Coordonat de Sorin BOCANCEA
Volum XI, Nr. 2(40), Serie nouă, martie-mai 2023
Supliment POLIS 10, Serie nouă, mai 2023
De la recunoștință la obliterare și înapoi – invocarea trecutului comun în funcție de considerentele prezentului. Cazul relațiilor diplomatice dintre România și Cehoslovacia, 1945-1990
[From acknowledgment to omission and back – how the treatment of common past is conditional on the priorities of the day. The case of the diplomatic relations between Romania and Czechoslovakia between, 1945 and 1990]
Georgeta Cristiana BRATU
Abstract
This article explores the role of the past in shaping the diplomatic relationships between two countries. The case discussed in this article is the special relationship between Romania and Czechoslovakia. At the end of the Second World War, Romanian troops have freed the Slovak teritorries from the nazi occupation. The expection was that this historical moment will put an indelible mark on the evolution of the bilateral relations between Romania and Czechoslovakia. However, a thorough study of the archives of the Romanian Ministry of Foreign Affairs unveils that the reality was different. There were indeed moments when both officials and the wider population acknowledged publicly in strong words the Romanian contribution to the eliberation of Czechoslovakia, but almost the entire period between 1945 and 1990 was rather marked by public ommision and neglect of this important moment in the history of the two countries – mostly due to the tight control of the Soviet Union over the Czechoslovak communist leadership. Evidence from the archives suggests that any time the two countries tried to distance themselves from Moscow, anytime the top communist leaders in Bucharest and Prague developed personal and ideological affinities, the czechoslovak autorities brought the past back into the present of the bilateral relationship by praising the sacrifice of the Romanian soldiers in freeing the Slovak territories at the end of the World War Two.
Key words: diplomatic relations, memory of the past, World War Two, Romanian army, occupation of Czechoslovakia, Soviet Union
Introducere
Articolul de față își propune să investigheze modul în care dinamica relațiilor bilaterale dintre două state este marcată sau chiar determinată de momente din trecutul lor istoric comun. Informațiile prezentate mai jos, analiza și interpretarea lor sunt parte a demersului de cercetare doctorală care are în centru relația bilaterală între România și Slovacia și modul în care contribuția armatei române la eliberarea teritoriilor slovace la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial modelează această relație.
Această cercetare derivă nemijlocit din experiența mea de diplomat în capitala Slovaciei. În această calitate am participat la zeci de ceremonii comemorative, am interacționat cu istorici, oficiali locali și veterani de război și am rămas impresionată de reverența pe care zecile de participanți la aceste ceremonii o aveau față de amintirea soldaților români căzuți la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial în luptele pentru eliberarea teritoriilor slovace. Dincolo de aceste ceremonii, în experiența mea diplomatică de zi cu zi, în interacțiunile cu diplomații și oficialii slovaci am simțit aproape tot timpul o atenție și o deschidere speciale – care proveneau, am dedus eu atunci, din recunoștința pe care o purtau României pentru efortul uman și militar depus în prima jumătate a anului 1945 în luptele împotriva trupelor naziste care ocupau atunci teritoriile Cehoslovaciei de astăzi.
Am decis totuși să mă detașez de experiența personală, să pun aceste impresii personale într-un context mai larg și să investighez într-un mod sistematic și aprofundat locul acestei memorii pozitive din trecutul comun al țărilor nostre în dinamica relațiilor bilaterale, dar mai ales a relațiilor diplomatice. Pornind de la cazul relațiilor româno-slovace, sunt interesată să înțeleg ce rol joacă istoria și mai precis memoria unor evenimente istorice în conturarea și modelarea relațiilor bilaterale dintre două state.
De la momentul sfârșitului celui de-Al Doilea Război Mondial și pâna în perioada experienței mele diplomatice în Slovacia au trecut mai mult de 50 de ani. În această perioadă, ambele țări au trecut prin două schimbări majore de regim (instalarea și căderea comunismului), dar și prin evoluții interne notabile în perioada comunistă (perioade de reformă și aparentă deschidere alternând cu perioade de represalii și control politic rigid). Dintr-o perspectivă generală, paralelismul în evoluția celor două țări pare aproape perfect: ambele cu perioade de tranziție până la instaurarea completă a comunismului în decembrie 1947 / februarie 1948 și cu un final aproape concomitent al regimului comunist (noiembrie, respectiv decembrie 1989). Există însă destul de multe diferențe în dinamica politică internă a regimurilor comuniste de la Praga și București, dar mai ales în evoluția relației cu puterea hegemonică, cu Uniunea Sovietică.
Prin urmare este o întrebare validă dacă amintirea eliberării teritoriilor slovace de către armata română a avut aceeași forță și același impact asupra relațiilor bilaterale de-a lungul celor 78 de ani care au trecut de atunci. Întrebarea principală de cercetare este: în ce măsură contribuția Armatei Române la momentul istoric al eliberării teritoriilor slovace la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și mai precis memoria ei a avut și are un impact asupra relațiilor diplomatice dintre România și Slovacia. A fost acest impact constant de-a lungul timpului? Memoria acelui moment istoric a fost invocată mereu și cu aceeași vigoare în relațiile bilaterale indiferent de perioadă și de natura regimului politic din cele două țări?
Conceptele principale și elemente de metodologie
Cea mai mare parte a informațiilor din acest capitol provine din arhivele diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe al României, în bună măsură inedite și pentru prima oară prezentate public. Invocarea de către diplomați sau politicieni a unui moment din istoria comună a două țări este doar o parte din ceea ce istoricii, sociologii, antropologii și politologii au numit „memoria colectivă” a unei națiuni despre acel moment istoric. În cazul de față, mențiunile diplomaților și oficialilor slovaci despre eliberarea de către România a teritoriilor slovace la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial reflectă doar un registru din discuția mai largă despre „memorializarea” acelui moment în societatea și spațiul public slovace.
Am prezentat într-un articol recent[1] discuțiile teoretice din jurul conceptului de „memorie colectivă” impus de Maurice Halbwachs în lucrarea sa La mémoire collective apărută postum, în 1950 și folosirea lui în diplomație și relațiile internaționale. Voi spune aici doar că ader și eu la perspectiva „constructivistă” asupra memoriei colective[2], care presupune o „infrastructură a memoriei” menită a o permanentiza dincolo de memoria directă a participanților la acele evenimente. Această „infrastructură” include memoriale, monumente publice, muzee, centre de documentare, referiri în manualele școlare, ceremonii comemorative, discursuri publice etc.[3]. În spatele acestei infrastructuri, există o „comunitate critică” de „agenți de socializare și interpreți privilegiați ai regimurilor de memorie”[4], care cuprinde istorici, ziariști, lideri de opinie, intelectuali, dar mai ales politicieni – locali sau naționali. Cum menirea diplomaților este să interacționeze cu politicienii din țara în care sunt acreditați și să faciliteze întâlniri între politicieni dintre cele două țări, rapoartele lor confidențiale sunt o sursă inestimabilă de informare despre interesul autentic al politicienilor din țara în care își exercită misiunea de a face referiri la momente din istoria comună a celor două țări. Studiul arhivelor diplomatice oferă astfel un acces unic la poziționările autentice (diferite adesea de cele publice) ale unor participanți importanți la procesul de memorializare.
Subscriu, prin demersul meu de cercetare, la aprecierea că utilizarea conceptului de „memorie colectivă” „în domeniul relațiilor internaționale și al politicii externe” are un potențial încă insuficient explorat[5]. Thomas Banchoff spune că, dacă vrem să identificăm impactul memoriei (istorice) asupra politicii externe, atunci trebuie să arătăm: 1) că paleta de opțiuni de politică externă este semnificativ de largă, 2) că memoria istorică figurează proeminent în articularea priorităților de politică externă (iar asta presupune interpretare textuală, și analiza declarațiilor de politică externă ale liderilor naționali), 3) că există o compatibilitate între politicile adoptate și memoriile articulate[6].
Aceste considerații modelează interpretarea datelor din articolul de față, căci pornesc de la ipotezele că 1) ambele țări au optat în politica lor externă atât pentru loialitate față de Uniunea Sovietică, cât și pentru o distanțare semnificativă față de liniile directoare de la Moscova, 2) memoria evenimentelor din 1945 figurează constant în configurarea relației bilaterale și 3) că invocarea acelor evenimente în interacțiunea diplomatică bilaterală însoțește și este chiar un semn al unor politici de apropiere dintre cele două state.
În sfârșit, dar nu în ultimul rând, studiul de față se așează într-o linie de cercetare deschisă de Kathrin Bachleitner, de la Universitatea din Oxford. În articolul ei de pionierat „Diplomacy with Memory: How the Past Is Employed for Future Foreign Policy”[7], ea aduce în prim-plan conceptul de „diplomație cu memorie” și invocă o „formă de comportament diplomatic” (care invocă cu un anumit scop această memorie) care nu a mai fost teoretizată până acum. Definiția ei a conceptului de „diplomație cu memorie” ca „demers distinct de politică (externă) care modelează și proiectează «vina» și «nevinovăția» în plan internațional pentru obiective strategice” se limitează la situațiile în care trecutul invocat este rușinos, „vinovat”. În această lucrare, utilizez un concept asemănător dar care este lărgit pe de-o parte pentru a include și momente istorice „pozitive” cu menirea de a apropia (și mai mult) țările în discuție, iar pe de alta pentru a include și demersurile complementare care utilizează această memorie nu neapărat pentru a atinge un obiectiv major, strategic, ci pentru a „îndulci” relația sau pentru a facilita atingerea unor obiective cu folosirea și a altor resurse diplomatice.
Contribuția armatei române la eliberarea teritoriilor slovace în 1944-1945
Se cunosc circumstanțele pentru care România a intrat în Al Doilea Război Mondial de partea Germaniei și a trupelor Axei. Obiectivul principal era recuperarea Basarabiei, considerat teritoriu românesc. Întoarcerea armelor în 23 august 1944, poate că a scurtat durata războiului, dar pentru Marile Puteri de atunci nu a contat foarte mult. România nu a primit statutul de co-beligerant și a rămas percepția că, în Al Doilea Război Mondial, România a fost de partea Germaniei naziste. Armatele sovietice au continuat să lupte împotriva armatelor românești câteva săptămâni după 23 august. Confuzia nu a durat însă foarte mult și armata română se alătură trupelor sovietice în avansul către Vest.
În prima fază, armata română își propune să preia controlul teritoriului Transilvaniei care fusese cedat Ungariei prin al doilea Dictat de la Viena. Se întâmpla acest lucru în 25 octombrie 1944. După acea dată, România intră practic într-un război de eliberare a unor teritorii străine, ale Ungariei mai întâi, ale Cehoslovaciei în faza finală a războiului.
Postura armatei române de eliberatoare a unor teritorii străine este destul de puțin discutată (și cunoscută) în spațiul public românesc. Tema a fost acoperită aproape exclusiv de istoricii militari, dar consider că a fost o decizie de politică (externă) care merită mai multă atenție atât din partea istoricilor, a diplomaților cât și a specialiștilor în relații internaționale.
Armata română a participat la eliberarea Ungariei și Cehoslovaciei, pe ruta București-Budapesta-Praga, cu aproximativ 567.000 de soldați. Cele mai grele lupte s-au dat în asediul Budapestei și în Munții Tatra, ele fiind soldate cu enorme pierderi de vieți omenești. Cele mai vestice zone eliberate de armata română în ofensiva împotriva Germaniei naziste au fost orașele Chotěboř și Humpolec, situate la 90 km est de Praga, în ziua de 4 mai 1945.
Începând cu 18 decembrie 1944, armata a 4-a română a trecut frontiera ungaro-cehoslovacă, pe direcția sud-vest Rožnava-Zvolen, intrând treptat pe teritoriul Cehoslovaciei, astfel că la 19 ianuarie 1945 se aflau în totalitate în dispozitiv. Operațiunile militare de eliberare a teritoriului slovac au durat aproape cinci luni.
Studiul de față își propune să analizeze importanța care este acordată unui eveniment istoric – sau mai precis memoriei lui – în relațiile bilaterale dintre două state. Am pornit de la presupunerea inițială că participarea armatei române la eliberarea teritoriilor slovace la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost un moment inconturnabil în relațiile dintre cele două state, care a fost invocat cu regularitate în interacțiunile politico-diplomatice dintre oficialii români și cei slovaci.
După cum vom vedea, însă, din analiza materialelor de arhivă studiate, mențiunile despre contribuția armatei române la eliberarea teritoriilor slovace sunt filtrate de contextul politic și ideologic din ambele țări. Fluctuația cantitativă sau calitativă a acestor mențiuni este determinată de mai mulți factori. Schimbarea de regim este un factor care trebuie luat serios în calcul – în cazul de față instaurarea regimului comunist în cele două țări și respectiv căderea lui în 1989. Apoi reorientările în interiorul regimului sunt la fel de importante: fie că este vorba de o schimbare de lider sau de o schimbare de politică. În cazul de față, distanța față de deciziile și politicile Uniunii Sovietice și gradul de control al Moscovei asupra celor două capitale a părut să fie un factor determinant.
Analiza este îngreunată însă de două circumstanțe istorice care fac dificilă atât izolarea factorului de impact (contribuția armatei române), cât și evaluarea „zonei de impact” (eliberarea teritoriului Slovaciei). În primul rând pentru că armata română nu a luptat singură, ci împreună și de multe ori sub comanda armatelor sovietice. În al doilea rând pentru că Slovacia nu a mai existat ca stat de sine stătător înainte de 1 ianuarie 1993, ceea ce presupune că analiza relațiilor româno-slovace trebuie subscrisă, dar în niciun caz redusă, la analiza relațiilor româno-cehoslovace.
Am ales să fac o analiză a documentelor de arhivă pe cele cinci perioade care sunt decupate de obicei de istorici de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial până la căderea comunismului: 1945-1948, 1948-1960, 1961-1968, 1969-1979, 1980-1989.
Perioada anilor 1945-1948
Această perioadă este caracterizată de procesul de impunere în cele două țări a unui regim politic pe modelul celui sovietic. În România, tranziția către preluarea completă a puterii s-a încheiat cu înlăturarea Regelui Mihai în 30 decembrie 1947. În Cehoslovacia, lovitura de stat din 25 februarie 1948 (cunoscută și sub denumirea de „Februarie Victorios”) a însemnat preluarea completă de către partidul comunist a puterii și începutul regimului comunist totalitar, care a durat până la Revoluția de Catifea din anul 1989.
În data de 7 aprilie 1945 au fost reluate oficial relațiile diplomatice dintre România și Cehoslovacia. Un an mai târziu, în 1946, a avut loc deschiderea ambasadelor în capitalele celor două state.
Încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial a însemnat, în același timp, și începutul lucrărilor de construcție a monumentelor și a simbolurile comemorative, precum și organizarea de evenimente dedicate cinstirii memoriei militarilor eroi care au luptat, chiar cu prețul vieții, pentru eliberarea Cehoslovaciei. În august 1945, colonelul Hanibal Orațiu Dobjanschi[8] a primit sarcina de a identifica și verifica stadiul mormintelor/cimitirelor eroilor români din Ungaria și Cehoslovacia. Relatările oficialului român fac referire la faptul că atât autoritățile, cât și populația slovacă au început amenajarea acestora, de multe ori pe propria lor cheltuială, în cadrul cimitirelor civile din localități, deoarece îi consideră pe eroii militari români ca pe proprii lor eroi[9].
Documentele arhivistice ale Ministerului Afacerilor Externe din această perioadă ne arată că, imediat după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, așa cum era și de așteptat, amprenta pe care armata română a lasat-o asupra cetățenilor și autorităților cehoslovace era încă vie și foarte puternică. Acest lucru este confirmat și de faptul că, în luna octombrie 1946, Legațiunea Regală a României din Praga informa despre primirea a numeroase scrisori prin care autoritățile locale împreună cu populația slovacă aduceau mulțumiri armatei române afirmând că „unitățile române s-au înscris pe vecie în istoria Republicii Cehoslovace, a poporului slovac și a orașului”[10].
Printre primele comunicări oficiale primite de la Praga în anul 1946 se preciza faptul că „reprezentații ambelor state s-au înțeles că vor consolida atât relațiile tradiționale cât și fraternitatea de arme înfăptuită în războiul trecut printr-un tratat care să asigure interesele ambelor state”[11]. Ambasadorul român în Cehoslovacia informa că „ziariști, scriitori, oameni politici, cetățeni simpli, mi-au vorbit cu prietenie despre țara noastră și este apreciată contribuția armatei române la eliberarea Cehoslovaciei”[12].
În mai 1946, atașatul de presă al Legațiunii României la Praga informa despre publicarea, cu ocazia Zilei Naționale a României, a unui articol sub semnătura generalului de divizie Heliodor Pika în ziarul Svobodne Ceskoslovensko [Cehoslovacia liberă]. Autorul preciza că, „în aceste zile de sărbătoare ale primei comemorări a biruinței asupra Germaniei și fascismului, ne aducem aminte de ajutorul neprețuit al Aliaților în lupta pentru salvarea popoarelor ceh și slovac… În ziua sărbătoarei naționale românești, să reamintim cel puțin pe scurt participarea activă a României în lupta pentru descătușarea Cehoslovaciei”.
Cu ocazia unei vizite a Ambasadorului român în regiunea Prešov (nord-estul Slovaciei) în luna aprilie 1947, autoritățile din orașul Medzilaborce l-au informat despre intenția lor de a ridica o biserică ortodoxă, un „monument al libertății” în memoria militarilor români căzuți. „Pentru eliberararea patriei noastre s-au distins frații ortodocși români, mulți dintre ei jertfindu-și viața pentru libertatea noastră” [13], spuneau oficialii locali conform comunicării ambasadei noastre.
Concluzia în urma analizei documentelor din această perioadă este că primii ani de după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial au permis o expresie liberă a recunoștinței slovacilor față de români și a recunoașterii contribuției armatei române la eliberarea teritoriilor slovace. Amprenta sovietică a fost redusă la început. Atât populația cât și autoritățile au acordat atenției efortului de război făcut de România și erau pregătite să îi dea o recunoaștere pe măsură.
Perioada anilor 1948 –1960
Agresivitatea politică a loviturii de stat din februarie 1948, care a dus la sovietizarea completă a Cehoslovaciei, prin impunerea modelului sovietic de dezvoltare, a condus la o schimbare majoră în relația cu România, așa cum vom vedea în rândurile următoare – chiar dacă și România trecea aproape în același timp printr-un proces similar de sovietizare.
Istoricul Peter Šumichrast, director adjunct al Institutului de Istorie Militară (Vojensky historicky ústav – VHÚ), recunoaște că armata română a avut un rol important în eliberarea fostei Cehoslovacii, cu al doilea cel mai mare număr de soldați căzuți, dispăruți și răniți după Armata Roșie. Cu toate acestea, după februarie 1948, meritul ei a fost amintit doar sporadic, în contextul în care era masiv promovată ideea că Armata Roșie a fost unicul eliberator. Cu toată schimbarea de regim de la București, Moscova nu uitase că România a luptat alături de armata germană pe frontul anti-sovietic, și nu avea niciun motiv să permită – la Praga sau la Bratislava – ridicarea în slăvi a armatei române – mai ales că ea fusese brațul înarmat al unui regim politic „burghezo-moșieresc” și anti-sovietic[14]. Acesta este motivul principal pentru care, în perioada 1948-1960, relațiile bilaterale dintre România și Cehoslovacia au fost mai degrabă reci, cu puține vizite la nivel înalt, fiecare parte limitându-se la a-și îndeplini obligațiile care decurgeau din acordurile și reglementările existente.
La 9 mai 1953, într-o scrisoare adresată Guvernului român, Președintele Guvernului Republicii Slovace, Viliam Široký[15], preciza că „în această zi însemnată popoarele Cehoslovaciei își vor exprima recunoștința și dragostea lor față de eroicul popor sovietic și sentimente de caldă prietenie față de toate țările de democrație populară alături de care luptă cu forțe comune pentru menținerea și consolidarea lagărului păcii din întreaga lume, sub conducerea fermă a puternicii Uniuni Sovietice”, cu acest prilej invitând „în mod sincer” guvernul român să ia parte la „festivitățile în legătură cu sărbătoarea națională cehoslovacă”[16]. Reflectare a relațiilor reci dintre cele două țări, partea română a decis să nu participe, transmițând prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe că „poporul român își exprimă sentimentele de prietenie frățească față de poporul cehoslovac” însă Guvernul Republicii Populare Române consideră că „nu mai este cazul să fie reprezentat de o delegație guvernamentală la festivitățile de la 9 mai 1953”[17].
Situația avea să fie ușor diferită doi ani mai târziu, în 1955, când manifestări ample dedicate celei de-a 10 eliberări a țării au avut loc în toată țara. Aceste manifestări „au constituit un prilej de puternică afirmare a dragostei și recunoștinței pentru Uniunea Sovietică. În cadrul acestor serbări, s-a inaugurat la Praga monumentul Stalin, cel mai mare monument de acest gen din Europa”[18]. Participarea unor oficiali români la evenimentele comemorative aniversare din 1955 crea premisele unui „dezgheț” al relațiilor bilaterale. Potrivit raportului Ambasadei României la Praga din anul 1955, „pe plan politic, legăturile dintre țările noastre, având la bază posibilitatea unei mai bune cunoașteri a realizărilor popoarelor respective, s-au întărit prin prezența delegației noastre guvernamentale la serbările celei de-a 10 eliberări a R. Cehoslovace”. În documentul menționat se mai preciează că „în general, simțim simpatie în jurul nostru și pentru țara noastră, dar trebuie să subliniem că aceasta ni se pare mai caldă, mai sinceră în Slovacia decât în regiunile cehe… suntem plăcut impresionați de căldura cu care sunt primiți în Slovacia în comparație cu atitudinea uneori rece, protocolară din Praga”. Un alt pasaj al raportului care caracterizează reacția autorităților cehe menționează: „ceea ce, politic, ni s-a părut ofensator, a fost subaprecierea totală a contribuției armatei române la eliberarea Rep. Cehoslovace. Despre jertfa de sînge a armatei noastre s-a pomenit doar întâmplător prin unele articole, dar ea n-a fost subliniată în nici un discurs oficial, deși serbări mari au avut loc și în Slovacia, unde amintirea luptelor purtate de ostașii romîni este încă vie”[19].
Schimbarea de regim în ambele țări, controlul Moscovei asupra narativelor publice din ambele capitale, dar mai ales resentimentul Moscovei față de România care a luptat ani lungi pe frontul anti-sovietic au făcut ca mențiunile la contribuția armatei române la eliberarea teritoriilor slovace să fie extrem de reduse în această perioadă. Din analiza documentelor de arhivă, se observă însă deja din această perioadă un decalaj semnificativ între pozițiile și discursurile autorităților centrale și sentimentele adesea autentic pro-românești ale cetățenilor și chiar ale autorităților locale. De asemenea, așa cum am văzut mai sus, există indicii că în teritoriile slovace, cele efectiv eliberate de români, sentimentele de apreciere la adresa românilor sunt mult mai puternice decât în partea cehă a statului cehoslovac.
Perioada anilor 1960-1968
Prima jumătate a anilor ’60 este marcată de un număr de vizite la nivel înalt, dar fără ca această aparentă intensificare a dialogului politic să ducă la schimbări semnificative în dinamica relațiilor bilaterale. Este notabilă vizita în România, în anul 1961, a președintelui Cehoslovaciei, Antonín Josef Novotný. Abia peste patru ani, în 1965 are loc la Praga vizita prim-ministrului român, Gheorghe Maurer. Șeful de secție al televiziunii din Bratislava afirma, la 10 iunie 1965, că „în cercurile din Bratislava [vizita lui Maurer] a creat o impresie foarte bună și că aceasta a fost o surpriză – mai ales în cercurile ziaristice – care știu că însăși Novotny[20] a manifestat în ultima perioadă o atitudine de răceală față de România”[21]. Așa cum este precizat în Raportul Ambasadei de la Praga din anul 1965, ”relațiile politice dintre cele două țări au slăbit într-o anumită măsură”.
În 1966, convorbirea de la Moscova dintre noul Secretar General al Partidului Comunist Român, Nicolae Ceaușescu, și omologul său cehoslovac, Antonín Josef Novotný, a reușit să dea un nou impuls relațiilor bilaterale, ceea ce a însemnat în termeni practici o dezvoltare a cooperării bilaterale româno-cehoslovace în toate domeniile de activitate. Cu toate acestea, exista sentimentul că doar realizarea unei vizite la nivel înalt putea consolida evoluția pozitivă a relațiilor politice bilaterale[22].
Poate nu întâmplător, în anul 1966 editurile cehoslovace au început să publice mai multe lucrări care fac referire la România. Notabile sunt Druha Svetova Valka. 1939-1945 [Al Doilea Război Mondial. 1939-1945], la editura Naše Vosjko [Armata noastră], ediția Ziva minulosť [Trecutul viu], Oslobodenie Ceskoslovenska [Eliberarea Cehoslovaciei], lucrarea unui colectiv de pe lângă Statul Major al Armatei Sovietice, apărută la editura pentru literatură politică din Bratislava, și Rumunsko [România], o lucrare a lui J. Koller.
Organizarea de vizite bilaterale se reflecta imediat și în articolele de presă sau în declarațiile oficialilor cehoslovaci despre România și/sau contribuția armatei române la eliberarea Cehoslovaciei la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial.
În 1960, ambasada României la Praga informa că, „spre deosebire de alți ani, articolele apărute în presa scrisă de autori cehi și slovaci au subliniat într-o măsură mai mare participarea armatei romîne și jertfele pe care le au dat în luptele duse pentru eliberarea Cehoslovaciei alături de armata sovietică”. Tot cu acest prilej aniversar, la editura politică slovacă a fost publicată cartea Luptele de eliberare ale armatei sovietice în anii 1944-1945 și participarea armatei române la eliberarea Cehoslovaciei, primul document editat de autoritățile cehoslovace despre luptele pentru eliberarea Cehoslovaciei, care a apărut doar în limba slovacă, într-un tiraj de 2000 de exemplare[23].
La 15 octombrie 1964, cu ocazia manifestărilor anuale dedicate cinstirii memoriei eroilor eliberatori din orașul Zvolen, președintele Comitetului Național al orașului a afirmat într-o discuție cu ambasadorul român că „prietenia care leagă poporul cehoslovac de poporul român este veșnică și nu vor exista forțe care să le despartă deși se fac încercări ca să semene neîncredere față de politica pe care o duce conducerea de partid și de stat din RPR”[24].
Această tendință de a aminti și de contribuția armatei române la eliberarea Cehoslovaciei, deși foarte timidă la început, a continuat să capete contur pregnant în anii următori. Astfel că, potrivit unei note de convorbire din data de 21 mai 1965 a unui diplomat român cu ziaristul cehoslovac A. Vrajik, o personalitate proeminentă a acelor vremuri în rândul intelectualilor și ziariștilor cehoslovaci, reiese că manifestările prilejuite de cea de-a 20-a aniversare a eliberării Cehoslovaciei includeau și referiri la contribuția armatei române. „Deși pe primul plan s-a pus și în acest an eliberarea de către armata sovietică, lucru firesc, totuși, mai mult decât în trecut, în presă, la radio, în cuvântările conducătorilor de partid și de stat, alături de armata sovietică, în majoritatea cazurilor, s-a arătat că a participat și armata română, unități ale armatei poloneze și s-a vorbit despre contribuția armatei și a partizanilor cehoslovaci, fapt care în trecut a fost neglijat”. Ziaristul a mai precizat că „în ceea ce privește contribuția armatei române la eliberarea Cehoslovaciei, încă n-a fost reflectată în propaganda lor la nivelul valorii, însă sunt create premisele în acest sens, iar în viitor este probabil să se facă mai mult”.[25]
O notă a Ambasadei României la Praga din anul 1966 menționa: „În timpul celui de-al doilea război mondial, armata română a adus o contribuție esențială la eliberarea Cehoslovaciei de sub ocupația Germaniei hitletiste. Populația Cehoslovacă păstrează o vie memorie despre eroismul ostașilor români și comportarea armatei române pe teritoriul cehoslovac. Monumentele eroilor români se bucură de multă grijă în special din partea populației localităților eliberate de armata română”[26].
Perioada 1960-1968 înregistrează un dezgheț în relațiile bilaterale cu impact vizibil asupra referirilor publice la contribuția armatei române la eliberarea teritoriilor slovace la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial. Vizitele la nivel înalt contribuie semnificativ la această dinamică mai bună în relațiile bilaterale și la o recunoaștere publică a rolului armatei române în eliberarea Cehoslovaciei – în special după vizita premierului român Ion Gheorghe Maurer în Cehoslovacia în 1965.
În ambele țări existau presiuni interne pentru mai multe reforme și mai multe libertăți, dar și pentru o autonomie mai mare a politicilor din România și Cehoslovacia față de Uniunea Sovietică. În 1965, are loc un schimb de ștafetă la nivelul conducerii României unde un lider rigid precum Gheorghiu-Dej este înlocuit cu Nicolae Ceaușescu, care vine cu un aer de reformă și cu o dorință de distanțare tot mai mare de Moscova. În același timp, în Cehoslovacia are loc o creștere a presiunii asupra liderului Antonin Novotný care va duce în cele din urmă la înlocuirea lui în ianuarie 1968 cu reformistul Alexander Dubček. Ipoteza conform căreia există o corelație strânsă între recunoașterea publică a contribuției armatei române la eliberarea Cehoslovacia și eforturile de distanțare a comuniștilor de la Praga și București față de Moscova pare a fi confirmată de evoluțiile din perioada 1960-1968.
Momentul 1968
Pentru Cehoslovacia, începutul anilor ‘60 a însemnat o perioadă de liberalizare treptată, politică și culturală, inclusiv cu schimbări la nivelul conducerii Partidului Comunist. Lupta pentru putere de la vârful Partidului Comunist Slovac din anul 1963 l-a adus în frunte pe Alexander Dubček[27], un reprezentat al generației tinere, deschisă către nou. Deși nu a fost un inițiator al reformelor, Dubček le-a încurajat, încercând să creeze un complex program politic reformist care să garanteze drepturile fundamentale ale cetățenilor, o mai mare libertate a presei și a vieții culturale, reducerea numărului persecuțiilor politice din țară prin limitarea puterilor poliției politice.
În relația cu URSS, Cehoslovacia încerca să își contureze și să își afirme propria personalitate[28]. Populația, în special cea tânără, a devenit din ce în ce mai critică la adresa regimului comunist pe măsură ce creștea influența modului de viață occidental. Curentul reformator nu a ocolit nici Partidul Comunist Cehoslovac, astfel că, în ianuarie 1968, pentru prima dată în istoria acestui partid, slovacul Alexander Dubček a devenit prim-secretar înlocuindu-l pe Antonin Novotný. „Socialismul cu față umană” promovat de Dubček s-a concretizat printr-o amplă reformă a economiei, prin desființarea cenzurii, reducerea săptămânii de lucru la 5 zile, deschiderea țării pentru presa străină și posibilitatea realizării de călătorii în Occident. De asemenea, reformele politice vizau și modificarea locului Slovaciei în cadrul statului, ca urmare a cerilor insistente de federalizare a Cehoslovaciei[29].
Aceste idei reformiste (împachetate sub titulatura de „Primăvara de la Praga”) au condus la o serie de libertăți politice în Cehoslovacia. Ele însă au fost văzute de către Uniunea Sovietică ca o amenințare, iar posibilitatea ca și alte state socialiste să dorească să urmeze modelul cehoslovac a stârnit o profundă îngrijorare la Moscova. Astfel că, la 21 august 1968, trupele sovietice, alături de cele ale altor patru state membre ale Tratatului de la Varșovia (Ungaria, Bulgaria, Polonia și RDG), au invadat Cehoslovacia, pentru a pune capăt procesului de reforme inițiat de noua conducere cehoslovacă.
În România, neînțelegerile româno-sovietice au început să apară după moartea lui Stalin, în martie 1953. Politica dusă în plan extern de Gheorghe Gheorghiu-Dej era de a păstra aparența că România este, în continuare, un aliat al URSS, în timp ce în plan intern continua o politică de centralizare a puterii și de eliminare a adversarilor (chiar și a celor puternic susținuți de Moscova, precum influenta Ana Pauker, fost ministru de externe). Începând cu anii ‘60, evoluția României în cadrul sistemului relațiilor internaționale este caracterizată de detașarea treptată a României față de pozițiile Moscovei, prin promovarea unei politici externe proprii: în anul 1963, România votează diferit de URSS şi de aliații săi în cadrul Organizației Națiunilor Unite, în anul 1964 respinge planul de organizare economică a țărilor est-europene al economistului rus Emil Borisovici Valev, iar în anul 1968 a condamnat invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia.
Cu câteva zile înainte de invazie, în perioada 15-17 august 1968, o delegație din conducerea României, condusă de Nicolae Ceaușescu, a efectuat o vizită oficială de stat la Praga. Cu această ocazie, Nicolae Ceaușescu și-a exprimat susținerea pentru politica promovată de Partidul Comunist Cehoslovac, condus din ianuarie de Alexander Dubček. Nicolae Ceaușescu adusese și el încă din anul 1965 un aer de reformă asemănător, susținut de viziunea că principiile marxist-leniniste trebuiau să fie adaptate și aplicate individual de către fiecare țară, neexistând un model unic în ceea ce privește modul de construire a socialismului. În discursul său de la Praga din august 1968 Nicolae Ceaușescu afirma: „poporul român și popoarele Cehoslovaciei s-au aflat mereu alături acordându-și reciproc sprijin material și moral în momentele grele ale existenței lor istorice. Mărturie grăitoare în această privință sunt sângele vărsat în lupta comună pentru eliberarea de sub jugul fascist, mormintele ostașilor români, presărate de pămîntul Cehoslovaciei alături de cele ale eroilor sovietici și patrioților cehoslovaci, care și-au jertfit viața luptând umăr la umăr împotriva mașinii de război hitleriste”[30].
Datorită poziției de susținere exprimate de Nicolae Ceaușescu în timpul întâlnirilor sale cu Dubček, România a fost exclusă de la discuțiile din interiorul Pactului de la Varșovia referitoare la invazie. România nu numai că a refuzat să participe la acest act de agresiune, dar, prin vocea lui Nicolae Ceaușescu, l-a și condamnat public, în termenii cei mai duri, exprimându-și totodată solidaritatea cu „poporul frate” cehoslovac, ceea ce a determinat atragerea unui val de simpatie din partea Occidentului, dar și a cehilor și slovacilor.
Dacă, înainte de anul 1968, Cehoslovacia nu a părut să dorească o relație specială cu România, în ciuda jertfelor umane făcute de România la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, atitudinea s-a schimbat după poziționarea României împotriva invaziei sovietice din august 1968. Poziția conducătorilor români în raport cu evenimentele din Cehoslovacia a avut un mare ecou în rândul populației, dar și în diferitele cercuri ale opiniei publice cehoslovace. De asemenea, a contribuit la schimbarea atitudinii părții cehoslovace față de țara noastră, la toate nivelurile, de la conducerea superioară a țării până la autoritățile locale[31].
Toate aceste evoluții pozitive în relațiile politice au readus în atenția publicului momentele din primăvara anului 1945, când armata română a contribuit semnficativ la eliberarea Cehoslovaciei. Spre exemplu, în octombrie 1968, cu ocazia celei de-a 50-a aniversări a proclamării republicii, partea cehoslovacă a dezvelit o placă comemorativă și a decorat mai mulți veterani români de război care au făcut parte din unitățile armatei române care au luptat pentru eliberarea Cehoslovaciei[32].
Momentul „1968” a fost un moment unic în relațiile bilaterale în perioada comunistă căci relativ în același timp și România și Cehoslovacia încercau o desprindere de controlul Uniunii Sovietice și crearea unui profil propriu atât în ceea ce privește construcția comunismului în plan intern, cât și poziția lor în plan internațional. Ca și la sfârșitul perioadei anterioare, desprinderea „pojghiței” sovietice permitea celor două țări să revină la o relație mai caldă, la o apropiere pentru care istoria comună oferea suficiente justificări.
Perioada anilor 1968 – 1979
Radu Mârza afirmă[33] că, după anul 1968, drumurile pe care au mers România și Cehoslovacia s-au despărțit. Pentru Cehoslovacia, momentul 1968, prin invazia trupelor sovietice și ale celorlalte patru țări din Pactul de la Varșovia, a însemnat o trecere de la liberalizarea „epocii Dubček” la cenușiul „normalizării” regimului sub bagheta lui Gustav Husak, spre deosebire de România, unde regimul condus de Nicolae Ceaușescu se afla într-o perioadă de deschidere, prestigiu internațional și relativă prosperitate, care a durat până spre finalul anilor ‘70. Acesta era contextul care a definit în bună măsură dinamica relațiilor între România și Cehoslovacia în acea perioadă: Ceaușescu continua să câștige autonomie în raport cu Moscova în timp ce Husak devine unul din cei mai loiali lideri comuniști față de conducerea sovietică.
Un element de noutate este deschiderea în luna mai a anului 1971 la Bratislava, capitala RS Slovace, a Consulatului General al RS România – fapt care permitea o relaționare mai directă între România și autoritățile slovace, ceva mai autonome după federalizarea Cehoslovaciei la 1 ianuarie 1969. În anii de după 1968, conducerile de partid din Cehia și Slovacia au continuat să aibă o poziție relativ rigidă față de aspectele sensibile ale relațiilor româno-cehoslovace[34], în special din cauza relației diferite pe care o aveau cele două țări față de Uniunea Sovietică. Cu toate acestea, începutul anilor ’70 a adus totuși o intensificare a relațiilor economice și tehnico-științifice, prin lărgirea domeniilor și a formelor de cooperare, precum și prin diversificarea schimburilor comerciale. Această intensificare a fost probabil urmarea directă a întrevederilor dintre președinții Nicolae Ceaușescu și Gustav Husak[35], din martie 1971 (vizita în România a liderului cehoslovac) și ianuarie 1972 (la conferința de la Praga a țărilor participante la Tratatul de la Varșovia).
Prin vizita la Praga din martie 1973, Nicolae Ceaușescu încerca să schimbe atitudinea rece a autorităților cehoslovace[36]. Ecourile imediate sugerau că a reușit să înlăture o mare parte din rezervele existente de partea cehoslovacă față de dezvoltarea relațiilor cu țara noastră și părea că a fost dat un nou impuls evoluției raporturilor bilaterale, după discuții desfășurate „într-o atmosferă de cordialitate și deschidere tovărășească și în unitate de păreri”[37].
În comparație cu perioada anilor 1969-1971, când prezența românească în mijloacele de propagandă cehoslovace a fost substanțial redusă, în anii 1972-1973 situația s-a ameliorat treptat, mai ales în urma vizitei la Praga a lui Nicolae Ceaușescu (din martie 1973), care a determinat o atenție sporită din partea presei, a radioului și televiziunii în ceea ce privește prezentarea realităților din România, cu accent pe cele economice, în special în momentele de aniversare a tratatului de prietenie dintre cele două țări[38]. Potrivit evaluării Ambasadei României la Praga, în anul 1974 o serie de vizite plănuite nu au putut fi realizate din cauza „atitudinii generale a oficialităților cehoslovace față de țara noastră, care în tot cursul anului, dar mai ales în a doua parte a lui, a devenit tot mai rezervată și mai rece”. Dezghețul din anul 1973 a fost de scurtă durată.
În ceea ce privește oficialitățile de partid și de stat slovace, în aprecierea Consulatului General de la Bratislava, atitudinea mai mult decât rezervată era generată de faptul că delegațiile românești de nivel înalt care au vizitat Slovacia au fost foarte rare. În acest sens, oficiul diplomatic propunea „să se ceară în mod expres părții cehoslovace, la întocmirea unor programe pentru delegațiile românești, includerea de vizite și convorbiri și la Bratislava sau la obiective din Slovacia”[39].
În domeniul popularizării României în mass-media cehoslovacă, s-au putut remarca cel mai pregnant rezervele părții cehoslovace față de țara noastră. Cu mici excepții (în preajma celei de-a 30-a aniversări a insurecției naționale și a celui de-al XI-lea Congres al PCR), prezența României în mijloacele de informare în masă din Cehoslovacia a fost redusă din cazua restricțiilor impuse presei de organele de partid și de stat cehoslovace. Comparativ cu alte state socialiste, inclusiv Iugoslavia, prezența țării noastre în mijloacele de informare cehoslovace a fost foarte scăzută[40]. În anul 1974, cu ocazia primirii ministrului român de externe, George Macovescu, aflat în vizită la Praga, președintele Cehoslovaciei Gustav Husak a afirmat că „trebuie să fim drepți și să arătăm că relațiile politice ar putea să fie mai bune”, recunoscând astfel răceala din relațiile bilaterale din ultimii ani[41].
Anul 1976 a fost dominat de întrevederile de la Berlin și de la București dintre secretarii generali ai partidelor comuniste și, totodată, președinții celor două țări, Nicolae Ceaușescu și, respectiv, Gustav Husak. Cu această ocazie, Ambasada României la Praga „a putut să consemneze o îmbunătățire continuă în RSCS a atmosferei față de țara noastră și o atitudine mai corectă față de politica partidului și guvernului nostru”. Această îmbunătățire a relațiilor bilaterale s-a remarcat și în planul relațiilor diplomatice, ambasada remarcând „o atitudine mai promptă a conducătorilor cehoslovaci de partid și de stat față de ambasadorul român, o creștere a solicitudinii organelor slovace față de toți diplomații români”. Și Consulatul General de la Bratislava informa că, în semestrul al doilea al anului 1976, „s-a manifestat, din ce în ce mai evident, tendința pozitivă apărută în atitudinea factorilor de răspundere din RS Slovacă”, în special după conferința partidelor comuniste de la Berlin, ceea ce a determinat o abordare mai favorabilă a diferitelor aspecte, cum ar fi nivelul de participare mai ridicat și în număr mai mare a oficialităților la evenimente, starea mai îngrijită a monumentelor și mormintelor militare, o flexibilitate mai mare în identificarea de soluții în sfera economică sau un interes sporit pentru promovarea schimburilor comerciale cu România. Și atitudinea presei slovace, centrale și de partid, a fost diferită, în sens pozitiv, față de anii anteriori, asigurând o prezență permanentă a țării noastre în paginile ziarelor, publicând numeroase articole, știri și informații despre dezvoltarea vieții politice și economice din România[42].
Eforturile Ambasadei României la Praga de popularizare a României în Cehoslovacia erau susținute și completate și de către Consulatul General de la Bratislava. În cadrul unei vizite a viceconsulului român la conducerea Centrului Cultural din Bratislava în februarie 1976, directorul adjunct al Centrului, Stefan Szabo, a declarat că „este un sincer prieten al poporului român și al României, sentiment care i-a fost întărit în 1968, când evenimentele din țara sa l-au găsit în România, ca turist”. În timpul discuției, S. Szabo i-a împărtășit diplomatului român „că este profund nemulțumit de situația actuală din Cehoslovacia, cînd se primesc ordine de la Moscova și se execută totul fără comentarii”[43]. În acest context a relatat că „urmărește cu interes situația din România însă constată cu regret că mijloacele de informare în masă din R Slovacă transmit foarte puține știri despre realitățile din această țară”, spre deosebire de Bulgaria „unde se caută în mod artificial să se arate gradul de apropiere dintre RPB și RSCH”[44].
Ambasadorul României la Praga informează printr-o telegramă din ianuarie 1977 că, drept urmare a unor discuții avute cu „unele cadre de partid și de stat, rezultă că organele conducătoare cehoslovace manifestă în ultimul timp o atenție sporită în ceea ce privește relațiile cu țara noastră”, ceea ce a determinat primirea de către mijloacele de informare în masă a unor indicații să „sporească cantitatea de informații, articole și reportaje consacrate țării noastre, astfel ca, treptat volumul acestora să ajungă la nivelul celui ce se acordă celorlalte țări membre ale Tratatului de la Varșovia”. O notă a acestei comunicări preciza că, pînă în luna noiembrie a anului 1976, România împreună cu Iugoslavia se aflau într-o altă categorie care prevedea restricții pentru presă cu privire la cantitatea și tematica pe care le putea aborda[45].
În mai 1977, referindu-se la vizita pe care Nicolae Ceaușescu ar fi urmat să o întreprindă în acel an la Praga, ambasadorul Cehoslovaciei la București făcea pentru prima dată aprecieri extrem de pozitive afirmând că „tovarășul Ceaușescu va fi primit cu deosebită căldură în Cehoslovacia unde politica independentă a României se bucură de mare simpatie. Vă spun sincer că nu numai populația, ale cărei sentimente sunt ușor de cunoscut și observat, dar și conducători ai Cehoslovaciei privesc cu admirație atitudinea României de promovare și apărare a principiilor independente și suveranității, de combatere a amestecului în treburile interne. Pentru Cehoslovacia, raporturile cu România au o semnificație aparte, fiind strâns legate de apărarea independenței în momente istorice cruciale”[46].
Așa cum reiese din comunicarea ulterioară a Ambasadei României la Praga, întâlnirile celor doi șefi de stat cu ocazia vizitei la București a președintelui cehoslovac Gustav Husak (iunie 1977) au fost „viu comentate în cercurile politice și diplomatice din Praga. De la oameni simpli de pe stradă până la personalități politice importante, în contacte cu diplomații români adresează acestora felicitări pentru modul cum a fost primită la București delegația de partid și guvernamentală cehoslovacă, ei sunt unanimi în a recunoaște că, până în prezent, nicăieri tov. Gustav Husak nu a fost primit cu atâta căldură și prietenie”[47].
Anul 1977 a fost caracterziat de misiunea diplomatică de la Praga ca fiind „cel mai bogat din ultimii ani în acțiuni bilaterale, care au exercitat o influență determinantă asupra evoluției întregului ansamblu al raporturilor dintre RS România și RS Cehoslovacă”. De asemenea, în opinia Consulatului General de la Bratislava, în anul 1977, „locul și însemnătatea RS Slovace în sistemul relațiilor româno-cehoslovace a continuat să crească” și datorită vizitelor delegațiilor române în Slovacia[48].
În anul 1979, din nou relațiile bilaterale au fost influențate negativ „de interpretarea eronată dată de RS Cehoslovacă poziției țării noastre în unele probleme internaționale, cât și în legătură cu unele măsuri de politică economică internă[49]”, ceea ce a determinat anularea marcării de către partea cehoslovacă a unor evenimente precum cea de-a 60-a aniversare a constituirii statului național unitar român (în decembrie 1978), sau 120 de ani de la Unirea Principatelor (în ianuarie 1979). Atitudinea rezervată față de România, preponderent în prima parte a anului 1979, s-a manifestat și prin anularea unor vizite (de ex. cea a ministrului afacerilor externe) sau a sesiunii Comisiei Mixte Interguvernamentale de colaborare economică (la nivel de viceprim-miniștri)[50].
De asemenea, cu ocazia funeraliilor fostului președinte cehoslovac Ludvik Svoboda, din luna septembrie 1979, în cadrul unor discuții cu ambasadorul României, generali ai armatei cehoslovace „au evocat frăția de arme româno-cehoslovacă și contribuția armatei române la eliberarea Cehoslovaciei”, precizând cu părere de rău că „din păcate aceste sentimente și legături de importanță istorică pentru popoarele cehoslovac și român nu se cultivă la generația tânără de ofițeri ai armatei cehoslovace și, treptat, odată cu dispariția generației vechi, se vor pierde și vor rămâne doar pentru istorie”, subliniind că, spre deosebire de trecut, când interesele naționale reprezentau mobilul legăturilor strânse dintre cele două popoare, „interpunerea în relațiile noastre a unei anumite politizări internaționaliste și în special a unor factori externi … slăbește legăturile tradiționale”[51].
Cu toate suișurile și coborâșurile din relația bilaterală, monumentele ridicate în memoria ostașilor români, care și-au dat viața pentru eliberare Cehoslovaciei, erau în general întreținute cu grijă, iar reprezentați ai organelor locale participau la depunerile de coroane. În anul 1973, ambasadorul român la Praga, Teodor Haș, informa că „în toate localitățile, atât organele locale cât și populația poartă o vie recunoștință poporului român pentru eliberare și în multe localități nu se feresc să afirme că au fost eliberați de armata română”[52].
Vizitele oficiale reprezentau ocaziile cele mai potrivite pentru evocarea rolului și contribuției armatei române în eliberarea Cehoslovaciei. Astfel că, în aprilie 1974, cu ocazia vizitei la Praga, șeful diplomației române a ținut să reamintească părții cehoslovace de momentele istorice care ne leagă, subliniind că „în timpul celui de-al doilea război mondial, popoarele român și cehoslovac au înscris emoționante pagini de eroism și spirit de sacrificiu în lupta comună pentru eliberarea de sub jugul fascist, și-au cimentat prietenia în focul luptelor în care soldații români, cehi și slovaci, împreună cu ostașii sovietici, și-au jertfit sîngele pentru eliberarea Cehoslovaciei”. Cu același prilej, însă, ministrul cehoslovac de externe, a elogiat în primul rând contribuția sovietică și doar timid contribuția României: „ne aducem aminte cu recunoștință profundă de jertfele incomensurabile ale eroicului popor sovietic și ale armatei sale și de patrioții români, care alături de armata sovietică, și-au dat viața pentru eliberarea patriei noastre”.[53]
Raportul Ambasadei României la Praga din perioada ianuarie 1973-februarie 1975 confirmă perioada bună din relațiile bilaterale și menționează că „monumentele ridicate în memoria ostașilor români, care și-au jertfit viața pentru eliberarea Cehoslovaciei sunt întreținute cu grijă, reprezentanți ai organelor locale participă la depunerile de coroane și, în unele localități, chiar depun coroane proprii cu ocazia Zilei Eroilor, a zilei de 23 August și a Zilei Armatei RS România”[54].
Consulul General de la Bratislava avea însă o altă evaluare: „spre deosebire de anii anteriori, cimitirul [din Zvolen] era neîngrijit, fără flori sădite sau iarbă cosită. Alături izbește prin contrast cimitirul ostașilor sovietici, plin de flori, frumos întreținut”. De asemenea, monumentul ostașilor români de la Lučenec arăta neîngrijit, iar grădina din jurul lui neîngrijită. În aceeași comunicare, Consulul General mai informa că, la întoarcerea spre Bratislava, s-a oprit în mai multe orașe slovace în care se află morminte sau monumente ale militarilor români, fără a anunța autoritățile locale despre intenția sa. La Stará Turá, unde se află mormintele a 36 militari români, „cimitirul impresionează prin starea îngrijită în care se află, precum și prin numărul mare de coroane depuse cu prilejul aniversării eliberării orașului. Astfel pe lângă monumentul principal, pe fiecare mormânt se afla depusă o coroană mare și multe buchete de flori. Același lucru am constatat și la monumentul din cimitirul orașului Senica”. În cadrul manifestărilor festive cu acest prilej, autoritățile slovace au avut o atitudine prietenească față de oficialii români, fără să vorbească însă despre contribuția armatei române, iar presa a publicat doar materiale cu caracter general, în care nu erau referiri la rolul României în războiul antifascist și în eliberarea Cehoslovaciei[55].
Telegrama Ambasadei României la Praga din 30 aprilie 1975 informa că, odată cu apropierea zilei de 9 mai, în Cehoslovacia avea loc o intensificare a manifestărilor prilejuite de cea de-a 30-a aniversare a eliberării, cu accent pe „rolul hotărîtor al URSS în obținerea victoriei asupra fascismului și în eliberarea Cehoslovaciei”. Participarea armatei române și contribuția României la victoria asupra fascismului era „trecută complet sub tăcere, [și] cu excepția unor simple mențiuni, în unele materiale, la faptul că în cadrul frontului doi ucrainean a luptat și armata română, nu se relatează absolut nimic despre jertfele de sînge, faptele de eroism săvârșite de militarii români pe teritoriul Cehoslovaciei, efectivele române, numărul celor căzuți în lupte, drumul parcurs de ostașii români pe teritoriul Cehoslovaciei din decembrie 1944 și pînă la 9 mai 1945”. Pe de altă parte, „aportul armatei române este însă evocat cu recunoștință și simpatie de către reprezentanți ai unor instituții cehoslovace în convorbiri cu diplomați ai ambasadei române și delegați români veniți în misiune în Cehoslovacia. Sentimente de stimă și recunoștință profundă față de România și de forțele sale armate manifestă, de asemenea, populația din localitățile eliberate de armata română… În cuvântările lor la aceste adunări festive, reprezentanții organelor locale cehoslovace, chiar și cei din localitățile eliberate de armata română, prezintă însă cu o anumită prudență participarea armatei române la eliberarea Cehoslovaciei, iar referirile la această participare sunt reduse comparativ cu relatările despre aportul armatei sovietice”[56].
Vedem, așadar, că reticența existentă în plan politic și diplomatic se transmitea și către autoritățile locale. Într-o comunicare din iulie 1976, referitoare la monumentele și mormintele militare ale ostașilor români, ridicate în numeroase localități din Cehoslovacia imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial, atât de către trupele române, cât și de către localnici, ambasadorul român la Praga, Simion Vlad Popa, informa că „de întreținerea acestor monumente se ocupă în general autoritățile locale, însă în ultimii ani au constatat că acestea acordă o atenție tot mai scăzută întreținerii și conservării monumentelor conscrate eroilor români, la unele dintre ele astfel de amenajări se fac numai cu prilejul vizitelor noastre în localitățile respective”[57]. De asemenea, față de anii anteriori, „cu prilejul Zilei Naționale a României din anul 1976, mass-media cehoslovacă a subliniat contribuția adusă de România la eliberarea Cehoslovaciei de sub jugul fascist și recunoștința poporului cehoslovac față de jertfele poporului român în luptele de pe teritoriul Cehoslovaciei”. Cu toate acestea, au mai putut fi remarcate în continuare rețineri sau obstacole care au împiedicat „ridicarea reaporturilor româno-cehoslovace la un nivel mai înalt”[58].
După vizita de succes a președintelui Gustav Husak în România în iunie 1977, partea cehoslovacă se simțea datoare „să răspundă în mod corespunzător generozității și căldurii cu care tovarășul Husak a fost primit de tovarășul Ceaușescu și întreg poporul român și facem asta cu plăcere, cu atât mai mult cu cît poporul nostru este încă dator poporului român, care în decursul istoriei nu o dată ne-a sprijinit. O dovadă a acestui fapt sunt cele peste 65.000 de morminte ale ostașilor presărate prin toată Slovacia și Moravia”[59]. Cu ocazia vizitelor întreprinse în mai multe orașe din Slovacia în 1979 ambsadorul român nota că „primirile au fost deosebit de călduroase… S-a subliniat în termeni elogioși contribuția avută de ostașii români pentru eliberarea Slovaciei. Sărbătorirea eliberării orașelor Martin, Žilina tocmai în perioada vizitei mele a constiuit emoționante manifestări ale prieteniei româno-slovace”[60].
Această perioadă este marcată de flux și reflux în relațiile bilaterale, cu vârfuri de intensitate și deschidere în anii 1973 și 1977, anii unor întâlniri la cel mai înalt nivel la Praga (1973) și la București (1977). Pe anumite dimensiuni (economică, comercială, chiar culturală), există o dinamică notabilă. Însă răceala și o relativă neîncredere rămân parametrii dominanți ai relației bilaterale în această perioadă. Există însă o corelație puternică între momentele de deschidere și apropiere și mențiunile pozitive la adresa României în general și la contribuția la efortul de război care a dus la eliberarea Cehoslovaciei.
Ce mai reiese din analiza documentelor de arhivă este un fapt pe care l-am întâlnit și în perioadele anterioare. Chiar dacă oficialii nu menționează nimic public despre România sau minimalizează rolul țării noastre în eliberarea teritoriilor slovace la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, în discuțiile informale cu diplomații români, oficialii, mai ales cei locali, ofițerii, ziariștii și mai ales oamenii simpli exprimă recunoștință și conferă soldaților români locul pe care îl merită în memoria colectivă (ceho-)slovacă.
Perioada anilor 1980-1989
România anilor ‘80 era caracterizată de o deteriorare a situației interne, marcată de încăpățânarea lui Nicolae Ceaușescu de rambursare a datoriei externe, rigiditate ideologică și numeroase acuzații privind nerespectarea drepturilor omului, care au determinat o izolare internațională accentuată a regimului comunist din țara noastră, în antiteză cu decada anterioară, dar mai ales cu începutul ei. Regimul comunist din Cehoslovacia era și el ultraconservator, dar cu o dinamică economică satisfăcătoare, care asigura cetățenilor săi un standard de viață acceptabil, care inhiba manifestările radicale. Nemulțumirea oamenilor față de regim se exprima mai mult prin distanțare sau rezistență pasivă, iar puținelor mișcări de opoziție nu li s-a permis să se extindă, de aceea erau slab organizate, cu un caracter izolat și nu erau considerate periculoase la adresa regimului. Cea mai importantă și cunoscută acțiune civică de opoziție împotriva regimului dictatorial cehoslovac a fost mișcarea cunoscută sub numele de Carta ‘77, o inițiativă informală care solicita respectarea drepturilor civile fundamentale ale cetățenilor.
În plan bilateral, anul 1980 a înregistrat „o amplă și dinamică dezvoltare” în toate domeniile de activitate, fiind considerat „mai bogat decât cei doi precedenți”. La întoarcerea din vizita oficială de prietenie, efectuată la București în martie 1980, ministrul cehoslovac de externe a declarat că „Cehoslovacia se consideră ca și o țară vecină cu România, având în vedere că are aceeași orânduire socială, face parte din Tratatul de la Varșovia, precum și pentru că armata română a contribuit la eliberarea Cehoslovaciei”. Deși mijloacele de informare din Cehoslovacia reflectau mai bine principalele acțiuni de politică internă și externă ale țării noastre, în martie 1980, Ambasada României la Praga continua să informeze că presa și redioteleviziunea din RSCS „insistă pe prezentarea în exclusivitate a contribuției armatei sovietice, trecînd sub tăcere participare armatei române la eliberarea acestei țări”, iar localitățile cehoslovace, la eliberarea cărora trupele române au avut o contribuție decisivă, sunt prezentate în mass-media ca fiind eliberate de trupele frontului 2 ucrainean, fără a se preciza că în componența lui se afla și armata română. „Sunt foarte rare cazurile când s-a arătat că pentru eliberarea unor localități și-au jertfit viața ostași români”, se mai sublinia în comunicare[61]. Această opinie este împărtășită și de către autorul ceh al unor articole de specialitate Zdeněk Víšek[62], care afirmă într-unul din articolele sale că participarea armatei române la luptele de eliberare din Cehoslovacia a fost comemorată destul de sporadic în perioada regimului comunist, iar principalul motiv a fost, fără îndoială, faptul că Armata Roșie Sovietică era singura care putea fi numită „armată eliberatoare” din cauza propagandei ideologico-politice din perioada 1948-1989[63]. Cu toate acestea, cu ocazia vizitelor oficiale la nivel înalt, era reiterat întotdeauna aportul armatei române la eliberarea Cehoslovaciei. Președintele Guvernului cehoslovac, Lubomir Strougal, afirma cu ocazia vizitei în România (noiembrie 1980), că „popoarele ceh și slovac vor păstra pe veci amintirea sacră a soldaților români căzuți pe teritoriul patriei noastre în lupta împotriva fascismului hitlerist”[64].
Așa cum am menționat anterior, întâlnirile șefilor de stat au contribuit vizibil la relansarea relației bilaterale[65]. Începutul perioadei a fost marcat de vizita lui Nicoale Ceaușescu în RS Cehoslovacă în perioada 19-21 mai 1981. În discursul său public, președintele Cehoslovaciei afirma că: „ne vom aminti întotdeauna cu adâncă recunoștință de eroii sovietici, care și-au dat viața în lupta pentru eliberarea Cehoslovaciei… Cu adâncă recunoștință păstrăm, de asemenea, amintirea soldaților români, care au participat la eliberarea țării noastre. Sângele vărsat în comun a pecetluit prietenia popoarelor noastre”[66]. În anul 1982, referindu-se la relațiile bilaterale, oficiali din MAE cehoslovac subliniau „importanța istorică a întâlnirii la cel mai înalt nivel, în contextul internațional actual” din mai 1981 dintre Ceaușescu și Husak pentru dezvoltarea viitoare a relațiilor bilaterale, precum și necesitatea folosirii de către ambele părți a cadrului favorabil creat de această întrevedere.
Realitățile diplomatice pe teren erau însă cu totul altele. În toată această perioadă, Ambasada României la Praga informa despre greutățile întâmpinate în ceea ce privește organizarea unor evenimente. „Urmare a unor rațiuni politice și istorice”, partea cehoslovacă nu a dat curs propunerilor oficiului de marcare a împlinirii a 65 de ani de la crearea statului național unitar român, limitându-se la participarea la o „întâlnire prietenească” organizată de misiune[67]. După anul 1978, mijloacele de informare din Cehoslovacia au trecut cu vederea o serie de evenimente din istoria poporului român, motivația fiind „că ei nu mai aniversează, mai ales peste hotare, decât momentele legate de istoria socialistă a țării… [ținând seama că] unele aniversări […] ar putea crea sensibilități la unele țări vecine”[68].
În fiecare an, în Cehoslovacia, marcarea aniversării eliberării țării de sub jugul fascist și a Insurecției Naționale cuprindea un schimb mesaje de felicitare la nivel de președinte, prim-ministru, ministrul afacerilor externe în care oficialii precizau că ”poporul cehoslovac își amintește cu profund respect de patrioții români care au luptat în cadrul insurecției naționale slovace împotriva dușmanului comun”[69].
În raportul de activitate al Consulatului General al României la Bratislava pentru anul 1983 se precizează că „raporturile româno-cehoslovace de ansamblu au înregistrat o creștere semnificativă, pe această direcție ascendentă s-au înscris, desigur, și relațiile cu RS Slovacia”. În document este, de asemenea, subliniată „cinstirea de care se bucură, ca și preocupările lăudabile ale edililor locali pentru buna întreținere ce este asigurată monumentelor și mormintelor ostașilor români căzuți în luptele pentru alungarea trupelor hitleriste din Cehoslovacia”.
O altă evoluție notabilă din anul 1983 o reprezintă realizarea primului film documentar cehoslovac consacrat participării armatei române și combatanților români din rezistența antifascistă la eliberarea Cehoslovaciei. Acesta a fost realizat la sugestia oficiului diplomatic de la Bratislava de a consemna jertfele și faptele de vitejie ale eroilor români căzuți, „dar și ca semn al prieteniei și cinstirii de care trebuie să se bucure din partea generațiilor prezente și viitoare”[70]. De asemenea, misiunea diplomatică de la Praga caracteriza relațiile bilaterale din anul 1984 ca având în general „o evoluție ascendentă” și fiind „dominate de o atmosferă prietenească, de încredere”. Un alt aspect notabil este că partea cehoslovacă solicita „menținerea și chiar extinderea relațiilor directe existente” între orașele cehoslovace eliberate de armata română și orașe din România[71].
La începutul anului 1985, Ministerul Afacerilor Externe recomanda Ambasadei României de la Praga să facă eforturi astfel încât oficialii și mass-media cehoslovacă ”să acorde o atenție majoră marcării corespunzătoare a contribuției României la victoria asupra fascismului, subliniindu-se mai ales participarea armatei române la eliberarea Cehoslovaciei”, pentru aceasta urmând să trimită o expoziție fotodocumentară, filme, lucrări, articole, etc.”[72]. Eforturile erau necesare pentru că, deși relația bilaterală se ameliorase semnificativ, referirile oficiale la contribuția armatei române la eliberarea teritoriilor slovace rămân rare.
Cu ocazia celei de-a 40-a aniversări a eliberării Cehoslovaciei, misiunea noastră nota că, spre deosebire de alți ani, a putut fi constatată „o încercare de punere în lumină mai obiectivă, mai conformă adevărului istoric, cu privire la participarea forțelor la victoria asupra fascismului german, dar în marea majoritate a cazurilor s-a păstrat cunoscuta poziție de preamărire și absolutizare a rolului Armatei sovietice în obținerea victoriei”, existând o singură referire la armata română: „trupele sovietice s-au alăturat trupelor române, în luptele pentru eliberarea României”. Având în vedere popularizarea insuficientă din anii precedenți, și uneori chiar omiterea menționării contribuției armatei române la eliberarea Cehoslovaciei, în luna martie 1985, ambasadorul român la Praga a prezentat conducerii MAE cehoslovac programul acțiunilor pe care ambasada dorea să le organizeze pentru marcarea contribuției armatei române la victoria împotriva fascismului. Partea cehoslovacă, așa cum comunicase încă din noiembrie 1984 prin intermediul ministerului de externe, a reiterat intenția ca în perioada 10 martie-9 mai 1985 să depună coroane de flori în aproape toate localitățile unde există monumente sau morminte ale militarilor români[73]. Întreaga activitate a anului 1985, în ceea ce privește evoluția relațiilor bilaterale, așa cum reiese din raportul anual al Ambasadei, a fost caracterizată de „adâncirea și diversificarea cadrului politic și juridic favorabil dezvoltării raporturilor bilaterale” în vederea pregătirii și defășurării în cele mai bune condiții a întâlnirii la nivel înalt de la București, care era considerată „un factor hotărâtor în întărirea prieteniei, extinderea și adâncirea relațiilor dintre cele două țări și popoare în toate domenile”.
Cea mai importantă acțiune a anului 1987, din punct de vedere al relațiilor bilaterale, a reprezentat-o vizita „prietenească de lucru” efectuată de Nicolae Ceaușescu în Cehoslovacia (11-12 mai), caracterizată drept „un nou moment important în evoluția bunelor relații româno-cehoslovace de prietenie și colaborare”[74]. În ceea ce privește prezența României în mijloacele de informare în masă în anul 1987, Ambasada României la Praga aprecia că „România a fost reflectată corect, iar materialele publicate redau atât cursul ascendent al relațiilor bilatrale cât și poziția României în principalele probleme”.
Ca un indiciu al apropierii dintre cei doi lideri, în ianuarie 1988, președintele Nicolae Ceaușescu conferea președintelui RS Cehoslovace, Gustav Husak, cu prilejul împlinirii vârstei de 75 de ani, ordinul „Victoria Socialismului” pentru „contribuția deosebită adusă la dezvoltarea relațiilor de prietenie și colaborare dintre RS România și RS Cehoslovacă, la promovarea cauzei generale a socialismului, păcii și colaborării internaționale”. La rândul său, cu ocazia împlinirii vârstei de 76 de ani, președintele Nicolae Ceaușescu a primit cea mai înaltă distincție cehoslovacă, Ordinul „Leul Alb”, clasa I, cu colan, „în semn de prețuire a contibuției la dezvoltarea relațiilor dintre partidele și țările noastre”[75].
În anul 1988. situația internă din Cehoslovacia începe să se schimbe și cehoslovacii să se trezească din „pasivitate”. Cele mai importante și ample manifestații au loc la Bratislava, în 25 martie 1988, unde demonstrația credincioșilor pentru libertate religioasă, denumită și „demonstrația cu lumânări” a reprezentat una dintre cele mai importante manifestări publice de opoziție față de regimul comunist din fosta Cehoslovacie, un vestitor al revoluției de catifea.
În februarie 1988, cu ocazia aniversării a 40 de ani a victoriei oamenilor muncii din Cehoslovacia se spunea că „în timpul celui de-al doilea război mondial, popoarele român și cehoslovac… și-au cimentat prietenia în timpul luptelor în care ostașii români și cehoslovaci, alături de ostașii sovietici, și-au jertfit viața pentru eliberarea Cehoslovaciei”[76]. De asemenea, în discursul televizat din mai 1988, președintele cehoslovac menționa „glorioasa Armată Sovietică, alături de care au luptat eroic armata română, patrioții cehi și slovaci și reprezentanții altor popoare… Și astăzi ne amintim cu respect de cei peste 140 de mii de ostași sovietici și cei peste 33 de mii de ostași români, de cei peste 360 de mii de patrioți cehoslovaci… care și-au jertfit viața pentru eliberarea patriei noastre”[77]. La 9 mai 1989, chiar înaintea vizitei lui Nicolae Ceaușescu la Praga, mesajul pe care autoritățile cehoslovace l-au adresat părții române cu ocazia acestei zile preciza: „Alături de glorioasa Armată Sovietică, la eliberarea patriei noastre au luptat eroic armata română, patrioții cehi și slovaci, precum și reprezentanți ai altor popoare… Poporul cehoslovac și poporul român sunt legate de vechi sentimente de respect și prietenie. Un capitol memorabil în istoria relațiilor noastre l-au scris ostașii români, jertfa lor în lupta pentru eliberarea patriei noastre”[78].
În mai 1989 Nicolae Ceaușescu a mai efectuat o vizita „prietenească, de lucru” la Praga, prilej cu care a fost apreciată „dezvoltarea cu succes în toate domeniile a relațiilor româno-cehoslovace, neexistând nici un fel de probleme deschise sau conflictuale, așa cum se mai manifestă între unele țări socialiste”[79]. De asemenea, evoluția relațiilor bilaterale, care „se dezvolta multilateral pe linie de partid și de stat, cu o bună colaborare politică, economică și culturală, cât și o colaborare activă pe plan internațional”, era considerată un element stabilizator în contextul evoluțiilor socio-politice din țările vecine Cehoslovaciei[80].
Ultimii ani ai comunismului în Europa de Est, declinul și ulterior prăbușirea regimurilor comuniste din Cehoslovacia și România vin pe fundalul unei apropieri tot mai mari între cele două țări începând cu anul 1981. Ezitările, fluctuațiile și răceala din relațiile bilaterale din perioadele anterioare nu dispar cu totul, dar sunt înlocuite de o dorință reciprocă de colaborare tot mai strânsă, pe toate planurile, însă cu precădere pe planurile economic, comercial, tehnico-științific și cultural. Vizitele la nivel înalt se intensifică, Ceaușescu vizitând Cehoslovacia de trei ori în acest al nouălea deceniu (în 1981, 1987, 1989), Gustav Husak venind la București în 1985. Politicile lui Ceaușescu se rigidizează, componenta ideologică și cultul personalității sunt tot mai pronunțate – în felul acesta apropiindu-se mult de profilul de comunist conservatora al lui Husak. Faptul că cei doi se reîntâlnesc în fatidicul an 1989, când deveniseră nefrecventabili chiar și de către noua elită de la Moscova, sugerează o similaritate de viziune care desigur are un impact pozitiv asupra relației bilaterale.
Schimbările frecvente de lider de la Moscova la începutul anilor ‘80 și venirea apoi la putere a lui Mihail Gorbaciov, care produce derută la Praga și la București, cresc autonomia celor doi lideri și face ca factorul sovietic care a afectat serios relația bilaterală încă de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial să-și piardă din influență. „Pojghița” controlului sovietic asupra deciziilor din cele două capitale este înlăturată, ceea ce permite celor două țări să-și pună în valoarea moștenirea istorică comună – care includea participarea armatei române la eliberarea teritoriilor slovace la sfîrșitul anului 1944 și în primele luni ale anului 1945.
Arhivele MAE redau de altfel – cu câteva excepții – atât atmosfera schimbată din relațiile bilaterale, cât și reflectarea sistematică a participării României la efortul de război împotriva Germaniei naziste. Mai mult decât atât, pentru prima oara în istoria relațiilor bilaterale am identificat un interes specific – de ambele părți – ca evaluarea publică a momentului eliberării Cehoslovaciei să pună la loc de cinste contribuția României. Ministerul Afacerilor Externe de la București dă instrucțuinii Ambasadei României de la Praga și Consulatului General de la Bratislava (în perioada funcționării lui) să facă eforturi la nivelul oficialilor naționali și locali pentru o autentică recunoaștere publică a rolului armatei române în eliberarea Cehoslovaciei. Vedem în paralel eforturile oficialilor slovaci nu numai de a include referiri explicite în discursurile lor publice la acest moment, dar și de a face sau a încuraja demersuri practice – de la depuneri de coroane până la producerea de filme documentare.
Concluzie
Reiese fără niciun dubiu din analiza documentelor de arhivă că liderii politici și diplomații cehoslovaci cunoșteau foarte bine contribuția pe care România a adus-o la eliberarea țării lor de ocupanții naziști. Cu toate acestea, expresia publică a recunoștinței cehoslovacilor față de români și menționarea publică a acestei contribuții au cunoscut variații majore în perioada 1945-1989. De la o expresie plenară și neîngrădită a recunoștinței în perioada 1945-1948, la o obliterarea aproape totală în perioada imediat următoare. Ulterior apar fluctuații semnificative când recunoașterea publică alternează cu omiterea oricărei mențiuni la contribuția militară a României la eliberarea Cehoslovaciei. Începutul anilor 1960 apare ca o perioadă de tatonare din acest punct de vedere, iar venirea lui Ceaușescu la putere în România un punct de cotitură. Mijlocul anilor 1960 pare promițător atât din punct de vedere al relației bilaterale, cât și al inserării sistematice în dialogul bilateral a referirilor la momentul eliberării din 1945. Punctul culminant este reprezentat de susținerea lui Dubček de către Ceaușescu și refuzul acestuia din urmă de a participa la invazia Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia. Venirea lui Husak la putere în Cehoslovacia readuce răceala și o obliterare completă a referințelor la contribuția armatei române. Vizitele la nivel înalt (din 1973 și 1977) de exemplu sunt aproape singurele care mai crează un cadru favorabil pentru mențiunile publice ale momentelor din primăvara anului 1945. Fundalul rămâne unul opac, cu puseuri periodice de relaționare pozitivă care este aproape mecanic acompaniată de expresia recunoștinței oficialilor cehoslovaci față de România. În mod suprinzător, anii 1980 par să aducă acea apropiere politico-diplomatică care să facă din preocuparea pentru menționarea prezenței armatei române printre eliberatorii din 1945 un factor central al relațiilor bilaterale. Din reformatorul anilor 1960 și 1970, Ceaușescu se transformase într-un lider închistat și rigid – foarte aproape de profilului lui Husak cu care acum începuse să se înțeleagă foarte bine.
Din analiza de mai sus, putem afirma că relațiile de apropiere dintre lideri (anul 1968: Ceaușescu-Dubcek, anii 1980: Ceaușescu-Husak) au creat un spațiu pentru recunoștință și aprecierea rolului armatei române în eliberarea Cehoslovaciei și viceversa (cea mai bună illustrare fiind răceala în relațiile bilaterale imediat după ce Husak l-a înlocuit pe Dubček). Materialele de arhivă par în același timp să confirme ceea ce mulți istorici slovaci au afirmat, anume că blocajul cehoslovac în relația cu România poate fi explicat prin controlul politic al Uniunii Societice și anti-românismul liderilor de la Moscova care nu au uitat nicio clipă anii în care România a luptat alături de armata germană și nici anti-sovietismul cronic al populației și al liderilor pre-comuniști români. Peste aceasta s-a adăugat distanțarea comuniștilor români, chiar începând cu Gheoghiu-Dej, dar culminând într-un mod extrem de explicit cu Nicolae Ceaușescu. Cât timp Praga era strâns controlată de Moscova, elogiile liderilor cehoslovaci la adresa României păreau cu totul nepotrivite și de aceea erau interzise – așa cum sugerează multe din documentele consultate. Distanțarea ambelor țări de Uniunea Sovietică și viziunile politice asemănătoare ale liderilor de la Praga și București sunt factorii care au influențat modul în care momentul eliberării teritoriilor slovace de către armata română în 1945 era reflectat în dialogul politic dintre oficialii din cele două țări.
Bibliografie
BACHLEITNER, Kathrin, “Diplomacy with Memory: How the Past Is Employed for Future Foreign Policy”, Foreign Policy Analysis, Volume 15, Issue 4, 2019.
BANCHOFF, Thomas, “Historical Memory and German Foreign Policy: The Cases of Adenauer and Brandt”, German Politics and Society 14:2, 1996.
BRATU Georgeta, “Memoria colectivă în diplomație și relațiile internaționale”, Revista Saeculum, 2023 (în curs de publicare).
DUȚU Alesandru, Armata română în război (1941-1945), Editura Enciclopedică, 2016.
KIRIȚESCU Constantin, România în al doilea război mondial, vol. II, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996.
LANGENBACHER, Eric, YOSSI Shain (eds.), Power and the Past: Collective Memory and International Relations, Georgetown University Press, Georgetown, 2010.
MÂRZA, Radu: „Istoria românilor, istoria slovacilor – o privire comparată”, Romanoslavica, XVLIII, nr. 1, 2012.
ROCHON, Thomas, Culture Moves: Ideas, Activism and Changing Values, Princeton University Press, Princeton, 1998, Young, 1993.
WANG, Zheng, „Memory Politics and Transitional Justice” în Memory Politics, Identity and Conflict. Historical Memory as a Variable, Series, Palgrave Macmillan, Cham, 2018.
Pentru realizarea studiului, am consultat Asrhiva Minsterului de Război și Arhiva diplomatică a Ministerului Afacerilor Externe din România, Fondul Cehoslovacia, 1945-1949.
[1] Georgeta Bratu, „Memoria colectivă în diplomație și relațiile internaționale”, în Revista Saeculum, 2023 (în curs de publicare).
[2] Cf. Zheng Wang, „Memory Politics and Transitional Justice” în Memory Politics, Identity and Conflict. Historical Memory as a Variable, Series, Palgrave Macmillan, Cham, 2018, pp. 12-13.
[3] Eric Langenbracher & Shain Yossi (eds.), Power and the Past: Collective Memory and International Relations, Georgetown University Press, Georgetown, 2010, pp. 28-29.
[4] Thomas Rochon, Culture Moves: Ideas, Activism and Changing Values, Princeton University Press, Princeton, 1998, Young, 1993, p. ix.
[5] Eric Langenbracher & Shain Yossi, op. cit., p. 19.
[6] Thomas Banchoff, „Historical Memory and German Foreign Policy: The Cases of Adenauer and Brandt”, in German Politics and Society 14:2, 1996, pp. 36-37.
[7] Kathrin Bachleitner, “Diplomacy with Memory: How the Past Is Employed for Future Foreign Policy”, Foreign Policy Analysis, Volume 15, Issue 4, 2019.
[8] Militar român medaliat pentru meritele sale din Primul Război Mondial, apoi colonel în Armata Română și primar al Chișinăului în perioada 1941-1944, devenind astfel ultimul primar al administrației românești în Chișinău.
[9] A.M.R., fond 1, dosar nr. 2091, pp. 109-116 și dosar 2092, p. 111.
[10] A.M.A.E, fond Cehoslovacia 1945-1970, dosar 36, p.4
[11] A.M.A.E, fond Cehoslovacia 1945-1970, dosar 31, p.1
[12] A.M.A.E, fond Cehoslovacia 1945-1970, dosar 31, p.5
[13] A.M.A.E, fond Cehoslovacia 1945-1970, dosar 63, p. 8.
[14] Interviul cu istoricul slovac Peter Šumichrast apărut pe site-ul www.teraz.sk la data de 8 mai 2020 cu prilejul aniversării zilei victoriei împotriva fascismului – Rumunská armáda mala významnú úlohu pri oslobodzovaní Československa (teraz.sk)
[15] Politician slovac, membru al Partidului Comunist, prim-ministru al Cehoslovaciei din 1953 până în 1963.
[16] A.M.A.E, fond Cehoslovacia 1945-1970, dosar 31, p. 19.
[17] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1945-1970, dosar 303, pp. 19-20.
[18] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1945-1970, dosar 370, pp. 5-6.
[19] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1945-1970, dosar 370, pp. 8-11.
[20] Antonín Josef Novotný a fost prim secretar al Partidului Comunist cehoslovac (1953-1968) și președinte al Cehoslovaciei din 1957 până în 1968, când a fost forțat să cedeze frâiele puterii lui Alexander Dubček, în ianuarie 1968.
[21] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1945-1970, dosar 952, p. 20.
[22] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1945-1970, dosar 1080, f. 55 -60
[23] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1945-1970, dosar 370, pp. 105-106
[24] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1945-1970, dosar 899, p. 4
[25] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1945-1970, dosar 952, p. 10
[26] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1945-1970, dosar 1080, pp. 4 – 16 (extras din nota ambasadei României la Praga privind posibilitățile dezvoltării relațiilor pe linie de partid și de stat dintre R.S. România și R.S. Cehoslovacă).
[27]A fost un om politic slovac și conducător, pentru scurt timp, al Cehoslovaciei (1968-1969). Dubček a încercat să reformeze Republica Socialistă Cehoslovacă prin setul de reforme cunoscut sub numele de „Primăvara de la Praga”, dar a fost forțat să demisioneze în urma invadării Cehoslovaciei de către armatele țărilor membre ale Tratatului de la Varșovia, la care România nu a participat. După 1989, a fost Președintele Parlamentului cehoslovac. Tot în 1989, Parlamentul European i-a decernat lui Dubček Premiul Saharov pentru libertate de gândire.
[28] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1945-1970, dosar 1080, p. 65
[29] Elena Manova, Scurtă istorie a Slovaciei, Editura Enciclopedică, București, 2011, pp. 390-391
[30] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1945-1970, dosar 1234, p. 38
[31] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1945-1970, dosar 1234, p. 45
[32] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1945-1970, dosar 1165, p. 3
[33] Radu Mârza, „Istoria românilor, istoria slovacilor – o privire comparată”, în Romanoslavica, XVLIII, nr. 1, 2012, p. xx.
[34] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1972-1979, dosar 1471, p. 4.
[35] A fost conducător al partidului (prim-secretar și, din 1971, secretar general al Comitetului Central al Partidului Comunist din Cehoslovacia), viceprim-ministru al guvernului cehoslovac în timpul Primăverii de la Praga și între anii 1975-1989 Președinte al Cehoslovaciei, funcție din care a demisionat în timpul Revoluției de Catifea.
[36] Nu a fost o vizită oficială de stat, ci o vizită pe linie de partid, în calitate de Secretar General al Partidului Comunist.
[37] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1972-1979, dosar 1298, p. 45.
[38] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1972-1979, dosar 1304, p. 27
[39] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1972-1979, dosar 1470, pp. 15-16.
[40] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1972-1979, dosar 1470, pp. 24-25
[41] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1972-1979, dosar 1500, pp. 23-24
[42] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1972-1979, dosar 725, pp.6-7
[43] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1972-1979, dosar 1163, p. 25
[44] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1972-1979, dosar 1163, p. 26
[45] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1972-1979, dosar 725, vol.I, p.1
[46] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1972-1979, dosar 727, vol.I, p.3
[47] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1972-1979, dosar 727, vol.I, p. 72
[48] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1972-1979, dosar 713, p. 79
[49] Măsurile de raționalizare a combustibilului, atât pentru populația României, cât și pentru străinii care se aflau pe teritoriul țării noastre.
[50] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1972-1979, dosar 388, p. 16
[51] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1972-1979, dosar 409, p. 30
[52] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1972-1979, dosar 1299, p. 31.
[53] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1972-1979, dosar 1495, pp. 125-126.
[54] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1972-1979, dosar 1297, pp. 2-5
[55] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1972-1979, dosar 1471, pp. 65-66
[56] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1972-1979, dosar 1297, pp. 17-19
[57] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1972-1979, dosar 1163, pp. 57-58
[58] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1972-1979, dosar 1143, pp. 67-69
[59] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1972-1979, dosar 727, vol. I, pp. 40-41.
[60] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1972-1979, dosar 409, p.22.
[61] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1980-1989, dosar 435, p.7
[62] Este profesor la Academia de Afaceri din Slaný și autorul mai multor cărți și articole apărute în publicații de specialitate.
[63] Articol intitulat ”Armata regală română în Cehoslovacia în 1944-1945” – Rumunská královská armáda v ČSR 1944–1945 – NaVýchod (navychod.org)
[64] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1980-1989, dosar 384, FN (discursul premierului cehoslovac L. Strougal)
[65] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1980-1989, dosar 385, p.13
[66] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1980-1989, dosar 385, p.2
[67] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1980-1989, dosar 339, p. 26.
[68] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1980-1989, dosar 338, p. 36.
[69] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1980-1989, dosar 314, f.n.
[70] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1980-1989, dosar 272, pp.2-7
[71] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1980-1989, dosar 339, pp. 35-36.
[72] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1980-1989, dosar 270, pp. 24-25.
[73] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1980-1989, dosar 284, pp. 36-37.
[74] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1980-1989, dosar 219, p.10
[75] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1980-1989, dosar 230, pp. 8-11
[76] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1980-1989, dosar 230, p. 30
[77] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1980-1989, dosar 230, p. 64
[78] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1980-1989, dosar 206, pp. 102-103
[79] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1980-1989, dosar 206, p. 81
[80] A.M.A.E., fond Cehoslovacia 1980-1989, dosar 206, p. 42
Vizualizare articol: [hits]