Starea excepțională și acordarea drepturilor politice în Dobrogea. 1878-1909

(The exceptional state and the granting of political rights in Dobrogea. 1878-1909)

Radu CARP
Laura Maria VASILACHE

Abstract

The inhabitants of Dobrogea did not benefit of all their rights from the beginning of the period of Romanian rule (1878) and this was due to the fact that the province represented a new territory, with inhabitants who belonged to different ethnic communities with an Ottomanized education and culture completely different from the political and social Romanian culture.. The limitation of the political rights of the people of Dobrogen was maintained for three decades by the authorities in Bucharest. This period provided the necessary respite for the ethnic communities and the newly created institutions to adapt to the new social and political model in which the population of Dobrogea managed to integrate and adapt to the realities and starting with 1909, the inhabitants of Dobrogea enjoyed the same political rights as the rest of the country.

Keywords: citizens, integration, minorities, political culture, political rights 

Introducere

În urma războiului de independenţă din 1877-1878, finalizat prin Tratatul de la Berlin din 13 iulie 1878, a avut loc Unirea Dobrogei cu România. Astfel, marile puteri recunoşteau independenţa totală a României faţă de Imperiul Otoman şi atribuiau României Dobrogea formată din insulele care alcătuiau Delta Dunării, sangiacul Tulcei cu districtele Kilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârşova, Kiustenge şi Medgidia, precum şi ţinutul „la sud de Dobrogea” până la o linie care pleca de la vest de Silistra şi până la Mangalia[1]. În același timp, în Dobrogea a fost introdus un regim excepțional care avea ca scop asigurarea tranziției administrative și instituționale de la statul otoman la statul român[2].

Locuitorii Dobrogei nu s-au bucurat de totalitatea drepturilor de la începutul perioadei  de stăpânire românească (1878) și asta din cauza faptului că provincia reprezenta un teritoriu nou, cu locuitori care aparțineau diferitelor comunități etnice, cu educație și cultură otomanizată complet diferită de cultura politică și socială românească. Pe de altă parte, acordarea dintru început a drepturilor politice nu ar fi generat beneficii la nivel național.

În cercetarea noastră, ne propunem să scoatem în evidență principalele caracteristici ale acordării drepturilor politice dobrogenilor, ținând cont de contextul în care se afla România la acea vreme și de prevederile Constituției și a Legilor electorale în vigoare în acea perioadă.

Constituția din 1866 și Legile electorale din perioada 1866-1909

La acel moment, în țară era în vigoare Constituția din 1866, inspirată de cea belgiană. Adoptarea acesteia a reprezentat un fapt deosebit de important. Ţara se afla sub suzeranitate otomanǎ şi plǎtea tribut dar, cu toate acestea, în Constituţie nu apărea nicio referire la aceastǎ stare de dependenţǎ. În primul articol era precizat faptul cǎ „Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil, sub denumirea de România”[3]. Folosirea termenului „indivizibil” încǎ de la primul articol apare ca o reacţie la insistenţa Puterilor Garante ca Principatele sǎ se separe[4].

Constituţia avea la bază regimului monarhiei constituţionale. Astfel, aceasta era redactatǎ pe baza principiului democratic al separǎrii puterilor în stat. Puterea legislativǎ  era exercitatǎ dedomn şi de Reprezentanţa Naţionalǎ, iar legile puteau fi trimise spre adoptare domnului doar dacǎ au fost discutate şi votate liber în ambele Adunǎri. Iniţiativa legislativǎ era o atribuţie a tuturor celor trei componente ale puterii legislative. Puterea executivǎ era încredinţatǎ domnului iar puterea judecǎtoreascǎ era exercitatǎ de curţi şi tribunale, hotǎrârile şi sentinţele se pronunţau în virtutea legii şi se executau în numele domnului[5].

Aceste prevederi nu au putut fi aplicate în Dobrogea dată fiind situația complexă și diversă a comunităților pe care autoritățile românești le-au preluat în momentul în care au preluat teritoriul de la Imperiul Otoman. Diferențele de ordin etnic, necunoașterea limbii române dar și particularitățile de ordin administrativ au facut ca provincia să fie condusă și administrată printr-un regim excepțional introdus perin Legea de organizare a Dobrogei de la 1880.

Odată cu adoptarea unei noi constituții, a fost adoptată și o nouă lege electorală publicată în Monitorul Oficial din 30 iulie 1866. Legea a reluat şi detaliat prevederile electorale prevăzute în noua constituţie. Această act a abrogat Legea electorală din 3 iulie 1864 şi a rămas în vigoare până la adoptarea celei din 9 iunie 1884[6]. Astfel, în momentul unirii Dobrogei cu România, era în vigoare Legea electorală din 1866, care prevedea (conform Art. 57-58) că Adunarea Deputaţilor se compunea din deputaţi aleşi iar în vederea alegerii lor corpul electoral din fiecare judeţ, care era împărţit în patru colegii. Din primul colegiu de alegători făceau parte cei care aveau un venit funciar mai mare de 300 de galbeni, iar din al doilea colegiu – cei ce aveau un venit funciar de la 100 la 300 de galbeni[7]. Din colegiul al treilea, al oraşelor, făceau parte comercianţii şi „industriaşii” care plăteau un impozit de cel puţin 80 de lei, fiind scutiţi de acest cens cei care exercitau profesiuni liberale, ofiţerii în retragere, profesorii şi pensionarii de stat. Din colegiul al patrulea făceau parte toţi cei care plăteau un impozit cât de mic către stat şi nu se încadrau în niciunul din cele trei colegii; 50 de alegători din acest colegiu alegeau câte un  delegat, iar delegaţii îl alegeau pe deputat  la „reşedinţa districtului”. În ceea ce privește membrii Senatului, aceștia erau aleşi câte doi în fiecare judeţ, de către două colegii: primul era alcătuit din proprietarii de fonduri rurale cu un venit de cel puţin 300 de galbeni, iar al doilea colegiu, al oraşelor de reşedinţă, era alcătuit din proprietarii de imobile cu un venit de până la 300 de galbeni[8].

În 1844, a fost promulgată o nouă lege electorală, care prevedea în primul rând extinderea dreptului de vot prin reducerea numărului colegiilor de la patru la trei pentru  alegerea Adunării Deputaţilor, prin contopirea colegiilor unu şi doi, prin scăderea censului necesar pentru a avea drept de vot şi prin extinderea scutirilor de cens[9].

În strânsă legătură cu legile electorale, Constituția din 1866 prevedea anumite condiții pentru alegerea în Adunarea Deputaților sau în Senat. Aceste condiți erau enunțate, în Art. 66, pentru Adunarea Deputaților, astfel: „Pentru a fi eligibil, trebuie să fie român de naştere sau a fi primit marea împământenire, să se bucure de drepturile civile şi politice, să aibă vârsta 25 ani împliniţi, să fie domiciliat în România”. Pentru Senat, condițiile erau enunțate în Art.74 și stipulau următoarele: să fie român de naştere sau naturalizat, să se bucure de drepturile civile şi politice, să fie domiciliat în România, să aibă vârsta peste 40 de ani și să aibă  un venit de orice natură de 800 de galbeni[10].

Observăm că, pentru a fi ales atât în Adunarea Deputaților cât și în Senat, era necesară deținerea de drepturi politice și civile. În aceste condiții, locuitorii noului teritoriu, Dobrogea, nu erau eligibili pentru a putea fi aleși în camerele Parlamentului pentru că acestora le lipseau drepturile politice. Până în 1909, aceștia nu s-au putut bucura de dreptul de alege sau de a fi aleși. Vom detalia toate acestea în capitolele următoare.

Primele reglementări administrativ-teritoriale în Dobrogea

După încheierea Tratatului de la Berlin, într-o scrisoare adresată tatălui său (Prinţul Anton Hohenzollern), Regele Carol I spunea: „Districtele pe care ni le-a dat Congresul au un mare viitor. Sper că peste câţiva ani să le aduc într-o stare înfloritoare. Populaţiunea de acolo se simte foarte fericită să fie unită cu România (…) La luarea în stăpânire a Dobrogei, voi da o proclamaţie şi poate chiar la toamnă voi vizita această nouă ţară. Oraşele de la Dunăre le cunosc; acum câţiva ani am fost primit la Tulcea şi la Sulina cu mari demonstraţiuni. Constanţa este un port frumos care, ca şi calea ferată până la Cernavodă, a fost construit de o societate engleză. Sunt acolo instalaţiuni pentru băi de mare şi câteva hoteluri mari. Clima este sănătoasă. Mangalia este un sat mic şi are însemnătate numai pentru că se poate construi acolo un port excelent apărat de vânturile de la nord şi de la răsărit. La fixarea frontierei vom căuta să ne apropiem cât mai mult de Silistra, deoarece Dunărea nu e prea lată acolo şi se poate mai lesne construi un pod”[11].

În contrast cu aceste afirmații ale Regelui, realitatea părea să fie alta. Încă din momentul unirii, Dobrogea a reprezentat o provocare atât pentru pentru clasa politică, cât și pentru birocrația românească. Populată de multiple etnii, modelată de sistemul social otoman, incapabilă să adere necondiționat la valorile susținute de liberali și de conservatori, provincia a fost considerată un caz special. Astfel, în perioada 1878-1880, aceasta a fost guvernată în baza unor Regulamente ad-hoc, acte normative cu putere de lege, elaborate de guvern după modelul legilor româneşti[12]. Se punea problema integrării politice și administrative a noii provincii în contextul politic definit de cultura politică românească[13]. Provocările specifice acestui proces de integrare teritorială au creat opinia conform căreia în Dobrogea va trebui aplicată o legislație specială cu privire la etapele integrării politice și administrative. Prin urmare, Legea pentru organizarea Dobrogei de la 1880 conținea prevederi excepționale cu privire la acordarea drepturilor de reprezentare politică dar și a modului în care se făceau „alegerile”.

Oficial, autorităţile române au preluat administraţia Dobrogei la 23 noiembrie 1878, procesul de instalare a reprezentanților administrației încheindu-se la 5 decembrie 1878, ocazie cu care a fost emisă o telegramă prin care Mihail Kogălniceanu îl informa pe Carol I despre procesul  de instalare a autorităţilor în Dobrogea, în conformitate cu prevederile Tratatului de Pace de la Berlin. Telegrama avea următorul conținut: „înştiinţez cu respect pe Alteţa Voastră că astăzi, la ora 10, funcţionarii suveranului României iau în posesie Dobrogea şi că ultima rezistenţă a autorităţilor ruso-bulgare a încetat. De asemenea, luăm astăzi în posesie birourile telegrafice de pe toată suprafaţa României Transdanubiene”[14].

Vizita Regelui Carol I, împreună cu Ministrul de Externe Mihail Kogălniceanu, în octombrie 1879 prin mai multe localităţi dobrogene a dus la accelerarea adoptării unor măsuri legislative atât de necesare în noua provincie. Până la elaborarea unei legi speciale referitoare anume la Dobrogea, Proclamaţia Domnească adresată locuitorilor prevedea unele facilităţi, între care desfiinţarea dijmei de orice natură pentru anul 1879, urmând a fi înlocuită de la 1 ianuarie 1880 de o sumă mai corectă şi mai mică pentru agricultori. Aceasta privea emleacul (impozitul pe venitul imobiliar urban) și temetuatul (impozitul de 3% asupra lucrului agricultorilor şi meşteşugarilor, chiria cârciumilor, cafenelelor, băcăniilor şi hanurilor). De asemenea, bedelul (darea pentru scutirea de armată), taxa de 2% pentru vânzarea vitelor şi taxa pe mori erau cu totul desfiinţate. De aceste uşurări au beneficiat toţi locuitorii, indiferent de naţionalitate. Acestea au fost primele schimbări de ordin administrativ care au avut loc în Dobrogea[15].

Acordarea drepturilor politice dobrogene

Referitor la drepturile politice acordate dobrogenilor, Vasile M. Kogălniceanu consemna, într-o lucrare din 1910, următoarele: „Care sistem electoral ar fi prielnic și cerut de împrejurimile de fapt în care se află această provincie actualmente, din punct de vedere al populației? De la început m-am pronunțat pentru colegiul unic, ceea ce ar părea curios multora, de această bruscă trecere, de la inexistența drepturilor politice, la un înaintat sistem electoral democrat, cum este Colegiul Unic. Pentru mine, consider în principiu că reforma electorală prin introducerea colegiului unic este un pas înainte făcut de bună voie spre realizarea idealului constituțional cuprins în art. 31: Toate Puterile Statului emană de la Națiune”[16].

Odată cu promulgarea, la 9 martie 1880, a Legii pentru organizarea Dobrogei, înceta regimul regulamentar şi începea cel excepţional legal, care a durat până în anul 1909. Actul legislativ oferea cadrul necesar organizării administrative a provinciei, dar amâna recunoșterea egalității politice cu ceilalţi locuitori ai ţării și reprezentarea în parlament[17]. Legea reglementa aspecte referitoare la teritoriul Dobrogei şi drepturile dobrogenilor, administraţie, puterea judecătorească, finanţe şi puterea armată. Mihail Kogălniceanu a numit legea „Constituţia Dobrogei”, bazându-se pe faptul că noua provincie a tării n-a fost cuprinsă în constituţia României în momentul revizuirii sale din 1879[18]. Dobrogea a fost menționată în Constituție odată cu legea de modificare a documentului de la 1866, din 8 ianuarie 1884, care, pe lângă modificarea primul articol, care stipula că „Regatul României cu județele sale din dreapta  Dunării constituie un singur stat indivizibil”, adăuga un nou articol, ale cărui prevederi  stipulau: „Dispozițiile acestei constituții se vor aplica prin legi speciale și în partea României de peste  Dunăre”. Această modificare a Constituției reprezenta nașterea din  punct de vedere juridic a Dobrogei românești moderne[19].

Imediat după ce autorităţile de la Bucureşti au luat în stăpânire Dobrogea, s-a început o intensă activitate de informare privind situaţia din teritoriu, inclusiv asupra populaţiei existente în noua provincie[20]. În diverse surse, găsim date despre existenţa mocanilor, care erau în număr de două-trei mii[21]. După preluarea administraţiei Dobrogei de la autorităţile ruseşti, au fost înfiinţate instituţii administrative românești care să preia prerogativele instituţiilor administrative otomane.

În cadrul consiliilor comunale s-au respectat realitățile etnice, mulți dintre primarii de după 1878 fiind turci și tătari conform compoziției etnice. La Medgidia, de exemplu, primari turci şi tătari au fost aleşi până la sfârşitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea (din 1882, orașul era condus de un alt primar musulman, Kemal Agi Amet)[22]. În 1907, din acelaşi Consiliu făceau parte şi Gemil Isleam Ali, Benali Kalil şi Gafar Vachit. Pe plan politico-administrativ turcii şi tătarii erau membri în consiliile comunale, municipale şi primari ai localităţilor Dobrogei. Referindu-se la începuturile administrației românești în Dobrogea, Luca Ionescu, unul dintre primii prefecți ai județului Tulcea, observa: „conglomeratul etnic ce am găsit aci la așezarea noastră s-a topit la căldura aceluiași ideal. Nici cluburi politice, nici comitete secrete, nici colectări de fonduri, nici corespondențe la ziare străine, nici un fel de lucrare, fățișă sau ocultă, pentru a zdruncina ordinea publică ori pentru a susține aici ori aiurea agitațiuni în defavoarea noastră”[23]. Era un prim aspect al modului în care guvernanții înțeleseseră să aplice modelul politic menit să convingă etniile de loialitate dar și de intențiile bune ale noilor stăpâni față de comunitățile etnice.

Era normal, având în vedere numărul mare al populaţiei musulmane din Dobrogea imediat după 1878. Este explicabil de ce, imediat după anexarea Dobrogei de către România, majoritatea primarilor localităţilor dobrogene aparținea populației musulmane. În comunele din Dobrogea de până la 1878, comunitățile etnice din respectivele așezări aveau primarul propriu, care de multe ori aparținea etniilor care alcătuiau comunitatea. Urmărind lista consilierilor comunali ai judeţului Constanţa din 1880[24], observăm că mulţi dintre cei aleşi şi numiţi sunt de etnie turcă şi tătară. Este adevărat că apetitul pentru politică nu era o caracteristică a turcilor și tătarilor. Această particularitate era normală, mai ales în condiţiile în care populaţia musulmană era numeroasă, preponderentă în satele dobrogene. Existau relații de conviețuire între minorităţile care locuiau în Dobrogea, oarecare neînţelegeri fiind înregistrate însă în raporturile dintre musulmani şi bulgari.

În ceea ce privește drepturile și libertățile fundamentale, Legea pentru organizarea Dobrogei preciza că prin anumite legi speciale urmau să se determine condițiile în care locuitorii noului ținut vor putea exercita drepturile politice. Această ezitare de a acorda dreptul de a alege și de a fi ales la nivelul instituțiilor naționale avea ca explicație faptul că noul teritoriu era considerat ca fiind nesigur, Dobrogea fiind o zonă relativ săracă economic, cu o climă aspră, iar în ceea ce privește populaţie ei, aceasta era una eterogenă din punct de vedere etnic, elementul românesc fiind  minoritar. Toate aceste caracteristici  ridicau lumii politice autohtone o serie de probleme care-şi aşteptau rezolvarea. Noul ținut nu reprezenta un teritoriu stabil iar elitele naționale nu voiau să riște să trimită în parlament deputați și senatori despre care nu știau mare lucru[25]. Absenţa pentru o bună perioadă a elitelor locale a lipsit comunitatea românească din Dobrogea de personalități care să-i definească specificul şi să-i sintetizeze programatic nevoile, să-i lumineze drepturile şi să-i catalizeze voinţa[26]. La nivel local, toţi cetăţenii români, plătitori de taxe dețineau dreptul de a alege şi de a fi aleși în organele administrative locale, după criteriile din restul ţării. Din punct de vedere politico-administrativ, minorităţile erau reprezentate fără nici un fel de discriminare atât în corpul electoral al Dobrogei cât şi, prin consilierii lor, în organele administrative judeţene sau comunale. Primarii erau aleşi din rândul locuitorilor bulgari, turci, tătari, germani ori lipoveni, într-un spirit liberal, de echitate, fără nicio urmă de discriminare[27].

Totuși, au existat rezerve cu privire la acordarea încă de la început a drepturilor politice, ca urmare a faptului că autoritățile românești nu aveau încredere în locuitorii Dobrogei și în perspectiva în care aceștia percepeau noua administrație românească în provincie. Observăm aceste rezerve în articolele actului fundamental de organizare a provinciei. Articolul 3 din Legea de organizare a Dobrogei reglementa că „Toţi locuitorii din Dobrogea care, la 11 aprilie 1877, erau cetăţeni otomani au devenit cetăţeni români”. Articolul 5 prevedea că „locuitorii din Dobrogea care au devenit cetăţeni români sunt egali în faţa legii, se bucură de toate drepturile civice şi pot fi numiţi în funcţii publice, indiferent de originea lor sau religie”. În pofida tuturor acestor asigurări, lucrurile se conturau într-un sens puțin diferit de cum ar fi fost normal în cadrul sistemului politic. Într-o lucrare publicată în 2011, Enache Tușa prezintă situația reglementărilor din epocă astfel: „în ciuda încorporării formale a Dobrogei în România, legea din 1880 a fost concepută ca o Constituţie a Dobrogei şi a constituit baza unui regim politic separat, a unei administrații excepţionale în provincie. Aceasta însemna că, deşi nominal cetăţeni români, dobrogenii nu aveau drepturi politice depline”^[28]. Din lectura textului putem observa elementele care defineau starea execpțională a drepturilor politice care, practic, excludeau cetățenii Dobrogei de la exercitarea drepturilor politice. Același autor amintește și conținutul cu titlul de excepție al Art. 4, care prevedea că „O lege specială va determina condiţiile în care locuitorii vor fi capabili să-şi exercite drepturile lor politice şi să cumpere proprietăţi imobiliare în România. O altă lege va prevedea reprezentarea lor în Parlamentul român”[29]. Şi totuşi, din informaţiile pe care le avem, aceştia, ca întreaga populaţie musulmană, s-au manifestat pozitiv în cadrul reprezentării politice din Dobrogea. Este bine cunoscută colaborarea membrilor comunităților etnice cu autoritățile românești. Afirmarea pe plan social-politic şi administrativ a turcilor şi tătarilor a fost încurajată mai ales de legile speciale cu privire la Dobrogea, aplicate de guvernele românești după 1878[30].

Trebuie să reținem faptul că  reprezentarea politică în Dobrogea era complet diferită de reprezentarea care exista în Vechiul Regat. Despre aceste particularități instituite de măsurile excepționale pe care autoritățile le-au aplicat în Dobrogea, Vasile Kogălniceanu consemnează: „Este de necontestat că evoluția tuturor popoarelor civilizate merge către țelul că Națiunea în toată întregimea sa să fie chemată la viața publică pentru a deveni o realitate acest principiu constituțional. Socotesc că nimeni nu crede că reprezentarea noastră națională, așa cum este alcătuită, ar fi expresia poporului român. Articolul 38 din Constituție este o ficțiune și cred ca poporul român nu mai poate îndura la nesfârșit înlăturarea de la viața publică”[31]. Autorul semnala faptul că în Dobrogea autoritățile refuzau practic să acorde drepturi politice depline cetățenilor, inclusiv alegerea în Parlamentul țării.

Instituțiile juridice nu au fost afectate de această reorganizare, menținându-se tribunalele religioase musulmane, dar a fost instituită și obligativitatea ca în comunele mixte fiecare minoritate să fie reprezentată de un jurat[32]. Creșterea vertiginoasă a populației de origine română a devenit o realitate datorită politicilor de colonizare pe care guvernele românești le-au aplicat după 1878 în Dobrogea. Problema era legată de reprezentarea colegiilor, impusă de creșterea demografică, ceea ce impunea reprezentarea în cadrul acestor colegii și a cetățenilor de altă origine decât cea românească. Despre aceste realități ale epocii, Vasile M. Kogălniceanu consemna: „Dacă vom împărți Dobrogea pe colegii electorale, potrivit Art. 57, în starea actuală a proprietății rurale vom risca să vedem în majoritate că aceste colegii se compun pentru județul Tulcea din populație de origine slavă, ziși de altfel cetățeni ai Dobrogei”[33]. Ulterior, instabilitatea în posturile administrative s-a manifestat destul de repede, astfel încât între 1878-1897 au fost înlocuiți din funcțiile politice foarte mulți prefecți (mai precis 15 prefecți). Pentru acest aspect este relevant un text din epocă: „Dobrogea încetă să-i mai preocupe pe guvernanți sau îi preocupa într-atât cât le îngăduia să reverse asupra ei tot ce politicianismul urâcios de la noi scotea la iveală ca elemente compromise. În scurt timp, Dobrogea deveni o colonie unde se exilau funcționarii abuzivi cărora li se dădea mână liberă să stoarcă populația băștinașă de acolo. Administrația deveni din ce în ce mai rea. Măsurile politice din legea de organizare a Dobrogei deveniră măsuri administrative, izvoare de șicane, abuzuri și ilegalități fără număr. Prefectul ajunsese să reprezinte tot. El numea primari străini de localități, prigonea ziare, refăcea și prefăcea listele de alegători și colegiile electorale. Tot prefectul expulza pe unii români care cereau socoteală, prigonea pe avocați, împăna satele cu favoriți care răspândeau spaima între oameni, cu un cuvânt stăpânea atât cât voia guvernul central, care în cele mai multe cazuri era nepăsător sau, uneori, socotea că ajută cu aceasta o politică națională”[34]. Spiritul acesta a continuat și după acordarea drepturilor politice locuitorilor dobrogeni în 1909 când politica locală s-a încadrat în planul de reprezentare a vieții de partid. Mai facem precizarea că, în ceea ce privește ideea îmbunătăţirii organizării administrative a judeţelor Dobrogei, în 1880 s-au înfiinţat comune noi – spre exemplu, judeţul Constanţa avea la 1880, 64.902 locuitori, oraşul reşedinţă având 5.454 locuitori[35]”.

Politica de consolidare a românismului în Dobrogea prevedea printre altele un program legislativ şi economic de împroprietărire a familiilor de români care se stabileau în această provincie care intrase în componența României. Raportul prefectului privind situaţia judeţului Constanţa la 1880 arăta faptul că ceea ce se realizase „se datoreşte în cea mai mare parte bunelor dispoziţiuni ale populaţiei întregi şi spiritului excelent şi sentimentelor reale ce o animează”[36]. Drepturile politico-administrative erau asigurate în mod identic tuturor locuitorilor provinciei, inclusiv minorităţilor etnice, ce-şi aveau reprezentanţi atât în corpul electoral, cât şi în organele de conducere administrative. Astfel au luat fiinţă prefecturile după modelul celor din Vechiul Regat precum şi instituţiile primăriilor.

La elaborarea regulamentelor şi a decretelor-lege au colaborat oameni politici precum M. Kogălniceanu, C. A. Rosetti, Eugen Stătescu, George Ghica și Luca Ionescu, toţi sub controlul şi în acordul domnitorului Carol I. Măsurile pe care autoritățile guvernamentale le-au luat încă de la început au fost cele legate de instalarea în fruntea instituțiilor nou-înființate demnitari bine instruiți și dedicați cauzei românești.

Despre modul în care au fost întocmite listele electorale, Mircea Duțu consemna: „în ceea ce privește întocmirea primelor liste electorale, au luat naștere două comisii, câte una pentru fiecare județ, fiind compuse din: prefectul județului, un membru al Curții de Apel din Galați și președintele trinunalului local”[37].

Alegerile în Consiliile comunale au fost însoțite (în prima etapă, până pe la 1895) de confruntări publice între candidații la posturile de primari. Motivul acestor confruntări îl constituiau programele de dezvoltare ale comunităților, dezbaterile pe care le provocau dările de seamă precum și manifestele către alegători în care erau abordate multiplele trebuințe ale comunelor urbane și rurale[38]. Odată cu trecerea timpului, moravurile politice s-au alterat și în Dobrogea, influența din sistemul politic românesc manifestându-se și în acest spațiu. Din cele prezentate mai sus, se pot distinge importante clivaje de ordin religios, etnic, cultural și economic. În Dobrogea, acest aspect era cel mai bine reprezetat din cauza faptului că în această provincie exista o moștenire etnică unică pe care noul stat român o prelua ca o realitate intrinsecă. Despre starea de lucruri (cu privire la drepturile politice) care se crease în Dobrogea la începutul secolului XX, același Vasile Kogălniceanu afirma că „Regimul excepțional (din Dobrogea) a dus la o împotrivire din partea populației inteligente și culte a Dobrogei. Văzând că se întârzie cu acordarea drepturilor, a început să le ceară. Nu putem numi propriu zis luptă ceea ce s-a făcut în Dobrogea pentru a se obține de la guverne emanciparea politică. N-a fost o luptă continuă, metodică, organizată, cu șefi, cadre și armată. Guvernele din București n-au fost niciodată neliniștite de dobrogeni. Populațiunea rurală n-a luat parte la luptă. Numai pătura intelectuală a românilor dobrogeni s-a interesat de această chestiune. Aceștia au scos ziare, au scris broșuri și cărți, au condus delegațiile de protestare și au muncit pentru ideea emancipării. Dobrogenii arătau mereu cu cifre că provincia este românizată și că nu există nicio teamă de agitație naționalistă contrar intereselor României”[39].

Mircea Duțu prezintă ordinea în care a fost acordate drepturile politice dobrogenilor: „Prin legea din 19 aprilie 1909, dobândeau în întregime drepturi politice, dreptul de a fi ales și de a alege la nivelul instituțiilor naționale, mai întâi locuitorii cetățeni otomani care aveau domiciliul real în județele Constanța sau Tulcea în ziua de 11 aprilie 1877 și descendenții lor, în măsura în care puteu dovedi că nici unii nici alții nu au emigrat sau nu au avut parte de protecție străină”[40]. Observăm faptul că autoritățile au acordat drepturile politice într-o ordine care ținea cont de evoluția și de particularitățile provinciei. Autorul menționează faptul că: „La recunoașterea calității de cetățean român descendenților minori, cererile se făceau de către tutorii acestora sau, în lipsa lor, de către primarii comunelor în care locuiau. Următorii beneficiari ai drepturilor politice erau românii, din orice stat, indiferent de locul nașterii, proprietari de imobile în Constanța sau Tulcea și domiciliați acolo în ziua intrării în vigoare a legii, dacă declarau că renunță la protecția străină. Erau adăugați pe lista celor cu drepturi politice depline și cultivatorii de pământ, fie chiar veniți din alte state, stabiliți în urma anexării Dobrogei în comunele rurale și care au dobândit terenuri în baza legilor de împroprietărire și care nu au avut parte de protecție străină”[41].

Totuși, drepturile politice la nivel național aveau să fie acordate dobrogenilor 30 de ani mai târziu, odată cu aplicarea legii din 19 aprilie 1909, modificată prin legea din 14 aprilie 1910, publicate împreună, cu textul integral în Monitorul Oficial din 15 aprilie 1910. Astfel, din acest moment locuitorii din judeţele Tulcea şi Constanţa primeau aceleaşi drepturi înscrise în Constituţie ca şi ceilalţi români din Regat. Fiecare din aceste judeţe puteau trimite în Parlament câte doi deputaţi în colegiul I, respectiv câte unul în colegiile II, III, precum şi câte doi senatori în colegiul I, respectiv câte unul în colegiul II.[42]

Concluzii

Starea excepțională a Dobrogei s-a datorat faptului că, încă de la momentul unirii cu România, în 1878, acesta a reprezentat o provocare atât pentru clasa politică, cât și pentru birocrația românească. La momentul respectiv, noua provincie era populată de multiple etnii, modelată de sistemul social otoman, incapabilă să adere necondiționat la valorile susținute în Vechiul Regat. Locuitorii săi erau lipsiți de educație și cultură politică, iar acordarea drepturilor politice nu a avut loc din cauza faptului pentru că noii cetățeni români erau văzuți ca fiind nepregătiți pentru a-și exercita dreptul de a fi ales și dreptul de a alege. În aceest registru trebuie amintit faptul că, deși au fost privite cu reticență, comunitățile etnice au acceptat noua autoritate politică și au contribuit la construirea modelului politic românesc prin loialitatea de care eu dat dovadă.

Limitarea drepturilor politice ale dobrogenilor a fost menținută timp de trei decenii de către autoritățile de la București. Această perioadă a oferit răgazul necesar comunităților etnice și instituțiilor nou create să se adapteze noului model social și politic în care populația Dobrogei a reușit să se integreze și să se adapteze realităților. Evident că au existat eforturi ale guvernelor de la București de a contura politici publice menite să reducă diferențele între noua provincie și teritoriul Vechiului Regat. Odată cu aplicarea legii din 19 aprilie 1909, locuitorii Dobrogei s-au bucurat de aceleași drepturi politice ca restul țării, aceștia putând alege și putând fi aleși, iar astfel starea excepțională din perspectiva drepturilor politice în care s-a aflat teritoriul mai bine de trei decenii a luat sfârșit.

În sprijinul concluziilor noastre, reproducem un alt pasaj din lucrarea lui Enache Tușa: „Motivul pentru care guvernele românești de după 1878 nu au acordat drepturi politice a fost acela că politicienii români nu aveau încredere în etniile pe care le-au găsit în Dobrogea și nici nu doreau să împartă cu acestea funcțiile și privilegiile politice. Probabil că acordarea drepturilor politice a întârziat să apară din cauza faptului că autoritățile române doreau să aibă un control total al comunităților dobrogene astfel încât abia după 1909 au acordat drepturi politice locuitorilor numai după organizarea deplină a provinciei”[43].

Bibliografie

Lucrări generale 

DUȚU, Mircea, Un secol de stat unitar și drept național ( 1918-2018), Editura Universul Juridic, Editura Academiei Române, București, 2018.

KOGĂLNICEANU, Vasile M., Dobrogea 1879-1909. Drepturi politice fără libertăţi, Editura Librăriei Socec, Bucureşti, 1910.

LIMONA, Răzvan, Populația Dobrogei în perioada interbelică, Editura Semănătorul, Tulcea, 2009.

RĂDULESCU, Adrian; BITOLEANU, Ion, Istoria Dobrogei, Editura Ex Ponto, Constanta, 1998.

TUȘA, Enache, Indentități și instituții politice în Dobrogea, Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, București, 2011.

SEIȘANU, Romulus, Dobrogea. Gurile Dunării şi Insula Şerpilor. Schiţă Monografică. Studii şi documente,Tipografia ziarului „Universul”, Bucureşti, 1928.

Articole de specialitate:

BĂNESCU, Lucian, „Aspects of the evolution of the interethnic, intercultural and inter-confessional dialogue în Dobruja”, în Management Intercultural, Volumul XXI, Nr. 43/2019.

DUȚU, Mircea, „Integrarea Dobrogei în spațiul juridico-statal românesc (1878-1921). Etapă importantă a realizării Marii Uniri”, „Un secol de la infaptuirea Romaniei Mari. 140 de ani de la revenirea Dobrogei în spatiul juridic romanesc”, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2019.

GHEORGHE, Platon, „Informaţii noi privind teritoriulşi populaţia Dobrogei în prima jumătate a secolului al XlX-lea”, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A.D. Xenopol”, an V, 1968.

MATEESCU, Teodor, „Ştiri noi despre prezenţa mocanilor în Dobrogea în timpul stăpânirii otomane”, în Revista Arhivelor, nr. 3/1971.

NEGULESCU, Nicolae, „Administrația în Dobrogea Veche, în Dobrogea cincizeci de ani de vieață românească, Editura Cultura Națională, București, 1928.

PANTELIMON, Răzvan Victor, „Evoluția legislației electorale românești (1864-1938)”, în Analele Universității Ovidius, Seria „istorie”, Vol. 6, Constanța 2009.

STOICESCU, D., „Justiția românească în Dobrogea”, în Dobrogea cincizeci de ani de vieață românească, 1878-1928, Editura Cultura Națională, București, 1928.

Surse electronice:

www.enciclopediaromâniei.ro

www.historia.ro

www.ssoar.info.

Legislație:

Constituția României din 1866.

Legea electorală din 1866.

Legea electorală din 1884.

[1] „Unirea Dobrogei cu România”, în Encicplopedia României, disponibil la http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Unirea_Dobrogei_cu_Rom%C3%A2nia, accesat la data de 5 mai 2021.

[2] Enache Tușa, Indentități și instituții politice în Dobrogea, Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, București, 2011, p. 87.

[3] Constituția României din 1866, art. 1.

[4] Grigore Adriana, Constituţia din 1866 adoptată sub suzeranitate otomană, articol disponibil în https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/constitutia-din-1866-adoptata-sub-suzeranitate-otomana, accesat la data de 18 mai 2021.

[5] Idem.

[6] „Legea electorală din 1866”, în Enciclopedia României, disponibil la http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Legea_electoral%C4%83_din_1866, accesat la data de 20 mai 2021.

[7] Răzvan Victor Pantelimon, „Evoluția legislației electorale românești (1864-1938)”, în Analele Universității Ovidius, Seria „istorie”, Vol. 6, Constanța 2009, p. 110.

[8] Ibidem, p. 111.

[9] Idem.

[10] Constituția României din 1866, art.66/74.

[11] Romulus Seişanu, Dobrogea. Gurile Dunării şi Insula Şerpilor. Schiţă Monografică. Studii şi documente, Tipografia ziarului „Universul”, Bucureşti, 1928, pp. 183-184.

[12] Răzvan Limona, Populația Dobrogei în perioada interbelică, Editura Semănătorul, Tulcea, 2009, p. 23.

[13] Enache Tușa, op.cit., p. 105.

[14] Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei, Editura Ex Ponto, Constanta, 1998, p. 352.

[15] Ibidem, p. 284.

[16] Vasile M. Kogălniceanu, Dobrogea 1879-1909. Drepturi politice fără libertăţi, Editura Librăriei Socec, Bucureşti, 1910, pp. 127-128.

[17] Limona Răzvan, op.cit..

[18] Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, op.cit.,  p. 353.

[19] Mircea Duțu, „Integrarea Dobrogei în spațiul juridico-statal românesc (1878-1921). Etapă importantă a realizării Marii Uniri”, în Un secol de la infăptuirea României Mari. 140 de ani de la revenirea Dobrogei în spațiul juridic românesc, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2019, p. 18.

[20] Gheorghe Platon, „Informaţii noi privind teritoriulşi populaţia Dobrogei în prima jumătate a secolului al XlX-lea”, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol”, an V, 1968, p. 207.

[21] Teodor, Mateescu, „Ştiri noi despre prezenţa mocanilor în Dobrogea în timpul stăpânirii otomane”, în Revista Arhivelor, nr. 3/1971, pp. 391-417.

[22] Alegerile consiliilor, Nr. 2/1882.

[23] N. Negulescu, „Administrația în Dobrogea Veche”, în Dobrogea, cinzeci de ani de vieață românească, Editura Cultura Națională, București, 1928, p. 729.

[24] Cf. Alegerile consiliilor, 1880.

[25] Adrian Sandu, Drepturile politice ale dobrogenilor în paginile jurnalului Conservatorul Constanţei (1909-1912) disponibil la https://www.ssoar.info/ssoar/bitstream/handle/document/37858/ssoar-annunivbuch-2008-sandu-Drepturile_politice_ale_dobrogenilor_in.pdf?sequence=1&isAllowed=y&lnkname=ssoar-annunivbuch-2008-sandu-Drepturile_politice_ale_dobrogenilor_in.pdf, accesat la data de 6 mai 2021.

[26] Lucian Bănescu, „Aspects of the evolution of the interethnic, intercultural and inter-confessional dialogue în Dobruja”, în Management Intercultural, Vol. XXI, Nr. 43/2019.

[27] Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, op.cit., p. 354.

[28] Enache Tușa, op. cit., p. 259.

[29] Legea de organizare a Dobrogei din 1880.

[30] Este vorba despre: Legea de organizare a Dobrogei, din 1880, și de Legea pentru regularizarea proprietăţii imobiliare în Dobrogea, din 1882. De asemenea, este vorba despre legi ale învăţământului de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX etc. Şi nu trebuie să omitem îndemnul şi promisiunea egalității de tratament a lui Carol I atunci când a pus piciorul în Dobrogea: aceleaşi drepturi pentru toate etniile trăitoare în teritoriul revenit la România.

[31] Vasile M. Kogălniceanu, op. cit., p. 128.

[32] D. Stoicescu, D., „Justiția românească în Dobrogea”, în Dobrogea cincizeci de ani de vieață românească, 1878-1928”, ed.cit., p. 716.

[33] Vasile M. Kogălniceanu, op.cit., p. 129.

[34] Idem.

[35] Articolul din  Farul Constanţei  I, nr. 16, 24 august și nr. 17, 31 august 1880.

[36] Raportul prefectului privind situaţia judeţului Constanţa la 1880, p. 32.

[37] Mircea Duțu, Un secol de stat unitar și drept național (1918-2018), Editura Universul Juridic, Editura Academiei Române, București, 2018, p. 110.

[38] Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, op .cit., p. 375.

[39] Vasile M. Kogălniceanu, op. cit., pp. 210-211.

[40] Mircea Duțu , op. cit, p. 110.

[41] Ibidem, p. 111.

[42] Adrian Sandu, op.cit.

[43] Enache  Tușa, op .cit. p. 263.