Mihai Demetriade, Țara unui singur om. O microistorie a represiunii din anii 1970-1980, Editura Polirom, Iași, 2024, 472 pagini

În lucrarea Țara unui singur om, Mihai Demetriade ne propune să urmărim o parte din istoria ceaușismului în drama pe care un cetățean român de rând a trăit-o timp de două decenii. Marin Chiriță, subiectul volumului, a fost scos din anonimat de către organele represive ale regimului pentru simplul fapt că s-a opus abuzurilor și pentru că și-a cerut drepturile consemnate chiar în constituția comunistă.

Înțelegerea locului personajului cărții în sistemul comunist a presupus câteva precizări cu privire la statutul disidenței în regimurile concentraționare. În primă instanță, autorul menționează faptul că între disident și opozant există o diferență, despre opoziție fiind vorba doar în cadrul regimurilor democratice. Distincția aceasta apare și în Dicționarul explicativ al limbii române, unde întâlnim următoarele definiții: disident este „persoana care are păreri sau opinii deosebite față de colectivitatea, organizația etc. din care face parte”, iar opozant – „(În țările cu regim parlamentar) Persoană care face parte dintr-un partid sau dintr-un grup politic de opoziție”.

Dar, privind dinspre multitudinea de sensuri date acestor termeni, autorul spune că „la întrebarea, care mi se pare fundamentală, dacă lămurirea în sine a unor termeni ca «disident», «opozant» sau «rezistent» și apoi clarificarea aplicabilității lor la cazul românesc al ultimelor două decenii comuniste aduc un plus de cunoaștere fenomenului pe care pretind că-l descriu, răspunsul pe care sunt tentat să-l dau este că nu. În opinia mea, taxonomia ar trebui să țină cont de factualitatea fluidă diversificată și detaliată, singura în măsură să umple conținutul conceptelor, la limită, să-l redefinească” (p. 25). El consideră că voința de tematizare în jurul acestor concepte a avut drept cauze dorința de dezicere de acțiunile celor ce au susținut regimul, contracararea ducerii în derizoriu de către securiști a disidenței sau consolidarea avantajosului statut de disident de către unii în postcomunism. Disident sau opozant ar fi, în esență, același lucru, fiind cei ce au acționat la vedere împotriva regimului. „Într-un fel sau altul, ei își revendicau, cu bune motive, dreptul de a fi recunoscuți, într-o ecuație generală mai curând ambiguă, care-și negociase diferite paliere contractuale cu fostul regim” (p. 26). Însă nu stabilirea calității de opozant sau disident este importantă pentru a clarifica natura contestării celui ce o poartă ci, „plecând de la geografia faptelor, este cu mult mai relevant să stabilești topografia și natura «raportului de adversitate» cu regimul” (p. 26).

Din păcate, realitatea ne-a arătat încă din luna august 2023, când au fost publicate Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea dosarului privitor la uciderea de către lucrători ai Securității a inginerului Gheorghe Ursu, că aceste distincții contează. Tocmai eploatarea indistincției dintre cei doi termeni a îngropat juridic tragerea la răspundere a celor ce se fac vinovați de crime împotriva umanității, reabilitând instituția criminală care a fost Securitatea.

Unde s-a greșit? Consider că definiția cu care se operează adesea și de care a profitat Securitatea recent este restrictivă. Václav Havel definea disidența ca „a trăi în adevăr”, deosebită de opoziție, ca propunere a unei agende politice alternative. Disidentul nu dorește să răstoarne regimul, ci doar să-și restabilească relația cu adevărul. Această viață în adevăr are patru dimensiuni: existențială (întoarcerea către sine), epistemologică (dezvăluirea realității așa cum este ea), morală (disidentul devine un exemplu) și politică (generarea unei mișcări). Ulterior, cel puțin în rândul disidenților români, s-a produs o exacerbare a dimensiunii politice – de fapt, o reducere a ariei acestui concept exclusiv la ultima componentă. Paul Goma considera că disidentul este persoana ce se desparte de ai săi, de cei din partidul comunist, în ceea ce privește mijloacele și nu scopul urmărit, fapt căruia i se adaugă condiția generării unei mișcări, a constituirii unui grup în jurul unui program cu scop altruist, ce nu urmărește răsturnarea regimului, ci atingerea scopului acestuia prin alte căi. Și Dorin Tudoran consideră că disidența presupune afirmarea publică a solidarității în jurul programului. Pentru el, în România, disidența este doar o libertate interioară, fapt ce „numai disidență nu e”. În România, disidența este doar solitară, adică singurătate, ce-l duce pe cel singur spre statutul de ciudat și irelevant, de unde i se rezervă statutul bolii psihice.

În documentul emis de ICCJ este exploatată tocmai indistincția dintre opozant și disident, cerându-se ca disidentul să fi întreprins acțiuni specifice opozantului. Poate că nu este întâmplător faptul că motivarea instanței este preluată din depoziția martorului Vasile Mălureanu, fost ofițer de Securitate, arătând că „numărul opozanților deschiși, cu asumare a riscurilor, care au inițiat sau desfășurat activități contestatare la adresa regimului a fost unul mic. D-nul Ursu, prin jurnalul care nu a fost dat publicității, putem considera că a fost opozant de for intim, interior. În ce privește articolele trimise la Europa Liberă pot fi considerate ca acte de opoziție, dar neasumate public. Când ne referim la opozanți ai regimului, ne referim la cei care au săvârșit acte publice grave, asumându-și riscuri. Din acest punct de vedere Ursu nu e considerat opozant deschis”. S-a conchis că, așa cum nu a existat opoziție, nu a existat nici represiune; deci, securitatea ceaușistă nu a comis nicio crimă.

Definiția restrictivă a disidenței lasă neacoperită o gamă largă de acte, fapt sesizat de Mihai Demetriade. Ce mai rămâne din disident? „Este cel care răspândește manifeste anonime, cel care lipește pe ziduri sau geamuri hârtii cu texte antiguvernamentale, cel care scrie pe ziduri sau garduri lozinci anticeaușiste un dizident în sensul normativ al termenului? Nu. Sunt cei care trimit anonim scrisori la Europa Liberă, cei care ajută, în secret, cu bani sau bunuri, persoanele urmărite de securitate, cei care se duc s-o viziteze, conspirativ, pe Doina Cornea la Cluj doar pentru a o asigura de sprijinul lor moral, cei care folosesc, clandestin, radiotelegrafia pentru a transmite mesaje, cei care inventează sindicate fictive doar pentru a sugera Occidentului și – prin Europa Liberă – celor din țară că lupta este posibilă niște dizidenți? Nu” (p. 27). De aceea, consideră autorul, este necesară o redefinire: „Ar fi prin urmare momentul să-i ascultăm pe securiști, pe milițieni, pe procurori și judecători și, nu în ultimul rând, pe oamenii muncii. Ei ne vor spune, mult mai riguros, ce a însemnat să fii opozant, dizident sau contestatar. Sigur, «adversitatea» ia naștere nu doar atunci când opresorul constată asta, ci și atunci când actorul decide să transforme cetățenia socialistă în denunț. Și, mai ales, când o face public, la vedere, asumându-și riscuri reale, nu ipotetice” (p. 27).

Din păcate, ICCJ l-a ascultat pe Mălureanu, din partea opresorului, pentru a defini faptele opresatului și am văzut ce a ieșit: exonerarea Securității de orice culpă. De aceea, consider că nu este necesară o redefinire, ci doar adoptarea definiției de dicționar care, în simplitatea ei, este incluzivă. Și chiar dacă nu conține în mod explicit condiția caracterului public al „devierii de la linie”, aceasta este implicită, pentru că regimul o face astfel. Într-un regim precum cel din România ceaușistă nu a fost posibilă opoziția, ci doar disidența. Cauzele sunt multiple, dar nu acesta este acum subiectul.

Consider mai adecvată definiția disidenței a lui Detlef Pollak și Jan Wielgohs, pe care o menționează și Mihai Demetriade: „punerea în discuție a ideologiei partidului-stat, mergând până la denunțarea ei publică”; adică, „toate demersurile și activitățile critice față de regim, care constituie (sau își doresc s-o facă) o sferă a comunicării publice, politice și culturale, situată în afara instituțiilor oficiale ale partidului stat, și care, prin asta, neagă în mod deschis pretenția regimului de a controla în întregime sfera vieții publice” (pp. 31-32). Deci, chiar dacă nu reușesc constituirea unei sfere a comunicării publice, acțiunile ce au o asemenea intenție sunt din aria disidenței. Faptul că semenii nu se raliază în proporție de masă protestului unui individ față de autoritatea publică nu-i anulează acestuia statutul de disident.

Pornind de la analiza celor două concepte, de opozant și de disident, am arătat că Gheorghe Ursu a făcut disidență, componenta publică fiind asigurată chiar de către Securitate: „Prin faptul că l-a anchetat, că i-a desfăcut contractul de muncă pentru «încălcarea normelor eticii și echității socialiste, că a dus o activitate de defăimare a orânduirii socialiste la locul de muncă, a întreținut relații clandestine cu posturi de radio străine care prin activitatea lor duc o propagandă împotriva țării» și că i-a organizat judecarea în COM[1], Securitatea i-a recunoscut statutul de disident, invocând și recunoscând, fără a fi fost neapărat necesar, impactul public al acțiunilor sale. Dar, judecând în paradigma regimului parlamentar și-n cea a societății mediatice actuale, instanța arată că faptele lui nu au fost publice și nici «de natură a propaga idei și concepții ostile ori de a instiga la acțiuni împotriva orânduirii socialiste». Contrazicând Securitatea ceaușistă, instanța postceaușistă a exonerat-o de orice culpă”[2].

Revenind la Țara unui singur om, Mihai Demetriade ne anunță încă din partea teoretică a volumului că are în atenție „nu ce este un individ (deși materialitatea asta e determinantă), ci ce ajunge statul să demonstreze că este și să facă împotriva lui. Este un episod stratificat al represiunii, înainte de a fi o saga a contestării. Ce se profilează, pregnant, din confruntarea asta este mecanica represivă, nu doar instanța unui refuz. Omul a pus o oglindă în fața statului. Izolat în partea ei întunecată, n-a apucat, în mare măsură, decât să-i suporte efectele” (p. 43). Deși nu s-a bucurat de notorietate, așa cum cere reducționista variantă a desidenței, un asemenea personaj este unul excepțional prin ceea ce face și prin efectele pe care le au faptele sale asupra sistemului și a semenilor.

Dar, să facem cunoștință cu personajul pentru a putea judeca apoi dacă avem de-a face cu un disident sau nu! Marin Chiriță este un om al muncii care, în 1970, ajunge să fie victima unui abuz al miliției. Persoana care-i găzduia obiectele i-a furat, împreună cu milițianul, o parte dintre acestea și, pentru a-și acoperi „lipsa din inventar”, l-a reclamat pe Chiriță ca fiind spărgător de locuințe. Miliția n-a respectat procedura și a realizat două percheziții în lipsa posesorului bunurilor, a realizat un inventar incomplet al acestora și, pentru a-și acoperi abuzul, a făcut presiuni asupra lui să-și recunoască statutul de spărgător. Opoziția sa față de încercarea procurorilor de a mușamaliza cazul l-a transformat într-un adversar al regimului. Faptul că a prezentat dovezi ale achiziționării obiectelor a dus la scoaterea lui de sub urmărirea penală. Însă, Chiriță va fi nemulțumit de aceste decizii și va cere pedepsirea celor vinovați, atât pentru furtul unora dintre obiecte, cât și pentru abuzurile săvârșite asupra sa în timpul anchetelor. Și începe seria memoriilor adresate instituțiilor statului. Un procuror va confirma comiterea abuzurilor de către milițieni, iar un altul îi va ascoate de sub urmărirea penală, considerând că reclamațiile lui Chiriță sunt făcute doar „în scop de șicană”.

O primă consecință a protestelor lui Marin Chiriță a fost obligarea de a părăsi Constanța, orașul unde-și avea locul de muncă ca docher, și de a nu divulga nimănui condițiile în care s-a produs anchetarea. Însă el a povestit colegilor de serviciu abuzurile la care fusese supus, iar urmarea acestui gest a fost punerea la cale de către milițieni a răpirii lui, maltratării și abandonării pe un câmp unde va fi găsit și dus la spitalul din Mangalia. Va fi arestat, maltratat și internat într-un spital neuropsihic timp de 187 de zile. De aici se intră într-o altă etapă: cei de la Constanța îl preiau și decid că loviturile sunt ca urmare a rătăcirii unui nebun. I se pune diagnosticul de psihopatie paranoidă, arătând că este obsedat de ideea prejudiciului material făcut de milițieni și de aceea de a merge până la capăt în a i se face dreptate. Așa a fost transformat un petiționar cu dreptatea în mână într-un pacient cu probleme psihice. A fost amenințat, i s-au luat toate probele și documentele și i s-a pus în vedere să părăsească orașul.

Dosarul va fi redeschis în 1975, se va arăta că petentul a avut dreptate dar că, între timp, faptele semnalate fuseseră aministiate în 1974. Acest mod de operare, arată Mihai Demetriade, „a pregătit transformarea lui Marian dintr-o victimă anonimă într-un opozant” (p. 72). În 1979, deși recunoaște abuzul comis asupra lui Marin, Securitatea din Argeș îi pune etichetele de „element denigrator”, „protestatar” și „recalcitrant”. Cu alte cuvinte, față de abuzuri victima trebuia să păstreze tăcerea.

Influențat de mișcarea generată de Paul Goma, Chiriță îi va trimite în același an o scrisoare lui Nicolae Ceaușescu, în care va arăta că el nu a atacat niciodată orânduirea, ci a cerut doar ca cei ce l-au nedreptățit să fie trași la răspundere, iar el să fie despăgubit. Nu a primit niciun răspuns și va depune o petiție la Consiliul de Stat, în ianuarie 1978, când va solicita și pașaport pentru a emigra. Nu i se aprobă cererea, deși li s-au aprobat cererile fratelui și fiului său. Pe 3 februarie va trimite a doua scrisoare către Ceaușescu, în care arată că „conducerea statului se face grav vinovată” și că aderă la „Drepturile Omului Carta «77», scriitorul Paul Goma” și la Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România și cere renunțarea la cetățenia română. În final, spune că dacă nu i se va rezolva problema, va apela la Europa Liberă, „ca aceste «binefaceri» ale societății celei mai «libere» și mai «drepte» din lume să fie difuzate tuturor șefilor de state și guverne, Societății Internaționale de Cruce Roșie și Drepturilor Omului” (p. 78). El arată că nu va părăsi țara decât după pedepsirea vinovaților și după obținerea despăgubirilor (atât cele legate de abuzul milițienilor din Constanța, cât și de cel săvârșit de CAP Țuțulești, care i-a luat în 1962 un hectar de pământ, pe motiv că acesta plecase din localitate). Pe 8 februarie va merge la Consiliul de Stat pentru a depune a treia scrisoare către Ceaușescu, în care arată că nu pleacă din țară până nu i se face dreptate și că va intra în greva foamei în fața Comitetului Județean Argeș.

Deși a primit oferte de plecare de la organele statului, de la frate și de la fiu, el a refuzat să plece, miza fiind aceea de a-și obține dreptatea. Exemplar este ceea ce-i spune lui Ceaușescu în a treia scrisoare: „de când ați luat răspunderea societății în mâini, nu mai este de vină burghezia, ci statul român, statul comunist este cel obligat să apere liniștea cetățenilor, avutul personal și dreptul la moștenire, iar legea să fie una pentru toți” (p. 80).

A urmat, pe 16 februarie 1978, o scrisoare adresată șefului Inspectoratului Județean al Miliției Argeș, în care face un plastic rechizitoriu regimului stalinist din România și își reafirmă aderarea la Carta 77, „care nu urmărește răsturnarea regimului…, dar cere imediat respectarea legilor statului și a pactelor internaționale… Jos regimul totalitar al dictaturii abuzului și represaliilor staliniste, care a făcut mai multe victime decât cel de-al Doilea Război Mondial” (p. 85). El cere ca, dacă misiva lui va fi considerată un pericol social, să fie judecat ca „disident în baza Drepturilor Omului”. Peste o lună i se va reține în mod abuziv buletinul de identitate, iar el va depune un nou memoriu la Comitetul Județean PCR Argeș, în care va arăta abuzurile la care a fost supus și va preda în semn de protest și ultimele sale acte de identitate: certificatul de naștere și livretul militar.

Pentru că a refuzat pașaportul, a fost pus sub filaj, sub indicativul „Docherul”. Pentru a crea presiuni, Securitatea instrumentează trecerea în rezervă a fiului acestuia, care era subofițer la Făgăraș, însă acesta era de partea tatălui. Încercarea lui Marin de a depune o altă petiție la județeana de partid este zădărnicită de „accidentarea” sa și internarea sub supraveghere informativă. Pentru „încadrarea” sa, s-au luat măsurile specifice pentru cazul evenimentelor la care participau membri ai conducerii de partid și de stat. Însă acestea se luau doar în cazul în care persoanele săvârșiseră unele fapte; or, Chiriță nu săvârșise nimic, ci doar amenințase cu greva foamei, cu protest în fața județenei de partid și cu comunicarea la Europa Liberă a cazului său.

Pe 4 ianuarie 1979 i se elibereză pașaportul, urmând ca el să-și procure viza pentru Austria. Însă, neavând mijloacele financiare necesare plecării, revendicările despăgubirilor revin în prim-plan. Deși aflat sub supraveghere, el reușește ca, pe 27 septembrie 1979, să ajungă la Casa Sindicatelor din Pitești, cu două pancarte, și să strige lozinci antiguvernamentale, anticomuniste și anticeaușiste. Pe pancarte scrisese: „Jos inchiziția comunistă”, „Jos dictatura, trăiască libertatea”, „Jos comunismul”, „Vrem libertate” și „Patria se cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor”. El s-a legat de un gard cu un lanț, încuiat cu lacăt, fiind greu de desfăcut de către milițieni. A fost condamnat la 2 luni închisoare contravențională. Ajuns în închisoare, îi va învăța pe deținuți cum să-și ceară expatrierea, spijiniți de Paul Goma, amenințând că la ieșire va incendia un tablou al lui Ceaușescu și că se va autoincendia în semn de protest.

În toamna anului 1982, în preajma celui de-al XII-lea Congres al PCR, lui Marin și Constantin Chiriță (fratele său) li se înscenează un furt de porumb și sunt arestați pentru 45 de zile. După eliberare, familia fratelui și fiul său pleacă în Australia, iar el rămâne în sat și se autoizolează.

În mai 1980, ajuns în Australia, Constantin Chiriță scrie către Europa Liberă, moment din care drama lui Marin se va „internaționaliza”. Securitatea îi va face și acestuia un dosar de urmărire, sub indicativul „Caraiman”. Și Ion Chiriță, fiul lui Marin, se va implica în proteste și va face greva foamei pentru a susține demersul tatălui său. În acțiunile lor, aceștia au fost sprijiniți de Ion Berechet, președintele pentru Australia al Organizației Internaționale a Disidenților Politici din Țările Comuniste. Cazul lui Chiriță va fi pe lista discutată și în Conferința OSCE de la Viena, din 1986. În 1985, Consiliul Sindicatelor Australiene i-a cerut lămuriri lui Ceaușescu despre Marin Chiriță, urmând să dechidă un proces penal împotriva reprezentnței diplomatice române din Auistralia.

Marin va refuza să mai primească corespondența, pentru a contracara cenzura și pentru a crește tensiunea în rândul rudelor din Australia, care vor alarma organizațiile internaționale. El protesta astfel împotriva încălcării Art 33 din Constituție, care garanta secretul corespondenței, strategia lui generând acțiuni ale ambasadelor Australiei și Marii Britanii.

În 1981, întrucât îi expirase pașaportul emis în 1979, Marin Chiriță avea statut de „cetățean fără cetățenie”, neavând nici buletin de identitate. În urma presiunilor securiștilor, el va cere recăpătarea cetățeniei române, iar securiștii îl avertizează că în această calitate nu are voie să mai ia legătura cu Europa Liberă – el nu va da curs avertismentului. Securitatea îl reîncadrează de la „lucrat cu prioritate” la „urmărire informativă”.

Securitatea a reușit să-i ridice împotrivă-i toți consătenii, care îl urmăreau și-l turnau continuu și-i distrugeau casa și bunurile cât era el plecat. Din rândul consătenilor va racola Securitatea trei persoane care să scrie împotriva lui Marin Chiriță scrisori către Europa Liberă, Societatea Internațională pentru Drepturile Omului și Organizația Internațională a Disidenților Politici din Țările Comuniste.

Pe 3 ianuarie 1982, disidentul pleacă la Constanța pentru a-și consulta dosarul din 1970. Acolo intră din nou în conflict cu organele, le amenință cu proteste și este arestat. Pe 7 ianuarie este internat la neuropsihiatrie la Pitești, unde va fi ținut fără motiv două luni. În urma examinărilor a reieșit să are discernământ și că comportamentul său este „din ură și dușmănie față de orânduirea socială și de stat din țara noastră”.

Va lucra o perioadă ca zilier pe un șantier și la o fermă agricolă, până în 1984. În 1982, Securitatea lansează suspiciunea legăturilor lui cu legionarii din exil, prin intermediul fratelui și al fiului, temă infirmată în 1986. Au urmat amenințări ale Securității și încercări de a-l angaja pentru a-l supraveghea mai bine, însă acestea s-au lovit de refuz. Drept protest, el asculta Europa Liberă în curte la volum maxim. În aprilie 1985, va fi dat în consemn pe țară ca element turbulent.

Încercările ambasadorului Australiei la Belgrad și a celui britanic la București de a intra cu el în legătură directă au fost zădărnicite de către Securitate, deși aceasta afișa retorica apărării dreptului acestuia de a emigra. La începutul lui 1987, are loc o întâlnire cu reprezentanții australieni, în cadrul căreia el declară că e dispus să plece, dar ulterior a refuzat să semneze documentele, pentru că plecarea ar fi însemnat o înfrângere, culpele autorităților comuniste devenind irelevante. Securitatea a încercat apoi înscenarea unei altercații în urma căreia să-l aresteze, dar faptul că tocmai fusese operat de ulcer (provocat, se pare, de otrăvirea cu plumb) a dus la amânarea operațiunii. Invitația Ambasadei Marii Britanii de a avea o discuție lămuritoare, în octombrie 1984, va duce la aplicarea planului Securității, care-l va aresta pentru 5 luni fără a fi judecat.

Începând cu 13 ianuarie 1985, fiul său va începe cel mai lung protest în fața Consulatului general al RSR din Sydney, ce va dura 7 luni. În acest timp, Securitatea insistă ca el să părăsească țara și să spună că nu e ostatic, dar el refuză afirmând că este ostatic pentru că nu i se face dreptate. Între timp, diplomații australieni condiționează organizarea vizitei lui Ceaușescu în Australia de rezolvarea situației lui Marin Chiriță. În 1986, au existat presiuni ale acestora pentru a se vedea direct cu Marin Chiriță, dar Securitatea a blocat totul. În septembrie, liderul opoziției parlamentare din Australia a ridicat problema lui în Parlamentul federal. În 1987, Sindicatul Metalurgiștilor din Australia a solicitat o întâlnire cu acesta. În august 1987 se închide DUI ce-l viza, considerându-se că nu mai este un element periculos. După aceasta, va avea loc o întâlnire cu australienii, în noiembrie 1987, la Consiliul Popular al Municipiului Pitești, în cadrul căreia Chiriță le-a spus că ar vrea să plece la fiul său.

În scurt timp, cazul său va ajunge la Congresul SUA, în renegocierea privind acordarea clauzei națiunii celei mai favorizate. Securitatea va pune la cale alte provocări pentru a avea motiv să-l aresteze din nou, însă riscul acestei măsuri în acea perioadă a făcut să se rezume doar la avertismente și la momirea cu pașaportul pentru exil. Dar, Chiriță a rezistat tuturor acestor demersuri.

S-a mai încercat organizarea unei întâlniri cu reprezentanți Australiei la Ambasada Marii Britanii din București, în iunie 1988, dar „rechizitoiul” pe care Chiriță îl pregătise a făcut ca Securitatea să blocheze această întâlnire. Însă, securiștii nici nu puteau susține că Marin nu ar mai vrea să plece în Australia. De aceea, vor elibera un nou pașaport, în iunie 1988, pe care îl vor da reprezentanților australieni pentru a trata direct cu Chiriță plecarea acestuia. Plecarea nu se va produce niciodată.

După căderea comunismului, Marin Chiriță va primi vizita lui Ion Berechet, împreună cu noii reprezentanți ai „organelor”. Apoi, din iarna lui 1991 nu se mai știe nimic de el.

Ce a fost Marin Chiriță? Un disident după toate definițiile, chiar și după cea restrictivă. A fost omul ce a căutat adevărul, act prin care a denunțat marea minciună în care trăia o țară întreagă, și-a expus public revolta, asumându-și riscuri reale, și a provocat mișcări de solidarizare cu propria cauză, chiar dacă aceastea nu i-au fost în proximitate. Pornit de la apărarea dreptății în propriul caz, Marin Chiriță a acuzat deschis sistemul, plătind prețul a două decenii de represiuni.

„O răpire, trei anchete, două detenții contravenționale însumând șapte luni, trei internări identificate în secții și spitale de neuropsihiatrie pe o perioadă aproximativă de patru luni, patru avertizări și atenționări, peste 22 de ofițeri de Securitate și Miliție implicați în urmărirea lui, sprijiniți de aproape 20 de informatori, peste 900 de pagini de arhivă, 19 ani. Nu știm, la rigoare, cine este învinsul și cine învingătorul în toată această tragedie, pentru că termenii înșiși sunt neclari. În limitele unei vieți, singurele valabile altminteri, Marin a fost un om distrus. Nu știu cât (mai) contează că n-a fost niciodată înfrânt” (p. 243), încheie Mihai Demetriade.

Marin Chiriță a fost un om distrus, dar nu învins și cred că asta contează. Lectura volumului te umple de revoltă față de opresori și de admirație față de forța lui Marin Chiriță. Un docher cu șase clase a făcut față timp de două decenii „școliților” din aparatul represiv al regimului ceaușist – le-a pus nervii pe moațe și a arătat cât erau de ridicoli în obediența lor criminală.

„Cândva o să se facă un film”, le-a spus Marin Chiriță securiștilor în 1986, când aceștia i-au intrat abuziv pe proprietate. Cred că e timpul pentru asta. Dar, ca de obicei, înainte de film trebuie citită cartea.

Sorin BOCANCEA

[1] COM – Comitetul oamenilor muncii.

[2] Sorin Bocancea, „Cazul Ursu. Dezincriminarea faptelor securității ceaușiste”, în Polis, Volum XI, Nr. 3 (41), Serie nouă, iunie-august 2023, pp. 5-39, p. 35.