Coordonat de Emanuel COPILAȘ
Volum VII, Nr. 4 (26), Serie nouă, septembrie-noiembrie 2019
„Dezvoltare acasă” și „casă a dezvoltării”.
Interferențe afro-europene.
Diana Sfetlana STOICA
Abstract: The purpose of this paper is to compare and criticize the concept of development at home (as a typical anti-migratory mindset revealed in some European contexts, whether nations, communities or only groups of citizens), with the concept of home for development (used from an African standpoint, as hosted in a postcolonial frame), in a still Eurocentric pattern of thought. Therefore, the concept of home is regarded through the lens of postcolonial paradigms and the central aim is to synthesize, from this comparative analysis, the points of intersection on different views on development (at the native home, or abroad, in the space of adoption), to align them to some perspectives on the notions of home, space, and community. The proposed qualitative analysis tries to highlight the political meanings of home, whiledeconstructing space and community. The importance of establishing links between views on the concept of home as root for development, lays in the possibility to advance more recent theoretical approaches that could shape the public discourse on the matter of the
Other, especially in Hungary and Italy.
Keywords: home, development, space,
Textul de față invită la o reflecție și o analiză cu privire la acea retorică eurocentrică și radicalizantă a Europei, care a formulat constructul „dezvoltare acasă” versus retorica de origine afrocentrică ori în discurs al studiilor africane, care susține constructul de „casă a dezvoltării”. Pentru simplificare, retorica radicalizantă a Europei aleasă în context este cea a Ligii Norduluidin Italia și a Partidului Fidesz din Ungaria, puse în oglindă cu o retorică ce la prima vedere pare diametral opusă din punctul de vedere al mobilității, ca generator al anxietății, atât printre imigranți, cât și în comunitatea gazdă1.
community, value.
Prin analiza critică a unui discurs politic, ca în cazul interviului cu liderul Fidesz, ViktorOrban2, disponibil pe site-ul oficial al guvernului maghiar, iar ulterior trecut prin filtrul media și repropus audiențelor largi și nedefinite în comunitatea virtuală, intenția este de a trasa limitele conceptuale ale metaforei „dezvoltare acasă” și de a le face opozabile metaforei din discursulafrican cu privire la o potențială „casă a dezvoltării”. O analiză analogă va fi efectuată asupra unor discursuri publice ale liderului Matteo Salvini și ale unor retorici auxiliare acestuia, care au fost me- diatizate în Italia, precum și, pe un al treilea nivel, a discursurilor din academie, în materia studiilor de dezvoltare și africane.
Această evaluare a conceptelor construite pe trei nivele, căutând într- un anume context național discursul autorității, într-un altul, discursul media și, pe al treilea nivel, care depășește cadrul național, un discurs al academiei, este limitativă.Totuși, ea este justificată de un echilibru al surselor cu privire la paradigmele urmărite: o sursă vest-europeană, una central-europeană și una africană, precum și un echilibru al efectului asupra comunității sau al prezenței comunității în această paradigmă.
Analiza se va concentra pe surprinderea a două aspecte, ale apartenenței ca drept3 și identificării ca libertate în sensul dezvoltării4, începând cu modelarea noțiunii de casă în domeniul studiilor de dezvoltare și având în vedere premisa că la nivel european discursurile acestea poartă încă totemul naționalist, de la cele mai tradiționaliste dintre națiunipână la cele mai vestice și mai puțin considerate astfel5.
În urma analizei critice pe cele trei niveluri, obiectivul este acela de a numi și argumenta existența unor puncte de interferență între percepțiile eurocentrice și cele afrocentrice asupra dezvoltării, în raport cu spațiul real sau virtual de concretizare a acesteia. Spațiul de referință este însă abstractizat, în calitate de „casă” sau „acasă/cămin”, cu aferentele valențe emoționale valorificate în aceste sensuri. Existența sau numărul unor asemenea interferențe ar putea constitui un argument pentru omogenizarea perspectivelor și facilitarea procesului comunicațional intra și inter- cultural, în legătura cu tema Celuilalt, a migrantului, a minoritarului, contribuind nu atât la atenuarea unor discursuri extremiste, bazate pe manipularea de stereotipuri, cât pe oferirea unor alternative de apărare împotriva acestora audiențelor potențial receptive.
Perspective asupra noțiunilor fluide de casă, dezvoltare și comunitate
Casa (pentru care, în folosirea individuală, se va folosi termenul cămin, de la sensurile sale mai complete, prin traducerea și interpretarea din studiile de profil care sunt preponderent în limba engleză, deci din englezescul home) este spațiul afectiv unde sentimentul de aparte- nență6 este concretizat printr-o libertate de apartenență sau de integritate personală, unde identificarea7 este asigurată de libertatea de a se reprezenta și de a fi recunoscut de alții ca aparținând acelui spațiu8. În materie de studii de dezvoltare, noțiunea casă trebuie evaluată din perspectiva acestor libertăți. Dar a nu se înțelege, din punct de vedere politic, că această „casă” ar fi la fel de puțin flexibilă ca obiectul pe care îl desemnează în sensul propriu.
De obicei, achiziția unei case presupune un timp de cercetare a oportunităților, un studiu asupra costurilor acestora, iar dobândirea ei deschide calea către exercitarea unor drepturi de apartenență și identificare, ce vor fi opozabile libertăților celorlalți.
În acest sens, în contextul paradigmei dezvoltării ca libertate, ce ar consta în eliminarea oricăror constrângeri care ar lăsa subiecții dezvoltării, adică indivizii, cu puține oportunități dea-și exercita raționalitatea9, crearea noțiunii de casă, care se formează în funcție de sensurile care îi sunt date10 din punct de vedere politic, ar fi un act creator, dar, în fond, un act de putere.Iarun construct care să facă referire și să reunească sub același acoperiș ideologic atât valoarea reprezentată de noțiunea de casă, cât și cea de dezvoltarear reprezenta nu o tautologie, cum este ea sugerată de paradigma unei „dezvoltări care ar începe de acasă”11, ci o antonimie structurală.
Dintr-o altă perspectivă, neo- behavioristă, noțiunea de casă se referă la spațiul vital către care ar exista o perenă tendință de revenire12, susținută de conștientizarea apartenenței și nevoia de identificare. Această revenire aduce în context mobilitatea, ca libertate, fapt, dar și justificare a fenomenului migraționist, introdus în analiza de față doar ca un context de producere a unor discursuri. Referirea la fenomenul migra- ționist are o vocație holistă, iar un aspect necesar a fi luat în considerare în legătură cu acesta, pentru o analiză a constructelor dezvoltării, este reprezentat de comunitatea multiculturală, în limitele conceptuale ale căreia este util de operat.
Comunitatea este, în cele mai recente teorii, o totalitatefondată de umanitate, semnificând și casă, liniște și familie13. Comunitatea nu este însă mai puțin flexibilă decât așa cum casa era definită anterior14, printr-o exemplificare intuitivă. Pe de o parte, această flexibilitate este argumentată de paradigma modernității lichide15; pe de altă parte, ea este reflectată în studii etnografice de critică a multi- culturalității, prin aserțiunea tautologică „Căminulnu mai este același, odată ce l-ai părăsit”16. Această deconstrucție a spațiului căminului are o funcție și o miză politică în ceea ce privește actul de putere asupra definirii spațiului, a apartenenței și a identificării, considerând observațiile din registrul studiilor postcoloniale, conform cărora, e.g., prin mimă a culturii colonizatorului, subiectul colonizat devenise alteritate, dar nu se mai putea identifica, nefiind acasă nici cu colonizatorul, nici cu sine17.
Modelarea unei comunități multi- culturale, ca fiind una dintre rezultatele fenomenului migraționist, presupune și această ipoteză a alterității, pusă în corelație cu discursul postco- lonialist.Acestavede în chiar problematica gestionării comunicării dintre identitate și alteritateblazonul inconsistenței construcției de discursuri vestice, eurocentrice18, a căror replicare este posibilă șiîn alt spațiu decât cel al vestului sau centrului19. În fapt, această comunicare are loc în spațiul definit al unui cămin, care trebuie găsit, menținut și apărat de fiecare parte20, unde, ca urmare, un conflict între „cel care caută” și „cel care apără” este în continuare inerent.
Comunitatea ar fi materializarea acestui spațiu imaginativ, nedefinit, în care tocmai comunitatea este căutată, în calitate de cămin, prin satisfacerea nevoii la apartenență (securitate) și exercitarea dreptului aferent, precum și a libertăților de identificare și de mobilitate, ca și corolar al celei dintâi. Noțiunea de comunitate este justificativă în context și pe considerentul relevanței abordărilor sale în raport cu relațiile de putere, atât în materie de dezvoltare alternativă cu accent pe capacitare21, cât și în teoriile clasice cu accent pe creșterea economică, plecând chiar de la exemplul dezvoltării comunitare, indicate de un set de practici pentru gestionarea comunităților din colonii, astfel încât acestea să fie pregătite pentru o dominație colonială22.
Conform studiilor geopolitice, dezvoltareaunei comunități ar fi încă dependentă, parțial și în mod clasic, de teritoriul acesteia23,24. Ca o finisare a determinismului clasic, conform căruia evoluția inerentă este dată de corespondența om-mediu și manifestarea acesteia în materie de schimbare socială25, latura de factură spațială a dezvoltării este justificată de prezența în discurs a unei comunități. Aceasta, la rândul ei, presupune nu doar un teritoriu fizic, ci și unul virtual-emoțional, de obicei mai extins, apoi individul, ca membru al comunității, cu libertățile de apartenență și drepturile de identificare și nu în ultimul rând mobilitatea, ca libertate, drept sau valoare.
Din perspectiva holistă propusă, o reconsiderarea dimensiunii temporale a comunității, în evaluarea sensului de comunitate indus în constructe de tipul„casă a dezvoltării” sau „dezvoltare acasă” repropune ideea de dezvoltare cu sensul de evoluție, despre care sunt necesare o serie de reflecții tematice.
Sugerat a fi desuet26, termenul dezvoltarea servit studiilor de cercetare din ultimele decenii, ca antagonism la subdezvoltare27, a cărui percepție fusese acutizată în discursul politic al Lumii a Treia, ca urmare a paradigmelor postcolonialiste cu privire la marginalizare28,29,30,31 și rolul colonizator al dezvoltării32. Asemenea premise și intuiția asupra dezvoltării ca libertate a Amartyei Sen au deschis orizontul conceptualizării dezvoltării ca libertate de alegere33. În fapt, conform definiției date dezvoltării în Human Development Reports al UNPD, aceasta ar însemna creșterea posibilității dealegere34 în susținerea căreia dreptul la identificare ar câștiga prioritate, ca urmare a libertății de a alege spațiul de identificare, în comunitatea de origine sau de adopție. Libertatea de alegere poate fi, din perspectivă existențialistă, pe deplin justificată, doar dacă dreptul de identificare este garantat, iar în acest sens, față de Sinele subiect sau obiect al dezvoltării, identificarea ar avea nevoie de un spațiu real sau imaginar de exercitare.
După această validare a identității prin identificare, problematica reflectată în studiile de specialitate și mai ales în condițiile fenomenului migraționist al ultimelor valuri este aceea a graniței subtile între identitate și naționalitate35,36, precum și a paradoxului reflectat cu privire la cazul în care a admite libertatea de alegere a unei identități, deci de identificare, ar însemna ca politicile multiculturaliste să își piardă din esență37. Ca urmare, pe lângă dificultatea corespondențelor incluziune- conservaționism, faptul conceptualizării dezvoltării ca premisă și rezultat al multiplelor identificări într-un spațiu desenat în mod continuu de noi și noi sensuri pe care identitatea le dă acestuia, ca simbol al unui cămin, justifică atractivitatea acestei noțiuni, exercitată asupra unor exponenți ai puterii al căror discurs este marcat de ideologii de stânga. O discuție relevată în materie de deconstrucție a termenului dezvoltare este cea susținută cu privire la amprenta de tip top-down în folosirea acestuia, dar și a caracterului puțin democratic, criticat în registru neo- liberal38.
Constructul „dezvoltare acasă”. Ecouri europene așa cum a fost precizat în partea introductivă, constructul „dezvoltare acasă” a fost recent utilizat în discursurile publice a două națiuni europene: Ungaria și Italia.
„Ungaria este casa noastră. Trebuie să o apărăm.39” Așa se exprima prim-ministrul Viktor Orban în cadrul unui interviu acordat cotidianului Lokal în data de 27 septembrie 201640, redat pe pagina oficială a prim-ministrului41. Succesiv, și legătura cu Europa, mai precis cu Uniunea Europeană,este așezată pe firul emoțional al căminului: „Simțim că și Europa, pe care toți o iubim, este căminul nostru”42. Accentul pus pe teroarea pe care ar sădi-o în Europa valul de migrație definit ca Western Balkan Route43, dar și mai mult pe frica de cei ce vagabondează prin Europa44, în cazul în care dezvoltarea de acasă nu ar asigura națiunii cetățeni identificați cu aceasta, reprezintă în cheia de interpretare a analizei o tehnică de reconfirmare cu audiența a unei poziții radicale45 în legătură cu gestionarea unei situații de criză. În acest sens, problema națională are întâietate în fața celei globale, iar tema și dezideratul de dezvoltare al Ungariei sunt deduse implicit din autorefe- rențialitatea cu privire la cămin, relația cu Europa, poziția de salvatori ai Europei și nu numai, ci și ai Vestului și Creștinismului46. În acest discurs politic naționalist, căminul este hiperbolizat prin recurgerea la imaginarea a tot ceea ce nu ar însemna un cămin, și anume pericol, „vagabondaj”, puse în antiteză cu categoriile de „simțire” și „iubire”.
Hiperbolizarea căminului, asigurată prin accentuarea dreptului de apartenență al cetățeanului maghiar ca beneficiar al politicilor interne pozitive pentru el, și libertatea de identificare reflectată de capacitarea sa în a nu emigra, în discurs politic, sunt reluate de instituțiile statului maghiar și cu referire la retorica ajutoarelor către state în curs de dezvoltare47, realizând astfel o curbă de discurs spre justificarea limitării libertății de mobilitatea celuilalt, prin îngreunarea capacității sale de alegere, ca urmare a prezenței unei opțiuni cu avantaje dominante.
Un discurs de acest tip este repropus în mass-media italiană pe două niveluri: cel al discursurilor Lega Nord, reprezentate de Matteo Salvini, și cel al ONG-urilor și misiunilor care se ocupă cu operaționa- lizarea proceselor efective de acordare a ajutoarelor în state în curs de dezvoltare. Este vorba despre îndemnul de a-i ajuta în casa lor (Aiutiamoli a casa loro)48,49,50,51,52. În cazul discursului politic italian avut în vedere, diferit de cel al Academiei, al Vaticanului, al audienței opozante ligii și mișcării Cinque Stelle, noțiunea de cămin apare, pe de o parte, privată de valențele emoționale prin lipsa autoreferențialității (casa lor), iar, pe de altă parte, identificarea își găsește un loc explicit în spațiul carității, accentuând o viziune pater- nalistă asupra alterității.
Limitarea libertății migrantului la mobilitate, la apartenență într-o comunitate de adopție și identificare cu aceasta este dedusă din similara justificare a fondurilor dedicate ajutorării statelor în dezvoltare ce au avut potențial în a furniza asemenea imigranți Italiei, cu condiția statorniciei acestuia într-un spațiucu care acesta este posibil să nu se fi identificat. În plus față de discursul maghiar, tema responsabilizării pentru Celălalt, ca favoare pentru sine, include apărarea unui cămin al celuilalt, care nu s-ar putea confunda cu cel național. Tot tema responsabilității se referă la viitor și la gestionarea securității și anxietății în gazde și imigranți.Citat de trustul Mediaset, Ministrul Afacerilor Interne Matteo Salvini declara că obiectivul alocării de fonduri pentru ajutorarea statelor în curs de dezvoltare era de a le garanta copiilor refugiaților să crească în civilizațiile lor, iar copiilor (italieni) de a crește liniștiți53.
Cele două retorici prezintă câteva caracteristici comune, pornind de la experiențele diferite în ceea ce privește relația cu Celălalt, care este semnificat, pentru simplificare, în imaginea imigrantului din țări în curs de dezvoltare. În plan social, stereotipul Celuilalt a reunit stereotipuri născute din toate practicile de revenire, circulație a refugiaților, minorilor, femeilor, turismului sau mobilitatea de schimbare life style, precum și cea de teroare54.
Amândouă se referă la ideea de cămin ca teritoriu de proveniență, spațiu al identificării optime sau loc exclusiv al celui căruia îi aparține formal, prin naționalitate. În timp ce în Ungaria discursul analizat face referire la căminul reprezentat de țară, în Italia, referirea la căminul propriu este indirectă, din exterior.
Dihotomiile „aici” și „acolo”, conform cărora„aici” este definit prin existența unui „acolo” bine delimitat, nu sunt noi, iar spațiul este o strategie reprezentațională55. Mai mult, ambele retorici valorifică posibilitatea de exercitare a dreptului de apartenență, materializat în faptul posesiunii („a noastră”, „a lor”) prin satisfacerea nevoii de siguranță și integritate, dar aclamă diferențe culturale și de civilizație (implicit pentru discursul unguresc, explicit pentru cel italian).
Deși accentuarea diferențelor culturale și a contextului asigurării separării reflectă o orientare antiglo- balizatoare, căci culturile trebuie „să se oprească, să se întâlnească,să se amestece”56, aceste diferențe sunt folosite pozitiv, pentru a accentua depărtarea lui „aici” de „acolo”. Dar rezultatul este tot, explicit, o viziune comună asupra necesității unor practici paternaliste, prin oferirea de sprijin financiar în scopul dezvoltării.
În vocabularul uzual, precum și în discursul politic, regional și global, termenul dezvoltare sau development este în continuare foarte folosit, pentru a înlocui o serie de noțiuni care, în mod referențial, ar descrie evoluția în timp a unui obiect-subiect al dezvoltării. În discursurile radicali- zante avute în vedere, percepția asupra dezvoltării este clasică, în sensul că aceasta este privită atât sub aspectul de proces, cât și sub acela de percepție a obiectului-subiect al dezvoltării asupra mizelor de devenire și a modelului de acțiune pentru realizarea obiectivelor de schim- bare57. Astfel, prin retorica apelului la acțiune de tip top-down sau justificarea unei acțiuni de acest fel, mesajul este că o percepție oficială și de împărtășit a dezvoltării ca proces este aceea că acest proces ar porni în mod necesar „de acasă”58, de acolo unde Sinele este presupus a fi identificat, recunoscut și unde emoția apartenenței este nemijlocită, în condițiile garantării dreptului la aceasta.
Discuția despre o posibilă inovare a discursului radicalizant european prin promovarea de sloganuri aparent pro-globalizare, mai ales în contextul în care, cel puțin în ceea ce privește cazul Italiei, partidul Lega Nord a câștigat considerabile audiențe în ultimii ani, își găsește suport teoretic în studiile de specialitate, însă centrul de greutate al construcției „dezvoltare acasă” se află în acest „acasă”, ce poate reprezenta în sine o destinație, ca miză și rezultat al dezvoltării, în accepțiunea sa de proces: revenirea sau ajungerea acasă, precum călătoria lui Ulise.
„Casă a dezvoltării”. Perspective africane
Discursurile radicalizante ale Europei, ce au generat, au pus în circulație și, ca atare,au propus mentalului colectiv constructul de „dezvoltare acasă”, cu valențe ca „la tine acasă” sau „la ei acasă”, vor fi, în cele ce urmează, puse față în față cu câteva dintre concluziile provenind din studii de specialitate cu privire la percepția africană asupra unui asemenea construct, rearanjat sub forma „casă a dezvoltării”, ca urmare a valorii diferite acordate fiecărei noțiuni și interdependenței acestora în discurs.
Prin descrierea pe care Van Nieuwenhuijze o face fenomenului de regresie a locului de apartenență, din „cămin” în „casă”, odată cu materializarea efectelor dezvoltării invazive, nesustenabile59, este reflectat caracterul impersonal al noțiunii de casă, atunci când este vorba despre emoțiile legate de desăvârșirea apartenenței și a identificării. Este deopotrivă sugerat caracterul de obiectiv – cu sensul de finalitate – aldezvoltării, pornind de la accepțiunea sa de proces menit să ordoneze, să armonizeze. Acest obiectiv ar fi de a transforma, prin logica inversă, „casa” într-un „cămin”.
În registru african, desăvârșirea apartenenței și identificarea sunt libertăți și drepturi de factură postco- lonială, în discursuri recente care privesc atât decolonizarea rațiunii60, cât și a perspectivelor61. Noțiunea de casă este privită mai puțin din perspectiva naționalistă, prezentă în retorica radicală europeană, cel puțin în raport de cum apare această noțiune articulată în contextul comunicării interculturale și al interferențelor afro-europene. Această noțiune se leagă mai bine de cea de diaspora62. Interdependența dintre cămin și experiența diasporică a fost recunoscută de cetățeni ai statului Zimbabwe după conflictele anilor 2000, al căror rezultat fuseseră chiar creșterea anxietății și a sentimentului de tranzitivitate63.
Nu mai puțin fluidă decât casa ori comunitatea, diaspora contribuie relevant la dezvoltarea zonelor definite ca fiind „acasă” considerând factorul „origine”, însă spațiul la care se face referire este limitat la continentul african. Diaspora internațională este nesemnificativă cu privire la numărul ei, volumul contribuțiilor financiare pentru dezvoltarea comunității de origine, numărul de vizite sau implicarea 64 în viața comunității de origine .
În studiile africane, căminul diasporei africane este prezentat a fi posibil oriunde, ca urmare a faptului că apartenența esteintegral inspirată delibertateadeidentificare pe baza relațiilor sociale, și nu pe logica locului65. Tendința de a minimaliza importanța casei a fost criticată ca provenind mai degrabă din cultura vestică66, însă ceea ce în această critică este considerată o eliberare utilitariană de categoria locului pare a fi mai degrabă exercitarea a două libertăți reunite sub același acoperiș, libertatea de identificare și cea de mobilitate. O dovadă etnografică în acest sens a fost furnizată de nuve- lista Maryse Conde, care s-a concentrat pe deziluziile diasporei de a se identifica cu Africa67.
Deși constructul de „dezvoltare acasă” din retorica europeană în subiect susține ideea că o premisă a dezvoltării este căminul, iar practici și politici de dezvoltare au luat în considerare aceeași idee asupra dezvoltării care ar începe de acasă, din comunitatea de identificare68, în condițiile globalizării și ale preocupării de a garanta cât mai multe libertăți indivizilor, cu mize pentrudezvoltare, identificarea ar fi posibilă în mai multe spații, locuri fizice sau comunități. Identificarea este relativă și ar presupune pe fond o limitare a dreptului absolut de identificare al membrilor comunității dezirate de subiect ca spațiu de identificare, dacă admitem critica discursului multicul- turalist cu privire la diferențele culturale ca armă a celor slabi69 și validăm ipoteza că nu există culturi superioare, ele având aceeași forță potențială de a se impune asupra alteia.
În acest punct s-ar putea stabili o conexiune între percepția de factură europeană a cazurilor analizate și cea africană. Ea pornește de la libertatea de identificare și limitele acesteia. Retorica europeană încearcă să ghideze atenția, atunci când e vorba despre dezvoltare, către comunitatea de acasă, ca fiind exclusiv cea a locului de origine-cetățenie, în timp ce din retorica studiilor africane și postcoloniale comunitatea este cea dată de identificarea aspațială. Fiindcă aceasta joacă un rol de gen proxim primeia, iar noțiuneacămin este valorificată diferit, fundamentarea unui discurs sau a unor politici antimigraționiste pe oferirea de ajutor financiar comunităților în scopul limitării dreptului la mobilitate, apartenență ca și căutare sau identificare apare ca fiind golită de sensuri.
Date fiind limitările legale și naturale la libertatea de mobilitate, dificultatea de a ajunge în Europa (cel mai adesea pe ruta clasică, prin Italia, a Mării Nostrum70), identificarea aspațială, dar mai ales caracterul atemporal al gândirii tradiționale africane subliniat de John Mbiti, conform căruia africanii nu fac planuri de viitor71, sosirea imigranților africani în Europa nu corespunde cu o imediată revendicare a dreptului la apartenență, deși identificarea ar fi putut avea loc anterior acestui moment. De altfel, chiar exercitarea acestui drept, mai complex decât simpla garantare a șederii, întrucât presupune efortul comunității de incluziune, nu reprezintă un fapt al posesiunii, ca în cazul retoricii maghiare.
Chestiunea identificării anterioare proiectării unei migrații către Europa dinspre Africa, în accepțiunea identificării ca și căutare de recunoaștere, dar și ca afinitate culturală, este, pe de altă parte, reflectată de Edward Blyden atunci când înscria Africa pe o hartă mentală a actelor de curaj, amintindchiar de Garibaldi, Kossuth, Bismarck, Ashanti și zuluși, încă din anul 188772.
Din punctul de vedere al rezultatului dezvoltării prin exercitarea dreptului la mobilitate, prin emigrarea către țări mai dezvoltate, o ipoteză de luat în considerare ar fi aceea că dorința la mobilitate spre Europa, mai ales considerând cazul țărilor care se află în stare de pace, nu ar fi insuflatădoar de nevoia sau convingerea de a se dezvolta cu orice preț prin creșterea propriului nivel de trai și a ajuta mai apoi comunitatea de proveniență, așa cum a fost sugerat în discursul european. Ipoteza europeană este, de fapt, în contradicție cu discursurile postcolonialiste care încă valorifică ideea de efect de subdezvoltare produs de colo- nialism73, în raport cucare o creștere economică drept urmare a contribuției diasporei nu garantează o dezvoltare, mai ales dacă s-ar lua în considerare un indice al fericirii foarte redus, ca urmare a costului cultural presupus de acceptarea unei asemenea căi de dezvoltare, în perspectivă africană.
Concluzie și discuții
Constructele „dezvoltare acasă” sau „casă a dezvoltării”, așa cum au fost ele analizate, prin definirea noțiunilor care le compun, sunt utile conceptualizării unei comunicări în oglindă, între o perspectivă radicală, axată pe spațiu, material, preponderent individualistă, cum este ea exprimată prin retorica extremistă a Europei, și una libertariană, aspațială, atemporală, comunitariană, exprimată prin retorica africană, dar și cea a studiilor ce o susțin.
În definirea casei drept cămin, a dezvoltării ca proces sau percepție, a comunității ca fundament și reprezentare a căminului, a diasporei (și rolului său în validarea unui concept de dezvoltare care este de sorginte vestică,asimilarea sa fiind în sine un prim act de identificare),s-a observat fluiditatea acestor noțiuni.Ca urmare, și constructele „dezvoltare acasă” și „casă a dezvoltării” urmează același regim. Fluiditatea le conferă o majoră capacitate de deconstrucție.
Astfel, sensurile din retorica maghiară asupra constructului sunt ușor cinice, responsabilitatea de a ajuta fiind asimilată sacrificiului tipic salvatorului. În ceea ce privește retorica italiană, Italia fiind o societate mai deschisă, cu experiență de mi- grație masivă recentă și cutrecut colonial, aceasta pare mai blândă, concentrată pe conservarea elementului civilizator, ca reconfirmare aatitudinii paternaliste față de state în curs de dezvoltare.
În ambele cazuri, miza dezvoltării este pură demagogie din perspectivă africană, întrucât acțiunile propuse vizează ajutorarea prin capitaluri financiare, deci o considerare clasică a dezvoltării ca și creștere economică. Așa cum anterior a fost reflectat și raportat la critica manifestării relațiilor de putere,acest tip de ajutor contribuie masiv la limitarea libertăților omului, în calitate de subiect al dezvoltării.
În continuarea paradigmei „Dezvoltarea începe acasă”, aceasta s-ar putea considera ca terminând acasă, în condițiile în care, ca deziderat, dezvoltarea este atinsă prin plenitudinea reconfirmării drepturilor și libertăților sale, ceea ce ține nu atât de simpla capacitare, cât de conștientizarea și cunoașterea acestora.Pe de altă parte, în viziune neoliberală, o discuție despre oferirea de ajutor financiar sau nevoia de ajutor este criticabilă nu doar prin prisma potențialului său de a limita libertăți fundamentale, ci și din perspectiva rolului diasporei în cristalizarea unor comunități puternice, reale, interesate de evoluție și schimbare. Odată practicile și politicile de ajutor cu capital financiar sunt puse în aplicare, diaspora ar căpăta inconsistență și prin aceasta comunitățile ar fi devitalizate.
Analiza comparativă și interfe- rențială a celor două constructe reflectă cum, în final, constructul „casă a dezvoltării” este o proiecție a celui definit ca „dezvoltare acasă”, riscând a se confunda în perspectiva africană și a fi puse în opoziție în cea europeană. Ecouri provenind și din alte țări europene (ca unul dintre motivele susținute de Gilets Jaunes, părți ale discursului opiniei publice în justificarea Brexit) sunt relevante pentru a susține o majoră orientare spre înțelegerea discursului „dezvoltării acasă” ca fiind producător de efecte, dar nici una dintre viziuni nu ar considera aceste efecte dezirate și pozitive.Pentru europeni, pentru că „dezvoltarea acasă” poate genera o revalorizare a discriminării pozitive, pentru migranți din Lumea a Treia, în acest caz africani, pentru că „dezvoltarea acasă” repropune paradigmele colonialiste.
Pe de altă parte, considerarea globului drept casă a dezvoltării este reprezentată în studii ai autorilor africani de poziția împotriva margi- nalizării. De aceea, retorica dezvoltării acasă este susceptibilă de aceeași opoziție. Cu toate că această opoziție africană nu pare la fel de consistentă caopoziția discursului european extremist cu privire la percepția europeană că „africanul” ar căuta în Europa un spațiu de identificare sau o casă care să-i creeze premisele unei dezvoltări și asupra căreia să exercite un drept de apartenență similar, în fapt, acest drept de apartenență apare diferit înțeles, operând cu categoria de spațiu singular, în cazul perspectivei europene (reprezentate, e.g., în discursul Fidesz) și de spațiu multiplu, în cazul perspectivei africane.
Operând într-un spațiu multiplu, în valorificarea drepturilor și libertăților de a se identifica, de a aparține, de a-și constitui material și emoțional o casă, diaspora africană ar reprezenta, în percepție europeană, singurul subiect african activ în materia dezvoltării Africii, ca etalon și obiect al dezvoltării. Această percepție este voit reductivă și confuzia dintre diaspora africană și imigrantul sau refugiatuldin țări considerate ca făcând parte din Sudul Global sau din Orientul Mijlociu este instrumental perpetuată într-un asemenea discurs public al Europei. Parafrazând-o pe autoarea Fatima El-Tayeb, în cadrul Conferinței Afroeuropeans de la Lisabona din 4-6 iulie 2019, diaspora africană ar fi o comunitate de eterni emigranți.