Construcţia geopolitică a Versailles-ului şi tribulaţiile României Mari

(The geopolitical construction of Versailles

and the tribulations of the Great Romania)

Mihai MILCA

Abstract: The Paris Peace Conference and the treaties signed by the winning powers, allied and associated countries with the defeated states of Germany, Austria, Hungary, Bulgaria and Turkey did not constitute a conclave of peace and continental reconciliation, reinforced by documents containing clear provisions , effective procedures and mechanisms meant to forever prevent the repetition of the horrors of the Great War. It was a great peace of great illusions that did not bring peace to Europe. In this context, it was accepted to create a centurianism that would emerge in France, in particular, by Germany and Soviet Russia without building a common defense system to make it functional. The three decades that followed the outbreak of World War II were only a period when states dissatisfied with the results of the Paris Peace Conference to reorganize.

.

Keywords: Paris Peace Conference, reconciliation, sanitary cord, defense, failure.

La mai bine de un secol de la încheierea primei conflagraţii mon­diale care a făcut din Europa un tărâm al morţii şi al dezolării, al carnagiilor terifiante şi distrugerilor nesăbuite, nu greşim prea mult dacă avansăm a posteriori o judecată istorică potrivit căreia bătrânul continent pare să-şi fi epuizat atunci resursele hegemonice şi vocaţia civilizatorie la scară planetară. Vom fi totodată obligaţi să constatăm că scurtul interludiu până la izbucnirea celei de a doua conflagraţii de pro­porţii similare celei anterioare, la 1 septembrie 1939, nu a fost decât un „armistiţiu prelungit” sau, aşa cum remarca istoricul Ernst Nolte, un „război civil european” de treizeci de ani.

Conferinţa de Pace de la Paris şi tratatele semnate de puterile învin­gătoare, ţările aliate şi asociate cu statele învinse Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria şi Turcia nu au constituit un conclav al păcii şi re­concilierii continentale, întărit de do­cu­mente cuprinzând prevederi lim­pezi, juste, edificatoare, proceduri şi mecanisme eficiente menite să îm­piedice odată pentru totdeauna repe­tarea ororilor Marelui Război. A fost o pace însufleţită de mari iluzii care nu a adus însă şi pacificarea Europei. După 11 noiembrie 1918, data semnării Armistiţiului între principalii beli­geranţi, fenomenele de brutalizare şi violenţă armată, conflictele locale şi regionale, insurecţiile şi campaniile revoluţionare sau contrarevoluţionare, epurările şi atrocităţile interetnice au continuat în estul continentului, în Europa Centrală, Balcani, Anatolia, Orientul Apropiat, întrecând adeseori în ferocitate manifestările de cruzime şi exterminare masivă, generalizată din perioada Primului Război Mondial¹.

La 18 ianuarie 1919, în capitala Franţei, la Palatul Versailles s-au deschis lucrările Conferinţei de Pace, într-o atmosferă febrilă şi întrucâtva sub zodia precipitării. Data ca atare marca o simbolică vindictă peste ani. La 18 ianuarie 1871, în Parisul ocupat de armata prusiană, Wilhelm I a fost proclamat împărat al celui de al doilea Reich german, după ce Franţa fusese zdrobită din punct de vedere militar şi umilită fără drept de apel din punct de vedere politic.

Făuritorii păcii împărtăşeau cu toţii o stare de euforie încrezătoare în îndreptăţirea revendicărilor lor în raport cu cei învinşi, copleşiţi şi îm­povăraţi dintru început de responsa­bilităţile şi vinovăţiile lor cumulate de la declanşarea ostilităţilor până în ultimul ceas al războiului.

Atât marile puteri învingătoare cât şi mai micii lor aliaţi aveau deja propriile lor agende de probleme de urmărit şi inserat pe ordinea de zi a lucrărilor din ceea ce se sconta a fi o conferinţă preliminară, care cu tre­cerea timpului s-a transformat într-o conferinţă per se. Domnea de asemenea şi o atmosferă de confuzie favorabilă unor pertractări şi întâlniri mai mult sau mai puţin oficiale, refuzate presei sau altor delegaţii la Conferinţă, evitate cu bună ştiinţă.

Spre deosebire de predecesorii lor de la Viena în 1815 care se străduiseră să pună capăt războaielor napole­oniene, consecinţelor inerţiale ale Revoluţiei franceze de la 1789, căutând să impună Europei o ordine sub controlul unor monarhii temătoare de schimbare şi progres, conducătorii Antantei au avut de făcut faţă unor presiuni reale: o presiune a timpului, o presiune din partea unor aliaţi ne­mulţumiţi de perspectiva de a renunţa la anumite pretenţii teritoriale sau despăgubiri de război, o presiune dato­rată cursului tumultuos al eveni­men­telor din Europa Centrală şi Răsăriteană şi mai ales o presiune datorată expansiunii bolşevismului şi acţiunilor de subversiune instrumen­tate de Komintern-ul proaspăt creat în ianuarie 1919, la Moscova.

Penalizarea învinşilor era desigur un obiectiv prioritar, dar nu era singurul. Preşedintele american W. Wilson flutura sloganul dreptului naţiunilor la autodeterminare şi pleda pentru o Ligă a Naţiunilor şi de­zar­mare. Delegaţia britanică era preocu­pată de rezolvarea Europei post-belice în aşa fel încât Imperiul şi securitatea Regatului Unit să nu aibă de suferit pe traseele ce legau Londra de Orient, India şi Africa. Franţa, traumatizată de pierderile umane şi materiale suferite în anii războiului şi terorizată de eternul spectru al ameninţării militare teutonice, îşi dorea securizarea flan­cului estic al Hexagonului, o frontieră impene­trabilă pe Rin, precum şi o centură de siguranţă în estul continentului prin alianţe încrucişate şi mici antante cu statele naţionale nou create sau reîntregite: Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia, România, Grecia.

Totodată, britanicii şi francezii conveniseră cu multă discreţie să-şi împartă fostele teritorii aparţinând cândva Imperiului Otoman din Orientul Mijlociu asupra cărora şi-au impus mandatul sub egida înşelătoare a Ligii Naţiunilor.

Italia, frustrată de ceea ce iredenta peninsulară numea „victoria mutilată”, desfăşura energii parcă inepuizabile pentru a contracara Iugoslavia şi ieşirea acesteia la Adriatica, pe care Roma o considera o mare „interioară” mărginită de coasta dalmată italiană. Japonia, măcinată de complexe ra­siale, se considera la rându-i margi­nalizată şi minorizată de puterile anglo-saxone şi aliaţii europeni².

Evident, toate aceste planuri şi proiecţii, ambiţii şi iluzii nutrite de participanţii la Conferinţă au consti­tuit, în pofida intenţiilor iniţiatorilor şi protagoniştilor chemaţi să confere Europei o nouă configuraţie, în con­formitate cu raţiunile modificate ce aveau să ghideze şi să legitimeze opţiunile geopolitice ale condu­că­torilor en titre ai puterilor Antantei victorioase, surse sui generis ale turbulenţelor cu care aceştia aveau să se confrunte, atât în perioada ianuarie-iunie 1919, cât şi în anii ce au urmat. Soluţionarea problemei germane re­prezenta elementul determinant în funcţie de care avea să se cristalizeze noua concepţie ce trebuia să prezideze arhitectonica echilibrului şi stabilităţii continentului în epoca post-conflict. Se puteau crea premisele depăşirii adversităţilor latente şi manifeste ce conduseseră la izbucnirea războiului şi activarea, ca într-un joc de domino, a unor alianţe defensive ca vectori ai agresivităţii, expansionismului şi anihi­lării/nimicirii inamicului desem­nat? Se putea continua contrapro­ductiva logică a terorii şi ameninţării cu riposta militară sau, din contră, se putea inaugura o eră a reconcilierii prin negocieri, aranjamente şi anga­jamente colective care să blameze şi să facă inoperante agresiunile şi ameninţările cu recursul la forţa armată?

Trebuie să reamintim că războiul s-a încheiat prin armistiţii şi încetarea ostilităţilor între puterile beligerante, germanii şi aliaţii lor părăsind teritoriile ocupate, fără a fi vorba, într-o primă etapă de capitularea acestora şi ocuparea de către Antantă a teri­toriilor naţionale ale Puterilor Centrale. Germanii s-au retras din Franţa şi Belgia ca şi din România de exemplu fără ca efectivele lor militare să fie dezarmate, fără a fi capitulat sau fără a fi fost luate în prizonierat. Sigur că Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia au fost înfrânte şi obligate de circumstanţele defavora­bile de pe toate fronturile să recu­noască acest lucru şi să procedeze la angajarea de tratative cu inamicii de până mai ieri. Percepţia acestei situaţii a alimentat, la nivelul conducerii germane şi a opiniei publice din Reich, ideea pernicioasă că armata imperială nu ar fi fost realmente învinsă şi că doar dificultăţile de apro­vizionare şi superioritatea numerică şi tehnică adusă de intrarea SUA în război ar fi făcut ca balanţa să fie închinată în partea celor ce se clamau învingători. Atunci când Aliaţii şi-au făcut cunoscute condiţiile impuse Germaniei, la începutul anului 1919, şocul produs şi resimţit de militarii şi civilii germani a fost extrem de dur şi dureros, mai traumatic chiar decât dacă înfrângerea ar fi fost evidentă şi acceptată de voie de nevoie. Am­putarea drastică a efectivelor armatei imperiale, reduse de la 4,5 milioane la 100.000 de militari, modificările teritoriale în favoarea învingătorilor, în special în Est – regiunea baltică, Prusia Orientală, Silezia, Danzigul şi Coridorul polonez – au întărit sentimentul larg răspândit că Germania a fost victima unui monstruos diktat³.

O altă chestiune preocupantă pentru corifeii păcii a constituit-o re­mo­delarea zonei danubiene mittel-europe, anterior identificată cu Imperiul Austro-Ungar, care în toamna anului 1918 s-a dislocat sub presiunea centrifugă a naţiunilor şi naţiona­lităţilor avide de a-şi dobândi autono­mia, independenţa sau reîntregirea cu statele în care locuiau conaţionalii cu care se identificau şi solidarizau.

Antanta nu era pregătită pentru o astfel de eventualitate, care mai de­vreme sau mai târziu ar fi vulnera­bilizat întreaga zonă fie prin con­flictele interetnice sau între statele nou apărute ce nu ar fi întârziat să izbuc­nească, fie prin exacerbarea tensiu­nilor între noile state-naţiuni şi populaţiile minoritare încorporate prin deciziile Versailles-ului între frontiere trasate potrivit unor considerente geopolitice interesate sau întreţinând propensiuni plebiscitare. O temere deloc ignorată era aceea că toate con­strucţiile statale din Europa Centrală şi de Est erau expuse riscului de a intra n orbita unei Germanii revigorate sau de a cădea pradă, în condiţii de criză, în plasa dominaţiei economice şi politice a puternicului lor vecin regional.

Cu sagacitatea-i binecunoscută, Winston Churchill constata: „balca­nizarea Europei de sud-est înainta rapid, având drept consecinţă mărirea relativă a Prusiei şi a Reichului german care, deşi obosit şi marcat de război, era intact şi copleşitor pe plan local”⁴. Germania rămânea marele şi inconturnabilul pericol nedezamorsat pentru puterile Antantei.

Aprehensiunea Franţei faţă de o Germanie mereu la pândă pe Rin, care nu şi-a asumat înfrângerea şi care părea să-şi fi păstrat potenţialul de acţiune expansivă, odată ce ar fi apărut condiţii prielnice într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, onoarea micilor state-naţiuni slave din Europa Centrală şi Sud (Cehoslovacia, Iugoslavia) şi a Poloniei şi României faţă de un pangermanism arogant care îşi arătase capacitatea, rapacitatea şi spiritul metodic de a domina şi ex­ploata popoarele din jur au făcut să iasă în evidenţă un obiectiv prioritar al Conferinţei. Şi anume edificarea unui zid sau, mai exact, a unui lanţ de state între Germania şi Rusia care să descurajeze o Germanie prea incisivă şi o Rusie anarhizată şi contagioasă prin mesajul destabilizator al bolşe­vismului⁵. De altfel, prima jumătate a anului 1919 a fost contextul cir­cumstanţial al tentativelor, eşuate în cele din urmă, de implantare a unor republici sovietice în centrul conti­nentului (în Ungaria şi Bavaria) – experienţe stupefiante de natură să-i alerteze la maximum pe făuritorii păcii de la Paris.

Reconstituirea statului polonez ca verigă principală a unui lanţ de state acoperind zona extinsă de la Baltica la Marea Neagră aflată la frontierele vestice ale Rusiei Sovietice nu era decât o precară soluţie de moment ce avea să-i condamne pe polonezi să retrăiască peste numai douăzeci de ani tragedia ştergerii ţării lor de pe harta Europei prin acţiunea concertată a celor două imperii totalitare, Germania hitleristă şi URSS, pentru care Polonia nu reprezenta altceva decât un „stat-avorton” al sistemului versailles-ez.

Austria şi Ungaria – ca state succesoare ale fostului Imperiu che­zaro-crăiesc – diminuate teritorial prin Tratatele de pace de la Saint-Germain şi Trianon dar evidenţiind o mai mare omogenitate etnică decât înainte de război nu au reuşit, în pofida unor eforturi disperate politico-diplomatice, să beneficieze de bunăvoinţa învin­gătorilor, fiind constrânse să se mulţu­mească, fără a fi renunţat la trufia şi ambiţiile reziduale ex-imperiale, cu o condiţie minorizată în plan geopolitic regional. Cehoslovacia, Iugoslavia şi România resimţeau pe bună dreptate în aceste condiţii ostilitatea Ungariei, în special, alimentată de frustrări şi resentimente istorice faţă de slavi şi români, justificându-se astfel cumva alianţele regionale de mai târziu (Mica Antantă şi Antanta Balcanică). Austria, nemairegăsindu-şi rostul în noua configuraţie a Europei şi Mitteleu­ropei, a fost împinsă prin forţa împre­ju­rărilor în braţele Germaniei. Nu întâmplător ideea unirii (Anschluss) cu mai puternicul vecin de la nord, ascensiunea irezistibilă a austriacului Adolf Hitler la condu­cerea Reichului şi în cele din urmă încorporarea Austriei în 1938 în Imperiul nazist nu pot fi disociate de datele geopolitice ale micului stat danubian în anii ‘20-’30 ai secolului trecut şi de dezinte­resul Versailles-ului pentru prezer­varea independenţei faţă de Berlin.

Revenind la Conferinţa de Pace de la Paris şi la modul în care România a fost tratată de aliaţii săi din război se cuvine să facem câteva precizări preliminare. Anterior deschiderii ofi­ciale a lucrărilor Conferinţei de Pace, guvernul român a ţinut să clarifice, de comun acord cu Aliaţii, statutul de care urma să beneficieze România la acest important forum. După cum se ştie, intrarea românilor în război de partea Antantei a avut la bază tratatul alianţă din 4/17 august 1916 prin care Bucureştiul se angaja să lupte contra Puterilor Centrale, obligându-se prin art. 5 din tratatul respectiv „să nu încheie pace separată decât în unire [cu Aliaţii, n.n.] şi în acelaşi timp”⁶.

Evoluţiile militare defavorabile din toamna anului 1916 şi rezistenţa eroică din vara anului 1917 pe frontul din Moldova, defecţiunea trupelor ruseşti după revoluţia din februarie 1917 şi după lovitura de stat bolşevică din octombrie acelaşi an, au determinat România, rămasă fără de aprovizionare, resurse, armament şi muniţii, abandonată de Aliaţi şi cople­şită de armatele Puterilor Centrale, să caute o cale de ieşire din război şi de salvgardare a statalităţii şi existenţei naţionale aflate în pericol de moarte. Pacea separată semnată la Bucureşti la 7 mai 1918, după tratatul de la Brest-Litovsk încheiat de Puterile Centrale cu Rusia bolşevică, poziţiona România cu un statut precar, sub ocupaţia inamică, cu pierderi teritoriale dure­roase şi cu stigmatul umilinţei, Aliaţii nemaifiind dispuşi să recunoască valabilitatea tratatului din august 1916. O atare atitudine din partea Puterilor Antantei punea sub semnul întrebării participarea României la Conferinţa de Pace. Cu toate acestea, faptul că tratatul de la Bucureşti cu Puterile Centrale nu a fost ratificat de partea română şi că guvernele aliate au acceptat într-un târziu că România fusese victima unor circumstanţe dincolo de voinţa sa politică şi că în fapt statutul ei de ţară cobeligerantă de partea Antantei nu putea fi negat în fapt, au făcut ca spre sfârşitul confla­graţiei România, reintrând în război contra Puterilor Centrale, să-şi ame­lioreze poziţia din perspectiva îndrep­tăţirii participării la viitoarea Confe­rinţă de Pace. În acest sens, generalul Berthelot a avut o contribuţie decisivă prin raportul întocmit 7/20 noiembrie 1918 în care acest mare prieten al ţării noastre sublinia: „România s-a aflat din nou în război cu Germania înainte de semnarea armistiţiului, prin aceasta ea se află astăzi complet în rândurile Antantei”⁷.

Recunoaşterea statutului de putere beligerantă, alături de Marea Britanie, Franţa, SUA, Italia, Japonia sau Serbia şi Belgia nu ferea România de un tratament discriminator în abor­darea de către Consiliul Suprem Inte­raliat a chestiunilor de vitală impor­tanţă naţională pentru liderii politici de la Bucureşti. Uneori Consiliului Suprem i se adăugau miniştrii de externe, întrunindu-se astfel „Consiliul celor zece”, din rândul căruia respec­tivii miniştri de externe constituiau „Consiliul celor cinci”. Alături de aceste organisme funcţionau un număr considerabil de experţi, precum şi 52 de comisii ocupându-se de anumite probleme de interes general sau ridi­cate de către ţările participante. Ade­seori delegaţia României a fost pusă în faţa unor decizii luate peste capul ei, fără a fi fost consultată în prealabil, ceea ce a făcut ca, nu de puţine ori, Ion I.C. Brătianu, prim-ministru şi şeful delegaţiei ţării noastre la Con­ferinţă să formuleze critici şi proteste care au deranjat pe Clemanceau, Lloyd George sau W. Wilson, obişnuiţi să-i trateze pe mai micii lor aliaţi cu nedisimulată condescendenţă, ameninţări voalate sau intimidări directe.

La 31 ianuarie 1919 în prezenţa delegaţiei sârbe, Brătianu a pledat cauza României în faţa Consiliului Suprem. Aşa cum subliniază Margaret Macmilan: „Brătianu a invocat argu­mente care mai de care mai variate, de la cele strict legale – României i se promisese Banatul în clauzele secrete ale Acordului de la Bucureşti din 1916 cu care Aliaţii atrăseseră România în război – până la cele de tip wilsonian – toţi românii trebuiau să trăiască uniţi în cadrul unei naţiuni. Pe parcursul perorării sale, a făcut apel la etnologie, istorie, geografie şi a invocat sacri­ficiile făcute de România în timpul războiului”⁸. Atitudinea intransigentă a prim-ministrului român a displăcut celor ce arbitrau disputa asupra Banatului între cei doi mici aliaţi ai Antantei. Harold Nicolson, membru al delegaţiei britanice care nu-şi ascunde antipatia faţă de Brătianu ca personaj incomod pentru obiectivele şi stra­tagemele mai marilor Conferinţei, transferă acest resentiment asupra dezbaterii fondului problemei, evi­denţiind astfel o conduită care avea să se perpetueze şi să genereze noi motive de discordie în soluţionarea pretenţiilor legitime ale României de recunoaştere internaţională a unităţii naţionale şi a reunirii provinciilor istorice cu patria mamă⁹. Poziţia britanicilor nu diferea substanţial de cea a francezilor. Clemanceau voia de asemenea să „penalizeze” România pentru „trădarea” de a fi încheiat pacea separată cu Puterile Centrale în mai 1918, după „abandonarea” ei de către Aliaţi în urma prăbuşirii frontului estic. Francezii şi britanicii l-ar fi preferat mai curând ca inter­locutor pe Take Ionescu, eternul adversar al lui Brătianu, mai flexibil şi dispus să cedeze presiunilor exercitate în chestiunea Banatului.

Dacă în privinţa anumitor reven­dicări româneşti, cele privind Basarabia şi Bucovina au fost cumva acceptate de Aliaţi, în ceea ce priveşte Banatul şi Transilvania negocierile au fost tensionate de la un capăt la altul. În bătălia pentru Ardeal cu lobby-ul maghiar, concesiile făcute Budapestei de către Aliaţi, care ar fi agreat o frontieră româno-ungară mai întâi pe Mureş, ce s-a translatat, prin forţa lucrurilor şi prezenţa armatei regale româneşti în zonele compact locuite de români, din ce în ce mai mult spre vest, au fost anihilate de factorul surpriză care l-a constituit instaurarea în martie la Budapesta a unei „re­publici a sfaturilor” după reţetă bolşevică, rusească. Această situaţie încărcată de pericole pentru întreaga Europă Centrală şi mai ales agresi­vitatea noii armate roşii maghiare, care a lansat atacuri asupra firavelor trupe cehoslovace şi contra românilor, au înclinat balanţa în favoarea nevoii pacificării zonei cu contribuţia tru­pelor române, evidenţiindu-se cu claritate ideea că o Românie Mare şi puternică, loială Antantei, pavăză pe Nistru şi pe Tisa împotriva subver­siunii bolşevice, reprezenta cu ne­cesitate o condiţie decisivă a sta­bilităţii şi echilibrului preconizate de sistemul versailles-ez. Acţiunile hotă­râte ale armatei române care a zdrobit regimul criminal al lui Bela Kun şi care au permis Conferinţei de la Paris să-şi atingă punctele înscrise pe agenda sa au dat nu numai greutate şi consistenţă demersurilor diplomatice depuse de delegaţia română în lunile ce au urmat, ci şi temeiul deplinei raţionalităţi politice pe care Versailles-ul şi-o revendica alături de principiul sacrosanct al respectării dreptului na­ţionalităţilor la existenţă recunoscută în cadrul unor state naţiuni suverane, cu frontiere garantate la scară internaţională¹⁰.

Primul tratat finalizat şi semnat în cadrul Conferinţei de la Paris între Aliaţi şi statele învinse a fost cel cu Germania. Acesta a reprezentat pentru România o altă mare şi dureroasă dezamăgire, întrucât interesele sale de a obţine reparaţiile cuvenite, recupe­rându-şi astfel prejudiciile pricinuite de ocupanţi în anii 1916-1918, au fost ignorate cu nonşalanţă.

Ion I.C. Brătianu avea să constate că: „chestiunea reparaţiilor este insu­ficient rezolvată şi în privinţa lor egoismul celor Mari e feroce. Mi s-a făgăduit să se ţină seama de noi la distribuţie dar în orice caz, decepţia va fi formidabilă”¹¹.

La 28 iunie 1919, Ion I.C. Brătianu şi generalul Constantin Coandă au fost nevoiţi să semneze în Sala Oglinzilor de la Versailles tratatul de pace cu Germania. De conţinutul acestuia cei doi fuseseră informaţi cu doar o zi înainte, fără însă să poată intra în posesia textului tratatului imprimat. Germania renunţa în favoarea României la toate drepturile, titlurile şi privilegiile pe care le avea asupra cablului Constanţa-Constantinopol, Germania reconfirma acceptul din armistiţiul din 11 noiembrie 1918 şi renunţa la beneficiul prevederilor conţinute în tratatul din 7 mai 1918 de la Bucureşti şi se obliga să înapoieze României valorile sau orice alte produse ce ar fi primit în virtutea sus-amintitului tratat, după cum se angaja de a repara toate pagubele provocate populaţiei civile în perioada ocupaţiei.

Tratatul de Pace cu Austria a recunoscut legitimitatea actului istoric de la 28 noiembrie 1918 prin care Bucovina se unea cu România. La 10 august 1920 prin tratatul de la Sèvres s-a stabilit pe de altă parte frontiera de nord a României cu Polonia şi Cehoslovacia.

În cadrul negocierilor legate de elaborarea tratatului cu Austria, Consiliul Principalelor Puteri Aliate şi Asociate a informat delegaţiile micilor state aliate România, Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia şi Grecia despre decizia Marilor Puteri ale Antantei de a impune acestora un tratat de natură să ofere garanţii pentru asigurarea protecţiei minorităţilor. Brătianu a precizat că România a asigurat deja egalitatea deplină a drepturilor, liber­tăţilor politice şi religioase ale cetă­ţenilor săi, fără deosebire de rasă sau religie, că orice persoană născută în România, care nu are altă cetăţenie precum şi toţi locuitorii din teritoriile unite cu România, care nu optează pentru o altă cetăţenie, sunt de drept cetăţeni români. Dar România nu era dispusă să accepte intervenţiile guver­nelor altor state în aplicarea legilor sale interne. Se repeta peste ani situaţia creată după Tratatul de la Berlin prin care independenţa şi frontierele României erau condiţionate de anumite prevederi legate de minorităţi.

În plus, România ca şi celelalte state succesoare ale fostului Imperiu Habsburgic erau somate să preia obligaţii financiare ce ar fi servit acestor ţări prin preluarea unei părţi din datoria externă a Austriei. Brătianu vedea rezolvarea problemei nu prin tratatul cu Austria, ci într-un proces mai laborios în cadrul Ligii Naţiunilor. În condiţiile în care Marile Puteri s-au dovedit intratabile Brătianu a părăsit Conferinţa anunţând că România va refuza să semneze tratatul cu Austria, dar şi tratatul privind minorităţile. România a continuat această strategie politică de rezistenţă faţă de presiunile mai ma­rilor aliaţi, până când, după schimba­rea de guvern, Al. Vaida-Voevod, în­lo­cuindu-l pe intransigentul Brătianu, a reluat tratativele şi făcând anumite concesii a împuternicit pe generalul Constantin Coandă să semneze cele două tratate. În toată această perioadă Consiliul Suprem a „şantajat” România cu „represalii” legate de blocarea semnării tratatului cu Bulgaria, pu­nându-se sub semnul întrebării legiti­marea apartenenţei Dobrogei şi Cadrilaterului la România.

La 10 decembrie 1919 România a „cedat” deci şi a semnat alături de cele două tratate amintite mai sus şi tratatul cu Bulgaria.

Anul 1919 consemnează şi in­tensele acţiuni politice, militare şi diplomatice ale guvernului român în vederea tranşării spinoasei probleme a consfinţirii unirii Transilvaniei cu România din punct de vedere al dreptului internaţional. Tratatul de la Trianon semnat la 4 iunie 1920 cu Ungaria nu a fost unul care a con­trapus doar Bucureştiul şi Budapesta, aşa cum istoriografia revizionistă maghiară se străduieşte de decenii să acrediteze ideea unui diktat de neacceptat, ci a fost un tratat semnat de Ungaria cu 18 state, de pe poziţia de stat-agresor, vinovat de declanşarea primului război mondial.

Ungaria post-trianonică este o realitate istorică. Ungaria Mare este un mit prin care se încearcă la nesfârşit acreditarea unei himere împotriva unei configuraţii europene care trebuie să ţină cont de adevărul istoric şi de adevăratele raporturi etno-demografice, între populaţia majoritar românească şi minoritatea maghiară din Transilvania.

La scurt timp după Trianon, la Sèvres s-a semnat tratatul între Principalele Puteri Aliate şi Asociate şi Polonia, România, Statul sârbo-croat-sloven şi Statul ceho-slovac prin care au fost stabilite fruntariile între statele succesoare ale Austro-Ungariei, afară de Italia. Acest tratat completează tratatele de la Trianon şi Saint Germain, cu Ungaria şi Austria prin care se stabilesc în mod ferm şi irevocabil frontierele României cu Ungaria şi apartenenţa Bucovinei la România (20 octombrie 1920).

Dacă unirea Basarabiei cu România s-a produs în fapt în anul 1918, pe parcursul unui proces ce a căpătat o tot mai relevantă amploare naţional-populară, recunoaşterea internaţională a acestui act istoric de voinţă colectivă a românilor a înregistrat nu puţine sinuozităţi, oprelişti, ezitări, din partea Celor Mari, în special Statele Unite, care continuau să considere în mod eronat şi straniu că Basarabia care fusese răpită Moldovei în 1812 fusese „parte” a imperiului ţarist, aliat al Antantei, ce se prăbuşise, lăsând locul unei Rusii sovietice care nu avusese un loc la Conferinţa de Pace.

Eforturile diplomatice ale României, care şi-a susţinut cu tenacitate şi argumente irefutabile cauza în privinţa Basarabiei, au dat în cele din urmă roade.

Prin intervenţiile repetate şi con­vin­gătoare ale lui Nicolae Titulescu, ministrul României la Londra, textul tratatului privind apartenenţa Basarabiei la România a fost completat şi îm­bunătăţit. La 28 octombrie 1920 a fost semnat la Paris Tratatul între Imperiul britanic, Franţa, Italia, Japonia, principalele puteri aliate şi România, prin care se recunoştea deplina justificare a Unirii Basarabiei cu România. Pentru partea română au semnat ministrul de externe Take Ionescu şi Dimitrie I. Ghica, ministrul României la Paris. Se încheia astfel un ciclu istoric şi se deschidea o nouă etapă în existenţa multimilenară a românilor, care trăiau de acum între fruntarii pe care comunitatea internaţională le-a acceptat, promiţând garantarea lor sub auspiciile Ligii Naţiunilor şi dreptului internaţional.

România Mare, stat suveran, inde­pendent şi unitar îşi făcea cu dem­nitate intrarea pe scena istoriei Europei şi a lumii.

Apasă aici pentru a adăuga propriul text