Elitele politice în actualitate

Ciprian Iftimoaei, Sociologia elitelor. Abordări clasice și contemporane, Editura Institutul European, Iași, 2023, 308 pagini

 Seria Sociologie de la Editura Institutului European din Iaşi ne-a propus spre lectură un volum de maximă actualitate în sfera științelor politice si nu numai, referitor la sociologia elitelor. Deşi a fost publicat în anul 2023, am revenit la volumul semnat de sociologul Ciprian Iftimoaei pentru a revedea o serie de detalii care mă puteau lamuri cu privire la analiza elitelor politice de azi ale României şi de pretutindeni.

Ce sunt elitele? „Elitele sunt minorități de indivizi care obțin performanțe supramedii în domeniile în care activează, sunt orientate spre obiective bine definite, având capacități de organizare, coordonare și control în exercitarea puterii” (p. 9) – subliniază autorul cu un ton vădit pozitiv şi încurajator, având cu o viziune meritocratică şi a egalității de şanse în competiția publică a puterii politice. Cu toate acestea, sociologul îşi nuanțează punctul de vedere, deoarece aminteşte si de utilizarea peiorativă a termenului elitism tot aşa cum precizează că ocuparea unui loc în elită nu ține în mod obligatoriu de meritele personale. În definitiv, stocurile de capital economic pot fi suficiente în a justifica plasarea pe o poziție de putere. Toate aceste precizări sunt importante din moment ce autorul justifică necesitatea unei sociologii a elitelor, mai precis a unei sociologii politice a elitelor. Aceasta este interesată de analiza modului în care se formează şi evoluează elitele, privite ca resurse umane (de unde şi accentul pe recrutare, selecţie şi promovare), de  segmentare a acestora (după caracteristici demografice, educaționale, profesionale) sau de interacțiunile lor intra şi extra grupale/partinice.

Un merit deosebit al autorului este trecerea în revistă a abordărilor clasice și contemporane privind elitele. Ciprian Iftimoaei are un demers integrator, foarte bine documentat fără să devină însă şi prolix. Pur şi simplu lectura decurge firesc pentru că stilul său este bine temperat, dovedind o lectură aprofundată a materialelor citate. Extrem de utilă este şi tipologia de la pagina 25 care face distincția între elitele politice şi cele non-politice, la fel între sub-elite, contra-elite şi non-elite cu precizările terminologice aferente.  Plecând de la această tipologie deducem unde putem plasa actualele elite din spațiul public românesc, înțelegând în ce măsură putem fi dominați/ manipulați de false elite.

Remarc demersul istoric al autorului pentru a contura parcursul unor precursori ai teoriilor elitare. Revenirea la Platon, Aristotel, Machiavelli, Condorcet, Saint-Simon, Comte, Mill, Nietzsche sau Hegel întărește ideea că meditația asupra elitelor a fost o continuă preocupare în istoria omenirii. Mai apoi, aceste demersuri s-au îmbogățit semnificativ prin aportul unor mari sociologi precum V. Pareto (legea circulației elitelor), G. Mosca (teoria clasei politice), R. Michels (legea de fier a oligarhiei) şi M. Weber (teoria birocrației), toți cu o influență remarcabilă în domeniu, cel puțin până la cel de-al doilea război mondial. Autorul prezintă pe larg cunoscutele teorii ale celor patru clasici ai sociologiei, insistând şi pe incursiuni extinse în biografiile acestora.

După Al Doilea Război Mondial, literatura de specialitate s-a dezvoltat amplu în spațiul american. Referindu-se la acest context istoric, Ciprian Iftimoaei prezintă şi aceste contribuții în ceea ce s-ar putea numi teoria critică a elitelor, plecând de la lupta anticomunistă a lui McCarthy, trecând apoi prin teoria consumului ostentativ a lui Th. Veblen şi continuând cu teoria elitei puterii a lui C. Wright Mills (fundamentată pe interconectarea elitelor economice, militare şi politice). A gândi critic elitele, înseamnă în ultimă instanță, a adapta un aparat teoretic şi empiric pentru a depista adevărații lideri care conduc societatea. Pentru aceasta se cere un plus de deschidere teoretică spre analiza stratificării sociale (a se vedea  contribuțiile lui G.W. Domhoff), spre analiza complexă la nivel global a „elitelor fără patrie” – a superclasei (a se vedea anchetele lui D. Rothkopf), dar şi radiografierea mişcărilor sociale contestatare din ultimele decenii, îndreptate în mare măsură contra noilor elite (nu neapărat politice).

Capitolul al cincilea din volum este dedicat pluralismului elitar, cel specific societăților democratice. Rădăcinile liberale ale acestui concept sunt pe larg argumentate de către autor, prilej cu care sunt comentați J. Locke, Montesquieu, J. Madison Th. Jefferson şi A. de Tocqueville, ale căror scrieri au devenit între timp lecturi obligatorii în ştiințele politice. Nu lipseşte analiza succintă a lui K. Mannheim (fondatorul sociologiei cunoaşterii) prilej cu care C. Iftimoaei reamintește de perioada nefastă a elitelor naziste, concluzia fiind evident actuală şi astăzi: „democraţia nu este un sistem de guvernare neapărat durabil sau ireversibil” (p. 87).

Problematica pluralismului elitar a fost şi în atenția unui analist de talia lui J.A. Schumpeter autorul cunoscutei lucrări Capitalism, Socialism and Democracy (1942). Pentru acesta, economia de piață reprezenta un model al funcționării democrațiilor şi de selecție a elitelor de unde şi o teorie competitivă a democrației. C. Iftimoaei prezintă apoi pe larg concepția teoretică a lui R. Aron care propunea o analiză complexă a difuziunii elitelor în diverse grupuri care îşi revendică puterea politică. În acest scenariu elita conducătoare nu este una izolată de corpul electoral ci profund implicată în procesele administrative şi economice, respectând regulile jocului democratic şi devenind în fapt mai degrabă o clasă socială decât o minoritate conducătoare. Aron recomandă totuşi „concentrarea puterii” în mâinile unui arbitru (guvernul) care să medieze disputele publice. În continuare autorul volumului de față explicitează ideile important politolog american, R.A. Dahl, potrivit căruia regimurile democratice actuale sunt în fapt „cvasi-poliarhii” provenite din transformarea hegemoniilor şi a oligarhiilor concurenţiale. Dahl recomandă cercetarea în detaliu a minorității elitiste dominante şi a dreptului acesteia de a conduce.

Analizele anterioare prezentate, au pregătit terenul pentru capitolul dedicat elitismului democratic în cadru căruia „toate elitele politice consimt la ideea că democraţia este singura formulă instituţională care permite exprimarea, reprezentarea şi concurența intereselor politice din cadrul societăţii astfel încât nicio elită politică care ajunge să guverneze să nu deţină puterea absolută şi să acţioneze împotriva elitelor concurente pentru a le elimina din viaţa politică” (p. 99). Am citat această frază formulată de autor pentru că sintetizează foarte bine esența proceselor democratice moderne surprinzând şi acele elemente care fac diferența dintre deschidere vs. totalitarism/dictatură. Tocmai în acest punct, autorul intervine, pentru a analiza în detaliu controversele care înconjoară elitismul democratic şi acestea nu sunt puține. Unele dintre ele privesc în mod direct democrația din România rezumate aici prin câteva întrebări: cum se raportează elitismul la suveranitatea poporului?; sunt sau devin elitele autonome fața de alegători?; este meritocratică selecția elitei politice?; cum evaluăm eficiența elitei de la guvernare?; asistăm la o profesionalizare a politicii?; în ce măsură elita politică se bazează pe anticiparea reacțiilor electorilor?

Realitățile politice contemporane au impus şi alte strategii pentru accesarea puterii. Astfel sunt deja recunoscute ca fiind adevărate modele de acțiune următoarele: modelul mandatului (electorii cunosc în amănunt oferta politică a elitelor), modelul responsabilității (elitele au o autonomie sporită), modelul autorizării (desemnarea elitelor ca atare şi mai puțin a programelor lor) [tipologie care provine din lucrările lui A.Körösényi]. În sinteză, observǎ F. Engelstad, rămân în discuție două probleme importante: relația elitelor politice cu electoratul şi relația respectivelor elite cu alte tipuri de elite din societate. De aici analizele se diversifică după cum abordăm respectivele relații ca fiind consensuale sau conflictuale, ca fiind inter sau intra-elitare. Toate aceste abordări îl fac pe C. Iftimoaei să dedice mai apoi un întreg capitol abordării critice a elitismului. O primă perspectivă este cea marxistă contra căreia s-au cristalizat ideile/teoriile unor V. Pareto sau G. Mosca. Paginile 119-120 cuprind un tabel sugestiv pentru a compara cele două paradigme de gândire: marxism vs. elitism. Diferențele sunt bine cunoscute: marxismul milita pentru o societate egalitară fără elite însă problematica noilor elite comuniste (instaurate după eliminarea celor vechi) şi impactului lor devastator  rămâne încă de analizat din perspectivă istorică şi nu numai.

O altă dihotomie analizată de autor, populism vs. elitism este şi ea foarte actuală, într-o lume a unui populism agresiv. Populismul este în general anti-minorități deci este şi anti-elitist. La pag. 125 autorul ne prezintă tabelar plusurile şi minusurile populismului precizând mai apoi că “o elită politică  poate avea un discurs populist după cum elemente ale clasei de mijloc sau ale maselor populare pot îmbrățișa concepţii elitiste. Şi totuşi (…) populismul propune ca proiect politic o guvernare exercitată în numele poporului de către un lider charismatic sau reprezentativ, împotriva elitelor politice, a valorilor, instituţiilor și procedurilor democratice” (p. 126).

În sfârşit, este abordată şi dihotomia pluralism vs. elitism pentru a se evidenția şi anumite divergențe între acestea. Remarcăm de asemenea capitolul sugestiv intitulat De la revolta maselor la revolta elitelor, capitol în care autorul are aparent o premoniție a unor realități curente astăzi: „revolta maselor reprezintă o revoltă împotriva diferenţei, excelenței în educaţie şi cultură, contra-elitei definită ca aristocrație a spiritului şi instanță morală” (p. 138). Asistăm însă şi la o revoltă a elitelor? Da, crede autorul, citându-l pe istoricum american C. Lasch, care observase că punctul de plecare al revoltei elitelor este falia dintre acestea şi mase, în anumite societăți în care meritocrația a devenit deja o parodie a democrației.  Există şi situația când elitele adoptă un mesaj modern şi reformator însă în ultimă instanță sfârșesc prin a se plia pe cererile unei mase explicit conservatoare, cu scopul de a elimina falia mai sus amintită.

După această parte teoretică, autorul se consacră metodelor de cercetare a elitelor nu înainte de a pregăti terenul metodologic, prin clarificarea unor tipologii în vederea operaționalizării conceptelor. Un bun design al cercetării îl regăsim la p. 154 a lucrării, fiind intitulat sugestiv heptagonul identificării elitei guvernamentale în spaţiul social. Sunt prezentate apoi metodele care pot fi utilizate: istoric deductivă,  pozițională, reputațională,  decizională, a reţelelor sociale, comparativă şi cea combinată.  În plus autorul consideră necesar să tratăm cu precauție noile elite din fostul bloc estic, în fapt al regimurilor obligate să parcurgă drumul invers de la comunism la societatea liberă, construind ceea ce s-a numit capitalismul fără capitaliști (ca să parafrazăm o cercetare bine cunoscută). În continuare, autorul enumeră diverse contribuții în studiul elitelor, iar mulți cititori pot descoperi cu uimire bogata tradiție a unor astfel de studii în Romania. Autorul adaugă la această listă propria cercetare cu un punct de plecare în construirea unei baze de date EliteGovPostCom în care a inclus date statistice despre elitele politice româneşti din perioada 1989-2012. Concluziile cercetării formulate de către autor se dovedesc a fi de o actualitate evidentă: „România continuă să fie o democrație insuficient consolidată (semi-consolidată) deoarece elitele politice româneşti sunt caracterizate prin abordări mai degrabă conflictuale, decât consensuale. Lipsa consensului elitelor politice în jurul valorilor, regulilor şi instituţiilor democratice explică starea actuală a democrației româneşti” (p. 216). Tehnicile cantitative utilizate de autor (cu rezultate statistice remarcabile prezentate pe larg şi comentate) au fost completate cu alte tehnici calitative (20 de interviuri cu foşti miniștri, analiza biografiilor sociale, tehnica participantului observator etc.). Tot acest efort l-a condus pe autor la a defini o tipologie a criteriilor politice şi profesionale de selecție a elitelor româneşti.

O ultimă parte a volumului insistă pe frământata viață politică postdecembristă a României marcată de coaliții politice diverse, de anumite „patologii politice”, de oscilații între buna guvernare şi problemele de corupție. În final, ţin să remarc stilul academic al autorului, acribia de care a dat dovadă, verificarea la surse a informațiilor relevante, precizia analizelor. Lectura volumului de față este și va fi obligatorie pentru pasionat de științele social-politice sau, pur și simplu, interesat de rolul jucat de elite în societate.