Contextul științific și intelectual al apariției periodicului

Arhiva pentru Știința și Reforma Socială

(The scientific and intellectual context of the foundation of the

Archive for Science and Social Reform Journal)

Dana COSTIN

Abstract: This paper aims to give a short account of the cultural and scientific context surrounding the founding of the ”Arhiva pentru Știința și Reforma Socială” (”The Archive for Science and Social Reform”) publication. After the First World War, the intellectual elite spared no effort in order to contribute to the modernization of the Romanian society. The modernization process had begun as early as mid XIX century, however, the phenomenon amplified greatly after the Unification. Together with the increased territory and population came a series of challenges for both the political and the intellectual elite. Historians, sociologists, ethnologists, linguists, economists, savants and representatives of the natural, exact and applied sciences became active participants in the scientific and socio-political arena. They created associations, societies, institutes as well as scientific publications, and connected their research with their national and international fellow scientists, effectively creating the perfect environment for the scientific and economic progress of the newly formed state. Arhiva pentru Știința și Reforma Socială, as its name suggests, was, therefore, part of a national movement, which viewed the intellectuals as the building block of a modern society. Thus, scientific and cultural accomplishments were not mere personal achievements, but a way to change and improve the society. In the following we will attempt to draw with quick and broad strokes the said scientific context.

Keywords: interwar era, scientific development, social reform, intellectual elite, Arhiva pentru Știința și Reforma Socială publication, Dimitrie Gusti.

Introducere

Viața culturală și științifică românească era una foarte efervescentă cu mult înaintea Marii Uniri, însă momentul 1918 a însemnat o înflorire a acesteia, mai ales pe fondul intensificării relațiilor cu lumea științifică de peste hotare. A crescut numărul instituțiilor de învățământ superior, al centrelor de studii și de cercetare, precum și al publicațiilor științifice și culturale.

Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar mai ales după 1918, școlile românești din domeniul istoriei, sociologiei, matematicii, tehnicii sau a științelor agricole au înregistrat un succes remarcabil, atât pe plan național, cât și la nivel internațional, fapt dovedit de publicarea în diferite limbi a mai multor lucrări științifice, precum și de numeroasele înregistrări de brevete în străinătate.

În acest context de fervoare intelectuală a luat naștere ”Asociația pentru Studiul și Reforma Socială”, fondată de Dimitrie Gusti în martie 1918, care avea scopul de a identifica soluții în vederea restructurării societății românești. În viziunea lui Gusti (care avea să pună bazele Școlii Sociologice de la București în 1923), numai o cunoaștere științifică a societății românești putea duce la politici adecvate care să promoveze cu succes modernizarea întregii societăți^[1].

Demararea unui proiect întârziat

Fondată la 1 aprilie 1919 ca organ al acestei asociații, revista Arhiva pentru Știința și Reforma Socială a fost cea mai importantă publicație din domeniul științelor sociale din România interbelică. Aceasta și-a asumat rolul de catalizator al eforturilor științifice de cunoaștere și de reformare a societății. Însă ideea unei astfel de reviste nu a fost rezultatul entuziasmului provocat de Marea Unire, ci mai degrabă o continuare a preocupărilor pe care Gusti le-a avut încă dinaintea izbucnirii Marelui Conflict Mondial. Întors de la studii din Germania în 1910, Gusti și-a început cariera didactică la Universitatea din Iași, unde a înființat Seminarul de Sociologie și Etică un an mai târziu, punând astfel bazele învățământului sociologic modern în România.

În martie 1913, îngrijorat de lipsa de rigurozitate științifică în tratarea temelor sociale ale societății românești, Gusti a lansat ideea constituirii unei reviste de specialitate care să se numească Arhiva pentru științe sociale, sociologie, politică și etică și a trimis un Apel către colaboratorii revistei: ”Preocuparea de căpetenie a „Arhivei” va fi studierea și aprecierea amănunțită și documentară a realității sociale românești, așa cum ea se prezintă astăzi sub diferitele ei fețe, cum sunt bunăoară problema agrară, în toată complexitatea ei […] profunda deosebire dintre sat si oraș; chestiunea evreiască; viața socială și culturală a românilor; unitatea culturală a vieții neamului nostru; dreptul la vot; chestiunea Dunării; chestiunea balcanică ș.a.m.d., probleme care în general până acum, afară de rare excepții, au fost complet neglijate ori deformate de ignoranți și diletanți și adesea interesați.”^[2]

Revista ar fi urmat să apară începând cu data de 1 ianuarie 1914, însă pe fondul complex al tensiunilor sociale și politice, dar mai ales al declanșării Primului Război Mondial, această idee nu s-a materializat decât cinci ani mai târziu. Astfel, la 1 aprilie 1919 apărea primul număr al revistei Arhiva pentru Știința și Reforma Socială; aceasta avea un scop similar cu cel declarat de Gusti în 1913, însă acum avea avantajul de a fi organul unei asociații, care a devenit mai apoi Institutul Social Român.

Contextul științific și intelectual al vremii

Ca multe alte publicații și inițiative științifice, Arhiva nu avea ca scop doar studierea societății românești, ci și acela de a crea o rețea de comunicare între oamenii de știință din țară și cei de peste hotare. Astfel, în numerele revistei au fost publicate numeroase studii ale unor oameni de știință din Germania, Franța sau Statele Unite, în diferite limbi, și a avut meritul de a atrage atenția lumii științifice internaționale asupra statutului științelor sociale românești, fapt ce a dus la alegerea României drept gazdă a celui de al XIV-lea Congres Internațional de Sociologie, care ar fi trebuit să aibă loc în 1939, dar care nu s-a materializat din pricina declanșării celui de al doilea conflict mondial.

Acest entuziasm și spirit întreprinzător nu era specific doar grupului din jurul lui Gusti, ci era sentimentul care anima întreaga elită intelectuală de după Marea Unire, care era dornică să transforme societatea prin contribuțiile sale științifice. Multe dintre societățile și institutele din care aceștia au făcut parte au fost fondate după 1918, în timp ce altele activau deja de foarte mult timp, iar instituționalizarea științifică răspundea nevoii de a coagula  forțele intelectuale ale vremii.

În acest sens, este important de menționat rolul important pe care l-a avut Academia Română ca for de consacrare; aceasta a stimulat intens și eficient producția științifică și cercetarea din toate domeniile. La sfârșitul perioadei interbelice, Biblioteca Academiei conținea mai bine 500.000 de volume, 180.000 de periodice și aproape 400.000 de manuscrise și documente istorice^[3]. Concomitent, aceasta a publicat numeroase traduceri de opere importante din străinătate, în timp ce unele periodice românești erau editate în limbi străine.

De asemenea, statul s-a implicat considerabil în susținerea activității științifice a diferitelor asociații, institute și publicații științifice sau culturale prin alocarea de fonduri bugetare însemnate, însă un rol important în acest sens l-au avut și inițiativele private de susținere ale acestora, mai ales la nivel local.

Societăți și asociații

Printre asociațiile de vază care au avut o influență deosebită la nivelul întregii țări, se remarcă Asociația Transilvană pentru Literatură și Cultura Poporului Român” (ASTRA), care funcționa încă din 1861 și care avea filiale pe întreg teritoriul țării. Prin publicația lunară Transilvania, dar mai ales prin broșuri și activități culturale, ASTRA promova asiduu răspândirea culturii în toate straturile societății, organizând diferite manifestări culturale la nivel local și încurajând tinerii talentați să-și continue formarea intelectuală prin acordarea de burse de studii. De asemenea, un important rol în promovarea culturii l-a avut și ”Societatea Scriitorilor din România”; creată în 1909, aceasta și-a intensificat activitatea după 1918[4]. Sub conducerea unor figuri de renume ale culturii românești, cum ar fi Mihail Sadoveanu, Octavian Goga sau Liviu Rebreanu, Societatea a devenit în scurt timp un pilastru al culturii interbelice.

Pe lângă asociațiile și societățile care au avut o influență la nivel național, un rol deosebit de important l-au jucat asociațiile și societățile care au acționat la nivel local. În 1919, intelectuali și oameni de știință din diferite domenii au fondat la Oradea ”Reuniunea celor Trei Crișuri”, la inițiativa colonelului Gheorghe Bacaloglu și prezidată de episcopul Roman Ciorogariu. ”Reuniunea” a publicat, timp de 20 de ani, revista culturală Cele Trei Crișuri, însă organiza și evenimente științifice și culturale, cum ar fi conferințe pe teme de istorie, spectacole teatrale, expoziții de artă și diverse serbări.

În același an s-a înființat la Galați ”Societatea Culturală V.A. Urechia”, al cărei scop principal era acela de a organiza conferințe ținute de unii dintre cei mai importanți exponenți ai științei și culturii românești, precum Dimitrie Gusti, Gheorghe Marinescu, Victor Babeș, Ion Cantacuzino sau Constantin Rădulescu-Motru. În mai multe orașe din țară s-au înființat Universități și Atenee în sălile cărora au susținut conferințe personalități precum Nicolae Iorga, Ioan Bianu, Ion Petrovici, Liviu Rebreanu sau Mihail Sadoveanu.

Tot în această perioadă s-au înființat mai multe asociații și societăți științifice peste tot în țară. Un exemplu demn de menționat este ”Societatea de Științe” din Cluj, care s-a format în 1920 din contopirea ”Cercului Naturaliștilor” cu ”Societatea de Științe Pure și Aplicate”, societatea fiind condusă de figuri precum Emil Racoviță, Dimitrie Călugăreanu, Ion Popescu-Voinești sau Dimitrie Pompeiu. Șase ani mai târziu, tot la Cluj, se constituia ”Societatea Științelor Sociale”^[5].

Publicații științifice 

Ca rezultat direct al intensificării vieții intelectuale, a crescut și numărul publicațiilor științifice și al revistelor de specialitate; vorbim, de pildă, de reviste istorice precum Revista Istorică (1914-1946), Arhivele Olteniei (1922-1943), Dacia (1924-1947), Cercetări Istorice (1925-1947), reviste  lingvistice și filologice precum Dacoromania, care a apărut în Cluj, București și Sibiu între 1920 și 1948, Grai și suflet (1923-1937),  Revista germaniștilor mult mai târziu, în 1932, sau publicații filosofice, spre exemplu Revista de Filosofie, fondată în 1923.Un rol important în viața culturală, dar și politică românească l-a avut presa. Astfel, o mare influență asupra societății o dețineau publicațiile independente, cum ar fi cotidianele Universul (înființat înainte de război), Adevărul sau Dimineața (în concurență cu Universul), dar și reviste literare precum Lectura pentru toți (1918-1920) sau Sburătorul, ambele datorate lui Eugen Lovinescu. O altă publicație de mare influență era gazeta săptămânală Albina înființată în 1897 de Spiru Haret, care avea ca scop culturalizarea satelor.

Totodată, au luat amploare tipografiile și casele de editură. Editurile vechi s-au modernizat și și-au lărgit aria de interes (spre exemplu editurile Minerva, Socec, Alcalay, Frații Șaraga, Cartea Româneacă, Neamul Românesc, Datina Românească, Cultura Națională), în timp ce altele noi au apărut pe scenă.

Științele și tehnica

În ce privește științele, în mare parte acestea au continuat cercetările întrerupte în timpul războiului, dar au apărut și școli noi de știință. Activitatea eficientă a acestora presupunea existența unor centre de cercetare bine finanțate, precum și o elită științifică de cel mai înalt nivel. Entitățile instituționale care au facilitat aceste lucruri au fost, pe de o parte, așa cum am amintit, Academia Română, iar pe de altă parte Fundațiile Regale (Principele Carol I – 1921, ”Regele Ferdinand” I – 1925, ”Fundația pentru Literatură și Artă Carol II-lea – 1922).

În timp ce Dimitrie Gusti și colaboratorii acestuia consolidau bazele științifice ale sociologiei, alte discipline socio-umane au cunoscut și ele un parcurs ascendent. Un exemplu în acest sens este etnografia. Constituită ca disciplină la începutul secolului XX, aceasta s-a consolidat ca știință mai ales după 1918, prin contribuția unor personalități din domeniu, precum Simion Mehedinți, George Vâlsan, Romulus Vuia. Găsim, însă, preocupări de etnografie și în munca unor oameni de știință din alte domenii, cum ar fi Nicolae Iorga, Dimitrie Gusti, Tache Papahagi, Ovid Densușianu, Theodor Capadin sau Tiberiu Morariu, pentru a numi doar câțiva. Am putea spune că etnografia românească din perioada pre și post 1918 s-a dezvoltat mai ales ca știință interdisciplinară în contact cu alte discipline socio-umane precum istoria, sociologia, psihologia, filologia sau geografia.

În 1922 a luat naștere „Societatea Etnografică Română”, iar în 1926 a fost înființată la Cluj Catedra de Etnografie și Folclor. Cercetările din domeniul etnografiei au dus la constituirea mai multor muzee etnografice în toată țara. Pe lângă cele deja existente înainte de război (la Sibiu și București), au apărut noi muzee etnografice la Cluj, Alba Iulia, Timișoara, Arad, Deva, Târgu Mureș, Rădăuți și Câmpulung Moldovenesc; momentul de vârf avea să-l constituie, însă, înființarea ”Muzeului Satului” la București, în 1936, la inițiativa lui Gusti.

Asemănător etnografiei, cercetarea lingvistică și-a lărgit enorm bazele materiale de cercetare după Marea Unire. Universităților din Iași și București li s-au alăturat cele din Cluj și Cernăuți. În fiecare dintre ele s-au înființat institute cu profil lingvistic care își publicau cercetările de teren în diferite publicații de specialitate, stimulând astfel în rândul intelectualilor, dar și al oamenilor de rând, interesul pentru problemele limbii. În 1919, Sextil Pușcariu a înființat la Cluj ”Muzeul Limbii Române”, care a fost și primul institut românesc de lingvistică, de existența acestuia fiind legată și apariția anuarului Dacoromania, cel mai important periodic lingvistic. La București, Ovid Densușianu a tipărit începând cu 1923 revista Grai și suflet, în cadrul ”Institutului de Filologie și Folclor”, pe care îl înființase cu zece ani mai devreme. Psihologia, pe de altă parte, și-a pus bazele științifice abia după 1918, odată cu abordările teoretice ale lui Constantin Rădulescu-Motru și Mihai Ralea și a cercetărilor aplicative întreprinse de Florian Ștefănescu-Goangă, care avea să înființeze mai apoi ”Institutul de Psihologie Experimentală” în cadrul Universității din Cluj.

Odată cu realizarea Unirii s-a resimțit o nevoie generală de reînnoire și în domeniul istoriografiei, fără să se realizeze totuși o ruptură cu tradiția precedentă. Astfel, s-au înmulțit publicațiile de specialitate și institutele de profil (cum ar fi centre de cercetare, instituții didactice și de conservare muzeală sau de arhivă). Totodată s-au definit noi teme de cercetare, a luat amploare munca în echipe de cercetare prin crearea unor colective de cercetători în domenii pluridisciplinare[6].

Istoriografia românească din această perioadă a fost fără îndoială dominată de personalitatea lui Nicolae Iorga. Pe lângă interesul pentru istoria României, Iorga a avut meritul de a încadra istoria națională în cea universală, prin interesul față de istoria bazinului Balcanic, a Europei și a lumii Bizantine. Asemănător cu Gusti, Nicolae Iorga era convins că științele socio-umane au datoria de a fi științe militante care să se dedice scopului nobil de modernizare și emancipare a țării. Mai târziu, în 1937, avea să înființeze ”Institutul pentru Studiul Istoriei Universale”, azi ”Institutul de Istorie Nicolae Iorga”.

Însă nu doar științele socio-umane au înflorit în această perioadă, ci și științele naturale, cele exacte, precum și științele aplicate, cum ar fi spre exemplu medicina, care a cunoscut un progres de necontestat, la scară internațională. Printre cele mai importante realizări din acest domeniu se numără descoperirea de seruri și vaccinuri (Ion Cantacuzino), cercetări cu importante rezultate în domenii precum neurologia (Gheorghe Marinescu, unul dintre primii medici din lume care a recurs la electroencefalografie pentru studiul bolilor creierului), endocrinologia (Constantin Parhon), diabetul (Nicolae Paulescu), anatomia (Francisc Iosif Rainer), fiziopatologia (Nicolae Gheorghe Lupu, creatorul școlii românești de hematologie), medicina internă (Daniel Danielopolu) sau igiena socială (Iuliu Moldovan). În 1921 Ion Cantacuzino a înființat la București ”Institutul de Seruri și Vaccinuri”, care azi îi poartă numele, el organizând și primele campanii antimalarice din România, fiind considerat un pionier european în acest sens. În 1922 s-a creat Ministerul Sănătății și a Ocrotirii Sociale, în fruntea căruia s-au aflat persoane precum Ion Cantacuzino, Nicolae Hortolomei, Ion Costinescu, Iuliu Hațieganu, Nicolae Marinescu, Victor Gomoiu sau Daniel Danielopolu.

Un progres deosebit l-a cunoscut și tehnica; întemeierea de noi școli științifice și înființarea a noi unități de cercetare în domeniul tehnicii în București, Iași, Cluj și Timișoara a contribuit masiv la dezvoltarea industriei și a economiei în general. În timp ce în perioada 1913-1920 existau aproximativ 4500 de cereri de brevet, în perioada 1921-1944 acestea au ajuns la aproape 24.000, înregistrând o creștere medie anuală de 157%^[7]. Putem spune, deci, că progresului științific și cultural îi corespundea un progres tehnic și economic comparabil.

Pe de altă parte, progresul economic al țării a dus la necesitatea dezvoltării unui model economic care să traseze evoluția economică de după 1918. Astfel, științele economice din această perioadă s-au dezvoltat mai ales pe două direcții; pe de o parte un curent științific dedicat dezvoltării agriculturii (al cărei exponent de vază, Virgil Madgearu, a fost unul dintre colaboratorii apropiați ai lui Gusti), iar pe de altă parte cea dedicată industriei, reprezentată de Mihai Manoilescu. Acesta din urmă a propus teoria interdependenței dintre rural și urban, subliniind necesitatea industrializării ca mijloc de dezvoltare și modernizare a societăților agrare, în timp ce Madgeru aducea argumente în favoarea unei dezvoltării intensive a sectorului agricol, ca mijloc indispensabil de creștere economică și de acumulare de capital[8]. Concomitent, au luat amploare investigațiile statistice efectuate de Asociația Română pentru Studiul Conjuncturii Economice, prezidată de Madgearu și transformată mai apoi, în 1936, în Institutul Românesc pentru Studiul Conjuncturii Economice.

***

Așadar, Arhiva pentru Știință Reformă Socială s-a constituit și a activat pe fondul  unui climat caracterizat de nevoia de reînnoire a societății românești. Intelectuali din toate domeniile au fost cuprinși de fervoare în tentativa de a emancipa statul reîntregit atât prin activitatea lor științifică, cât și printr-o asiduă implicare în sfera politică. Mulți dintre exponenții de vază ai științei interbelice nu erau doar personalități de vârf în propriile domenii profesionale, ci au deținut de-a lungul vieții și înalte funcții în stat în diferite ministere și sub diferite guvernări. După Marea Unire, predomina convingerea că intelectualul este om al polisului; drept consecință, acesta avea datoria de a contribui în mod activ la progresul național, indiferent de domeniul din care făcea parte. În acest sens, oameni de știință, savanți și intelectuali se subscriau paradigmei intelectualului militant. Mai mult, creațiile științifice ale multora dintre aceștia s-au bucurat de recunoaștere atât la nivel național, cât și pe plan internațional. Astfel că, dincolo de imaginea unei societăți care purta semnele unei națiuni încă în dezvoltare, nu putem nega un evident sincronism al elitei științifice românești cu realitatea internațională. Nume precum Dimitrie Gusti, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Henri Coandă, Ion Cantacuzino sau Constantin Ion Parhon au fost figuri emblematice ale unei societăți prinse de febra înfloririi științifice și culturale din perioada interbelică.

Bibliografie

GUSTI, D., Opere, III, Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1970.

IANCU, Ștefan, Istoria protecției invențiilor în România, Ed. Academiei Române, București, 1998.

SCURTU, Ioan (coord.), Istoria Românilor, Vol. VIII, Ed. Enciclopedică, București, 2003.

ȚENOVICI, Dinu, Dimitrie Gusti, Ed. Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I”, Bucureşti, 2014.

Note

[1] Vezi Dinu Țenovici, Dimitrie Gusti, Ed. Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I”, Bucureşti, 2014, pp. 13-39.

[2] Gusti, Opere, III, Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1970, pp. 59-60.

[3] Cf. Ioan Scurtu (coord.), Istoria Românilor, Vol. VIII, Ed. Enciclopedică, București, 2003, pp. 642-643.

[4] În timpul războiului aceasta funcționase în refugiu la Iași.

[5] Op.cit., p. 646.

[6] Op.cit., pp. 708-719.

[7] Cf. Ștefan Iancu, Istoria protecției invențiilor în România, Ed. Academiei Române, București, 1998.

[8] Istoria Românilor, pp. 684-686.