Elitele politice la rotativa istoriei. Alegerile din 2024

[Political elites at the turning point of history]

Ciprian IFTIMOAEI

Abstract:  This editorial is an introductory study on the relationship between political elites and democracy. The theoretical framework is built upon the premise that society is inevitably led by an elite or multiple competing elites striving for political power. The first section of the paper clarifies the concept of „elite” along with related terms such as „elitism,” „political elite,” and „ruling class.” The second section provides a theoretical synthesis of elite theories, tracing their evolution from classical elitism through radical and pluralist elitism to democratic elitism, reconciling political elites’ role with democratic principles. Governmental and parliamentary elites emerge through political competition through free, fair, and timely elections. In other words, democracy is empirically defined as a set of procedures through which the masses (the people) periodically participate in elections to designate, by vote, the few (the elites) who will govern on behalf of the many. The section dedicated to the role of political elites in post-communist Romania explores the tension between elite conflict and consensus and how these dynamics have influenced the process of democratic consolidation. The results of the 2024 elections are analyzed in the context of a broader crisis affecting both political elites and democracy in a changing global landscape. A special section is devoted to the study of elites as reflected in past political science journal Polis publications. Finally, before the concluding remarks, the paper presents the theoretical and empirical contributions of researchers featured in the first issue of Polis in 2025.

Keyword: elites, political elite, democracy, democratic elitism, elections.

Introducere 

Cum poți să ajungi puternic, bogat, să te bucuri de prestigiu și privilegii în societate? Problematica legată cei cei puțini și puternici a fascinat dintotdeauna oamenii. Ne întrebăm uneori, din curiozitate sau poate din invidie, cum se poate ajunge în vârful „piramidei sociale”, în acele poziții strategice de care depind colectarea, gestionarea și distribuirea resurselor (financiare, materiale, logistice, umane) într-o societate. Ceea ce fac, bine sau rău, sau nu fac elitele conducătoare influențează soarta unui mare număr de oameni. Sunt puține persoanele care pot depune mărturie că s-au descurcat doar pe cont propriu, fără să fie influențate în vreun fel de cei aflați la putere sau de contextul socioeconomic marcat de consecințele acțiunii elitelor politice. Adesea ne întâlnim cu ipocrizia celor care spun că nu sunt interesați de politică, de politicieni, de cei aflați la putere (elitele politice), de impactul politicilor publice asupra calității vieții. În realitate, mare parte din ceea ce ni se întâmplă, bine sau rău, în viața cotidiană este rezultatul modului în care suntem guvernați.

Elitele se referă la grupuri de persoane, aflate în minoritate în raport cu masele/ poporul/ mulţimea, care în virtutea unor însuşiri dobândite (merit, curaj, cunoştinţe, aptitudini, oportunităţi) sau însuşiri moştenite (averea, prestigiul, privilegiile) se poziţionează de regulă la vârful organizațiilor (politice, sociale, economice, militare, culturale), controlând resursele, luând decizii importante pentru societate, impunându-şi voinţa asupra celorlalţi. A face parte din elită nu înseamnă că eşti cel mai deştept, harnic, merituos dintre cei care compun această categorie socială. Prin urmare, nu există nicio contradicţie în termeni atunci când folosim sintagma de elită politică. Dacă dorim să evităm asocierea termenului de „elită” (înţeleasă ca merit, meritocraţie) de „politică”, avem la dispoziţie termeni sinonimici precum „guvernanți”, „clasa politică”, „clasa conducătoare”.[1]

Elitismul este o abordare a politicii și istoriei care susține că societățile sunt conduse de un grup restrâns de indivizi (elita), responsabili de luarea deciziilor esențiale, de exercitarea sau influențarea puterii. Termenii „elitism” și „elitist” sunt adesea folosiți cu o conotație negativă pentru a descrie o viziune care favorizează un grup restrâns de „aleși” în detrimentul majorității populației. Însă, există şi o utilizare pozitivă a termenului elitism atunci când ne referim la oamenii care se bucură de prestigiu, recunoaștere și apreciere în societate grație rezultatelor profesionale obținute într-un domeniu de activitate. În acest sens, elitismul este asociat adesea cu meritocraţia.

În gândirea social-politică, elitismul a primit replica unor teorii și ideologii politice care au pariat pe rolul maselor în istorie: marxismul cu teoria luptei de clasă și populismul cu rolul jucat de popor în schimbarea socială. O abordare critică a fenomenului elitar a fost formulată și de teoreticienii democrației și pluralismului politic. Aparent, teoria elitelor (guvernarea unei minorități) este greu de acomodat cu teoria democrației (guvernarea majorității). Însă, după cum vom vedea în acest studiu, politologii au găsit o soluție teoretică și practică la ceea ce pare ireconciliabil – elitismul democratic –, pornind tocmai de la aspectele practice, concrete, empirice care țin de funcționarea democrației. Într-o democrație, elitele guvernamentale constituie rezultatul alegerilor libere, corecte, organizate la termen, prin care cei mulți (poporul) deleagă responsabilitatea conducerii statului către cei puțini (elitele) aflați în competiția pentru câștigarea puterii politice.

Spre o reconciliere a elitelor cu democrația[2]

Teoriile clasice despre elite (elitismul clasic) au fost formulate la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea de sociologii Vilfredo Pareto (1848-1923), Gaetano Mosca (1858-1941) şi Robert Michels (1876-1936). Operele acestor clasici ai sociologiei au în comun ideea conform căreia societatea este condusă în mod inevitabil de o minoritate de indivizi pe care putem să o numim „elită guvernamentală”, „clasă conducătoare”, „clasă politică”, „elită politică”.

Elitismul clasic a fost în mare măsură o replică dată marxismului. Teoreticienii clasici ai elitelor susţin că o societate întemeiată pe egalitatea tuturor indivizilor este o utopie. Luând ca studiu de caz partidele socialiste germane, Robert Michels arată că, şi în interiorul mişcării muncitoare, se constituie o structură oligarhică care, cu timpul, îşi asumă conducerea organizaţiei respective.[3] Prin urmare, cei mulți nu conduc în mod direct, ci indirect prin reprezentanți sau delegați. Aceștia asumă actul conducerii în virtutea unor însuțiri personale moștenite și/sau dobândite. De aici decurge și concluzia cum că poporul nu conduce în niciodată, iar democrația (directă) nu este posibilă. Vl. Pareto a fost un critic al democraţiei parlamentare despre care spunea că este compromisă de elemente plutocratice ale căror acțiuni conduc la degenerarea elitelor. Şi, totuşi, Pareto avea o oarecare simpatie pentru democraţia directă aşa cum funcţiona în Elveţia timpului său.^[4]

Funcționarea democrației în Italia de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea genera dezamăgire din cauza ineficienței liderilor aleși. Faptul că societatea nu poate fi guvernată direct de majoritate, ci de un grup restrâns de indivizi puternici, denumit elită, este o realitate de o elită este de domeniul evidenței. Nici Gaetano Mosca nu avea o simpatie prea mare pentru modul în care funcționa democrația timpului său. Totuși, în scrierile sale târzii, Mosca recunoaște utilitatea instituţiilor elective şi reprezentative pentru a asigura circulaţia elitelor în cadrul societăţii. În practică, democrația trebuie adaptată la condițiile sociopolitice concrete, ceea ce implică delegarea responsabilității conducerii către o minoritate capabilă și dispusă să-și asume această sarcină. Minoritatea conducătoare (elita) este organizată, coerentă, legitimată prin însușirile intelectuale, morale, materiale ale membrilor săi.[5]

Dacă elitismul clasic considera masele ca având un rol pur decorativ în istorie, elitismul radical reevaluează relația dintre elite și mase, criticând dur modul în care elitele conduc societatea în interes propriu, în timp ce majoritatea suportă consecințele deciziilor acestora. Această perspectivă pune accentul pe analiza empirică a elitelor, studiind impactul pe care îl au asupra societății. Formarea, funcționarea și transformarea elitelor sunt percepute ca probleme fundamentale ale societății capitaliste. Susținătorii elitismului radical (Th. Veblen, C. Wright Mills, G. William Domhoff) argumentează că puterea este concentrată în mâinile unui număr restrâns de indivizi, dar consideră că acest fenomen nu este un rezultat inevitabil al evoluției sociale. Spre deosebire de elitismul clasic, această perspectivă susține că dominația elitelor nu este nici necesară, nici dezirabilă.

În viziunea sociologului C. Wright Mills, elita puterii (power elite) este alcătuită din oamenii care ocupă cele mai importante poziții în ierarhia politică (political directorate), de cei care conduc marile corporaţii economice și financiare (chief executives) şi de cei care au putere de decizie în domeniul apărării și securități naționale (warlords). Toţi aceştia controlează centrele de decizie şi se bucură de privilegiile inerente puterii, bogăţiei şi celebrităţii.[6] Wright Mills se poziționează critic față de puterea elitelor și investighează  perspectivele unor politici democratice şi egalitare într-un context în care societatea americană era marcată de ideologia conservatoare şi de influenţa marilor corporaţii. Această abordare critică a societăţii americane din prima jumătate a secolului XX evidențiază probleme precum consumerismul, individualismul exacerbat, inegalitățile socioeconomice, mecanismele de putere care perpetuau privilegiile elitei. C. Wright Mills conturează perspectivele unei democrații participative prin implicarea cetăţenilor în viața politică în vederea distribuirii ceva mai echitabilă a beneficiilor rezultate din gestionarea puterii către straturile inferioare ale societăţii.

Pluralismul elitar reprezintă o punte teoretică între elitismului clasic (anti-democratic) și cel radical (critic la adresa elitelor) și elitismul democratic. Principala sa inovație constă în aplicarea unei metodologii pluraliste, spre deosebire de abordarea monistă a școlilor anterioare, pentru a analiza structura puterii în regimurile democratice. Potrivit lui Robert A. Dahl, puterea are o structură poliarhică, fiind distribuită între mai multe centre specializate pe diverse domenii, fiecare disputat de elite specifice. Nicio elită nu poate controla absolut toate aceste centre de influență din societate. În viziunea pluralistă, democrația este un sistem procedural prin care sunt selectați cei care vor lua decizii în materie de politici publice, formând astfel elita guvernamentală. Pluralismul democratic îmbină elemente ale democrației participative cu „teoria competitivă a democrației” formulată de Joseph A. Schumpeter. În esență, pluraliștii mizează pe competiția dintre elitele politice într-un cadrul democratic.

Elitismul pluralist a apărut ca o reacție la elitismul radical, care susținea că societatea este condusă de o singură elită – the power elite – ce își perpetuează dominația, în timp ce masele suportă consecințele deciziilor acesteia. În opoziție cu această viziune, elitismul pluralist afirmă că puterea nu este concentrată într-un singur centru de influență, ci este dispersată în societate prin multiple centre, între care se stabilesc relații de cooperare sau conflict. În acest context, Raymond Aron subliniază că structura socială este modelată de interacțiunile dintre centrele de putere și diversele grupuri elitare care concurează pentru controlul asupra acestora. Viziunea sa elitară contrastează puternic cu elitismul clasic, care împarte societatea într-o elită dominantă și masele lipsite de influență.^[7] Prin elită, Aron înţelege „minoritatea care, în orice societate, exercită funcţia de conducere a comunităţii”^[8]. Sociologul francez constată că nici un regim politic nu este pe deplin democratic întrucât puterea nu este exercitată în mod direct de către popor, ci este delegată prin mecanismul reprezentării unei multitudini de forţe politice.

Joseph A. Schumpeter propune să ne concentrăm asupra modului concret în care funcționează democrația. Astfel, vom observa că alegerile reprezintă un set de proceduri prin care cei mulți (poporul) participă la vot pentru alegerea celor puțini (elitele). Democrația, în viziunea lui Schumpeter, este un mecanism prin care majoritatea alegătorilor își desemnează, printr-un proces competitiv, reprezentanții ce vor alcătui guvernul, formând astfel elita guvernamentală.[9] Schumpeter a fost criticat de unii politologi pentru că a formulat o definiţie a democraţiei „prea minimalistă”. Heinrich Best şi John Higley apreciază că teoria schumpeteriană a democraţiei nu aprofundează aspectele legate de calitatea liderilor politici şi a elitelor. Abordarea democraţiei ca un proces de tip cerere şi ofertă presupune că cei mai buni vor câştiga competiţia electorală. Însă, aşa cum ştiinţa economică ne vorbeşte de existenţa monopolurilor economice generate de funcţionarea pieţei libere, tot aşa şi competiţia democratică ne aduce în situaţia de a fi conduşi de elite corupte, incompetente sau chiar „degenerate”, cum ar spune Pareto.^[10] În ciuda tuturor criticilor, contribuţia lui Schumpeter la dezvoltarea teoriei democraţiei şi a pluralismului elitar rămâne o referinţă esenţială pentru sociologi și politologi.

Pentru Robert A. Dahl, democrația devine câmpul de cercetare în care este testată ipoteza pluralistă asupra structurii puterii. Poliarhiile funcţionează în societăţile în care oamenii participă la jocul democratic exercitând puterea şi au convingeri legate de necesitatea respectării lor. Poliarhia este un regim politic bazat pe pluralismul participării diverselor grupuri de interese în competiţia politică şi electorală. Puterea nu este exercitată de o singură elită, aşa cum susţinea Wright Mills, ci de o pluralitate de elite. Pentru Dahl, conceptul de elită se referă la conducătorii grupurilor elitare care intră în competiție pentru controlul puterii într-un anume domeniu de activitate. Între grupurile care îşi adjudecă controlul puterii în diversele sfere de activitate există un sistem de interdependenţe şi de reglaje care conduc la un echilibru al centrelor de putere. În lipsa acestui echilibru, poliarhiile ar putea degenera în „cvasi-poliarhii” sau ar regresa către oligarhii concurenţiale sau hegemonii închise. Competiţia dintre indivizi şi grupurile de interese pentru a obţine controlul în raport cu ceilalţi este o caracteristică fundamentală a pluralismului democratic.^[11]

Elitismul democratic este o şcoală de gândire care încearcă să acomodeze teoria elitelor cu teoria democraţiei, să rezolve contradicţia dintre „guvernarea minorităţii dominante” şi idealul unei guvernări exercitate de către popor. Teoreticienii elitismului democratic răspund la întrebarea cum este posibilă democraţia în condiţiile în care societatea nu poate fi condusă de cei mulţi, ci de către elite politice aflate într-o competiţie permanentă pentru putere. Între elitismul pluralist şi elitismul democratic nu există o linie de demarcaţie teoretică. Dimpotrivă, cele două şcoli elitare sunt atât de înrudite încât ar putea fi unite într-una singură. Liantul teoretic este reprezentat de lucrarea lui Joseph A. Schumpeter, Capitalism, Socialism and Democracy.

O problemă importantă pentru elitismul democratic este cum gândesc elitele despre democraţie (John Higley). În teoria clasică a elitelor, ideologia era văzută ca o „formulă politică” prin care elitele mobilizau masele. Totodată, prin ideologie elitele politice oferă maselor propria lor interpretare cu privire la modul în care trebuie guvernată societatea. „Oricum, este un paradox major că nevoia ideologiilor de a rezona cu sentimentele non-elitelor le induce în eroare pe acestea cu privire la schimbările sociale fundamentale care au loc, afirmă Higley”.^[12] Pentru elite, democraţia reprezintă un regim politic care furnizează un cadru în care competiţia politică şi electorală este reglementată şi „arbitrată” prin instituţii şi legi asupra cărora există un consens al majorităţii cetăţenilor participanţi la jocul politic. Pentru mase, democraţia constituie cadrul instituţional care le garantează „participarea şi opoziţia”, precum şi exprimarea preferinţelor politice în funcţie de oferta electorală a forţelor politice aflate în competiți electorală pentru câștigarea puterii executive.

Elitismul democratic înseamnă competiţie între elitele politice, desfăşurată într-un cadru democratic, care încurajează „participarea şi opoziţia”. Competiția dintre elitele politice nu exclude consensul acestora cu privire la viabilitatea democraţiei ca sistem de alegere a liderilor politici, de reprezentare a intereselor cetăţenilor prin intermediul diverselor grupuri elitare şi de formare a elitei guvernamentale responsabilă politic şi sancţionabilă electoral pentru conducerea statului. Sintetizând, elitismul democratic înseamnă că toate elitele politice sunt de acord că democraţia este singura formulă instituţională (the only game in town, cf. Larry Diamond). care permite exprimarea, reprezentarea şi concurenţa intereselor divergente în societate astfel încât nicio elită să nu deţină puterea absolută. Într-o democrație consolidată, elitele politice nu ajung niciodată să se elimine fizic unele pe altele, ci doar să fie înlocuite în urma unor alegeri libere, corecte și la termen. Garanția funcționării și consolidării democrației este furnizată de consensul elitelor (consensually united elites) în jurul valorilor, principiilor și normelor democratice.[13]

Rolul elitelor în România după comunism

În perioada regimului comunist (1947-1989), cercetarea științifică a fenomenului elitar era un tabu. Potrivit ideologiei marxist-leniniste, societatea comunistă era una egalitaristă. Însă, evidențele empirice arătau fără tăgadă existența structurilor și ierarhiilor de putere. Care cercetător și-ar fi permis să studieze, de pildă, mecanismele de selecție, recrutare și promovare în elita comunistă? Sau, în termeni mai concreți, să cerceteze recrutarea lui Nicolae Ceaușescu în cadrul Uniunii Tineretului Comunist (UTC) din România, formațiune politică aflată în ilegalitate în anul admiterii sale (1933), până la preluarea funcției de secretar general al Partidului Muncitoresc Român (1965) redenumit Partidul Comunist Român (PCR)? Și în perioada comunistă a acționat „legea circulației elitelor”, teoretizată de sociologul Vilfredo Pareto. De exemplu, în 1972, dictatorul Ceaușescu a instaurat principiul rotirii (circulației, n.m.) cadrelor ca principiu de bază în funcționarea PCR: secretarul general dispunea schimbarea periodică a demnitarilor statului și activiștilor politici pentru a împiedica perpetuarea acestora în anumite funcții de conducere și crearea unei „baze de putere” care să furnizeze o alternativă politică (contra-elită) la conducerea sa[14].

După prăbușirea comunismului în Europa Centrală și de Est au apărut o serie de lucrări privind rolul jucat de elitele comuniste, mai întâi în reprimarea elitelor politice și intelectuale din perioada democratică anterioară instalării dictaturilor comuniste și, mai apoi, în ducerea la îndeplinire a directivelor partidelor comuniste cu asistența diriguitoare a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS), Cominternului (Internaționala Comunistă), urmat de Cominform (Biroului Comunist de Informații), NKVD-ului, respectiv a partidelor comuniste și polițiilor politice din țările satelite ale URSS. O parte din membrii elitei comuniste aveau să se reproducă în elitele postcomuniste prin formarea de partide socialist-naționaliste, socialiste, social-democrate sau prin infiltrarea în reînființatele partide istorice. România constituie un veritabil studiu de caz privind reproducerea unor elemente din eșalonul al II-lea al elitei comuniste în cadrul elitelor postcomuniste: în conducerile partidelor politice, instituțiile democratice, societatea civilă, managemetul întreprinderilor cu capital majoritar de stat aflate sub control politic. Toate aceste elite au acumulat resurse și privilegii pe care le-au valorificat în competițiile electorale.

Tranziția românească de la comunism la capitalism a fost marcată mai degrabă de o stare conflictuală între elitele politice în atingerea unor obiective de politici publice. Elitele purtătoare ale unor ideologii de stânga (comunism, socialism, social-democrație) au militat pentru o tranziție lentă în care statul centralist să conserve cât mai multe prerogative în gestionarea economiei (păstrarea capitalului majoritar de stat în întreprinderi, privatizări controlate), reforma parțială a proprietăților naționalizate de regimul comunist, menținerea unei poziții de falsă neutralitate în raport cu SUA, Uniunea Europeană, Uniunea Republicilor Sovietelor Socialiste (URSS).

Primul moment de consens între elitele politice românești a fost semnarea de către liderii partidelor parlamentare a Declarației de la Snagov (21 iunie 1995), care statua acordul față de strategia națională pentru pregătirea aderării României la Uniunea Europeană. Semnarea acestui acestui acord de către forțele politice românești a însemnat reînscrierea țării pe coordonatele democratice euro-atlantice din care a făcut parte înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial, mai exact până la instaurarea dictaturii regale (1938-1940) a lui Carol al II-lea, urmată de dictatura antonesciană (1940-1944) și dictaturile comuniste (1947-1989). Al doilea moment de consens a fost marcat de ceremonia de ridicare a drapelului României la sediul NATO din 2 aprilie 2004. Al treilea moment de consens politic elitar și de bucurie națională a fost aderarea țării la Uniunea Europeană (1 ianuarie 2007). Aderarea la UE a însemnat o certificare a faptului că România întrunea criteriile unei democrații în curs de consolidare, aflată pe o traiectorie ascendentă de la democrația electorală (oligarhiile competitive) spre democrația liberală (democrație avansată), cu o economie de piață funcțională, care se străduia să devină competitivă.

După trei decenii și jumătate de democrație, românii manifestă cel mai ridicat nivel de încredere în instituțiile percepute ca fiind autoritare, precum armata, biserica, pompierii și jandarmeria. La polul opus, cea mai mică încredere este contabilizată în dreptul partidelor politice, Guvern și Parlament. Partidele actuale funcționează ca structuri oligarhice, folosind statul în interes propriu, impunând o ordine juridică ce le consolidează dominația asupra majorității populației. Obiectivele sociale și economice ale liderilor politici nu coincid decât parțial cu nevoile reale ale cetățenilor pe care susțin că îi reprezintă. De asemenea, există un decalaj semnificativ între promisiunile făcute în campaniile electorale și inițiativele legislative concrete, ceea ce generează nemulțumire în rândul populației față de direcția în care se îndreaptă țara.

Elitele politice plutocratice au eliminat criteriile meritocratice din procesul de selecție, recrutare și promovare în funcțiile publice. Plutocrații își mențin și își extind influența prin alocarea unor resurse financiare semnificative pentru finanțarea partidelor politice, acțiuni de marketing electoral, controlul sau influențarea mass-media. Resursele bugetare sunt drenate de politicienii aflați la putere către grupuri de interese, transpartinice, sau către afaceri gestionate de  rude și prieteni. Elita politică din România reflectă trăsăturile descrise de Thorstein Veblen în Teoria clasei de lux[15], unde consumul ostentativ definește comportamentul plutocratic și cleptocratic al liderilor actuali. Corupția, răspândită la toate nivelurile, completează acest tablou al disfuncțiilor sociale care caracterizează elitele politice din România postcomunistă.

Alegerile din România anului 2024 și criza elitelor politice

În momentul în care aștern pe hârtie aceste rânduri, societatea românească este intens tulburată de consecințele Hotărârii Curții Constituționale din România (CCR) nr. 32 din 6 decembrie 2024 prin care a anulat alegerile prezidențiale, a dispus reluarea procesului electoral în integralitate (reprogramat pentru mai 2025) și a extins mandatul președintelui Klaus Iohannis până la validarea mandatului unui nou președinte.[16] În urma desfășurării turului I al alegerilor prezidențiale din 2024, s-au calificat pentru turul al II-lea de scrutin candidații Călin Georgescu (independent) și Elena Lasconi (USR).

Pe 28 noiembrie 2024, CCR a examinat cererea de anulare a alegerilor pentru funcția de Președinte al României din data de 24 noiembrie 2024, formulată de Cristian Vasile Terheș (Dosar nr. 3671F/2024), și a dispus reverificarea și renumărarea tuturor buletinelor de vot cuprinzând voturile valabil exprimate și cele nule la alegerile pentru funcția de Președinte al României din data de 24 noiembrie 2024. Ulterior, CCR a validat rezultatele renumărării voturilor valabil exprimate pentru funcția de Președinte al României – turul I de scrutin. Candidații clasați în turul II de scrutin (Călin Georgescu și Elena Lasconi) au contestat public Hotărârea CCR de anulare a alegerilor prezidențiale, calificată ca fiind anti-democratică. Klaus Iohannis a demisionat din funcția de Președinte al României pe data de 10 februarie 2025, demisie care a intrat în vigoare două zile mai târziu. Acest gest politic a mai redus din tensiunea acumulată la nivel societal. Președintele Senatului, Ilie Bolojan, a preluat prerogativele de Președinte interimar al României, conform prevederilor constituționale.

Campania electorală pentru alegerile prezidenţiale din 2025 a demarat pe 18 februarie. Conform calendarului electoral stabilit de Biroul Electoral Central (BEC), primul tur de scrutin urmează să se desfăşoare pe 4 mai, iar al doilea pe 18 mai 2025. Până cel mai târziu la data de 15 martie a.c. se pot depune candidaturile pentru funcția supremă în stat. Între timp, candidatul așa-numitului pol suveranist, Călin Georgescu, a fost pus sub acuzare de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (PÎCCJ) pentru săvârșirea mai multor infracțiuni, printre care „instigare împotriva ordinii constituționale” și „iniţierea sau constituirea unei organizaţii cu caracter fascist, rasist ori xenofob”.[17] Susținătorii săi, activiștii din partidele parlamentare Alianța pentru Unitatea Românilor (AUR) și Partidul Oamenilor Tineri (POT), ultrași din galeriile echipelor de fotbal au declanșat manifestații de stradă soldate cu rănirea forțelor de ordine, distrugerea de mobilier urban și agresarea unor jurnaliști de la televiziunile considerate „sorosiste” de către propaganda pro-Georgescu.

Pe data de 9 martie 2025, BEC a publicat decizia de respingere a candidaturii lui Călin Georgescu, contestată imediat de către acesta la CCR. În ședința din data de 11 martie 2025, Curtea Constituțională, în cadrul atribuției privind respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și în urma deliberărilor, cu unanimitate de voturi, a respins contestațiile formulate împotriva Deciziei BEC nr.18D din 9 martie 2025 privind respingerea înregistrării candidaturii independente a domnului Călin Georgescu la alegerile pentru Președintele României din anul 2025. Hotărârea CCR este definitivă și obligatorie pentru toate părțile.

Deși în spațiul public au apărut o serie de clarificări privind modul în care Călin Georgescu a desfășurat campania electorală din 2024, fără niciun fel de cheltuieli înregistrate la Autoritatea Electorală Permanentă, precum și aspecte care țin de ingerința unor actori statali externi, acesta continuă să fie susținut prin manifestări de stradă, inclusiv prin declarații din partea unor personalități publice (ex: Elon Musk) din SUA, apropiate președintelui Donald Trump, și demnitari din Federația Rusă. Interzicerea candidaturii lui Călin Georgescu la președinția României va continua să dezbine populația, să fragmenteze electoratul, să antagonizeze mass media și persoanele care petrec timpul pe platformele (rețelele) de socializare.

The Economist Intelligence Unit (EIU, 2024) a publicat recent indexul democrației, care arată un proces de erodare accentuată a democrației în lume.[18] Media globală a scorului democraţiei a scăzut la un nou minim record, de 5,17, de la un maxim de 5,55 în 2015. EIU mai notează că doar 6,6% din populaţia lumii trăieşte în prezent într-o democraţie deplină, în scădere de la 12,5% în urmă cu zece ani. Până și Franța lui Emmanuel Macron a fost retrogadată din categoria democrație deplină în cea de democrație deficitară. Cea mai neplăcută surpriză produsă de indexul democrației este retrogradarea României de la categoria democrație deficitară la cea de regim hibrid. Joaca de-a democrația prin comasarea alegerilor locale cu cele europarlamentare, candidaturile PSD și PNL pe lista comună la alegerile europarlamentare, dar separate la celelalte alegeri, confuzarea cetățenilor cu privire la actorii puterii versus cei ai opoziției, diluarea ideologiilor clasice, au condus la ascensiunea forțelor politice cu discurs populist, suveranist, eurosceptic, inflamat de valul ideologiei Make America Great Again (MAGA).

În fața acestei situații de erodare fără precedent a democrației românești se pune întrebarea de ce se întâmplă toate acestea? Care sunt cauzele, factorii de influență și consecințele hibridizării regimului politic din România 2024-2025? Cine sunt responsabilii pentru toată această situație care a vulnerabilizat securitatea națională a României într-o perioadă în care practic am atins toate obiectivele de politică externă propuse în perioada postcomunistă (aderarea la NATO, integrarea în UE, admiterea în spațiul Schengen, asocierea la OECD)? Ascensiunea populismului, antielitismului, suveranismului, euroscepticismului constituie consecințele modului în care au guvernat elitele politice într-o perioadă  fastă pentru dezvoltarea economică și socială a țării. Corupția endemică, clientelismul, nepotismul, plutocrația, oligarhizarea partidelor politice, diluarea ideologiilor democratice (socialismul, social-democrația, liberalismul, conservatorismul), aranjamentele financiare transpartinice, asocierea politicienilor cu grupuri de interese economice netransparente, selecția negativă a elitelor politice constituie cauzele care au adus țara într-o situație aproape disperată.

La nivel societal există percepția cum că elitele politice exercită puterea pentru propriile interese economice și financiare, în dispreț față de problemele concrete cu care se confruntă cetățenii. Această percepție negativă privind modul în care merg lucrurile în țară duce la scăderea încrederii cetățenilor în instituțiile publice și liderii aleși sau numiți care ocupă pozițiile de decizie la nivel central sau local. Polarizarea socială și inegalitățile economice au amplificat insatisfacția față de modul în care este condusă țara. Potrivit datelor unui sondaj de opinie realizat de Institutul Român pentru Evaluare și Strategie[19] (IRES, 2024) aflăm că unul din patru români este nemulțumit de felul în care trăiește și că, în anul 2024, nu a avut nici măcar un motiv de bucurie. Această stare de spirit poate fi explicată prin nemulțumirea față de nivelul de trai din gospodăria proprie, calitatea vieții în general, interacțiunea cu autoritățile statului și instituțiile publice, incertitudinea politică, fricile cotidiene (sărăcie, boală, război). Datele furnizate de Institutul Național de Statistică (INS, 2024) arată că 21,1% din populația rezidentă a României trăia într-o gospodărie ale cărei venituri erau mai mici decât pragul de sărăcie, că aproape 1 din 5 (19,8%) persoane a fost afectată de deprivare materială și socială severă și că 718 mii persoane de până la 65 de ani (5,2%) trăiau în gospodării cu intensitate foarte redusă a muncii.[20]

Raportul IRES mai arată că războiul (24%), criza politică (23%) și creșterea prețurilor (20%) au fost principalele îngrijorări ale românilor în anul 2024. Pe tot parcursul acestui an, așa cum arată și Eurostat, cea mai mare inflație înregistrată în țările membre UE-27 a fost în România. Războiul, creșterea prețurilor și frica de boală întrețin anxietatea socială. Din același sondaj mai aflăm că peste jumătate dintre români cred că anul 2024 a fost mai rău din punct de vedere economic în comparație cu anul precedent.

Avem un număr semnificativ de concetățeni care se simt excluși și marginalizați din punct de vedere social. Modul în care aceștia percep nivelul de trai și realitatea din jurul lor generează sentimente de frustrare, disperare și dorință de revanșă. Persoanele aflate în dificultate, ignorate și lipsite de speranță, caută explicații pentru situația în care se află. Adesea, din instinct de autoconservare, atribuie cauzele problemelor lor factorilor externi, considerând că acestea sunt rezultatul modului în care funcționează sistemul. În esență, ei reprezintă cei mai afectați de capitalism și de procesul de integrare euroatlantică a României. O parte dintre cetățeni vor continua să caute alinare sau revanșă pentru situația dificilă în care se află, susținând prin vot politicieni și partide anti-sistem, cu un discurs populist și uneori instigator la ură. Lor li se vor alătura și cei care, deși au un trai decent și venituri peste pragul sărăciei, nu se simt reprezentați de actuala clasă politică. În același timp, preferințele politice ale diasporei românești au suferit schimbări semnificative, semn că așteptările, atitudinile și comportamentele acesteia se reconfigurează. Tot mai mulți români plecați la muncă în străinătate par mai puțin dispuși să intervină pentru „salvarea” democrației de fiecare dată când acest lucru este solicitat de cei rămași în țară.[21]

Faptul că policienii reprezintă categoria profesională în care românii au cea mai puțină încredere nu mai este de mult timp o surpriză. Raportul IRES arată că respondenții plasează pe ultimele poziții în topul încrederii pe avocați (45%), pe polițiști (43%), pe judecători (38%), jurnaliști (31%) și politicieni (10%). Doar unul din zece români are multă încredere (2%) și foarte multă încredere (8%) în politicieni, restul au încredere puțină (20%) și foarte puțină încredere (70%). Aceste date indică o ruptură abruptă între clasa politică (elita conducătoare) și restul societății care se reflectă și în rezultatele de la alegerile din 2024. Cetățenii doresc o schimbare a elitelor politice din România. Ca cetățean-participant la toate alegerile din 2024 (alegerile locale, alegerile pentru Parlamentul European, alegerile parlamentare, turul I al alegerilor prezidențiale), am constatat că și la nivel local (Primăria Municipiului Iași, Consiliul Județean Iași), și la nivel central (Președinție, Guvern, Parlament) am rămas cu aceeași lideri politici.

Ascensiunea partidelor politice extremiste, a liderilor cu discurs instigator la ură (xenofob, antisemit, rasist), proliferarea dezinformării, manipulării și a fake news-urilor diseminate necontenit pe rețelele de socializare amplifică starea de incertitudine, nemulțumire, frustrare la nivelul societal. Crizele multiple (sanitară, economică, geopolitică, războiul ruso-ucrainean) exercită o presiune în creștere asupra elitelor politice, care sunt constrânse să furnizeze soluții de bună guvernare la problemele cu care se confruntă oamenii de pretutindeni. Asistăm la ascensiunea fulminantă a unor lideri autoritari, care promit săvârșirea unor miracole la guvernare. Blocajele politice și administrative generate de incapacitatea elitelor politice de a colabora în formularea unor politici publice fezabile conduc la o obseală civică concretizată în scăderea participării electorale, la ecaladarea protestelor și revoltelor organizate pentru susținerea unor pretinși salvatori de neam și țară, auto-institulați patrioți.

O parte din responsabilitatea pentru erodarea democrației românești aparține și cetățenilor care au nevoie de îmbunătățirea educației civice astfel încât să dobândească o cultură democratică-participativă. Partidele politice trebuie să se reformeze prin atragerea unor profesioniști din varii domenii de activitate, care să înlocuiască politicienii promovați doar pentru loialitatea față de partide și liderii acestora. Cu toții, politicieni și simpli cetățeni, trebuie să lucrăm la elaborarea unei strategii de consolidare a democrației în România, de prevenire și combatere a extremismului, de sancționare a discursului instigator la ură, de neutralizare a acelor forțe politice care propun distrugerea democrației pe motiv că produce mediocrități la conducerea statului.

Preocupări privind studiul elitelor în revista Polis

În urmă cu 30 de ani, revista de științe politice Polis dedica un întreg număr rolului jucat de elitele politice și intelectuale în societate (Polis nr. 4/1995). În editorialul Întoarcerea conceptelor din exil, Călin Anastasiu scria despre contaminarea ideologică a științelor sociale în perioada comunistă și despre interzicerea conceptului sociologic de „elită” în favoarea conceptului marxist de clasă socială, care se dovedea a fi inoperant în orice tentativă de explicare și înțelegere a stratificării sociale, structurii, dinamicii și distribuției puterii în cadrul societăților. În perioada comunistă, notează Anastasiu, utilizarea conceptului de elită era o amenințarea la adresa regimului, deoarece ar fi generat analize de demistificare a conducerii acestuia.

Revista Polis nr. 4/1995 a reunit o serie de articole semnate de contributori români la studiul fenomenului elitar (Dragoș Aligică – Observații privind teoria elitelor; Ileana P. Voicu – Concepția elitară a lui Max Weber; Dan A. Lăzărescu – Rolul elitelor în istorie; George Tibil – Conflictul elitelor și instabilitatea politică în evoluția modernă și contemporană a României, Laurențiu Ștefan – Societatea civilă românească – o utopie? „Popor” și elite intelectuale la începutul anilor ’90), precum și studii semnate de cercetători consacrați ai elitelor pe plan internațional (M. Burton, R. Gunther, J. Higley – Transformarea elitelor și regimurilor democratice, Goerge Kolankiewicz – Elite în căutarea unei formule politice; Françoise Thom – Elitele rusești).

Revista de științe politice Polis nr. 1/2025 include include lucrări care abordează aspecte referitoare la istoria elitelor politice și/sau intelectuale ale Școlii sociologice gustiene (Gabriela-Cătălina Danciu), criza leadership-ului politic și mass media (Antonio Momoc), dinamica formării elitei politice în funcție de criteriu „vârstă” (Marian Costel Dalban), aspecte privind selecția elitelor ministeriale în România (Laura Vartolomei), amurgul elitelor politice de secol XX (Marius Văcărelu).

Secțiunea dedicată elitelor politice este urmată de analize politice pe marginea alegerilor din anul 2024: reflecții filosofice privind tribulațiile gândirii în vremuri de răscruce (Anton Carpinschi), ecuația prin care alegerile din România au fost fraudate cu intervenția unor actori externi (Radu Carp), criza politică generată de erorile Curții Constituționale din România (Cristi Danileț), operațiunea Rusiei pentru influențarea alegerilor ca amenințare la adresa democrației din România (Alexandru Muraru), analiza anului electoral 2024 (Valentin Naumescu), impactul discursului instigator la ură în alegerile prezidențiale din 2024 (Ilarion Țin), dezinformarea și manipularea în campania lui Călin Georgescu (Mihai Vacariu).

Tematica revistei este completată de secțiunea Varia cu contribuții pe tema persuasiunii, fricii și supunerii (Dragoș Dragoman), eugenia de la mitologie la bioinginerie (Laura Cătălina Dragomir Juverdeanu), geografia politică a alegerilor prezidențiale-turul I (Vicențiu-Robert Gabor, Ciprian Iftimoaei), rolul societății civile sucevene în criza refugiaților ucraineni (Mirela-Emilia Mironiuc), despre suveranism ca retorică a naționalismului economic (Gabriel Mursa, Otilia Bălinișteanu, Cristian Manolachi), o analiză a diplomaţiei culturale franceze în România în anii ’80 (Cristian Preda).

Primul număr al revistei Polis din acest an găzduiește un interviu-fluviu realizat cu politologul Dan Pavel, care tratează cu generozitate subiecte de actualitate: campaniile electorale din anul electoral 2024 comparativ cu cele anterioare, analiza clivajelor politice la alegerile din 2024, discursul instigator la ură practicat de partidele extremiste din România, rolul jucat de tehnologiile digitale în campaniile electorale, actualitatea binomului stânga-dreapta în politica românească, despre (ne)implicarea serviciilor secrete în politică, România – democrație deficitară sau regim hibrid, despre șansele guvernului condus de Marcel Ciolacu de a supraviețui moțiunilor de cenzură viitoare.

Ultimele secțiuni ale volumul de față cuprind cronici de evenimente culturale (semnate de Valeriu-Bogdan Preda, Ciprian Iftimoaei) și recenzii de carte (Mădălina-Virginia Antonescu, Sorin Bocancea, Grant T. Harward, Florin Grecu și Adrian Netedu) care tratează probleme actuale în domeniile istorie, studii de securitate, relații internaționale, sociologia elitelor.

În loc de concluzii

Lumea de astăzi pare să traverseze o criză a elitelor incapabile să genereze bunăstare socială, prosperitate economică, repere morale pentru un număr cât mai mare de oameni, o situație similară celei descrise de Christopher Lasch în Revolta elitelor și trădarea democrației. Elitele politice și economice, care dețin controlul asupra informației și resurselor financiare și care conduc state, corporații transnaționale și organizații internaționale, par să fi abandonat rolul de „autorități morale” pe care ar trebui să-l îndeplinească în societate. Aceste elite s-au separat de restul populației, generând o criză de legitimitate a sistemului democratic. Liderii globali promovează doar modele de succes politic și economic, fără a explica mecanismele meritocratice care ar trebui să stea la baza dobândirii puterii, influenței și averii.

Peste tot în lume, oamenii nu se mai simt reprezentați de elitele conducătoare, abandonează speranțele în capacitatea acestora de guverna în interesul public, își pierd încrederea în democrația liberală și instituțiile acesteia. În fața unor elite incapabile și erodate moral, masele par pregătite de revoltă. Filosoful spaniol Ortega y Gasset, în Revolta maselor, atrăgea atenția asupra pericolului pe care îl reprezintă retragerea elitelor culturale și intelectuale din rolul lor fundamental în societate, acela de a lua atitudine, de a propune sisteme de valori solide, principii clare și mecanisme meritocratice care să permită ascensiunea în ierarhia socială. Revolta (emanciparea) maselor nu este neapărat un fenomen negativ atât timp cât nu distruge democrația și contribuie la riducarea „nivelului istoric” al întregii societăți.[22]

De la baza piramidei sociale nu mai urcă indivizi valoroşi care obţin rezultate pe baza meritului profesional şi a efortului depus. Nu mai are loc o „circulaţie a elitelorˮ, de primenire a clasei conducătoare (elită guvernantă), despre care vorbea Vilfredo Pareto. Tot mai mulţi oameni abandonează implicarea civică şi se refugiază în domenii care nu au legătură cu mediul politic. Faptul că cei mai mulţi dintre noi s-au săturat până peste cap de politică şi politicieni este un simptom grav al crizei în care se afundă democraţia. Democraţiile consolidate odinioară decad, se erodează în contextul indiferenţei elitelor intelectuale şi sub asaltul populismului şi extremismului de orice fel.

În perioade de pace și prosperitate, populismul poate avea un rol pozitiv atunci cînd oferă o alternativă la elitele învechite, la programele de partid rigide și la ideologiile excesiv formalizate prin promovarea unor lideri noi și a unei reînnoiri a elitelor politice. Însă, în lumea zbuciumată de astăzi, unde ordinea politică este tot mai contestată de mase dezinformate, manipulate și alimentate cu fake news-uri, populismul riscă să devină un factor de destabilizare. Revolta elitelor cuprinde și  un îndemn pentru consolidarea clasei de mijloc considerată fundamentul oricărei democraţii, „cureaua de transmisie” dintre elite şi masele largi ale societăţii[23].

Amenințarea conflictelor și a războiului planează mai mult decât oricând, în timp ce fundamentalismul, radicalizarea și soluțiile extreme pun în pericol pacea globală. Într-o lume plină de incertitudini, oamenii par absorbiți de ecranele telefoanelor inteligente, se confruntă cu o inflație de informații, care amplifică confuzia și teama colectivă. Criza lumii în care trăim este deopotrivă o criză a elitelor şi a democraţiei. Articolele din revista de științe politice Polis nr. 1/2025 invită la reflecție asupra relației dintre elitele conducătoare și mase într-o lume aflată în căutare de sens și semnificații.

Bibliografie 

ARON, Raymond, „Classe sociale, classe politique, classe dirigeante”, Archives europeennes de sociologie, vol. I, 1960.

ARON, Raymond, „Social Structure and the Ruling Class: Part 1”, The British Journal of Sociology, Vol. 1, No. 1 (Mar., 1950).

BURTON, Michael, GUNTHER, Richard, HIGLEY, John. „Transformarea elitelor şi regimurile democratice” în Polis, nr.4/1995

BEST, Heinrich, HIGLEY, John. „Introduction: Democratic Elitism Reappraised”, în Heinrich Best, John Higley (eds.), Democratic Elitism: New Theoretical and Comparative Perspective, Brill, Leiden, Boston, 2010.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ DIN ROMÂNIA (CCR). Hotărârea nr.32 din 6 decembrie 2024 privind anularea procesului electoral cu privire la alegerea Președintelui României din anul 2024, https://www.ccr.ro, ultima accesare martie 2024.

GASSET, José Ortega Y. Revolta maselor, Editura Humanitas, București, 2002.

GEORGESCU, Vlad. Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Editura Humanitas, București, 1992.

DIGI 24. Călin Georgescu, pus sub control judiciar, după 5 ore de audieri. Un magistrat este cercetat alături de politician, https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/justitie/surse-calin-georgescu-ridicat-de-politie-3135949, ultima accesare martie 2025.

DAHL, Robert A.  „Pluralism Revisited”, în Comparative Politics, Vol. 10, No. 2 (Jan., 1978).

EIU (The Economist Intelligence Unit). Democracy Index 2024, https://www.eiu.com/n/campaigns/democracy-index-2024, ultima accesare martie 2025.

IFTIMOAEI,  Ciprian. Societate, economie și politică în 2024. O încercare de sinteză https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/societate-economie-si-politica-in-2024-o-incercare-de-sinteza–1710046.html, ultima accesare martie 2025

IFTIMOAEI,  Ciprian. Sociologia elitelor. Abordări clasice și contemporane, Editura Institutul European, Iași, 2023.

IFTIMOAEI,  Ciprian. „Towards a Revised Theory of Elites. The Road from Classical to Democratic Elitism”, în vol. editat de Liviu-Adrian Măgurianu, Simona-Roxana Ulman, Proceedings of the International Conference Humanities and Social Sciences Today. Classical and Contemporary Issues – Social and Political Theory, Editura ProUniversitaria, Bucureşti, 2015.

INS (Institutul Național de Statistică). În anul 2023, unul din cinci români era afectat de sărăcie, https://insse.ro, ultima accesare martie 2025.

IRES (Institutul Român de Evaluare și Strategie). Românii în anul 2024, https://ires.ro/articol/463/romanii-in-anul-2024, ultima accesare martie 2025.

LASCH, Cristopher. Revolta elitelor și trădarea democrației, Alexandria Publishing House, București, 2022.

MICHELS, Robert. Partidele Politice. Studiu sociologic al tendințelor oligarhice din democrația modernă, Editura Antet, București, 2001.

MOSCA,   Gaetano. The Rulling Class, McGraw-Hill, New York, 1939.

PARETO, Vilfredo. The Rise and Fall of Elites, Transaction Books, New Brunswick, 1991.

SARTORI, Giovanni. Teoria democraţiei reinterpretată, Polirom, Iaşi, 1999.

SCHUMPETER, Joseph A. Capitalism, Socialism and Democracy, Second edition. Harper, New York, 1947.

VEBLEN, Thorstein. Teoria clasei de lux, Editura Publica, București, 2009.

WRIGHT MILLS, C. The Power Elites, Oxford University Press, New York, 1956.

[1] Ciprian Iftimoaei, Sociologia elitelor. Abordări clasice și contemporane, Editura Institutul European, Iași, 2023, pp. 13-15.

[2] Această secțiune este o formă revizuită și adăugită a lucrării Towards a Revised Theory of Elites. The Road from Classical to Democratic Elitism, prezentată de autor la Conferința Internațională cu tema Humanities and Social Sciences Today. Classical and Contemporary Issues, organizată de Institutul de Cercetări Socio-Economice „Gh. Zane” al Academiei Române – Filiala Iaşi, în perioada 7-10 mai 2015. Articolul a fost publicat inițial în volumul editat de Liviu-Adrian Măgurianu, Simona-Roxana Ulman, Proceedings of the International Conference Humanities and Social Sciences Today. Classical and Contemporary Issues – Social and Political Theory, Editura ProUniversitaria, Bucureşti, 2015, pp.153-163.

[3] Robert Michels, Partidele Politice. Studiu sociologic al tendințelor oligarhice din democrația modernă, Editura Antet, București, 2001, p. 21.

[4] Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Polirom, Iaşi, 1999, pp. 65-66.

[5] Gaetano Mosca, The Rulling Class, McGraw-Hill, New York, 1939, p. 53.

[6] C. Wright Mills, The Power Elites, Oxford University Press, New York, 1956, p. 11.

[7] Raymond Aron, Classe sociale, classe politique, classe dirigeante, Archives europeennes de sociologie, vol. I, 1960, pp. 265-266.

[8] Raymond Aron, „Social Structure and the Ruling Class: Part 1”, The British Journal of Sociology, Vol. 1, No. 1 (Mar., 1950), p. 9.

[9] Joseph A. Schumpeter, Capitalism, Socialism and Democracy, Second edition. New York: Harper, 1947, pp. 273-283.

[10] Heinrich Best, John Higley, „Introduction: Democratic Elitism Reappraised”, în Heinrich Best, John Higley (eds.), Democratic Elitism: New Theoretical and Comparative Perspective, Brill, Leiden, Boston, 2010, p. 5.

[11] Robert A. Dahl, „Pluralism Revisited”, în Comparative Politics, Vol. 10, No. 2 (Jan., 1978), p. 191.

[12] John Higley, „Elites’ Illusions About Democracy”, în Heinrich Best, John Higley (eds.), op. cit., p. 80.

[13] Michael Burton, Richard Gunther, John Higley, „Transformarea elitelor şi regimurile democratice” în Polis, nr.4/1995, p. 55.

[14] Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Editura Humanitas, București, 1992, p. 282.

[15] Thorstein Veblen, Teoria clasei de lux, Editura Publica, București, 2009, pp. 74-75.

[16] Curtea Constituțională din România (CCR), Hotărârea nr.32 din 6 decembrie 2024 privind anularea procesului electoral cu privire la alegerea Președintelui României din anul 2024, https://www.ccr.ro, ultima accesare martie 2024.

[17] DIGI 24, Călin Georgescu, pus sub control judiciar, după 5 ore de audieri. Un magistrat este cercetat alături de politician, https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/justitie/surse-calin-georgescu-ridicat-de-politie-3135949, ultima accesare martie 2025.

[18] The Economist Intelligence Unit (EIU), Democracy Index 2024, https://www.eiu.com/n/campaigns/democracy-index-2024, ultima accesare martie 2025

[19] Institutul Român de Evaluare și Strategie (IRES), Românii în anul 2024, https://ires.ro/articol/463/romanii-in-anul-2024, ultima accesare martie 2025.

[20] Institutul Național de Statistică (INS),  În anul 2023, unul din cinci români era afectat de sărăcie, https://insse.ro, ultima accesare martie 2025.

[21] Ciprian Iftimoaei, Societate, economie și politică în 2024. O încercare de sinteză https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/societate-economie-si-politica-in-2024-o-incercare-de-sinteza–1710046.html, ultima accesare martie 2025

[22] José Ortega Y Gasset, Revolta Maselor, Editura Humanitas, București, 2002, p. 65.

[23] Cristopher Lasch, Revolta elitelor și trădarea democrației, Alexandria Publishing House, București, 2022, p. 58.