigare la omor; NUP pentru Col. Gheorghe Vasile, Col. Gheorghe Scarlet, Lt.col. Stănică Tudor și Lt.col. Mihail Creangă pentru abuz în serviciu contra intereselor persoanelor; NUP pentru Gheorghe Radu pentru omor.

[52] Cornel Mihalache, op. cit., min. 34,02-35,03.

[53] Liviu Tofan & Șerban Georgescu, op. cit., 49,00-49,09.

[54] Ibidem, min. 1,07,35-1,08.12

[55] Împrejurări faptice, ed cit., p. 61.

[56] Considerentele ICCJ, p. 6, disponibile la https://www.iccj.ro/wp-content/uploads/2023/07/2500-2-2017.pdf, accesat la 27.08.2023.

[57] Ibidem, pp. 6-7.

[58] Ibidem, p. 15.

[59] Idem.

[60] Ibidem, p. 16.

[61] Ibidem, p. 17.

[62] Ibidem, p. 18.

[63] Idem.

[64] Ibidem, p. 21.

[65] Ibidem, p. 22.

[66] Idem.

[67] Ibidem, p. 23.

[68] Idem.

[69] Cristian Troncotă, op. cit.

[70] Cf. https://dexonline.ro/definitie/opozant/definitii, consultat la 6 septembrie 2023.

[71] Cf. https://dexonline.ro/definitie/disident/definitii, consultat la 6 septembrie 2023.

[72] Considerentele ICCJ, p. 24.

[73] „OUG 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității”, publicată în Monitorul Oficial nr. 182 din 10 martie 2008, disponibilă la https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/90188, consultată la 1.09.2023.