Putinismul sau epoca democrațiilor Potemkin? Reflecții pe marginea unei cărți

(Putinism or the Age of Potemkin Democracies? Reflections on a Book)

Constantin ILAȘ

Abstract

Françoise Thom’s Putin and Putinism shows us the workings of a regime that has been built up over time, but whose intentions became clearer with the invasion of Ukraine. What Putinist Russia is doing today has much more complex explanations than Putin’s presence in power. An enriched and vindictive post-communist elite in a society in which the alternative and the possibility of contestation have been eliminated are what ensure a certain coherence and strength to Putinism, to this new ideological construct in which communist, fascist and traditionalist projections are interwoven. All these are engaged in a new ‘holy war’ in which the great enemy is Westernism. Reading the French author’s work, we can identify the sources and aims of the current disinformation campaigns and the new sovereigntist and anti-European trends in Romania.

Key words: authoritarianism, democracy, western, oligarchs, Putinism

„Un stat obișnuit, vizibil coexistă cu un stat de excepție, invizibil, în care se concentrează puterea reală și care depinde direct de autocrat”[1]. Această frază a lui Françoise Thom stă deopotrivă și ca definiție a „democrațiilor Potemkin” dar și ca intenție în principal descriptivă, explicativ-analitică a autoarei. Căci asta realizează Françoise Thom în cartea sa: o fiziologie relativ detaliată, o genealogie a unui regim politic proteic, inform și greu de definit cu mijloacele clasice ale analizei politice și ideologice: „autoritarism mascat de decoruri democratice stil Potemkin? Sau o formă deghizată de autocrație înscriindu-se în continuitatea istoriei ruse cu elemente vizibile de sovietism care saturează regimul putinist? O oligarhie mafiotă care nu caută decât să se îmbogățească dar care are evidente ambiții geopolitice? «Fascism postmodern» ba chiar un neototalitarism soft?”[2].

Françoise Thom ne avertizează din capul locului că nu trebuie să ne lăsăm păcăliți de buna noastră intenție crezând că postcomunismul rus ar evolua către un „punct terminus: democrația liberală”; apoi, am risca neînțelegeri și dacă am crede că putinismul ar „coincide cronologic cu venirea la putere a lui Putin”, pentru că rădăcinile regimului sunt mai profunde și mult mai vechi; și, nu în ultimul rând, am greși de asemenea dacă am crede că acest regim ar fi doar specific rusesc întrucât acest regim „s-a născut prin conectarea societății postcomuniste arhaice la tendințe recente care acționează în societățile noastre occidentale postmoderne”[3], fapt cu adevărat îngrijorător.

Cert este că puterea regimului nu este legitimată prin consimțământul cetățenilor și încrederea acestora în instituții iar regimul nu face nici un efort reformator în direcția întemeierii guvernării pe legi, pe separația, controlul și limitarea puterilor. Puterea în regimul lui Putin se justifică și se legitimează prin simplul fapt că există și se perpetuează[4]. Ei bine, această precaritate și fragilitate a puterii pe care de altfel o resimt din plin elitele ruse este mascată, compensată și totodată dezamorsată pe plan intern printr-o propagandă agresivă care „mobilizează societatea împotriva dușmanului extern și a trădătorilor interni”[5]. În plan extern „refuzul liderilor de la Kremlin de a-și baza regimul pe legi și separația puterilor se traduce prin instituirea unei politici externe de subversiune menită să-i împiedice pe occidentali să uneltească împotriva Rusiei, forțându-i să se ocupe de propriile probleme”[6].

Ceea ce-și propune explicit Françoise Thom este să „înțelegem cum percep liderii ruși lumea și oamenii”, realizând în același timp o istorie a politicii interne și externe a regimului Putin: o decriptare a resorturilor celor mai profunde ale sistemului de putere edificat de Putin precum și o analiza politicii externe a Rusiei care rezultă din deciziile politicii interne. De altfel structura cărții este alcătuită din două părți: „Baza Rusească” și „Putinismul și lumea”.

Ceea ce nu spune Françoise Thom, deși trebuie reamintit cu insistență, este că precaritatea și fragilitatea puterii regimului putinist reprezintă o profundă moștenire sovietică perpetuată și amplificată de metodele și practicile ilicite de îmbogățire a elitelor sovietico-ruse de după colapsul URSS. Aici trebuie să subliniem și asemănarea cu regimurile post-comuniste din fostele state saltelit ale URSS din Estul-Europei. Vreau să spun că ilegitimitatea economică a elitelor postcomuniste, pe care o descrie Thom, s-a grefat sau, mai bine zis s-a suprapus peste ilegitimitatea politică a nomenclaturii comuniste ajunsă la putere odată cu revoluția bolșevică. Or, această situare în ilegitimitate a elitelor sovietico-ruse postcomuniste – care nu numai că refuză să-și asume trecutul comunist sau măcar să-l pună în discuție, dar nici nu se străduie s-o elimine prin reforme – este totodată și izvorul sau sursa unei mitologii de legitimare și a miturilor constitutive epocii post-sovietice.

Să explic: bolșevicii au ajuns la putere prin rapt, forță și violență. Nu au avut niciodată siguranța poziției, a privilegiilor, a puterii pe care și le-au resimțit ca precare și amenințate. Au guvernat tot timpul, ca să spunem așa, într-o continuă „stare de asediu” și au proiectat prin propagandă faptul că comunismul însuși este într-o stare de asediu, amenințat intern și extern (a se vedea politica lui Stalin de sub sloganul „Comunismul într-o singură țară!”). Noul contract social propus de elitele și nomenclatura bolșevică a constat în aceea că s-au prezentat ca fiind eroii propriei ideologii, marxist-leniniste, ca întrupând și cunoscând idealurile comunismului, și drept singurii capabili să conducă societatea către raiul comunist. Desigur, această strategie de legitimare a puterii comuniste a fost însoțită de propagandă precum și de măsurile de represiune, de crime, teroare, frică, suspiciune generalizată exercitate împotriva „dușmanilor de clasă”, căci, nu-i așa!?, dacă realitatea refuză transpunerea în viață a idealurilor marxist-leniniste asta se petrece din cauza sabotorilor, a inamicilor și a trădătorilor interni și externi.

Având acest eșafodaj ideologic și propagandistic, când URSS a intrat în colaps – din cauza lipsei de reforme și a ineficienței economiei centralizat-planificate, a distrugerii colhozurilor, a alcolismului, a războiului din Afganistan și din cauza presiunii excesive a cheltuielilor pentru apărare care au afectat dezechilibrând întreaga economie planificată, precum și din cauza Cernobîlului[7] – elitele comuniste dar și cele post-sovietice nu și-au asumat colapsul structural al Uniunii Sovietice, ci au pus această situație pe seama uneltirilor unui complot occidental considerându-i pe Gorbaciov și pe Elțîn „idioți utili” al americanilor și agenți ai Occidentului care au adus superputerea sovietică „în genunchi”, umilită și învinsă în Războiul Rece. De aici și până la declarația celebră a lui Putin cum că „dezmembrarea URSS a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX” n-a mai fost decât pasul firesc către un mit de legitimare convenabil regimului dar care a fost îmbrățișat și de către populație ca un adevăr simplu, de bun simț. De acest mit al destrămării URSS ca urmare a uneltirilor și complotului occidental în vremea Războiului Rece s-a servit mai apoi Putin în impunerea politicilor lui de recentralizare a puterii statului și de lichidare a libertăților democratice, considerate sursă a haosului în perioada Elțîn, dar și a politicilor externe pentru restabilirea și recâștigarea statutului de mare putere a lumii.

În acest punct trebuie să aducem în atenție un alt mit de legitimare și, totodată, o narațiune propagandistică ce a fost derivat concatenar din primul și care este folosit încă de propaganda externă rusească, mai ales în tentativa lui Putin de a decupla SUA de legăturile transatlantice cu Europa, și anume: de vreme ce URSS/Rusia a fost învinsă în Războiul Rece atunci a pierdut și controlul asupra sferei de influență, fostele state satelit comuniste din Europa de Est, care, în consecință, au fost ocupate de învingător: NATO, SUA, UE. Așa s-a ajuns de exemplu ca „în Ungaria, partidul de extremă dreaptă Jobbik, condus de Gabor Vona, să aibă drept obiectiv declarat «eliberarea Ungariei din sclavia euroatlantică» și să militeze pentru integrarea Ungariei în Uniunea Euroasiatică”[8]. Nu este inutil, cred, să reamintim aici principala narațiune a propagandei de la noi: „România – colonie”.

În prima parte a cărții, „Baza Rusească”, Thom analizează mai întâi influența mediului infracțional – „hoții în lege”, zona – din fosta URSS asupra limbajului public și politic dar și asupra mentalității, comportamentului și acțiunilor elitelor politice și economice ale Rusiei postcomuniste. Ea evidențiază astfel un „mod de organizare prepolitic care împiedică dezvoltarea unui stat modern” bazat pe respectul regulilor și a legilor: „Organizarea spontană a societății în clanuri, în toate domeniile de activitate, de la consiliile de bloc la grupurile petroliere, explică de ce, într-o astfel de societate, dizolvarea legăturii dintre crima organizată, structurile de ordine (poliție, servicii speciale, armată, procuratură) și birocrație este practic imposibilă… Nu există partide politice, ci doar grupuri de sprijin în jurul unui șef. Această societate destructurată într-un agregat de bande nu lasă loc pentru o sferă publică”[9].

Vorbind despre «Geneza putinismului», cercetătoarea abordează domeniul economic în care „nomenclatura comunistă aspira să devină proprietară și să-și transforme puterea politică în avantaje materiale…, toți au o poftă imensă de achiziție și îmbogățire imediată”, declanșând un capitalism sălbatic, o „junglă postcomunistă în care cel mai puternic câștigă iar profesia la modă este asasin plătit”, și unde „«există trei tipuri de oameni de afaceri: primul grup este format din asasini. Al doilea grup, din cei care fură de la persoane particulare. Al treilea grup, format din oameni cinstiți, ca noi, care fură doar de la stat»”[10], după cum a rezumat plastic situația un oligarh rus. Din această junglă au răsărit, prin „privatizarea mafiotă în favoarea îmbogățiților vechiului regim” oligarhii monopoliști, niște indivizi privilegiați și aroganți care cred că „totul le este permis”[11], „indivizi convinși că își pot permite orice, că dispun nu doar de populația rusă, ci și de occidentali, pe care-i tratează ca pe niște aventurieri complezenți ce se îmbulzesc în Rusia pentru a face avere; indivizi pentru care nu există legi dincolo de legea celui mai puternic, pentru care doar banii contează și puterea dată de bani”[12].

Această viziune primitivă asupra capitalismului este împărtășită de Putin și este un efect al educației și propagandei marxist-leniniste, așadar tot o moștenire sovietică, o spune Gleb Pavlovski, unul dintre polittehnologhii apropiați de Putin și Kremlin, citat de Françoise Thom: „capitalismul occidental nu este decât domnia demagogilor în spatele cărora stă marea finanță, iar în spatele marii finanțe stă un aparat militar care aspiră la controlul întregii lumi”[13]. Cu o astfel de educație și convingere cum ar putea să înțeleagă Putin faptul că, de exemplu, marea avere a lui Bill Gates nu este obținută prin spolierea resurselor statului american, ci mai ales prin serviciile sociale și economice imense pe care le-a făcut prin inventarea Microsoft Windows, a softului care s-a răspândit și s-a vândut la nivel global?

Ce a făcut Putin odată ajuns la putere? Nimic altceva decât să-i readucă la ordine prin intermediul FSB pe acești oligarhi pe care i-a deposedat de puterea politică și mediatică, considerate surse de dezordine și instabilitate politică, socială și economică în perioada Elțîn, permițându-le totuși acțiunea în domeniul economic; adică, i-a lăsat să se îmbogățească dar mai curând pentru a spori puterile centralizate ale statului. Mai plastic exprimat, a înlocuit celebrul dosar de cadre, pe baza căruia era selectată nomenclatura comunistă în elita și-n ierarhia PCUS, cu dosarul de kompromat prin care acești oligarhi sunt controlați și puși în serviciul puterii Kremlinului și al lui.

Apoi, dincolo de faptul că a fost desemnat drept succesor al lui Elțîn prin garantarea siguranței personale, a averii și afacerilor lui Elțîn și a apropiaților lui, Putin a moștenit noua Constituție adoptată prin referendum în timpul lui Elțîn în urma conflictului cu Parlamentul rus din toamna anului 1993. „Potrivit unuia din principalii autori ai Constituției, vicepremierul Serghei Șharai, trebuia «să tragem concluziile din experiența noastră, care a arătat că, aplicat la realitatea rusă principiul separării puterilor nu a avut un efect pozitiv, ci mai degrabă un uriaș efect negativ» Libertățile fundamentale sunt garantate în noua Constituție, însă aceasta suferă de lipsa oricăror mecanisme de control al puterii și delimitare a puterilor în stat. […] „Curtea Constituțională și Parchetul își pierd independența iar Rusia se îndreaptă spre o președinție imperială”[14]. Aceasta este în fond originea juridică a „democrației dirijate, suverane”, democrației Potemkin clamată de regimul putinist ca o democrație originală rezultată din experiența istorică și din valorile tradiționale ale poporului rus. În fond, și Petru cel Mare a declarat în urma unei vizite la parlamentul englez că libertatea engleză nu este potrivită Rusiei.

Merită amintit aici și modul în care, printr-o „operațiune specială” FSB și a oligarhilor  lui Elțîn și ai lui Putin, s-a făcut ca acesta din urmă să fie ales din primul tur al alegerilor, fapt ce relevă importanța pe care o are „comunicarea” pentru regimul Putin: „FSB-iștii au înțeles că epoca «comunicării» este inseparabilă de cea a terorismului, care este în fond practica ei extremă”[15]. Ne referim desigur la atentatele „teroriste” puse la cale de FSB în diverse orașe (două la Moscova), care au ucis peste 300 de oameni. Aceste atentate i-au folosit lui Putin pentru a se legitima și pentru a se prezenta ca erou al orgoliului și mândriei națiunii ruse rănite de cecenii cărora li s-a atribuit responsabilitatea pentru explozii și, de atunci, ca erou al restabilirii marii puteri ruse. Acest episod este obiectul capitolului „Operațiunea «Succesorul»: Triumful «comunicării»”, iar Françoise Thom conchide: „televiziunea rusă își intră în rol, acela de propagator al urii, rol pe care și-l va păstra de-a lungul întregii epoci Putin. Istoria Rusiei lui Putin ar putea fi scrisă cu ajutorul șirului de națiuni desemnate de Kremlin drept ținte ale repulsiei publice: cecenii, georgienii, estonieinii, ucrainenii, americanii, europenii. Doar dușmanii s-au schimbat, bombardamentul cu mesaje de ură a rămas același”[16].

Din portretul pe care Françoise Thom i-l face lui Putin în capitolele «Who is mister Putin» și «Ofițerul KGB» merită citate următoarele fragmente pentru relevanța lor în ceea ce privește modul de a gândi al lui Putin: „președintele rus nu înțelege libertatea… ideea unei acțiuni spontane, nedirijată de autorități, e de neconceput pentru mai-marii Kremlinului. Dacă oamenii acționează, o fac fie pentru că sunt obligați, fie pentru că sunt manipulați. Cineva trebuie să tragă sforile. Dacă cetățeanul rus nu este controlat de stat (cu care Putin se identifică), el riscă imediat să fie manipulat de forțele ostile străine și să se alăture coloanei a cincea. Orice inițiativă necontrolată de statul rus este în mod necesar declanșată sau deturnată de dușmanii Rusiei. În spatele oricărui protest se află un sponsor străin răuvoitor. Democrația nu este în ochii lui decât o mască folosită de inamic pentru a-și atinge scopurile întunecate. […] Pentru Putin oamenii sunt doar niște marionete… și nu poate să perceapă lumea decât ca pe un raport de forțe, iar relațiile lui cu alții, drept operații de manipulare, seducție, control, supunere și umilire”[17].

Françoise Thom ne descrie modul în care și-a edificat Putin puterea, pornind de la acest mod de a vedea lumea, în care Rusia este „cetate sub asediu, înconjurată de prădători”, pe care el, împreună cu silovikii din anturajul său își propun s-o ridice din geneunchi pentru a elimina consecințele prăbușirii URSS ca urmare a „complotului occidental”. Putin rămâne un oportunist care încalecă și exploatează orice ocazie care i se ivește, dar fără să aibă „o strategie de ansamblu, animat fiind doar de o dorință maniacală de control politic”[18].

Acestea sunt premisele care conduc la configurarea „Sistemului Putin”, cum arată și titlul capitolului, la democrația suverană, dirijată sau tip Potemkin. În doar câteva luni, Putin a readus țara sub control, sub sloganul Unității: „tot ceea compromite unitatea este periculos: fie că este vorba despre pluralismul partidelor, de fragmentarea regiunilor, de proliferarea întreprinderilor și a băncilor, de polifonia mass-media sau de diversitatea religiilor; dușmanul se poate infiltra prin cea mai mică fisură”[19]. El a împărțit Rusia în 7 provincii și 89 de regiuni. Dacă inițial guvernatorii au fost încă aleși de cetățeni, Putin a renunțat și la acest lux, numindu-i de-a dreptul. Rezultatul? „Arbitrariul și corupția vor înflori și mai mult printre notabilitățile locale, care nu mai trebuie să se teamă de alegeri, instanțe, de o presă liberă sau de opinia publică… Cetățenilor Federației Ruse li se refuză dreptul la autoguvernare, nu doar la nivel regional, ci și la nivel municipal”[20].

În ceea ce privește reforma politică, Putin acționează conform sentinței lui Arseni Gurov, apropiat a lui Piotr Stolîpin: „Deputații aleși de popor sunt slujitorii puterii supreme a autocratului”: „Parlamentul aduce mai mult a comisie birocratică sovietică decât a organ reprezentativ. Mandatul lui nu este să limiteze puterea, ci să o consolideze. Legea cu privire la partide prevede finanțarea partidelor de către stat și monitorizarea lor strictă de către Ministerul Justiției. FSB primește ordin să infiltreze partidele, să planteze informatori în anturajul personalităților politice și să intensifice recrutarea jurnaliștilor. Nicăieri nu se pune problema separației puterilor. Potrivit lui Putin: «Puterea statului și organele justiției sunt un mecanism unit»”[21]. Mai târziu, în 2004, Putin modifică legea cu privire la partide și ridică la 50000 numărul de membri necesari pentru înregistrarea unui partid, cu scopul de a împiedica crearea de partide pornind de jos. Alegerile au fost transformate în „operațiuni speciale”, scopul fiind eradicarea oazelor de libertate. De aceea au fost luate în vizor ONG-urile finanțate din străinătate.

Revoluțiile „colorate” din Georgia și Ucraina au provocat atacuri de paranoia la Kremlin»: „În 2005, Vladislav Surkov, arhitectul sistemului putinist, inițiază o reformă a parlamentului, pentru a se asigura că acesta nu va sprijini într-o zi o «revoluție colorată». Alegerile parlamentare se organizează doar prin vot pe liste (anterior se folosise un sistem mixt) astfel încât candidații unui partid neghidat de Kremlin să nu mai poată candida”[22] (p. 68). De asemenea, Putin s-a debarasat de oligarhii care controlau mass-media, Gusinski și Berezovski. Odată cu aceste măsuri, președintele Dumei, Boris Grîzlov, a putut declara că „Duma nu este loc pentru discuții”. Guvernul e doar de fațadă, pentru că adevărata putere se află în mâinile grupurilor cekiste infiltrate în administrația prezidențială.

Imediat ce a fost reales a treia oară în martie 2012, după protestele masive ale rușilor din iarna 2011-2012 împotriva celei de-a treia candidaturi, principala preocupare a lui Putin a fost răzbunarea celor ce l-au preferat pe Medvedev: liberalii, elitele, occidentalii. Astfel, a adoptat o serie de legi „care restricționează dreptul la protest al cetățenilor ruși, mărind sancțiunile pentru «defăimare», blocând site-urile desemnate drept «periculoase» sau clasificând ONG-urile cu finanțare externă drept «agenți ai străinătății». Hărțuirea celor care contestă puterea devine mai sistematică… Definiția «înaltei trădări» este lărgită: toți cei care atentează la «ordinea constituțională, suveranitatea și integritatea teritorială», toți cei care sprijină financiar sau prin competențele lor, statele străine sau organizațiile internaționale”[23]. Nu cred că este de prisos să reamintim inițiativele lui Liviu Dragnea cu privire la defăimare și la complicarea vieții ONG-urilor de la noi, după ce au fost demonizate în bloc drept sorosiste la protestele împotriva Ordonanței 13.

În planul politicii externe Putin, pentru a recuceri statutul de Mare Putere al Rusiei, Putin operează cu un mit similar celui propagat de Hitler, cel al înjunghierii pe la spate a Germaniei în Primul Război Mondial. El a declanșat o cursă mondială pentru recâștigarea respectului și statutului pentru cea mai mare putere nucleară din lume și aceasta mai ales împotriva „hegemonului unipolar global american”, SUA, considerat câștigătorul Războiului Rece. În ADN-ul său de KGB-ist cu vechi state de serviciu, Putin este convins în mod absolut că împotriva Rusiei acționează un „Politbiuro ocult care trage sforile peste tot în lume”. Toate evenimentele ultimelor decenii, „atentatele din 11 septembrie, revoluțiile colorate, Primăvara Arabă, răspândirea virusului Ebola, (Covid – nota mea), revoluțiile ucrainene, tulburările din Macedonia” sunt puse pe seama „intrigilor urzite de «culisele mondiale» la ordinele Washingtonului”[24], care vizează desigur și dezmembrarea Rusiei și înstăpânirea asupra uriașelor sale resurse naturale.

Acestea de mai sus fac în linii mari obiectul celei de-a doua părți, «Putinismul și Lumea», a cărții lui Françoise Thom. Aceeași viziune primitivă asupra politicii ca raport de forțe, respect de tip premodern, prepolitic mafiot și împărțirea zonelor de influență între „mai marii lumii”, în disprețul celor mai mici, considerați vasali, reprezintă orientările, tendințele ce modelează politica externă a lui Putin și a Rusiei. Numai că, așa cum s-a demonstrat odată cu declanșarea războiului din Ucraina în februarie 2022, ceea ce i-a mai rămas Rusiei din superputerea sovietică este arsenalul nuclear, pretențiile și ambițiile de mare putere și propaganda agresivă însoțită de „măsurile active” ale „comunicării”, paranoia și complotismul.

Direcțiile politicii externe ruse precum și temele propagandei ruse rezultă extrem de clar din scenariul repetat zi de zi în mass media în timpul campaniei electorale pentru cel de-al treilea mandat a lui Putin. În rezumat, Rusia a suferit o catastrofă în anii 90 pentru că hegemonul mondial, al lumii unipolare, globalizate SUA, i-a impus democrația cu scopul de a o slăbi și a o dezmembra. Putin a venit la putere și Rusia a fost salvată datorită unui miracol divin, după cum a spus Patriarhul Kiril. Putin a impus o cale rusă de dezvoltare, democrația suverană, dirijată, care a dezvoltat Rusia în anii 2000 făcând-o puternică. Dar succesele Kremlinului înrăiesc dușmanii care se tem de o Rusie puternică și o atacă încercând s-o contamineze în continuare cu bacilii ciumei portocalii, democrația liberală occidentală ca model unic, suprem de dezvoltare și civilizație. Vectorii contaminării sunt hamsterii web-ului și liberalii care-și primesc ordinele de la ambasadele străine. Alegerile sunt prezentate ca o confruntare între valorile europene, sinonime cu decadența și sodomia, și calea rusă, al cărei erou este Putin, campion al valorilor tradiționale, creștin-conservatoare, apărătorul familiei tradiționale împotriva propagandei homosexualității[25].

În consecință, propaganda rusă din străinătate trebuie să distrugă „atașamentul europenilor față de libertățile și instituțiile democrației liberale și își propune să-i dezguste pe europeni de democrație, să-i facă să renunțe singuri la democrația liberală în numele securității, așa cum a reușit Kremlinul în Rusia după controversatele atacuri teroriste din 1999”[26].

Desigur, amplul război informațional declanșat ar rămâne doar vorbe în vânt dacă la firul ierbii nu ar exista și vehicule politice care să capteze acest foc continuu al propagandei. „Unul din motivele care stau la baza politicii externe ruse este dorința de a reproduce în afară (și nu doar în spațiul ex-sovietic) sistemul putinist, cu tot ceea ce presupune el: oligarhi corupți «prieteni» ai lui Putin, legături cu crima organizată, o propagandă a urii, manipularea alegerilor, complotism”[27]. Putin și ai lui sunt convinși că este suficient să controlezi factorii de decizie pentru a controla.

După succesul în dezmembrarea Georgiei, în 2008, și lipsa de reacție fermă a occidentului, Kremlinul a devenit ferm convins de slăbiciunea totală a hegemonului american, de faptul că poate acționa unilateral ori de câte ori vrea. „De aici propunerea lui Dimitri Medvedev de a înființa un nou sistem de securitate în Europa prin care… Kremlinul a decis să treacă la următoarea fază a programului său: slăbirea și dezmembrarea Uniunii Europene, căci acesta era sensul propunerii lui Medvedev”: „«este important ca toate statele Europei să participe la pact ca state naționale, lăsând deoparte interesele diverselor blocuri sau grupări. Interesele naționale pure trebuie să fie decisive în vreme ce motivațiile deformante (așadar grija pentru respectarea libertăților fundamentale) trebuie date la o parte»”, se arată în proiectul de pact. Iar Françoise Thom interpretează corect faptul că Rusia a vrut slăbirea solidarități europene în numele «intereselor naționale pure», ea dorindu-se în centrul sistemului de securitate european, „în prezența unor state dispersate și izolate, dependente de aprovizionările energetice ruse”^[28].

Criza financiară din 2007-2008 a dat speranțe Kremlinului că va avea ca efect redeșteptarea naționalismului și protecționismului, ce va deschide noi oportunități: „un «Comintern» new look, «Neo-Cominternul» naționaliștilor proruși, reunește, în slujba Kremlinului, partidele de extremă dreaptă și extremă stângă, dreapta creștină tradițională, precum și «antiglobaliști» de toate felurile, «suveraniști», eurofobi, oponenți ai «finanțelor internaționale», iredentiști – încă foarte activi în anumite țări din Europa Centrală și de Est. De altfel, aceste țări caracterizate printr-o mare instabilitate politică și guverne de coaliție fragile sunt primele în care Moscova a căutat să cultive partidele naționaliste și iredentiste, cu scopul de a destabiliza UE de la periferie. De unde interesul Moscovei de a dispune de partide mici, minoritare, dar cu atât mai docile cu cât depind de finanțarea rusă”[29]. Iar Françoise Thom face o scurtă enumerare: Jobbik, care cere eliberarea de sclavia euroatlantică, în Ungaria; în Bulgaria, partidul de extremă dreaptă Ataka; în Austria, Partidul Libertății; Vlaams Belang în Belgia, Liga Nordului în Italia și Zori de Aur în Grecia; în Grecia, Rusia susține prin propagandă și donații din partea oligarhilor săi, atât Syriza cât și Zori de Aur la fel cum în Italia are relații strânse și cu Mișcarea Cinci Stele, după cum în Franța se îndreaptă și către extrema dreaptă, Marine Le Pen, cât și extrema stângă, Jean-Luc Melenchon. Thom mai amintește de Brexit, de referendumul din Scoția, de alegerea lui Donald Trump, de referendumul olandez care respinge acordul de asociere cu Ucraina, de victoria lui Fracois Fillon, prietenul lui Putin, alegerea lui Dodon, victoria partidului de centru, pro-rus în Estonia, a prorusului Rumen Radev în Bulgaria, marșul aparent de neoprit al populiștilor în Europa) Apoi, AfD (Alternative fur Deutschland) în Germania pe care „Kremlinul îl sprijină atât financiar cât și prin intermediul canalelor pe care le controlează, Russia Today și Sputnik News… «În Germania de astăzi ideea de a face să renască marea putere germanică în alianță cu Rusia exista deja în cercurile aflate la dreapta de CDU, dar ea nu a putut fi formulată la nivel federal decât după apariția AfD. Controlul în doi al Europei, fără dictatul Washingtonului și Bruxellesului, un stat naționalist puternic, respingerea globalizării și a multicultulturalismului, răzbunarea geopolitică, iată ce unește Kremlinul cu AfD»” În opinia autoarei, Putin și Rusia susțin prin oligarhi interpuși un „dispozitiv tentacular menit să impună vederile Kremlinului cu privire la situația mondială”, și aceasta în întreaga Uniune Europeană[30]. Putem trage lesne concluzii și pentru cazul României. Françoise Thom îl citează pe Aleksandr Bovdunov, un sociolog care predă la Universitatea din Moscova, care afirmă că ceea ce se urmărește este „distrugerea identității civilizaționale a Europei de astăzi. Sectele totalitare, mișcările separatiste, mișcările neonaziste și rasiste, anarhiștii și antiglobaliștii, ecologiștii radicali, euroscepticii, izolaționiștii, migranții ilegali, toți trebuie să acționeze în acest scop”[31].

În ceea ce privește temele prin care este manipulată opinia publică „mediile de informare în masă aflate sub influența Kremlinului denunță cu orice ocazie laxismul autorităților democratice, ravagiile «corectitudinii politice», și fac din orice fapt divers, real sau fake news, o încărcătură de dinamită plasată sub instituțiile statelor occidentale”[32]. Pentru a exemplifica, ne vom mărgini în final să enumerăm, constatând doar, care au fost câteva din subiectele de dezbatere prezente în ultima vreme în cadrul opiniei publice din România: cazul schimbării numelui Liceului „Mircea Vulcănescu”; scrisoarea celor 13 culte religioase către promotorii Legii educației cu privire la diversitate; violența în școli, cazul elevului care a înjunghiat o profesoară; propunerea de sărbătorire a Învierii laolaltă cu catolicii și protestanții; arestarea lui Dan Diaconescu, acuzat de relații sexuale cu minori; importul de cereale din Ucraina; legea împotriva făinei de insecte; orașele de 15 minute; vizita președintei Ungariei pentru inaugurarea unei statui; legea privind protecția copiilor împotriva separării de familie; cazul Iulia Marin la România TV; decizia CEDO cu privire la drepturile parteneriatului civil între persoane de același sex. Comentariile sunt de prisos. Ne aflăm în plin război informațional, și nu numai, iar opinia publică este câmpul de luptă. În acest context, lucrarea lui Françoise Thom este un excelent ghid pentru a putea înțelege ceea ce ni se întâmplă, sursele și scopurile campaniilor de dezinformare de care suntem silnic asaltați.

Bibliografie

BOCANCEA, Sorin, în dialogul „Deplasarea spre Est. Războiul din Ucraina și redefinirea Europei”, realizat de Sorin Antohi în cadrul seriei Idei în Agora, organizată de Primăria Capitalei și Muzeul Municipiului București la Casa Filipescu-Ceseanu, 28 martie 2023, https://muzeulbucurestiului.ro.

GURIEV, Serghei, Putin Has Destroyed the ‘Russian World’, 16, martie 2022, https://www.youtube.com.

PAVLOVSKI, Gleb, Viziunea lui Putin asupra lumii. Interviu cu Gleb Pavlovski, trad. Alexandru Macovei, 12 decembrie 2014, https://www.criticatac.ro.

TOHM, Françoise, Putin și Putinismul, trad. Adina Arvatu, Editura Humanitas, București, 2020.

[1] Françoise Thom, Putin și Putinismul, trad. Adina Arvatu, Editura Humanitas, București, 2020, p. 69.

[2] Ibidem, pp. 7-8.

[3] Ibidem, p. 8.

[4] Sorin Bocancea, în dialogul „Deplasarea spre Est. Războiul din Ucraina și redefinirea Europei”, realizat de Sorin Antohi în cadrul seriei Idei în Agora, organizată de Primăria Capitalei și Muzeul Municipiului București la Casa Filipescu-Ceseanu, 28 martie 2023, https://muzeulbucurestiului.ro/idei-in-agora-deplasarea-spre-est-razboiul-din-ucraina-si-redefinirea-europei/, accesat pe 30 mai 2023.

[5] Françoise Thom, op. cit., p. 9.

[6] Idem.

[7] A se vedea Sergei Guriev, Putin Has Destroyed the ‘Russian World’, 16, martie 2022,

https://www.youtube.com/watch?v=JjiK5FzObkg, accesat la 26.05.2023

[8] Françoise Thom, op. cit., p. 148.

[9] Ibidem, p. 17.

[10] Ibidem, pp. 21-23.

[11] Ibidem, p. 24.

[12] Ibidem, p. 34.

[13] Gleb Pavlovski, Viziunea lui Putin asupra lumii. Interviu cu Gleb Pavlovski, 12 decembrie 2014, trad. Alexandru Macovei, https://www.criticatac.ro/viziunea-lui-putin-asupra-lumii-interviu-cu-gleb-pavlovski/ accesat 26.05.2023. Aarticolul este citat de altfel și de Francoise Thom, (https://newleftreview.org/issues/ii88/articles/gleb-pavlovsky-putin-s-world-outlook).

[14] Françoise Thom, op. cit., pp. 27-28.

[15] Ibidem, p. 38.

[16] Idem.

[17] Ibidem, pp. 49-50.

[18] Ibidem, p. 53.

[19] Ibidem, p. 56.

[20] Ibidem, p. 57.

[21] Ibidem, p. 58.

[22] Ibidem, p. 68.

[23] Ibidem, pp. 79-80.

[24] Ibidem, p. 124.

[25] Ibidem, paginile 78 și 145.

[26] Ibidem, p. 144.

[27] Ibidem, p. 104.

[28] Ibidem, pp. 116-117.

[29] Ibidem, p. 148.

[30] Ibidem, p. 150.

[31] Ibidem, p. 143.

[32] Ibidem, p. 144.