Contribuţiile mişcărilor femeilor la apariţia ASRS

şi contribuţiile apariţiei ASRS la mişcările femeilor

(Women’s Movements’ Contributions to ASSR

and ASSR’s Contributions to Women’s Movements)

Theodora-Eliza VĂCĂRESCU

Abstract: In this paper I show the areas of intersection and influence between women’s and feminist organizations and Dimitrie Gusti’s enterprises – especially those related to the establishment of the Association for Social Study and Reform and the publication of the journal Archive for Social Study and Reform (ASSR). What antecedents of women’s engagement in research, betterment, and social reform existed and to what extent did they influence Gusti’s organizational view? What were the social, social research and organizational contexts that contributed to a significant number of women participating at the first two Gustian endeavors and, later, to the sociological research, “cultural action” student voluntary teams, and the preparations for the implementation of the Social Service Law? In order to provide answers to these questions, I present the context of the establishment of the Association for Social Study and Reform and of the journal ASSR, Gusti’s view and aspirations related to the association and the journal, as well as women’s participation at these first two enterprises. I also give a brief account of some of the organizations for the emancipation of women and I identify the intersections of both the persons involved in both and the activities undertaken. I show that women’s engagement in social intervention, in research on the living and working conditions of the poor in Romania, especially those of women and children, and in education and social assistance were a constant feature starting in the second half of the nineteenth century and especially visible in the beginning of the twentieth. Therefore, women’s and feminist movements, through the myriad organizations on the territories inhabited by Romanians, though missing from the dominant contemporary historical discourse, were a massive and persistent presence in the public and media discourses of the time and were, without doubt, known to Dimitrie Gusti.

Keywords: women’s movements, history of sociology, women’s history, interwar Romania.

Introducere

Până la sfârşitul secolului al XIX-lea femeile nu puteau urma studii universitare în provinciile locuite de români. Până în 1920 femeile din Ţara Românească şi Moldova nu aveau dreptul de a fi avocate. Până în 1932 femeile căsătorite din România nu puteau deţine proprietăţi, nu puteau încheia contracte, nu se puteau prezenta în instanţă şi nu puteau îndeplini rolul de tutore pentru copiii lor. Până în 1946 femeile din România nu erau cetăţene: nu aveau dreptul de a vota în alegerile parlamentare, nu puteau fi alese în parlament, nu puteau conduce ministere.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi, mai ales, în prima jumătate a secolului al XX-lea, organizaţiile femeilor din teritoriile locuite de români au pledat pentru emanciparea civilă şi politică a femeilor: pentru acces la educaţie, la muncă, la diverse profesii din care femeile erau excluse, pentru dreptul la proprietate, pentru dreptul de a vota şi de a fi alese în forurile administrative şi legislative. Mai ales din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, demersurile mişcărilor femeilor şi feministe au devenit din ce în ce mai intense şi mai vizibile, prin asociaţii cu participare foarte largă, legături inter-regionale, naţionale şi internaţionale, petiţii şi memorii adresate ministerelor şi parlamentului, conferinţe publice, nenumărate publicaţii periodice şi serii de articole în presa locală şi centrală.

Dimitrie Gusti, pe atunci un tânăr profesor ieşean cu ambiţii reformatoare şi de cercetare, a prezentat viziunea sa asupra societăţii, a rolului ştiinţelor sociale, a cercetării ca bază pentru reformă şi intervenţie sociale, pentru prima dată în 1910 şi apoi, din nou, mai clar şi cu un plan mai elaborat, în 1913. Gusti avea în vedere, pe lângă activitatea universitară, şi înfiinţarea unei asociaţii şi a unei publicaţii care să strângă oameni de ştiinţă din diverse domenii, deschişi la abordări metodologice şi ideologice diferite, în vederea realizării unor cercetări şi reforme sociale. Nu a reuşit să creeze nici asociaţia, nici revista la începutul deceniului al doilea al secolului trecut, însă după război, în 1918, a înfiinţat Asociaţia pentru Studiul şi Reforma Socială, iar în 1919 a apărut primul număr al revistei Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială (ASRS). Aceste două întreprinderi ale lui Dimitrie Gusti au pus bazele a ceea ce urma să devină o vastă activitate de cercetare sociologică şi de intervenţie socială în anii 1920-1930, cunoscută sub denumirea de „Şcoala sociologică de la Bucureşti”, care a inclus studii monografice, echipe voluntare studenţeşti şi Serviciul Social – activităţi la care a participat un număr semnificativ de femei.

În această lucrare arăt care sunt zonele de intersecţie şi de influenţare între activităţile asociaţiilor femeilor şi feministe şi demersurile gustiene – mai ales acelea legate de înfiinţarea Asociaţiei pentru Studiul şi Reforma Socială şi de apariţia revistei ASRS. Ce antecedente ale implicării femeilor în cercetarea, ameliorarea şi reforma socială există şi în ce măsură au influenţat acestea viziunea organizatorică a lui Dimitrie Gusti? Ce contexte sociale, de cercetare socială şi organizaţionale au contribuit la participarea unui număr semnificativ de femei la primele două întreprinderi gustiene, dar şi, mai târziu, la cercetările sociologice, la echipele studenţeşti voluntare de „acţiune culturală” şi la pregătirile în vederea implementării legii Serviciului Social?

Pentru a oferi răspunsuri la aceste chestiuni, voi prezenta contextul înfiinţării Asociaţiei pentru Studiul şi Reforma Socială şi a revistei ASRS, concepţia şi dezideratele lui Gusti în ceea ce priveşte asociaţia şi revista, ca şi implicarea unor femei în cele două demersuri gustiene. De asemenea, voi prezenta pe scurt câteva dintre asociaţiile pentru emanciparea femeilor şi voi puncta zonele de intersecţie atât în ceea ce priveşte persoanele implicate, cât şi activităţile desfăşurate. Voi arăta că implicarea femeilor în întreprinderi de intervenţie socială, de realizare de studii asupra condiţiilor de viaţă şi de muncă ale populaţiei sărace din România, mai ales ale femeilor şi copiilor, şi în activităţi de educaţie şi asistenţă socială a reprezentat o constantă începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar mai ales de la începutul secolului al XX-lea. Aşadar, mişcările femeilor şi feministe, prin nenumăratele asociaţii din teritoriile locuite de români şi prin activităţile lor, deşi lipsesc din discursul istoric dominant contemporan, au reprezentat o prezenţă masivă şi consecventă în discursul public şi în presa vremii şi au fost, cu siguranţă, cunoscute de către Dimitrie Gusti.

Institutul Social Român şi Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială

În prelegerea introductivă a cursului „Istoria filosofiei greceşti, etică şi sociologie”, susţinută în 8 aprilie 1910, Dimitrie Gusti – numit, în urmă cu o săptămână, profesor agregat definitiv la catedra de Istoria filosofiei antice, etică şi sociologie de la Facultatea de Litere din Iaşi[1] – prezintă pentru prima dată în public concepţia sa despre societate, despre studiul acesteia prin intermediul ştiinţelor sociale, despre locul şi funcţiile ştiinţelor sociale şi ale sociologiei în universitate, despre rolul universităţii şi al activităţilor desfăşurate în această instituţie în relaţie cu deciziile politice şi reformele sociale[2]. Aşadar, în această prelegere din 1910, Dimitrie Gusti schiţează şi argumentează organizaţiile şi activităţile ştiinţifice principale pe care le va înfiinţa şi în care se va implica în următoarele mai bine de trei decenii şi jumătate. Aici este pentru prima dată prefigurată crearea unei reviste ştiinţifice care corespunde viziunii sale asupra cercetării sociale şi a intervenţiilor de schimbare socială pe care le are în vedere. Mai puţin de trei ani mai târziu, în martie 1913, Gusti redactează o scrisoare adresată colaboratorilor Arhivei pentru Ştiinţele Sociale, Sociologie, Politică şi Etică, o revistă care întemeietorul ar fi vrut să apară în 1914.

Evident, zona didactică este prima preocupare a lui Dimitrie Gusti în prelegerea inaugurală. Aceasta ocupă un loc fundamental în economia activităţilor lui şi este gândită drept complementară cu şi indisociabilă de cea de cercetare: „[o] activitate academică cuprinde două părţi complimentare: o activitate în ce priveşte cercetarea ştiinţelor, o alta în ce priveşte predarea lor”[3]. În concepţia lui Gusti, ştiinţele în general şi cele sociale în particular trebuie puse în folosul ameliorării social-culturale a societăţii. Sistemul său – pe care îl numeşte în această lecţie inaugurală de „filozofie practică”[4] – cuprinde trei ştiinţe: sociologie, politică şi etică, aflate în complementaritate şi formând o unitate care are ca finalitate transformarea societăţii în sensul îmbunătăţirii ei. Sociologia, ca sistematizare a rezultatelor cercetărilor din ştiinţele sociale particulare, are ca scop constatarea şi explicarea cauzală a „realităţii sociale” şi, deci, producerea de cunoaştere „obiectivă” asupra stării de la un moment dat a societăţii în cauză. Etica are ca obiect stabilirea unui ideal şi evaluarea stării societăţii (date de sociologie) faţă de acest ideal propus, iar politica reprezintă disciplina care oferă mijloacele de atingere a acestui ideal. Aşadar, concepţia socială gustiană este, pe de o parte, una totalizantă, acţională şi meliorativă şi, pe de altă parte, una critică şi fundamentată ştiinţific.

 În lecţia inaugurală, Gusti arată motivele şi obiectivele forumului principal de îndrumare (în loc de transmitere) didactică şi ştiinţifică pe care îl proiectează – cursul și, mai ales, seminarul – şi precizează atât modelul pe baza căruia urmează să-şi desfăşoare activitatea, cât şi forma pe care vrea să o dea acestuia. După Gusti, rolul ştiinţei este acela de a sta la baza schimbărilor sociale, întrucât constatase, încă de la vârsta de 19 ani, aşa cum susţine fără modestie în prefaţa volumului Sociologia Militans, că „ştiinţa nu făcuse însă progrese corespunzătoare în puterea ei asupra oamenilor şi societăţii” şi, din acest motiv, „cultura timpului se afla în criză”[5]. Aşa încât, la vârsta de 30 de ani, prezintă, chiar dacă în fază incipientă, un proiect de construcţie şi prefacere ştiinţifice, organizaţionale şi sociale şi speră „că prin activitatea unor viitoare seminare şi asociaţii să se schimbe fundamental, în ţara noastră, modul îngrozitor de superficial cum se tratează astăzi ştiinţele sociale şi sociologia în general, precum şi problemele sociale româneşti în special”[6].

Construcţia instituţională, doar menţionată de Dimitrie Gusti în cursul inaugural din 1910, este justificată, detaliată şi fundamentată în scrisoarea din martie 1913, adresată colaboratorilor viitoarei reviste intitulate Arhiva pentru Ştiinţele Sociale, Sociologie, Politică şi Etică şi, în cele din urmă, actualizată prin înfiinţarea Asociaţiei pentru Studiul şi Reforma Socială, în martie 1918. În „Apelul pentru constituirea Asociaţiei pentru Studiul şi Reforma Socială”, difuzat în aprilie 1918 la Iaşi, sunt reluate, cu unele modificări, multe dintre punctele din scrisoarea din urmă cu şase ani.

Aşa cum remarcă şi argumentează istoricul sociologiei Zoltán Rostás, în condiţiile schimbărilor sociale şi politice masive care au loc între 1916-1918 şi a tranziţiei iminente prin care urmează să treacă România, Gusti decide să iniţieze un demers de o mai mare amploare şi cu efecte mai puternice. Astfel, el intenţionează să creeze „un grup de presiune” format din oameni de ştiinţă din toate domeniile, care, pe baza competenţei profesionale şi a studiilor pe care urmează să le desfăşoare, să legitimeze strategiile şi metodele de reformă socială pe care le vor propune, „în afara şi deasupra structurii partidelor”[7]. În „Apelul…” se precizează că „orice persoană, care prin activitatea sa dovedeşte competenţă în chestiunile sociale, va putea fi admisă ca membru – preţuindu-se îndeosebi obiectivitatea şi independenţa personalităţii competente”[8].

Dimitrie Gusti nu face numai o critică dură a sistemului de guvernare şi a tipurilor de reforme sociale de până atunci, ci oferă şi soluţii pentru problemele identificate în zonele socială, culturală şi politică, prin înfiinţarea, planificarea detaliată şi conducerea unei asociaţii „de tip umbrelă”[9] care să umple golul de cunoaştere a „realităţii” din România din diverse perspective şi la niveluri multiple. Utilizarea datelor şi a rezultatelor cercetărilor în actele guvernamentale de reformă socială ar îndepărta, după cum susţine Gusti, posibilitatea imixtiunii intereselor politice partinice şi a persoanelor care nu cunosc nici nevoile grupurilor pentru care proiectează reforme, nici fezabilitatea mijloacelor folosite pentru îndeplinirea lor, în schimb urmăresc, prin reformele promovate, interese personale sau de partid[10].

Profesorul ieşean reia argumentarea din urmă cu opt ani şi insistă asupra necesităţii dezvoltării tuturor ştiinţelor sociale şi a colaborării lor în sinteza pe care ar oferi-o sociologia şi care ar constitui singura modalitate de a fundamenta proiectele sociale viitoare. Asociaţia pe care o are în vedere ar îndeplini tocmai acest rol de coordonare a activităţilor de cercetare şi producere de cunoaştere şi ar garanta, astfel, schimbări sociale cu efecte pozitive asupra societăţii româneşti: „Ştiinţa socială, cu toate ramurile ei, aplicată în cea mai largă măsură la problemele neamului şi Statului român, va fi cultivată în sânul Asociaţiei. Cunoaşterea limpede a realităţii este singura în măsură de a da un nou cuprins şi impuls patriotismului, aprofundându-l, deşteptând sentimentul responsabilităţii sociale şi dezvoltând conştiinţa socială, determinând deci o vedere politică clară pentru ceea ce este imposibil şi ce este necesitate politică, ce trebue realizată”[11].

Gusti precizează din primele rânduri cele patru obiective principale ale asociaţiei pe care o înfiinţează, care se suprapun în bună parte pe concepţia ştiinţifică şi metodologică deja articulată în 1910, lărgind însă sfera educaţiei sociale de la cercurile universitare la „mase” şi insistând pe dimensiunea acţională, de reformă social-culturală fundamentată ştiinţific, instituţionalizând astfel, consideră Rostás, „aportul ştiinţific în guvernarea ţării”[12]. Aceleaşi obiective şi mijloace de atingere a lor apar şi în articolele 2 şi 3 din „Statutele Asociaţiei pentru Studiul şi Reforma socială”: „Asociaţi[a] pentru Studiul şi Reforma Socială în România cu împătritul scop: de a cerceta toate laturile vieţii sociale româneşti – în mod dezinteresat şi fără nici o prejudecată şi tendinţă ştiinţifică ori politică –, de a propune reformele, care izvorăsc în mod firesc, logic, din aceste studii, de a lupta pe toate căile de propagandă pentru ca aceste reforme să se înfăptuiască şi, în sfârşit, de a contribui în largă măsură la educaţia socială a masselor”[13].

Asociaţia are o structură flexibilă şi deschisă; încă de la înfiinţare se precizează posibilitatea extinderii ariei de acoperire prin crearea de noi secţiuni „după necesitate”. De asemenea, asociaţia are în vedere primirea nu numai a marilor specialişti în disciplinele pe care le cuprinde, ci şi a „diferiţilor oameni de muncă din provincie şi dela ţară”, care ar vrea să participe la activităţile organizaţiei şi să contribuie atât la strângerea datelor de cercetare, cât şi la verificarea şi diseminarea cunoştinţelor obţinute[14]. Conform „Statutelor…”, la înfiinţare există şapte secţiuni: „Secţiunea I agrară; Secţiunea II comercială şi industrială; Secţiunea III financiară; Secţiunea IV juridică; Secţiunea V politică şi administrativă; Secţiunea VI higienă şi politică socială; Secţiunea VII culturală”[15]. Aşadar, în 1918 nu figura încă, în componenţa asociaţiei, nicio secţie care să se ocupe în mod deosebit de familie, femei, copii[16].

Articolul 3 din „Statutele…” prevede mijloacele utilizate pentru realizarea obiectivelor asociaţiei. Pe lângă înfiinţarea secţiilor care se vor ocupa cu cercetarea diverselor zone de interes pentru reforme, mai figurează două mijloace importante: crearea unei reviste ştiinţifice editate de asociaţie şi activităţi de propagandă social-culturală, prin congrese, conferinţe, cursuri şi publicaţii, organizarea unei biblioteci şi a unui centru de informare, cu sală de lectură[17]. Conferinţele organizate peste câţiva ani de Asociaţia pentru Studiul şi Reforma Socială, devenită ulterior Institutul Social Român, vor deveni marca identificatoare a acestuia[18].

Observând mutaţiile politice din România şi considerând că obiectivele pe care le urmăreşte nu se pot realiza decât din capitala ţării, la sfârşitul anului 1918 Gusti a cerut să fie transferat la Universitatea din Bucureşti, unde a mutat şi Asociaţia pentru Studiul şi Reforma Socială, care a fost transformată în Institutul Social Român în 1921. Prima încercare de înfiinţare a Institutului, care ar fi trebuit să funcţioneze în paralel cu Asociaţia pentru Studiul şi Reforma Socială, a fost făcută în şedinţa asociaţiei din 21 decembrie 1919, şedinţă care a reunit, pe lângă oameni de ştiinţă, şi numeroşi oameni politici, fiind condusă de P. Bujor, preşedintele Senatului. Printre semnatarii procesului verbal al adunării constitutive figurează şi oameni politici precum Iuliu Maniu, I. Mihalache, deputatul Aurel Lazăr etc. Este de remarcat faptul că în cadrul comitetului de patronaj al Institutului sunt cel puţin şase femei: Calypso Botez, Maria Baiulescu, Alexandrina Cantacuzino, Sabina Cantacuzino, Ana Conta-Kernbach, Maria N. Filipescu, Olga Sturdza – toate implicate în diversele demersuri şi asociaţii şi organizaţii ante- şi interbelice, care aveau ca scop îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale femeilor, educaţie, muncă, drepturi civile şi politice pentru femei, aşa cum voi puncta pe scurt în secţiunea de mai jos.

În procesul verbal al adunării din 21 decembrie 1919, publicat în ASRS, apare drept scop al viitorului Institut „colecţionarea întregului material informativ pentru tot ce priveşte problemele sociale şi politice în România”[19]. Necesitatea creării Institutului, pe lângă Asociaţia pentru Studiul şi Reforma Socială, este dublu susţinută: există „un interes cu totul general” pentru activităţile şi proiectele îndreptate spre problemele sociale, însă acestea, tocmai ca urmare a profunzimii şi întinderii lor, au nevoie de o finanţare substanţială, care nu se poate realiza fără implicarea statului şi a altor „persoane cu înţelegere faţă de asemenea probleme”[20].

Aspiraţia lui Gusti de a forma un grup de specialişti obiectivi din punct de vedere ştiinţific şi independenţi din punct de vedere politic, reflectată în prevederea referitoare la membrii Asociaţiei din „Apelul…” din 1918, pare să se fi modificat deja la sfârşitul lui 1919. Iniţiatorul Asociaţiei pentru Ştiinţa şi Reforma Socială nu renunţă la încercarea de a-şi menţine instituţia, acum lărgită şi mult mai puternică, în zona obiectivităţii ştiinţifice şi la adăpost de influenţele politice, însă transformă cerinţa de neimplicare politică şi absenţa unui ataşament ştiinţific particular adresată membrilor într-o chemare către „reprezentanţii tuturor curentelor şi intereselor ştiinţifice şi politice”. O astfel de compoziţie ştiinţifică şi ideologică, susţine Gusti în prospectul înfiinţării Institutului Social Român, ar garanta „că el va rămâne absolut independent de orice tendinţă politică şi ştiinţifică” şi s-ar constitui într-un „teren neutru de întâlnire a tuturor concepţiilor şi credinţelor”[21].

Această regândire şi reorientare spre toate opţiunile ideologice şi politice a spaţiului de dezbatere ştiinţifică şi politică se va actualiza în invitarea a nenumăraţi oameni de ştiinţă, cercetători şi politicieni care vor susţine conferinţe publice şi vor publica în ASRS studii şi articole pe teme diverse şi de multe ori opuse. Desigur, transformarea „independenţei de influenţe politice” în „toate opţiunile politice” trebuie înţeleasă în contextul ei istoric, politic şi organizaţional-financiar, însă sunt semnificative intenţia şi efortul lui Gusti de a păstra „obiectivitatea” Institutului. Această formulă de lucru se va regăsi şi în alte demersuri şi acţiuni în care a fost implicat Dimitrie Gusti şi constituie una dintre caracteristicile definitorii ale mişcării culturale gustiene. Ea poate fi văzută atât ca unul dintre factorii care au contribuit la succesul curentului cultural şi social, cât şi ca una dintre cauzele eşecurilor unora dintre acţiunile întreprinse în cadrul acestuia[22].

Tot în această „obiectivitate” şi dorinţă de a implica diverse curente ideologice şi abordări de schimbare şi reformă socială (şi juridică – vezi discuţiile din cadrul Secţiunii Juridice a Asociaţiei în primii ani de funcţionare) poate fi identificată o posibilă explicaţie a deschiderii deosebite din partea lui Dimitrie Gusti (şi a colaboratorilor săi apropiaţi) către organizaţiile de emancipare a femeilor şi feministe. Pe lângă faptul că a cunoscut eforturile masive şi susţinute ale asociaţiilor şi organizaţiilor femeilor, cel puţin pe acelea începând din 1910, este probabil ca Gusti să fi apreciat demersurile de cercetare socială, reformă şi emancipare ale acestora şi chiar să fi fost inspirat de ele în crearea atât a asociaţiei şi a ASRS, cât şi în cercetările de monografie sociologică şi în activităţile de „acţiune” socială şi culturală ale echipelor studenţeşti şi ale Serviciului Social.

Încercarea de înfiinţare a Institutului Social Românesc de la sfârşitul lui 1919 nu a dat rezultate. În 1 februarie 1921 a avut loc o altă adunare de constituire, în care s-a decis transformarea Asociaţiei pentru Studiul şi Reforma Socială în Institutul Social Român, căruia i se recunoaşte „calitatea de persoană morală” în 27 iunie în Adunarea Deputaţilor şi în 6 iulie în Senat. Monitorul Oficial din 29 iulie 1921 publică decizia de constituire şi statutele nou creatului Institut Social Românesc[23].

Primele trei obiective prevăzute în statutele Institutului Social Românesc în decembrie 1919 se menţin aproape fără nici o modificare în cele publicate în Monitorul Oficial din iulie 1921, însă apare subliniat noul proiect naţional în primul paragraf al articolului 2, care prevede cercetarea „problemelor ştiinţelor sociale în general şi în special pe acelea privitoare la starea socială a României Mari”[24]. Deşi dimensiunea acţională de intervenţie socială este în continuare prezentă, accentul este sensibil mutat asupra celei ştiinţifice: caracterul combativ al ultimului obiectiv din cadrul acestui articol, care în 1919 avea formularea „[s]ă lupte pentru înfăptuirea reformelor propuse, prin mijloacele precizate în art. 3”[25], este bemolizat în 1921 prin formula „să procure membrilor săi, precum şi tuturor persoanelor pe cari le interesează, chestiunile sociale, mijloacele de documentare a cunoştinţelor în toate domeniile sociale”[26].

Obiectivele I.S.R. au fost operaţionalizate în trei direcţii sau tipuri de activităţi cu rezultatele lor: 1) studii şi cercetări în cadrul secţiunilor (după restructurarea din 1921 au fost create o secţie sociologică şi una statistică, iar în 1925, secţia de „studii femenine”), 2) propagandă prin conferinţe, cursuri şi publicaţii şi 3) documentare prin intermediul unei biblioteci, a unei arhive documentare, al unui oficiu de informaţii şi prin relaţii cu institute similare din alte ţări[27].

Asociaţiile femeilor şi feministe

Ca şi în alte părţi, primele demersuri ale unor grupuri de femei române în sfera „publică” au avut o orientare filantropică şi au combinat, discursiv şi acţional, necesităţi de instrucţie pentru copii (mai ales fete) săraci, cu necesităţi de propagare şi menţinere a unei conştiinţe naţionale şi creştin-ortodoxe prin educaţie. De pildă, prima organizaţie a femeilor române identificată de istorica Ştefania Mihăilescu este Societatea Femeilor Române din Buda, înfiinţată în 1815, cu scopul „de a contribui […] pentru susţinerea şcolilor greco-orientale româneşti din capitala ţării ungureşti”[28]. O altă organizaţie, Reuniunea Femeilor Române din Braşov, a fost fondată în 1850 cu justificarea – aşa cum reiese din procesul verbal al şedinţei de înfiinţare – că decurge din „dorinţa tuturor femeilor române de a se interesa de creşterea fetiţelor române şi de a ajuta după putinţă orfanele martirilor naţiunii noastre, celor ce au căzut jertfă în revoluţiunea maghiaro-transilvană din anii 1848-1849”[29]. În anii următori Reuniunea a reuşit să înfiinţeze şcoli pentru fete în mai multe oraşe din Transilvania: Braşov, Blaj, Sibiu, Câmpeni etc.[30].

În deceniile al şaptelea şi al optulea s-au înfiinţat mai multe organizaţii ale femeilor: în 1867, Reuniunea femeilor române de la Iaşi, condusă de Cornelia Emilian, cu scopul de a facilita femeilor sărace accesul la muncă lucrativă. În timpul războiului de independenţă au funcţionat numeroase comitete de femei pentru susţinerea activităţii de pe front şi a orfanilor de război, sub îndrumarea Comitetului Central al Femeilor de la Iaşi, condus de Maria Rosetti Roznoveanu. Tot în aceeaşi perioadă au apărut şi câteva publicaţii în care apăreau articole şi dezbateri referitoare la condiţiile de viaţă ale femeilor: Amicul familiei, la Bucureşti, între 1863 şi 1865 condus de Constanţa Dunca-Schiau; Mama şi copilul, între 1865-1866, editat de Maria Rosetti; Femeia, în Roman între 1868 şi 1869 şi în Bacău între 1871-1873; Femeia Română, la Bucureşti, între 1878-1881, sub direcţia Mariei Flechtenmacher şi având colaboratoare precum Sofia Nădejde, Adela Xenopol, Constantin Dobrogeanu-Gherea[31].

În anii 1880 au fost înfiinţate organizaţii ale femeilor române în mai multe oraşe din teritoriile locuite de români, multe având ca scop educaţia şi crearea de posibilităţi de muncă, mai ales pentru fetele şi femeile sărace. De exemplu, Reuniunea Femeilor Române Hunedorene (1886, Deva) avea „scopul de a sprijini şi promova industria de casă românească şi a ajuta fetiţele şi văduvele române din comitat”[32]. Tot în 1886 a apărut Societatea femeilor sărace din Bucureşti „Salvatorul”, cu scopul de a furniza un fond material pentru ameliorarea vieţii femeilor sărace de toate vârstele, prin asigurarea asistenţei medicale, a unor pensii viagere, a hranei, a mijloacelor pentru căsătorii și a înmormântărilor[33]. Reuniunea femeilor române din Blaj, Reuniunea femeilor române din Arad, Societatea doamnelor române din Bucovina au fost înfiinţate în 1891 de către femei din clasa superioară şi aveau ca scop, în principal, educaţia fetelor şi promovarea „industriei de casă”[34].

În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea sunt articulate cu din ce în ce mai multă fermitate cereri legate de schimbarea statutului civil şi politic al femeilor.  În 1893, Elena D. O. Sevastos şi Cornelia Emilian, în proaspăt înfiinţata revistă Rândunica (Iaşi, ianuarie–decembrie 1893), au publicat articole cu un caracter evident revendicativ şi în care se pot detecta hotărârea şi urgenţa cu care este privită emanciparea femeilor. Sevastos scrie, de pildă: „Libertatea individuală devine deocamdată un principiu învingător, principiul cel mai însemnat de organizare socială; relaţiunea între femeie şi bărbat nu poate rămâne neatinsă de dânsul” şi „Chestiunea emancipării femeii [este] o parte a chestiunii sociale, emanciparea femeii este o parte a viitorului cultural în genere”[35]. Emilian susţine cu mai multă claritate necesitatea egalizării multora dintre drepturile civile şi politice ale femeilor. După ce arată că „soarta femeii” este nesatisfăcătoare „în raport cu spiritul timpului” şi menţionează eforturile şi contribuţiile unor femei la ameliorarea condiţiilor de viaţă şi la accesul la educaţie al fetelor şi femeilor, ea cheamă „femeia noastră cultă” să se organizeze şi – prin conferinţe publice, întruniri, publicaţii, ligi ale femeilor române puse „în legătură cu liga femeiască din Occident” – să ceară drepturile ce li se cuvin pe baza participării lor la viaţa socială. Emilian utilizează şi ea exemplul „Occidentului”, dar nu al schimbărilor legislative produse acolo sau al bărbaţilor care susţin emanciparea femeilor, ci al organizaţiilor şi mişcărilor de emancipare a femeilor, „deoarece starea şi cauza femeii este universală”[36].

Din 1893-1894 asociaţiile femeilor încep să aibă un scop revendicativ şi emancipator deschis, o formă organizaţională coerentă şi o participare constantă şi mult mai largă, deşi aceasta rămâne în mare măsură limitată la clasele superioare. Cea mai radicală mişcare, care a inclus şi componenta emancipării femeilor, este cea socialistă. Aceasta, în 1883-1884, la primul şi cel de-al doilea congres al Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România, a înscris în programul partidului „1. Vot universal, egal, direct, secret… fără deosebire de sex…, 5. Egalizarea condiţiilor juridice şi politice ale femeilor cu ale bărbaţilor” şi „Regulamentarea muncii femeilor”[37]. Aşa cum remarcă istorica Ştefania Mihăilescu, sub influenţa ideilor emancipatoare ale mişcării socialiste, în 1894 a fost înfiinţată la Iaşi Liga Femeilor din România, cu scopul „de a scoate femeia din rândul minorilor şi al interzişilor, a o pune în societate la nivelul ce i se cuvine, ca una ce este crescătoarea şi educatoarea omului, a o ajuta să-şi câştige neatârnarea economică, a-i înlesni mijloacele pentru îmbunătăţirea stării ei culturale şi a-i da un câmp mai întins pentru activitatea sa, întru asigurarea existenţei sale”[38].

În primul deceniu al secolului al XX-lea au luat fiinţă numeroase societăţi ale femeilor, atât cu scopuri educaţionale pentru fete şi femei în general, cât şi cu scopul „deşteptării femeilor muncitoare din ignoranţă şi inconştienţă”, precum Asociaţia femeilor române „Sprijinul” de la Bucureşti, creată în 1900, din iniţiativa Ecaterinei Arbore, Virginiei Alexandrescu, Izabelei Sadoveanu, Emei Beldiman[39], dar şi alte asemenea organizaţii. Au fost create şi publicaţii în care au apărut studii şi articole semnate de femei (şi bărbaţi) implicate în mişcarea de emancipare: Revista noastră (Bucureşti, 15 martie 1905–22 aprilie 1907, condusă de Constanţa Hodoş), Românca (Bucureşti, noiembrie 1905–noiembrie 1906, sub direcţia Adelei Xenopol), Unirea femeilor române (Iaşi, 24 ianuarie 1909–1 iunie 1916, editată de Tereza Stratilescu)[40] etc.

Până la primul război mondial au mai apărut organizaţii ale femeilor, printre care, de pildă, Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor Române, înfiinţată la Bucureşti în 1910, care avea scopul principal de a „dezvolta cultura şi educaţia copiilor români, din punct de vedere religios şi naţional, aşa precum cere interesul patriotic”[41], printre fondatoare fiind femei din aristocraţie: Alexandrina Cantacuzino, Zoe Râmniceanu, Elisa Mavrocordat, Maria Glagoveanu, Eleonora Stratilescu, Elena Odobescu[42] etc. În cele trei decenii de existenţă, S.O.N.F.R. a înfiinţat zeci de filiale urbane şi rurale, grădiniţe, şcoli primare, licee teoretice şi comerciale, şcoli profesionale, cantine, cămine, internate şcolare etc.

O altă asociaţie importantă este Emanciparea Femeii Române, înfiinţată la Bucureşti în 1911 şi condusă de Eugenia de Reuss-Ianculescu, care, în 1913, şi-a schimbat denumirea în Drepturile femeii, a inclus în statute apartenenţa la „mişcarea feministă” şi „egalizarea femeii cu bărbatul pe teren politic” şi s-a afiliat la Alianţa Internaţională a Femeilor[43]. Asociaţia a publicat revista Drepturile femeii între ianuarie 1912 şi decembrie 1916. Într-un articol din iulie 1912, Eugenia de Reuss-Ianculescu vorbeşte deja despre o comunitate identitară feministă („noi, feministele din România”) şi îşi exprimă convingerea că, în ciuda diverselor opoziţii, atât ale bărbaţilor, cât şi ale unor femei, „cauza feminismului va triumfa”, întrucât „puterea de viaţă a feminismului e însuşi [sic] necesitatea socialo-filozofică a ideii de drept, dreptate, libertate”.

După război au rămas nemodificate prevederile legislative care le refuzau femeilor din Ţara Românească şi Moldova drepturi civile şi politice, chiar dacă femeile din provinciile recent încorporate în noul stat beneficiau de drepturi civile şi parţial şi de unele drepturi politice. Astfel, femeile din Transilvania şi Bucovina aveau dreptul de a-şi administra averea, de a-şi schimba liber religia, de a putea fi persoană juridică, iar cele din Basarabia, pe lângă drepturile de proprietate asupra averii şi de acces la profesiile libere, au avut şi dreptul de vot în alegerile municipale[44]. Menţinerea inegalităţii era cu atât mai evidentă, cu cât zecile de organizaţii ale femeilor din aceste teritorii au participat activ şi au susţinut unirea, iar acţiunile lor au fost validate prin alegerea delegatei Reuniunii Femeilor Române de la Sibiu, dr. Eleonora Lemenyi-Rozvan, ca deputată în Marele Sfat Naţional constituit în cadrul Marii Adunări de la Alba Iulia, în 1 decembrie 1918[45].

Între 1918 şi 1923 activităţile mişcării femeilor din România s-au intensificat şi s-au extins în mod substanţial, comparativ cu perioada de până la război. Au fost create noi organizaţii, s-a produs unirea multora dintre ele într-un consiliu naţional afiliat la Consiliul Internaţional al Femeilor, s-au organizat numeroase conferinţe publice şi dezbateri, au fost publicate articole şi studii în ziare, reviste şi volume despre condiţiile de viaţă ale femeilor şi necesitatea acordării drepturilor civile, juridice şi politice depline.

În lunile iunie şi iulie 1918, activistele feministe din Moldova au organizat întâlniri de dezbateri publice săptămânale la Universitatea din Iaşi, la care au fost invitate personalităţi culturale şi politice şi în care s-au discutat posibilele strategii pentru obţinerea drepturilor femeilor.  În aceeaşi perioadă, tot la Universitatea din Iaşi, Dimitrie Gusti preda cursuri şi organiza şi el dezbateri publice care au dus la înfiinţarea Asociaţiei pentru Studiul şi Reforma Socială. Deşi nu am găsit nicăieri o listă exhaustivă a persoanelor invitate de activistele feministe, este foarte probabil ca printre ele să fi fost şi Gusti. Cert este că în procesul-verbal de constituire a Asociaţiei pentru Studiul şi Reforma Socială, printre personalităţile fondatoare, figurează multe dintre feministele active în asociaţiile pentru emanciparea femeilor, după cum arăt mai jos.

Unul dintre rezultatele acestor dezbateri a fost înfiinţarea, în 20 iulie 1918, a Asociaţiei pentru Emanciparea Civilă şi Politică a Femeilor Române, printre ale cărei scopuri, înscrise în statute, figurau: „de a lupta pentru emanciparea deplină civilă şi politică a femeilor române”, „de a pregăti femeia pentru exerciţiul drepturilor politice şi pentru îndeplinirea funcţiunilor publice”, „de a lucra pentru întărirea şi dezvoltarea mişcării feministe”, „de a se ocupa de chestiunile care interesează condiţiunea socială, economică, culturală şi a lucra pentru îmbunătăţirea şi ridicarea condiţiunii ei”, „de a înfiinţa şi conduce instituţiile de cultură, educaţiune şi de prevedere socială”.

Asociaţia îşi propunea, încă din momentul fondării, să aibă acoperire naţională şi se adresa tuturor claselor sociale, prin mijlocul principal de realizare a obiectivelor, „acţiunea de propagandă”, care „va fi permanentă şi se va exercita, prin organizaţiile sale, pe întreg teritoriul ţării şi în toate straturile societăţii, pe calea presei, a publicaţiunilor de orice natură, a conferinţelor, a consfătuirilor şi întrunirilor publice”. Directoare ale acestei asociaţii au fost numite atunci Maria Baiulescu, Elena Meissner şi Ella Negruzzi, iar printre membrele fondatoare se aflau Eleonora Stratilescu, Maria Buţureanu, Calypso Botez, Tereza Castan, Ana Conta-Kernbach, Sofia Nădejde, Cornelia Emilian, Tereza Stratilescu, Isabela Sadoveanu, Elena Alestari, Sanda Filitti, Maria Moruzzi, Olga Sturdza etc.[46]

A.E.C.P.F.R. a editat publicaţia Acţiunea feministă şi un buletin trimestrial[47]. În anii următori, Asociaţia a desfăşurat numeroase activităţi revendicative şi de propagare a ideilor feministe, printre care memorii adresate forurilor legislative, o anchetă asupra convingerilor oamenilor politici legate de drepturile femeilor, conferinţe publice, dezbateri, studii şi publicaţii. Totuşi demersurile lor politice şi publice au avut numai rezultate limitate: femeilor li s-a permis accesul în Consiliul Superior al Muncii, în eforiile şcolare, în serviciul căilor ferate; asociaţiile de asistenţă socială au trecut sub autoritatea Ministerului Muncii, s-a înfiinţat Comitetul Central de Asistenţă Socială, femeile au obţinut dreptul de a practica avocatura[48] etc. Acest din urmă succes al mişcării femeilor se datorează în bună măsură Ellei Negruzzi, care, timp de un deceniu, a luptat pentru a fi admisă în barou, trecând prin mai multe instanţe de judecată din Iaşi şi Bucureşti unde şi-a susţinut singură cazul, de mai multe ori, între 1913 şi 1920[49].

La iniţiativa Valentinei Focşa, Asociaţia Cercurilor de Gospodine s-a constituit în 3 aprilie 1920 la Bucureşti. Asociaţia avea ca obiective principale îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă ale femeilor şi ocrotirea mamei şi a copilului şi a desfăşurat diverse tipuri de activităţi, printre care cele mai însemnate şi cu cele mai vizibile rezultate au fost asistenţa sanitară şi socială în mediul urban şi rural, inclusiv prin înfiinţarea unor dispensare de copii, cu organizare fixă şi mobilă, în mai multe oraşe şi comune de pe teritoriul României. Preşedinta organizaţiei a fost, timp de şaptesprezece ani, Simona Lahovary, apoi Valentina Argetoianu, iar de secretariatul general şi de organizare s-a ocupat Valentina Focşa[50]. Demersurile acestei asociaţii reprezintă antecedente şi, aşa cum am arătat în altă parte[51], chiar modele semnificative pentru unele abordări de cercetare, intervenţie şi reformă socială gustiene.

În 4 iulie 1921, s-a constituit la Bucureşti Consiliul Naţional al Femeilor Române, o grupare gândită să reunească organizaţiile femeilor şi feministe din România într-o formulă federativă. Conform articolului 2 din statut, scopul C.N.F.R. era de a oferi „o legătură de solidaritate între diferitele societăţi sau opere feminine sau feministe, fără deosebire de confesiune, în scopul de a servi în modul cel mai puternic statul, familia şi cauza feminină”. În statutul C.N.F.R. se prevedea organizarea câte unei secţii locale în fiecare capitală de judeţ[52]. Calypso Botez a fost preşedinta Comitetului executiv, din care făceau parte Alexandrina Cantacuzino, Maria Baiulescu, Ella Negruzzi, Elena Meissner, Eugenia de Reuss-Ianculescu[53].

Într-un articol apărut în ASRS în 1923, când deja Consiliul cuprindea 28 de organizaţii ale femeilor şi feministe, Calypso Botez a oferit precizări suplimentare justificative referitoare la formarea C.N.F.R.: „Izvorât din adânca convingere că singurul mijloc prin care s-ar putea asigura prosperitatea şi fericirea familiei şi a Statului, deci şi a individului ca şi a umanităţii, nu se poate rezida decât într-o cât mai mare unitate de simţire şi vederi şi că aceasta nu se poate realiza decât prin organizarea sistematică a activităţii femeiei, Consiliul Naţional al Femeilor Române a înţeles să federeze femeia muncitoare din întreaga ţară – fie ca societăţi de binefacere, de cultură, cu caracter economic, fie ca individualităţi – în scopul de a lărgi opera de solidarizare feminină şi a face să pătrundă cât mai adânc în massele sociale preceptele marelui principiu adoptat de Consiliu ca bază de activitate: «Fă altuia ceeace vrei, ca şi altul să-ţi facă ţie»”[54].

În perioada premergătoare votării Constituţiei din 1923, C.N.F.R., împreună cu alte asociaţii ale femeilor şi feministe, precum Uniunea Femeilor Române, Asociaţia pentru Emanciparea Civilă şi Politică a Femeilor Române, Liga pentru Drepturile şi Datoriile Femeii, Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor Române etc., au desfăşurat activităţi intense pentru egalizarea drepturilor civile şi politice ale femeilor. Astfel, au fost organizate dezbateri şi conferinţe publice, studii, analize şi propuneri legislative, manifestaţii, proteste şi memorii, prin care s-a susţinut includerea drepturilor depline ale femeilor în actul fundamental al noului stat[55].

De pildă, într-un amplu şi documentat studiu, Calypso Botez a rezumat poziţia mişcării femeilor faţă de statutul civil al femeilor măritate din România: „Noi, româncele din Regatul vechi, prin Codul Napoleon, care ne cârmuieşte, suntem clasate aşa cum a hotărât Eliade Rădulescu la 1866; între copii, minori, nebuni şi idioţi. Nu ne putem administra bunurile, nu putem face nici un act fără autorizaţia bărbatului, nu ne putem creşte copiii cum vrem, nu putem dispune de nici un lucru din casa noastră, după voie, căci legea presupune că în casa unde este un bărbat, totul este al lui. Într-un cuvânt, femeia se mişcă numai după bagheta magică a autorităţii maritale”[56].

Eforturile mişcărilor femeilor nu au avut însă succesul dorit, Constituţia din 1923 nu a modificat nici prevederile discriminatoare legate de statutul civil şi nici nu a introdus drepturi politice pentru femei. În articolul 6, paragraful 2 din Constituţie se precizează intenţia de egalizare a drepturilor civile, însă doar ca o chestiune de domeniul viitorului nedefinit, iar drepturile politice sunt plasate într-o şi mai mare ambiguitate: „Legi speciale, votate cu majoritate de două treimi, vor determina condiţiunile sub care femeile pot avea exerciţiul drepturilor politice. Drepturile civile ale femeilor se vor stabili pe baza deplinei egalităţi a celor două sexe”[57].

Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială ↔ organizaţiile femeilor şi feministe

După cum se poate conclude din secţiunea anterioară, mişcările de emancipare a femeilor au constituit o prezenţă constantă şi vizibilă în sfera publică din România şi înainte de primul război mondial şi după acesta; şi este cert că Dimitrie Gusti a cunoscut dezbaterile, dezideratele şi activităţile asociaţiilor femeilor şi feministe. De exemplu, aşa cum am menţionat deja, în lunile iunie şi iulie ale anului 1918 a avut loc în Aula Universităţii din Iaşi o serie de întâlniri de dezbateri şi conferinţe săptămânale organizate de feministele din România, la care au fost invitate personalităţi ştiinţifice şi politice ale timpului. În urma acestor întruniri, s-a înfiinţat una dintre cele mai cunoscute şi active asociaţii feministe din perioada interbelică, Asociaţia pentru emanciparea civilă şi politică a femeilor române[58].

Chiar dacă nu am găsit o redare detaliată a acestor discuţii şi dezbateri, în care să fie menţionate numele personalităţilor invitate, este probabil ca Gusti să fi avut măcar cunoştinţă de ele, dacă nu chiar să fi participat el însuşi. Sunt cunoscute, însă, din statutele A.E.C.P.F.R. numele directoarelor şi ale membrelor fondatoare ale asociaţiei: Maria Baiulescu, Elena Meissner, Ella Negruzzi, Eleonora Stratilescu, Maria C. Buţureanu, Calypso Botez, Dr. Tereza Castan, Ana Conta-Kernbach, Cornelia Emilian, Sanda Filitti, Sofia Nădejde, Isabela Sadoveanu, Tereza Stratilescu, Olga Sturdza etc.[59] Tot din statute, A.E.C.P.F.R. este definită ca o asociaţie „politică, culturală şi educativă” care, pe lângă „lupta pentru emanciparea civilă şi politică a femeii române”, pregătirea femeilor pentru „exerciţiul drepturilor politice şi pentru îndeplinirea funcţiunilor publice” şi „întărirea şi dezvoltarea mişcării feministe”, avea ca scop şi „de a se ocupa de aproape de chestiunile care interesează condiţiunea socială, economică, culturală şi a lucra pentru îmbunătăţirea şi ridicarea condiţiunii ei [a femeii]”, „de a se interesa de viaţa publică şi de a ajuta Statul, judeţele, comunele, aşezămintele de utilitate publică şi societăţile particulare în toate operile în care se cere concursul femeii” şi de a „înfiinţa şi conduce instituţiile de cultură, educaţiune şi de prevedere socială, ce s-ar cere pentru propagarea şi aplicaţiunea ideilor din program”[60]. Toate aceste deziderate vor figura şi în activităţile organizaţiilor gustiene.

Nu este, aşadar, de mirare faptul că în şedinţa din Bucureşti, din decembrie 1919, din comitetul de patronaj al proiectatului Institut Social Românesc făceau parte câteva dintre feministele fondatoare ale A.E.C.P.F.R.: Calypso Botez, Maria Baiulescu, Alexandrina Cantacuzino, Sabina Cantacuzino, Ana Conta-Kernbach, Maria N. Filipescu, Olga Sturdza[61]. Mai mult, în acest context apar drept explicabile publicarea unui vast studiu de feminism[62] în recent apăruta şi prestigioasa revistă Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială de către Calypso Botez, preşedinta Secţiunii Bucureşti a A.E.C.P.F.R., şi includerea, cinci ani mai târziu, a unei Secţii de studii feminine în cadrul Institutului Social Român, care a fost condusă tot de Calypso Botez[63]. Potrivit unei note despre înfiinţarea acestei secţii, apărute înASRS, ea avea ca scop principal studierea „probleme[lor] referitoare la copii şi femei consideraţi în cadrul social în care se desfăşoară viaţa şi activitatea lor productivă, cum şi problemele de politică socială în legătură cu situaţia ce se creează femeii faţă de nevoile vieţii actuale, a modului de participare a femeii la această viaţă şi faţă de noile concepţii asupra Statului”[64].

Este interesantă precizarea că „superioritatea numerică a Doamnelor” care constituie această secţie „nu poate decât să fie salutată cu bucurie de către sociologii reformatori” întrucât „[o]pinia, interpretarea şi dezideratele asupra chestiunilor, care în special privesc femeia şi copilul, trebuie luate în consideraţie, dacă într-adevăr o instituţie se simte animată de spiritul dezinteresat al dreptăţii, al curiozităţii ştiinţifice şi al reformei menite să realizeze binele cel mai mare al masei”[65]. În vederea îndeplinirii scopurilor secţiei şi în conformitate cu viziunea lui Dimitrie Gusti asupra cercetării sociologice şi a intervenţiei sociale, s-a decis adoptarea „metod[ei] experimental[e] a anchetei şi a monografiei sociale”, iar tematica de studiu în primul an de activitate a fost „Copilul privit din punct de vedere al moştenirii biologice şi psihologice în cadrul lui social, economic şi cultural”[66].

În ASRS au apărut şi alte studii şi articole realizate de femei şi cu un conţinut fie pronunţat feminist şi de emancipare a femeilor, fie de cercetare a condiţiilor de viaţă şi de muncă ale femeilor şi ale familiei. Astfel, Calypso Botez, Alexandrina Cantacuzino, Xenia Costa-Foru, Natalia Popovici, Henri H. Stahl[67] au publicat cercetări pe teme diferite şi, uneori – e adevărat, foarte rar –, cu abordări ideologice diverse, uneori chiar contrare. Un astfel de exemplu este articolul Nataliei Popovici, apărut în ASRS în 1943, care analizează familia într-o paradigmă tradiţionalist-patriarhală, în care munca femeilor în afara gospodăriei şi a căminului afectează negativ creşterea copiilor şi viaţa de familie în general. Această perspectivă se datorează, probabil, influenţei ideologice şi politice a momentului apariţiei, întrucât în alt articol[68], publicat în 1939 în revista Sociologie românească (tot o revistă a Şcolii sociologice de la Bucureşti), abordarea, punctele de vedere şi concluziile sunt foarte diferite – dar aceasta este o temă pentru un alt studiu.

Existau, aşadar, antecedente importante în zonele organizaţionale, de cercetare şi intervenţie sociale şi chiar de reformă socială şi politică practicate de mişcările femeilor şi feministe înainte de implicarea unor femei în asociaţiile şi revistele înfiinţate de Gusti şi de participarea unor cercetătoare şi studente în monografiile sociologice, în echipele studenţeşti voluntare şi în Serviciul Social iniţiate şi coordonate de Dimitrie Gusti. Prin urmare, se poate argumenta că profesorul Gusti şi grupul apropiat de colaboratori/oare au cunoscut şi au preluat unele dintre scopurile, zonele de interes şi strategiile de cercetare, reformă şi intervenţie socială pe care nenumăratele asociaţii ale femeilor şi feministe le-au conceput şi aplicat în teritoriile locuite (şi) de români în perioada ante- şi interbelică. Mai mult, am arătat că au existat suprapuneri personale şi instituţionale între asociaţiile femeilor şi cele gustiene, dimensiune care poate funcţiona ca explicaţie măcar parţială a „deschiderii” Şcolii sociologice de la Bucureşti, pe de o parte, faţă de tematicile de cercetare ştiinţifică şi, pe de altă parte, faţă de implicarea femeilor în asociaţii şi reviste ştiinţifice şi în munca de cercetare şi intervenţie socială.

Concluzii

Am arătat că implicarea femeilor în realizarea de studii asupra condiţiilor de viaţă şi  de muncă a populaţiei sărace din România, mai ales a femeilor şi a copiilor, şi în activităţi de educare şi asistenţă socială a reprezentat o constantă începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar mai ales din primii ani ai secolului al XX-lea. Această dominantă a asociaţiilor femeilor şi feministe, pe de o parte, arată că includerea unor cercetătoare în organizaţiile gustiene nu s-a produs într-un vacuum şi că exista o istorie a studiilor a intervenţiilor sociale realizate de femei şi, pe de altă parte, susţine ipoteza preluării sau măcar a cunoaşterii şi a integrării de către Dimitrie Gusti a unor tematici de cercetare şi a unor obiective şi strategii de intervenţie socială – cel puţin în zonele familiei, ale vieţii şi muncilor femeilor, creşterii copiilor, industriei casnice etc. – iniţiate şi practicate de mişcările femeilor.

Aşadar, este posibil ca lui Gusti nu numai să-i fi fost cunoscute scopurile, mijloacele propuse pentru îndeplinirea lor şi activităţile acestor asociaţii ale femeilor şi feministe din perioada ante- şi interbelică, ci chiar să le fi considerat utile pe unele dintre ele şi să le fi integrat în proiectul lui de reformare a societăţii pe baza cunoaşterii ei ştiinţifice prin mijloace de observare şi interpretare directe şi multidisciplinare. Astfel, diversele organizaţii înfiinţate şi/sau conduse de Dimitrie Gusti au inclus, de la început, participarea femeilor. Crearea Secţiei feminine în cadrul Institutului Social Român, publicarea de studii şi articole cu tematică feministă şi despre viaţa şi munca femeilor în revista Arhiva pentru studiul şi reforma socială, implicarea cercetătoarelor în campaniile de monografie sociologică, participarea studentelor la echipele studenţeşti voluntare etc. arată existenţa unui set de activităţi pe care le pot îndeplini sau pe care chiar trebuie să le desfăşoare femeile.

Bibliografie

ARBORE, Ecaterina, „Cum s-a înfiinţat şi ce a făcut Asociaţia femeilor române «Sprijinul»”, Unirea femeilor române, anul V, nr. 11-12, noiembrie-decembrie 1913.

BOTEZ, Calypso Corneliu, „Problema feminismului – O sistematizare a elementelor ei”, Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, anul II, nr. 1-3, aprilie-octombrie 1920, pp. 25-84.

BOTEZ, Calypso, „Mişcarea feministă”, Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, anul IV, nr. 2, 1923, pp. 218-224.

BOTEZ, Calypso, „Drepturile femeii în Constituţia viitoare”, in Noua Constituţie a României. 23 de prelegeri publice organizate de Institutul Social Român, Tipografia Culturală Naţională, Bucureşti, 1923, pp. 75-87.

BOTEZ, Calypso, „Réponse au questionnaire du B.I.T. sur les conditions du travail des femmes en Roumanie” (trad. ro. „Răspuns la chestionarul Biroului Internaţional al Muncii privind condiţiile de muncă ale femeilor din România”), Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, anul XV, nr. 1-2, 1937, pp. 157-161.

BUCUȚA, Emanoil, „Institutul Social Român” în Mircea Vulcănescu et al., D. Gusti şi Şcoala sociologică dela Bucureşti, Institutul Social Român, Bucureşti, 1937, pp. 153-170.

CANTACUZINO, Alexandrina Gr., „Convenţiile internaţionale pentru ocrotirea muncii femeii şi a copilului”, Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, anul XIV (Omagiu Profesorului D. Gusti), 1936, vol. II, pp. 595-601.

CÂNCEA, Paraschiva, Mişcarea pentru emanciparea femeii în România, 1848-1948, Editura Politică, Bucureşti, 1976.

COSTA-FORU, Xenia C. şi STAHL, Henri H., „Caracterul devălmaş al familiei nerejene”, Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, anul X, nr. 1-4, 1932, pp. 447-462.

COSTA-FORU, Xenia, „Quelques aspects de la vie familiale en Roumanie” (trad. ro. „Câteva aspecte ale vieţii de familie din România”), Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, anul XIII (Omagiu), vol. I, 1936, pp. 112-118.

GUSTI, Dimitrie, „Apelul făcut în Aprilie 1918, cu prilejul întemeierii Asociaţiei pentru studiul şi reforma socială” (republicare a apelului lansat în martie 1918 la Iaşi pentru constituirea Asociaţiei), Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, anul I, nr. 1, aprilie 1919, pp. 291-293.

GUSTI, Dimitrie, Sociologia militans. Introducere în sociologia politică, Ed. Institutului Social Român, Bucureşti, 1934.

GUSTI, Dimitrie, „Introducere la cursul de Istoria filosofiei greceşti, Etică şi Sociologie” (publicată iniţial în Convorbiri literare, anul XLIV, vol. 2, nr. 6, 1910) în Sociologia militans. Introducere în sociologia politică, Ed. Institutului Social Român, Bucureşti, 1934, pp. 24-41.

MEISSNER, Elena C., Dreptatea cauzei feministe. Asociaţia pentru emanciparea civilă şi politică a femeilor române, Atelierele grafice „Lumina Moldovei”, Iaşi, 1923.

MIHĂILESCU, Ştefania, Emanciparea femeii române. Antologie de texte. Vol. I, 1815-1918, Editura Ecumenică, Bucureşti, 2001.

MIHĂILESCU, Ştefania, Din istoria feminismului românesc. Antologie de texte (1838-1929), Polirom, Iaşi, 2002.

MIHĂILESCU, Ştefania, „Istoria feminismului politic românesc (1815-2000)” în Otilia Dragomir şi Mihaela Miroiu (ed.), Lexicon feminist, Polirom, Iaşi, 2002, pp. 198-227.

MUREȘIANU, Aurel A., „Cea dintâi însoţire femeiască a neamului nostru: «Societatea femeilor române din Buda» din anul 1815”, Carpaţi, anul VI, nr. 339, 8 septembrie 1926.

POPOVICI, Natalia, „Influenţa muncii femeii asupra vieţii de familie”, Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, anul XVI, nr. 1-4, 1943, pp. 131-137.

POPOVICI-RAISKI, Nataşa (Şcoala de comandante Broşteni-Neamţ), „Familia şi copilul într’un sat din Neamţ (Holda)”, Sociologie românească, anul IV, nr. 4-6, aprilie-iunie 1939, pp. 217-242.

ROSTÁS, Zoltán, Atelierul gustian. O abordare organizaţională, Tritonic, Bucureşti, 2005.

STAHL, Henri H., Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a „monografiilor sociologice”, Editura Minerva, Bucureşti, 1981.

STRATILESCU, Eleonora, „Societatea Ortodoxă a Femeilor Române”, Unirea femeilor române, anul II, nr. 4, decembrie 1910.

STRATILESCU, Eleonora, „Procesul doamnei Ella Negruzzi la casaţie” (I şi II), Unirea femeilor române, anul VII, nr. 3-4, martie 1915 şi nr. 5, mai 1915.

VĂCĂRESCU, Theodora-Eliza, „Din sursele de inspiraţie ale lui Dimitrie Gusti: Asociaţiile femeilor şi feministe ca (posibile) precursoare ale monografiilor şi activităţilor de intervenţie socială gustiene”, Revista Transilvania, vol. 9, nr. 11-12, 2012, pp. 14-25.

VĂCĂRESCU, Theodora-Eliza, „Personajele acestea de a doua mână”. Din publicaţiile membrelor Şcolii Sociologice de la Bucureşti, Ed. Eikon, Bucureşti, 2018.

VLĂDESCU-RĂCOASA, Gheorghe, „Profesorul D. Gusti. Viaţa, opera şi personalitatea lui” în Mircea Vulcănescu et al., D. Gusti şi Şcoala sociologică dela Bucureşti, Institutul Social Român, Bucureşti, 1937, pp. 111-132.

*** „Asociaţia Cercurilor de Gospodine. Darea de seamă a activităţii societăţii: 3 aprilie 1920 – 31 martie 1940” în Asociaţia Cercurilor de Gospodine, fost[ă] sub preşedinţia de onoare a M.S. Regina Maria. Darea de seamă a activităţii Comitetului Central şi filialelor sale de la 1920-1940, Tipografia Curţii Regale F. Göbl Fii S.A., Bucureşti 1940.

*** Doctrinele partidelor politice. 19 prelegeri publice organizate de Institutul Social Român, Ed. Institutului Social Român, Bucureşti, 1924.

*** Întrunirea femeilor române pentru revendicarea drepturilor civile şi politice, Tipografia Culturală, Bucureşti, 1923.

*** Noua Constituţie a României. 23 de prelegeri publice organizate de Institutul Social Român, Ed. Institutului Social Român, Bucureşti, 1923.

*** Politica culturii. 30 de prelegeri publice şi comunicări organizate de Institutul Social Român, Bucureşti: Ed. Institutului Social Român, 1930.

*** „Proces-Verbal [al adunării constitutive a Institutul[ui] social românesc” în „Buletinul Asociaţiei pentru Studiul şi Reforma Socială”, Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, anul I, nr. 4, ianuarie 1920, pp. 865-867.

*** „Secţia de studii feminine”, Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, anul IV, nr. 3-4, 1927, pp. 525-527.

*** „Societatea «Drepturile femeii»”, Drepturile femeii, anul II, iunie, iulie, august 1913.

*** „Statutele Asociaţiei pentru emanciparea civilă şi politică a femeilor Române”, Asociaţia pentru emanciparea civilă şi politică a femeilor române. Statutele şi programul, Tipografia Dacia, Iaşi, 1918.

*** „Statutele Asociaţiei pentru Studiul şi reforma socială”, Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, anul I, nr. 1, aprilie 1919, pp. 289-291.

*** Statutele Ligii Femeilor din România, Tipografia Evenimentul, Iaşi, 1894.

Note 

[1] Gheorghe Vlădescu-Răcoasa, „Profesorul D. Gusti. Viaţa, opera şi personalitatea lui” în Mircea Vulcănescu et al., D. Gusti şi Şcoala sociologică dela Bucureşti, Institutul Social Român, Bucureşti, 1937, p. 114.

[2] Dimitrie Gusti, „Introducere la cursul de Istoria filosofiei greceşti, Etică şi Sociologie” (publicată iniţial în Convorbiri literare, anul XLIV, vol. 2, nr. 6, 1910) în Sociologia militans. Introducere în sociologia politică, Ed. Institutului Social Român, Bucureşti, 1934, pp. 24-41.

[3] Gusti, „Introducere la cursul…”, p. 39.

[4] Gusti, „Introducere la cursul…”, pp. 28 şi următoarele.

[5] Gusti, Sociologia militans…, p. iii.

[6] Gusti, „Introducere la cursul…”, p. 40.

[7] Zoltán Rostás, Atelierul gustian. O abordare organizaţională, Tritonic, Bucureşti, 2005, p. 15.

[8] Dimitrie Gusti, „Apelul făcut în Aprilie 1918, cu prilejul întemeierii Asociaţiei pentru studiul şi reforma socială”, Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, anul I, nr. 1, aprilie 1919, p. 291.

[9] Rostás, Atelierul gustian…, p. 15 şi pp. 17 şi următoarele.

[10] Gusti, „Apelul făcut în Aprilie 1918…”, p. 291.

[11] Gusti, „Apelul făcut în Aprilie 1918…”, pp. 291-292.

[12] Rostás, Atelierul gustian…, p. 16.

[13] Gusti, „Apelul făcut în Aprilie 1918…”, pp. 291-292 (sublinierile mele).

[14] Gusti, „Apelul făcut în Aprilie 1918…”, p. 292.

[15] „Statutele Asociaţiei pentru Studiul şi reforma socială”, Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, anul I, nr. 1, aprilie 1919, p. 289.

[16] Am alăturat cele trei „zone”, întrucât vieţile femeilor erau, în viziunea timpului, legate în mod indisolubil de familie şi de copii – atât în cadrul secţiei care va apărea şapte ani mai târziu, cât şi în cazul majorităţii statutelor şi acţiunilor asociaţiilor femeilor şi feministe din perioada respectivă.

[17] „Statutele Asociaţiei…”, p. 289.

[18] Rostás, Atelierul gustian…, pp. 20-21.

[19] „Proces-Verbal [al adunării constitutive a] Institutul[ui] social românesc” în „Buletinul Asociaţiei pentru Studiul şi Reforma Socială”, Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, anul I, nr. 4, ianuarie 1920, p. 865.

[20] „Proces-Verbal…”, p. 866.

[21] „Proces-Verbal…”, p. 866.

[22] Pentru o discuţie nuanţată despre succesele şi/ sau eşecurile diverselor iniţiative gustiene, vezi ultimul capitol din volumul lui Henri H. Stahl, Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a „monografiilor sociologice”, Editura Minerva, Bucureşti, 1981, pp. 413-418.

[23] Emanoil Bucuţa, „Institutul Social Român” în Mircea Vulcănescu et al., D. Gusti şi Şcoala sociologică dela Bucureşti, Institutul Social Român, Bucureşti, 1937, p. 157.

[24] Monitorul Oficial, 29 iulie 1921.

[25] „Statutele Asociaţiei…”, p. 289.

[26] Monitorul Oficial, 29 iulie 1921.

[27] Vulcănescu, „Dimitrie Gusti…”, p. 70.

[28] Aurel A. Mureşianu, „Cea dintâi însoţire femeiască a neamului nostru: «Societatea femeilor române din Buda» din anul 1815”, Carpaţi, anul VI, nr. 339, 8 septembrie 1926.

[29] Maria Nicolau, „Adunaţia Femeilor Române [din Braşov] care păşiră la înfiinţarea Reuniunii şi la adoptarea statutelor sale” în Compt public al Fondului Reuniunii Femeilor Române spre ajutoriul creşterii fetiţelor orfane şi actele acesteia, Braşov, 1853, reprodus în Ştefania Mihăilescu, Emanciparea femeii române. Antologie de texte. Vol. I, 1815-1918, Editura Ecumenică, Bucureşti, 2001, p. 60.

[30] „Primii ani de organizaţie şi creştere a Reuniunii [Femeilor Române din Braşov] (1850-1855)”, Carpaţi, anul VI, nr. 339, 8 septembrie 1926.

[31] Ştefania Mihăilescu, „Istoria feminismului politic românesc (1815-2000)” in Otilia Dragomir şi Mihaela Miroiu (ed.), Lexicon feminist, Polirom, Iaşi, 2002, p. 200-201.

[32] Elena Pop Hossu Longin, „Reuniunea femeilor române din judeţul Hunedoara” în Amintiri. 1880-1930, Cluj: Tipografia G. Bariţiu, 1932, fragment reprodus în Mihăilescu, Emanciparea femeii române…, p. 224.

[33] Statutele Societăţii femeilor sărace din Bucureşti „Salvatorul”, fondată în anul 1886 de N. Petrescu, funcţionar public Buc., Tipografia Academiei Române, Bucureşti, 1886, reprodus în Mihăilescu, Emanciparea femeii române…, 2001, pp. 225-235.

[34] Dionisiu O. Olinescu, „Societatea doamnelor române din Bucovina”, Familia, anul XXVII, nr. 5, 3-15 februarie 1891; „Un membru”, „Reuniunea femeilor române din Blaj”, Familia, anul XXVII, nr. 7, 17 februarie-1 martie 1891; Hortense Suciu-Paguba, „Reuniunea femeilor române din Arad. Adunarea generală. Şcoala de fete. Maialul”, Familia, anul XXVII, nr. 21, 26 mai-7 iunie 1891.

[35] Elena D.O. Sevastos, „Prefaţă”, Rândunica, anul I, nr. 1, ianuarie 1893.

[36] Cornelia Emilian, „Femeia în trecut şi femeia în prezent”, Rândunica, anul I, nr. 2, februarie 1893.

[37] Documente din istoria mişcării muncitoreşti din România. 1879-1892, citat în Paraschiva Câncea, Mişcarea pentru emanciparea femeii în România, 1848-1948, Editura Politică, Bucureşti, 1976, pp. 41-42. Vezi şi Ştefania Mihăilescu, Din istoria feminismului românesc. Antologie de texte (1838-1929), Polirom, Iaşi, 2002, pp. 26-28.

[38] Statutele Ligii Femeilor din România, Tipografia Evenimentul, Iaşi, 1894.

[39] Dr. Ecaterina Arbore, „Cum s-a înfiinţat şi ce a făcut Asociaţia femeilor române «Sprijinul»”, Unirea femeilor române, anul V, nr. 11-12, noiembrie-decembrie 1913. Vezi şi Câncea, Mişcarea pentru emanciparea femeii…, pp. 77-78.

[40] Mihăilescu, Emanciparea femeii române…, 2001, p. 550.

[41] Eleonora Stratilescu, „Societatea Ortodoxă a Femeilor Române”, Unirea femeilor române, anul II, nr. 4, decembrie 1910.

[42] Mihăilescu, Emanciparea femeii române…, 2001, p. 551.

[43] „Societatea «Drepturile femeii»”, Drepturile femeii, anul II, iunie, iulie, august 1913.

[44] Mihăilescu, Din istoria feminismului românesc…, 2002, p. 36.

[45] Vezi şi Mihăilescu, Din istoria feminismului românesc…, 2002, p. 35.

[46] „Statutele Asociaţiei pentru emanciparea civilă şi politică a femeilor Române”, Asociaţia pentru emanciparea civilă şi politică a femeilor române. Statutele şi programul, Tipografia Dacia, Iaşi, 1918.

[47] Mihăilescu, „Istoria feminismului politic românesc…”, 2002, p. 204.

[48] Mihăilescu, Din istoria feminismului românesc…, 2002, pp. 39-40.

[49] Eleonora Stratilescu, „Procesul doamnei Ella Negruzzi la casaţie” (I şi II), Unirea femeilor române, anul VII, nr. 3-4, martie 1915 şi nr. 5, mai 1915; C.E., „Un pas spre progres”, Dacia, 14 martie 1920. Vezi şi Câncea, Mişcarea pentru emanciparea femeii…, pp. 74-76.

[50] „Asociaţia Cercurilor de Gospodine. Darea de seamă a activităţii societăţii: 3 aprilie 1920 – 31 martie 1940” în Asociaţia Cercurilor de Gospodine, fost[ă] sub preşedinţia de onoare a M.S. Regina Maria. Darea de seamă a activităţii Comitetului Central şi filialelor sale de la 1920-1940, Tipografia Curţii Regale F. Göbl Fii S.A., Bucureşti 1940.

[51] Theodora-Eliza Văcărescu, „Din sursele de inspiraţie ale lui Dimitrie Gusti: Asociaţiile femeilor şi feministe ca (posibile) precursoare ale monografiilor şi activităţilor de intervenţie socială gustiene”, Revista Transilvania, vol. 9, nr. 11-12, 2012, pp. 14-25.

[52] „Statutul Consiliului Naţional al Femeilor Române”, Statutul Consiliului Naţional al Femeilor Române, Tipografia Curţii Regale F. Göbl fii, Bucureşti, 1922.

[53] Mihăilescu, Din istoria feminismului românesc…, 2002, p. 41.

[54] Calypso Botez, „Mişcarea feministă”, Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, anul IV, nr. 2, 1923, p. 219. Textul lui Botez şi toate studiile şi articolele publicate de femei în ASRS şi în revista Sociologie românească au fost republicate într-o antologie recentă: Theodora-Eliza Văcărescu, „Personajele acestea de a doua mână”. Din publicaţiile membrelor Şcolii Sociologice de la Bucureşti, Ed. Eikon, Bucureşti, 2018.

[55] Câteva exemple de conferinţe publice din această perioadă sunt cele susţinute de conducătoarele mişcărilor femeilor in România la „Întrunirea femeilor române pentru revendicarea drepturilor civile şi politice” din 4 martie 1923, la Teatrul „Regina Maria”, precum: dr. Elena Manicatide-Venert, Elena Meissner, Alexandrina Cantacuzino, publicate în volumul Întrunirea femeilor române pentru revendicarea drepturilor civile şi politice, Tipografia Culturală, Bucureşti, 1923. Şi la Institutul Social Român, condus de Dimitrie Gusti, a fost pusă în discuţie egalizarea drepturilor femeilor cu ale bărbaţilor, prin conferinţa susţinută de Calypso Botez, „Drepturile femeii în Constituţia viitoare”, apărut ulterior în volumul Noua Constituţie a României. 23 de prelegeri publice organizate de Institutul Social Român, Tipografia Culturală Naţională, Bucureşti, 1923, pp. 75-87. La Iaşi, Elena C. Meissner a publicat volumul Dreptatea cauzei feministe. Asociaţia pentru emanciparea civilă şi politică a femeilor române, Atelierele grafice „Lumina Moldovei”, Iaşi, 1923.

[56] Calypso Botez, „Drepturile femeii în Constituţia viitoare” în Noua Constituţie a României. 23 de prelegeri publice organizate de Institutul Social Român, Tipografia Culturală Naţională, Bucureşti, 1923, pp. 75-87.

[57] Constituţiunea din 1923, publicată în Monitorul Oficial, nr. 282, 29 martie 1923.

[58] Vezi Femina, „Asociaţia feministă”, Acţiunea feministă, anul I, nr. 1, 30 aprilie 1919; Calypso Corneliu Botez, „Problema feminismului – O sistematizare a elementelor ei”, Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, anul II, nr. 1-3, aprilie-octombrie 1920, pp. 80-81.

[59] „Statutele Asociaţiei pentru emanciparea…”.

[60]  „Statutele Asociaţiei pentru emanciparea…” (sublinierile mele).

[61] „Proces-Verbal [al adunării constitutive a] Institutul[ui] social românesc” in „Buletinul Asociaţiei pentru Studiul şi Reforma Socială”, Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, anul I, nr. 4, ianuarie 1920, p. 865.

[62] Este vorba despre studiul deja citat: Botez, „Problema feminismului…”, pp. 24-84.

[63] Vezi „Secţia de studii feminine”, Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, anul IV, nr. 3-4, 1927, pp. 525-527; Emanoil Bucuţa, „Institutul Social Român” în Vulcănescu et al., D. Gusti şi Şcoala sociologică…, p. 161.

[64] „Secţia de studii feminine”, p. 525.

[65] „Secţia de studii feminine”, p. 525.

[66] „Secţia de studii feminine”, p. 525.

[67] Calypso Corneliu Botez, „Problema feminismului – O sistematizare a elementelor ei”, Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, anul II, nr. 1-3, aprilie-octombrie 1920, pp. 24-84; Calypso Botez, „Mişcarea feministă”, Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, anul IV, nr. 2/ 1922, pp. 218-224; Calypso Botez, „Réponse au questionnaire du B.I.T. sur les conditions du travail des femmes en Roumanie” (trad. ro. „Răspuns la chestionarul Biroului Internaţional al Muncii privind condiţiile de muncă ale femeilor din România”), Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, anul XV, nr. 1-2, 1937, pp. 157-161; Alexandrina Gr. Cantacuzino, „Convenţiile internaţionale pentru ocrotirea muncii femeii şi a copilului”, Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, anul XIV (Omagiu Profesorului D. Gusti), 1936, vol. II, pp. 595-601; Xenia C. Costa-Foru şi Henri H. Stahl, „Caracterul devălmaş al familiei nerejene”, Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, anul X, nr. 1-4, 1932, pp. 447-462; Xenia Costa-Foru, „Quelques aspects de la vie familiale en Roumanie” (trad. ro. „Câteva aspecte ale vieţii de familie din România”), Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, anul XIII (Omagiu), vol. I, 1936, pp. 112-118; Natalia Popovici, „Influenţa muncii femeii asupra vieţii de familie”, Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, anul XVI, nr. 1-4, 1943, pp. 131-137. Toate aceste articole, precum şi toate celelalte scrise de femei şi apărute în ASRS, au fost republicate în antologia Văcărescu, „«Personajele acestea de a doua mână…”.

[68] Nataşa Popovici-Raiski (Şcoala de comandante Broşteni-Neamţ), „Familia şi copilul într’un sat din Neamţ (Holda)”, Sociologie românească, anul IV, nr. 4-6, aprilie-iunie 1939, pp. 217-242.