Concordatul României cu Vaticanul din perspectivă Ortodoxă – o abordare istoriografico-religioasă

[The Romanian Concordat with Vatican from an Orthodox Perspective – a historiographic-religious approach]

Iuliu-Marius MORARIU[1]

Abstract.  The Romanian Concordat with the Vatican signed in 1929 represented for sure an important moment in the history of the dialogue between the two states. In the same time constituted the topic of complex debates, parliamentary discussions and polemics especially between the Orthodox and the Catholics from this country. The Holy Synod of the Romanian Orthodox Church released a point of view that was against its ratification, its representatives like the Patriarch Miron Cristea, the Metropolitan from Sibiu Nicolae Bălan, but also theologians like Dumitru Stăniloae, Ioan Lupaș, or Grigorie T. Marcu protested against it and layman like Lazăr Iacob or Onisifor Ghibu tried to offer a historical and law perspective on the topic, underlining the fact that there were some aspects that should be considered as unconstitutional and it should be find a way to bring also the Romanian Orthodox Church on a position of equality with the Roman and Greek-Catholic ones. In the present research we will try to bring into attention the way how the Concordat was perceived by the Orthodox, the way how they have understood it, their critics and the requests that they had in regard with its content. We will both use there the texts of the aforementioned authors, the ones of later Orthodox scholars like Bartolomeu Valeriu Anania, but also recent historiography dedicated to the topic. From the methodological point of view, the work will be rather a review of literature and the analytic-deductive method will be the one mostly used.

Keywords: Concordat, 1929, debates, Romanian Orthodox Church, Nicolae Bălan, Ioan Lupaș, Valeriu Anania.

Introducere

Concordatul României cu Vaticanul a reprezentat, atât în perioada interbelică, cât și ulterior[2] un subiect intens dezbătut care, nu de puține ori, a iscat controverse și chiar schimburi acide de replici. Relevanța lui ca document istoric e certificată, între alte chestiuni, și de acest fapt. De aceea, vom încerca în rândurile de față să trecem în revistă principalele critici pe care le-a suscitat Concordatul din partea Bisericii Ortodoxe Române, să vedem care au fost aspectele care au determinat reacții acide și cum s-au repercutat ele asupra spectrului teologiei politice, a relației dintre Biserică și stat și a celei dintre diferitele confesiuni din spațiul românesc.

Concordatul României cu Vaticanul din perspectivă Ortodoxă

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, termenul de Concordat are două sensuri principale și un al treilea secundar. Cel dintâi dintre ele se referă la relația dintre Statul Pontifical și un alt stat, iar cel de-al doilea se repercutează asupra mediului de afaceri și privește creditarea, ori declararea stării de faliment. Astfel, după cum țin să definească lingviștii contemporani, el este:

„1. Tratat încheiat de papă cu diferite state, pentru stabilirea statutului și privilegiilor Bisericii catolice în respectivele state.

2. Contract încheiat sub controlul justiției, între un comerciant insolvabil și creditorii lui, prin care se acordă comerciantului reducerea sau amânarea plăților, spre a-i îngădui continuarea comerțului.

2.1. Concordat preventiv = concordat încheiat înainte de declararea în stare de faliment”[3].

În spațiul românesc, întrebuințarea cea mai des întâlnită, cu puternice reverberații a reprezentat-o cea dintâi dintre ele. Așa cum era de așteptat, faptul că Vaticanul dorea să reglementeze relațiile cu Statul Român a vexat Biserica majoritară de aici, care era cea Ortodoxă. Aceasta s-a simțit discriminată de prevederile acestui document și  a criticat atât coținutul său, cât și modul în care s-a realizat sancționarea și ratificarea sa. Istorici bisericești de confesiune Ortodoxă precum Ioan Lupaș[4], ori ierarhi ai Bisericii Ortodoxe precum Nicolae Bălan se vor număra între cei care vor coordona acțiunile cu caracter militant împotriva acestui document și a implementării prevederilor lui, alături de teologi precum părintele Dumitru Stăniloae[5] sau Ioan Mateiu[6]. În plus, va exista și o poziție oficială a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române odată cu ratificarea documentului în cauză[7]. Dezbaterile, care vor dura aproape un deceniu, se vor întinde din anul 1920 și până la ratificare. Vor fi continuate de alte discuții, care vor aduce cu sine documentul din anul 1933. Texte precum cel al lui Miron Cristea[8], ale lui Tudor Popescu[9], ori ale lui Ștefan Meteș[10] vor veni să acompanieze dezbtareile privitoare la acest document.

Atunci când se va pune în discuție votarea lui în 1929, partida Ortodoxă va fi cea care îl va considera neconstituțional, alături de cei reprezentanții unora dintre minorități, în vreme ce, toate partidele politice își vor exprima acordul. Astfel, după cum ține să sublinieze o cercetătoare contemporană, care realizează o trecere în revistă a istoriografiei problemei:

„Legea pentru ratificarea Concordatului (1929) a provocat vii dezbateri în Cameră și Senat și a produs mari nemulțumiri. Discursul din Parlament al dr. Aurel Vlad, ministrul Cultelor și Artelor a fost publicat în același an. El a arătat că proiectul de Lege a fost acceptat de toate partidele politice, exceptrându-i pe reprezentanții Bisericii Ortodoxe și ai minoritiăților maghiară și ucrainiană”[11].

Între vocile care se vor exprima cu vehemență împotriva lui se vor număra cea a Mitropolitului Ardealului, Nicolae Bălan[12], Ioan Lupaș[13], părintele Dumitru Stăniloae,[14] alături de Grigorie T. Marcu[15], dar și laici precum Onisifor Ghibu[16]. Între pozițiile mai moderate poatefi menționată cea a lui Lazăr Iacob[17], care analizează, în cadrul celor cinci subunități tematice ale lucrării aspectele fundamentale privitoare la Concordat, evidențiind aspectele de natură juridică și insistând asupra faptului că, din perspectiva Statului Român ar fi necesară punerea pe picior de egalitate cu Catolicismul a Bisericii Ortodoxe[18] din acest spațiu, spre a evita viitoarele disensiuni și a realiza o abordare echitabilă.

Critici venite din partea teologilor ortodocși vor fi de asemenea publicate în cadrul revistei Biserica Ortodoxă Română, periodicul oficial al Patriarhiei Române. Chiar și după denunțarea Concordatului, autori precum arhimandritul, la acea vreme, Valeriu Bartolomeu Anania, vor scrie texte împotriva lui[19]. De altfel, autorul în cauză va adresa chiar un memoriu Senatului Statelor Unite ale Americii, în cadrul căruia va vorbi despre maniera neconstituțională și discriminativă de a se prezenta a documentului. După 1989 vor exista de asemenea abordări dedicate subiectului, însă multe dintre ele își vor pierde din vehemență. Toate aceste texte vor veni să ilustreze un cadru polemic și o multitudine de discuții iscate între cele două Biserici în spațiul românesc[20].

Dacă ar fi să sintetizăm poziția Ortodoxă cu privire la Concordat și importanța lui, ar trebui să subliniem faptul că o primă obiecție care i se aduce acestuia în perioada interbelică este neconstituționalitatea. Aidoma mitropolitului Nicolae Bălan de la Sibiu și Onisifor Ghibu va ține să arate că:

„organele acestei biserici să evite tot ce poate primejdui integritatea, independenţa şi Constituţia Statului, liniştea publică şi siguranţa lui, deoarece uneori biserica este înfăţişată ca o faţadă numai pentru asigurarea unor interese de caracter cu totul profan”[21].

Reprezentanții Bisericii majoritare din spațiul românesc vor acuza atunci statul că se contrazice pe sine, întrucât drepturile cultelor erau prevăzute prin actul constituțional. La rândul lui, Titulescu va solicita, odată cu ratificarea, anumite referiri lămuritoare, care să asigure mai buna și rapida receptare a documentului în rândul populației[22], însă nu va vorbi despre motivația și interesele Statului Român în procesul de ratificare a unui asemenea document (acestea fiind, cel mai probabil, legate, între altele și de dorința lui de a determina papalitatea să ofere clădirea abației Sfânta Susana ca locație pentru Școala Românească din Roma)[23]. Din păcate, acestea vor întârzia, iar starea conflictuală va persista pe durata întregii perioade interbelice. Astfel, după cum remarca părintele Sergiu Tomescu:

„Situaţia de Biserică privilegiată, pe care Concordatul o consfinţeşte pe seama cultului catolic, dă naştere şi unei alte consecinţe religioase: crearea şi menţinerea unei stări de permanentă tensiune între toate cultele din cuprinsul Statului român. Pe de o parte, catolicii capătă conştiinţa că sunt protejaţi de o putere din afară care le asigură existenţa şi prosperitatea de la nivelul unor tratative internaţionale. Mai mult, în doctrina catolică se cultivă principiul medieval după care Concordatul nu este altceva decât un act prin care Vaticanul acordă privilegii unui stat oarecare, el considerându-se un fel de supra-stat”.[24]

Faptul de a lăsa o parte a patrimoniului României în grija exclusivă a Sfântului Scaun constituie un alt motiv de polemică. Acest lucru transformă, din perspectiva Ortodocșilor, pe demnitarii statului român care au votat la acea vreme ratificarea documentului, în oameni care pot fi acuzați de o lipsă elementară de patriotism[25]. Crearea noțiunii de patrimoniu sacru[26], care nu este clar definită, însă, de către document, va genera tensiuni, iar faptul că numirea parohilor și a episcopilor catolici din spațiul românesc va fi lăsată exclusiv la latitudinea autorității pontificale va genera și ea îngrijorare[27].

Raportarea la Biserica Greco-Catolică va constitui de asemenea unul dintre punctele discutate în perioada interbelică, dar și ulterior. Un prim aspect care va stârni revolta Ortodocșilor îl va constitui discriminarea în raport cu ei din perspectiva organizării bisericești. Numărul de episcopi al Bisericii Unite cu Roma va fi considerat a fi disproporționat în raport cu cel al episcopilor Ortodocși, care reprezentau o masă mult mai mare a credincioșilor[28], iar fondurile alocate acestei Biserici vor fi văzute de asemenea ca fiind nerealiste. În plus, modul în care ea va fi văzută în raport cu Catolicismul va fi de asemenea taxat. Astfel, după cum arată istoricii bisericești:

„Acest proiect de concordat pretinde ca Biserica greco-catolicilor, considerată până atunci, prin prevederile Constituţiei, ca Biserică românească, să fie înglobată în cea Romano-Catolică şi organizată în condiţiile Codicelui de drept canonic al Vaticanului. De asemenea, el cere ca Fondul de studii şi Fondul religios, administrate până aici de Stat, să fie predate Bisericii Romano-Catolice. La acest punct trebuie reţinut că, prin prevederile Codicelui de drept canonic, proprietar al tuturor bunurilor deţinute de Biserica Catolică este papa, ca şef suprem şi discreţionar al acesteia. Un articol cu totul special al noului proiect de concordat este acela prin care se prevede că episcopii, clerul şi chiar credincioşii Bisericii Catolice de pe teritoriul Statului român pot comunica direct cu Vaticanul, fără niciun fel de control din partea autorităţii civile, şi aceasta nu numai în probleme de credinţă şi organizare, ci în orice „afaceri bisericeşti”, formulă extrem de elastică şi care deschide drum liber şi oricărei acţiuni extra-bisericeşti”[29].

Concluzii

Concordatul a reprezentat și reprezintă încă, precum am încercat să arătăm și noi aici, un subiect ce merită discutat și analizat. Faptul că, în preajma ratificării a beneficiat de critici din partea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a Patriarhului Miron Cristea, a Mitropolitului Nicolae Bălan, a unor teologi precum părintele Dumitru Stăniloae, Ioan Lupaș sau Grigorie T. Marcu, dar și a unor laici precum Teodor Popescu sau Onisifor Ghibu spune multe cu privire la importanța pe care o avea el din perspectiva Ortodoxă, dar și cu privire la îngrijorările pe care le isca din partea reprezentanților acesteia. În același timp, aspectele care definesc critica lor merită analizate și discutate până astăzi, soluționarea lor putând oferi, probabil, răspunsuri la preocupări comune și având o înrâurire asupra contextului ecumenic al dezbaterilor.

Bibliografie

Lucrări:

Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Dicționar Explicativ al Limbii Române (DEX), ediția a II-a, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998/

Anania, Valeriu, Pro Memoria – Acțiunea catolicismului în România interbelică, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992.

Bălan, Nicolae, Biserica împotriva Concordatului. Discurs rostit de dr. Nicolae Bălan la Senat, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1929.

Cristea, Miron, România și Vaticanul, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1921.

Ghibu, Onisifor, Nulitatea concordatului dintre România şi Sf. Scaun: expuneri şi încheieri ale Consiliului Legislativ, Contenciosului Ministerului de Instrucţiune şi Culte, Consiliului inspectorilor generali din Ministerul Cultelor pentru elaborarea Regulamentului Legii Cultelor din anul 1928: precedate de o scurtă privire asupra istoriei concordatului românesc, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, Cluj, 1935.

Iacob, Lazăr, Cultul Catolic în România – Concordatul cu Vaticanul, Tipografia Diecezană, Oradea, 1933.

Lupaş, Ioan, Chestiunea Concordatului în raport cu suveranitatea Statului Român şi cu programul Istoric al partidului național din Transilvania, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1921.

Mateiu, Ioan, Valoarea Concordatului încheiat cu Vaticanul, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1929.

Morariu, Iuliu-Marius, Christianity in the research of the members of the Romanian School in Rome (1922-1948) – philological, historical, artistical and architectural aspects, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2021.

Pârvan, Vasile, Corespondență și acte, ed. Alexandru Zub, Editura Minerva, București, 1973.

Popescu, Tudor, Concordatul cu Papa, cea mai mare primejdie naţională actuală a României: studiul de drept constituţional: istoric, proiectul legei regimului general al cultelor, proiectul concordatului, explicarea fiecărui articol, concluzii, Institutul de Arte Grafice „Răsăritul”, București, 1927.

Turcuș, Veronica, Școala Română din Roma (1922-1947), Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016.

Schmitt, Oliver Jens, Biserica de stat, sau Biserica în stat?: O istorie a Bisericii Ortodoxe Române: 1918–2023, Editura Humanitas, București, 2023.

Stăniloae, Dumitru, Catolicismul de după războiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1933.

Studii și articole:

Bălan, Nicolae, „Biserica ortodoxă şi Concordatul”, în Revista teologică, XIX (1929), p. 209-229.

Herban, Adela, „Consideraţii Istoriografice Asupra Relaţiilor Diplomatice ale României cu Vaticanul (1920-1940)”, în Sargetia, XXVII (1997-1998), nr. 2, p. 574-593.

Ignat, Adrian, „Concordatul cu Vaticanul (1927)”, în Revista Românească de Studii Axiologice, I (2020), no. 1, p. 71-79.

Lupaș, Ioan, „Chestiuni de metodă privitoare la lucrări de sinteză istorică”, în Revista Teologică, anul XXIX, nr. 2-3, p. 57-79.

Marcu, G. T., „Vaticanul în slujba revizionismului unguresc”, în Telegraful Român, 10 noiembrie 1935, p. 5. Meteş, Ştefan, „Politica religioasă a României faţă de catolicismul unguresc”, în Neamul Românesc, XIX (1924), p. 56-80.

***, „Pentru Neam şi Lege. Declaraţiile Sfântului Sinod contra Concordatului”, în Legea românească, (IX) 1929, nr. 12, p. 106.

Stăniloaie, Dumitru, „Catolicismul şi cultura modernă”, în Revista teologică„, XXIII (1933), nr. 1-2, p. 78-89. Tomescu, Sergiu, „Concordatul României cu Vaticanul. Câteva aspecte ale relaţiilor României cu Vaticanul şi situaţia Bisericii în perioada 1918-1928”, în Revista Teologică, CIX (2018), no. 2, p. 98-110.

Siteografie:

https://www.britannica.com/topic/concordat, accesat 25. 04. 2023.

[1] Iuliu-Marius Morariu este doctor în teologie (Summa cum Laude) al Facultății de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca și doctor în științe sociale al Universității Pontificale Angelicum din Roma (Summa cum laude), membru al Academiei Oamenilor de Știință din România, filiala New York, cercetător asociat al Universității din Pretoria, Africa de Sud și membru al Centrului de formare Culturală, Catehetică și Culturală „Sfântul Maxim Mărturisitorul” al Episcopiei Ortodoxe Române a Canadei. Este de asemenea eclesiarhul Catedralei Episcopale „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe și Sfinții Mucenici Epictet și Astion” din Saint-Hubert, QC și exarhul mănăstirilor din Episcopia Ortodoxă Română a Canadei. A publicat, editat, coordonat sau tradus 46 de volume și peste 300 de studii și articole de teologie, istorie și sociologie. E-mail: iuliu.morariu@ubbcluj.ro.

[2] Așa se face că acest subiect se regăsește și în paginile unor lucrări recente, controversate după părerea unor istorici. A se vedea, de exemplu: Oliver Jens Schmitt, Biserica de stat, sau Biserica în stat?: O istorie a Bisericii Ortodoxe Române: 1918–2023, Editura Humanitas, București, 2023, p. 88. Vezi de asemenea și: Sergiu Tomescu, „Concordatul României cu Vaticanul. Câteva aspecte ale relaţiilor României cu Vaticanul şi situaţia Bisericii în perioada 1918-1928”, în Revista Teologică, CIX (2018), no. 2, p. 98-110; Adrian Ignat, „Concordatul cu Vaticanul (1927)”, în Revista Românească de Studii Axiologice, I (2020), no. 1, p. 71-79.

[3] Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Dicționar Explicativ al Limbii Române (DEX), ediția a II-a, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998, s. v. „concordat”. O definiție similară, mai bogată, ce-i drept, în referințe istorice, oferă și Encyclopedia Britannica. Cf. https://www.britannica.com/topic/concordat, accesat 25. 04. 2023.

[4] Cf. Ioan Lupaş, Chestiunea Concordatului în raport cu suveranitatea Statului Român şi cu programul Istoric al partidului național din Transilvania, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1921.

[5] Dumitru Stăniloae, Catolicismul de după războiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1933, pp. 133 – 137.

[6] Ioan Mateiu, Valoarea Concordatului încheiat cu Vaticanul, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1929.

[7] ***, „Pentru Neam şi Lege. Declaraţiile Sfântului Sinod contra Concordatului”, în Legea românească, (IX) 1929, nr. 12, p. 106.

[8] Miron Cristea, România și Vaticanul, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1921.

[9] Tudor Popescu, Concordatul cu Papa, cea mai mare primejdie naţională actuală a României: studiul de drept constituţional: istoric, proiectul legei regimului general al cultelor, proiectul concordatului, explicarea fiecărui articol, concluzii, Institutul de Arte Grafice „Răsăritul”, București, 1927.

[10] Ştefan Meteş, „Politica religioasă a României faţă de catolicismul unguresc”, în Neamul Românesc, XIX (1924), p. 56.

[11] Adela Herban, „Consideraţii Istoriografice Asupra Relaţiilor Diplomatice ale României cu Vaticanul (1920-1940)”, în Sargetia, XXVII (1997-1998), nr. 2, p. 578.

[12] Vezi: Nicolae Bălan, Biserica împotriva Concordatului. Discurs rostit de dr. Nicolae Bălan la Senat, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1929; Idem, „Biserica ortodoxă şi Concordatul”, în Revista teologică, XIX (1929), p. 209-229.

[13] Ioan Lupaş, Chestiunea Concordatului în raport cu suveranitatea Statului Român şi cu programul Istoric al partidului național din Transilvania.

[13] Dumitru Stăniloae, Catolicismul de după războiu, 133 – 137.

[13] Ioan Mateiu, Valoarea Concordatului încheiat cu Vaticanul.

[14] Dumitru Stăniloaie, „Catolicismul şi cultura modernă”, în Revista teologică„, XXIII (1933), nr. 1-2, p. 78-89. Textul va da startul unei adevărate sinteze, care se va continua în paginile următoare ale revistei.

[15] G. T. Marcu, „Vaticanul în slujba revizionismului unguresc”, în Telegraful Român, 10 noiembrie 1935, p. 5. Vezi: Adela Herban, „Consideraţii Istoriografice Asupra Relaţiilor Diplomatice ale României cu Vaticanul (1920-1940)”, 578-584, pentru o prezentare detaliată a textelor privitoare la subiect.

[16] Vezi: Onisifor Ghibu, Nulitatea concordatului dintre România şi Sf. Scaun: expuneri şi încheieri ale Consiliului Legislativ, Contenciosului Ministerului de Instrucţiune şi Culte, Consiliului inspectorilor generali din Ministerul Cultelor pentru elaborarea Regulamentului Legii Cultelor din anul 1928: precedate de o scurtă privire asupra istoriei concordatului românesc, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, Cluj, 1935.

[17] Lazăr Iacob, Cultul Catolic în România – Concordatul cu Vaticanul, Tipografia Diecezană, Oradea, 1933.

[18] „Dependenţa spirituală de Vatican a catolicilor confereau problemei o rezolvare aparte. Concordatul – spunea autorul – soluţionează problema catolicismului din România printr-o nouă organizare ierarhică, prin încetarea drepturilor Patronatului suprem şi, concomitent, prin asigurarea unei autonomii pe seama Bisericii catolice, creându-se acesteia o situaţie privilegiată comparativ cu cea ortodoxă. În această situaţie, dr. L. Iacob, susţinea necesitatea ca Biserica ortodoxă, la rându-i, să primească autonomie deplină, aceeaşi consideraţie şi independenţă materială”. Adela Herban, „Consideraţii Istoriografice Asupra Relaţiilor Diplomatice ale României cu Vaticanul (1920-1940)”, p. 581.

[19] Valeriu Anania, Pro Memoria – Acțiunea catolicismului în România interbelică, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992.

[20] Cf. Ioan Lupaș, „Chestiuni de metodă privitoare la lucrări de sinteză istorică”, în Revista Teologică, anul XXIX, nr. 2-3, p. 57-79.

[21] Onisifor Ghibu, Nulitatea concordatului dintre România şi Sf. Scaun: expuneri şi încheieri ale Consiliului Legislativ, Contenciosului Ministerului de Instrucţiune şi Culte, Consiliului inspectorilor generali din Ministerul Cultelor pentru elaborarea Regulamentului Legii Cultelor din anul 1928 : precedate de o scurtă privire asupra istoriei concordatului românesc, p. 11.

[22] Comentând acest episod și atitudinea lui, Bartolomeu Anania arăta că: „Opinia publică românească ia cunoştinţă de semnarea lui de abia în februarie 1928, când existenţa Concordatului e denunţată în coloanele ziarului «Telegraful Român» din Sibiu. Se produc discuţii agitate, proteste, interpelări, explicaţii penibile, semne de întrebare. Nicolae Titulescu îşi dă seama că, aşa cum s-a făcut, Concordatul reprezintă o mare greşeală politică a României și, în 1928, cere Vaticanului un număr de «declanaţii interpretative», menite să atenueze gravitatea documentului, declaraţii fără de care, spune omul nostru politic, ratificarea e imposibilă. Vaticanul refuză, Titulescu continuă să insiste, dar monseniorul Doici, demnitar al cancelariei papale, îi spune confidenţial «că este vorba de rezistenţa personală a papei”. Valeriu Anania, Pro Memoria – Acțiunea catolicismului în România interbelică, p. 13.

[23] După cum se poate vedea și din corespondența lui Vasile Pârvan, primul director al acesteia. Cf. Vasile Pârvan, Corespondență și acte, ed. Alexandru Zub, Editura Minerva, București, 1973, p. 230. Cf. Iuliu-Marius Morariu, Christianity in the research of the members of the Romanian School in Rome (1922-1948) – philological, historical, artistical and architectural aspects, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2021, pentru o prezentare detaliată a subiectului, dar și: Veronica Turcuș, Școala Română din Roma (1922-1947), Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, p. 33;

[24] Sergiu Tomescu, „Concordatul României cu Vaticanul. Câteva aspecte ale relaţiilor României cu Vaticanul şi situaţia Bisericii în perioada 1918-1928”, p. 106.

[25] „Grija capitală a oricărei conduceri statale trebuie să fie aceea ca, prin toate actele ei legislative şi de guvernâmânt, să-i asigure Statului suveranitatea și securitatea. Din acest punct de vedere, guvernele române dintre 1920 – 1927, precum şi instituţia monarhică din România, prin însuşi faptul de a fi pertractat și încheiat Concordatul cu Roma, au făcut dovada unei lipse de patriotism elementar, concedând Vaticanului drepturi de natură să ameninţe, deopotrivă, și suveranitatea naţională, și siguranţa Statului român. Un Concordat, prin însăşi natura lui, cuprinde numeroase implicaţii politice de care statul semnatar trebuie să ţină seamă. Şi aceasta, cu atât mai mult cu cât dubla natură a Bisericii Catolice — religioasă şi politică — reprezintă, de multe secole, un loc comun al istoriei mondiale”. Valeriu Anania, Pro Memoria – Acțiunea catolicismului în România interbelică, p. 18.

[26] Onisifor Ghibu, Nulitatea concordatului dintre România şi Sf. Scaun: expuneri şi încheieri ale Consiliului Legislativ, Contenciosului Ministerului de Instrucţiune şi Culte, Consiliului inspectorilor generali din Ministerul Cultelor pentru elaborarea Regulamentului Legii Cultelor din anul 1928: precedate de o scurtă privire asupra istoriei concordatului românesc, p. 47.

[27] Tudor Popescu, Concordatul cu Papa, cea mai mare primejdie naţională actuală a României: studiul de drept constituţional: istoric, proiectul legei regimului general al cultelor, proiectul concordatului, explicarea fiecărui articol, concluzii, p. 30-31.

[28] „În partea introductivă a proiectului de concordat se pretinde paritatea deplină între Biserica Ortodoxă şi cea Catolică. Dar în cuprinsul dispoziţiilor ulterioare se vede clar că nu e vorba de paritate, ci de o adevărată privilegiere a bisericii catolice faţă de biserica-română, întru cât pentru un număr de cetăţeni catolici, cari nu formează decât ¼ din numărul credincioşilor ortodocşi, concordatul cere două mitropolii şi o arhiepiscopie, pe când întreaga obşte a românilor ortodocşi nu are decât patru mitropolii şi o arhiepiscopie”. Ioan Lupaş, Chestiunea Concordatului în raport cu suveranitatea Statului Român şi cu programul Istoric al partidului național din Transilvania,  p. 32.

[29] Sergiu Tomescu, „Concordatul României cu Vaticanul. Câteva aspecte ale relaţiilor României cu Vaticanul şi situaţia Bisericii în perioada 1918-1928”, p. 103.